Concluziile avocatului general domnul D. Spielmann prezentate la 11 iunie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL DEAN SPIELMANN

prezentate la 11 iunie 2026(1)

Cauza C‑831/24 [Machski](i)

K.J.

împotriva

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy w Białymstoku (Tribunalul Districtual din Białystok, Polonia)]

„ Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2008/48/CE – Contracte de credit pentru consumatori – Obligația de informare – Articolul 10 alineatul (2) – Sancțiuni aplicabile – Articolul 23 – Examinare din oficiu ”

Introducere

1. Întrebarea preliminară care face obiectul prezentelor concluzii specifice, în conformitate cu cererea Curții, privește în esență interpretarea articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48/CE(2). Curtea este chemată să analizeze dacă o instanță națională trebuie să examineze din oficiu respectarea de către creditori a obligației lor de a furniza anumite informații în temeiul Directivei 2008/48 sau dacă trebuie să își limiteze examinarea numai la încălcările invocate de consumator.

2. Cererea de decizie preliminară a fost formulată de Sąd Rejonowy w Białymstoku (Tribunalul Districtual din Białystok, Polonia), în cadrul unui litigiu între K.J., un consumator, pe de o parte, și banca P. (denumită în continuare „banca”), pe de altă parte, în legătură cu neîndepliniri ale obligației de a menționa anumite informații într‑un contract de credit de consum și cu consecințele care decurg din aceasta în ceea ce privește restituirea sumelor datorate cu titlu de dobânzi și de costuri plătite în temeiul contractului respectiv.

3. Această cauză oferă Curții oportunitatea de a‑și preciza jurisprudența privind întinderea controlului jurisdicțional în domeniul protecției consumatorilor referitor la informațiile pe care trebuie să le menționeze un contract de credit, în sensul Directivei 2008/48.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

4. Considerentul (31) al Directivei 2008/48 enunță că, „[p]entru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin în temeiul contractului de credit, acesta din urmă ar trebui să cuprindă toate informațiile necesare într‑un mod clar și concis”.

5. Articolul 10 din această directivă, referitor la informațiile care trebuie menționate în contractele de credit, prevede la alineatul (1) primul paragraf că astfel de contracte trebuie redactate pe hârtie sau pe un alt suport durabil. Alineatul (2) al acestuia enumeră informațiile care trebuie să figureze în mod clar și concis în orice contract de credit. Această listă include printre altele:

„(r) dreptul de rambursare anticipată, procedura de rambursare anticipată, precum și, dacă este cazul, informații privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație”.

6. Potrivit articolului 23 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni”, „[s]tatele membre stabilesc normele de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și întreprind toate măsurile necesare pentru a asigura că acestea sunt aplicate. Aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare”.

Dreptul polonez

7. Ustawa o kredycie konsumenckim (Legea privind contractele de credit pentru consumatori) din 12 mai 2011, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea privind contractele de credit pentru consumatori”)(3), urmărește să transpună în ordinea juridică poloneză Directiva 2008/48.

8. Potrivit articolului 30 alineatul 1 punctul 16) din Legea privind contractele de credit pentru consumatori, contractul de credit de consum trebuie să specifice „dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul și procedura de rambursare anticipată a creditului”.

9. Potrivit articolului 45 alineatul 1 din această lege, „[î]n cazul încălcării de către creditor a articolului 29 alineatul 1, a articolului 30 alineatul 1 punctele 1)-8), 10), 11) și 14)-17), a articolelor 31-33, a articolului 33a și a articolelor 36a-36c, consumatorul, după remiterea unei declarații scrise către creditor, rambursează creditul fără dobânzi și alte costuri ale creditului datorate creditorului în termenul și în modul convenite în contract”.

Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

10. La 8 februarie 2017, K.J. a încheiat la bancă un contract de credit de consum în cuantum de 133 411,29 zloți polonezi (PLN) (aproximativ 31 000 de euro)(4). Cuantumul total al dobânzilor se ridica la 54 730,67 PLN (aproximativ 13 000 de euro)(5), iar K.J. se angajase să ramburseze creditul în 96 de rate lunare.

11. Articolul 8 alineatul 1 din contractul de credit prevedea în esență că împrumutatul avea dreptul de a rambursa integral sau parțial împrumutul înainte de data scadenței ultimei rate și că rambursarea era efectuată conform instrucțiunilor scrise ale împrumutatului. Alineatele 2 și 3 ale acestei dispoziții făceau referire, la rândul lor, la consecințele financiare sau aferente duratei contractului care puteau rezulta din exercitarea dreptului la rambursare anticipată.

12. La 14 martie 2024, prin intermediul avocatului său, K.J. a comunicat băncii o scrisoare intitulată „Reclamație cu somație de plată și declarație în temeiul articolului 45 alineatul 1 din Legea privind contractele de credit pentru consumatori”, în care se prevala de decăderea creditorului din dreptul la dobânzi și la alte costuri ale creditului în cauză, și anume așa‑numita sancțiune a „creditului fără costuri”, prevăzută de această dispoziție a Legii privind contractele de credit pentru consumatori, pentru motivul că banca nu își îndeplinise, printre altele, anumite obligații de informare impuse la articolul 30 alineatul 1 din legea menționată(6).

13. Printr‑o cerere introductivă din 10 iulie 2024, K.J. a sesizat Sąd Rejonowy w Białymstoku (Tribunalul Districtual din Białystok), instanța de trimitere, cu o cerere prin care solicita să beneficieze de sancțiunea creditului fără costuri și obligarea băncii la plata în favoarea sa a sumei de 43 505,96 PLN (aproximativ 10 200 de euro)(7), corespunzătoare sumei dobânzilor și a costurilor aferente încheierii contractului de credit de consum plătite de K.J., majorată cu dobânzile de întârziere legale și cu cheltuielile de judecată.

14. Mai întâi, instanța de trimitere exprimă o îndoială cu privire la întinderea controlului jurisdicțional pe care este chemată să îl exercite în ceea ce privește aprecierea aplicării sancțiunii creditului fără costuri prevăzute la articolul 45 din Legea privind contractele de credit pentru consumatori, care pune în aplicare articolul 23 din Directiva 2008/48, ca urmare a încălcării de către bancă a obligației de informare care îi revine în temeiul acestei legi. Mai precis, ea ridică problema dacă trebuie să se limiteze la diversele încălcări invocate de consumator în declarația sa scrisă, chiar dacă ele nu ar fi dovedite, sau, dimpotrivă, dacă este obligată să examineze din oficiu alte încălcări ale acestei obligații de informare care ar fi de natură să determine aplicarea sancțiunii menționate. Astfel, în speță, K.J. nu ar fi invocat o încălcare a obligației de a stabili modalitățile procedurii de rambursare anticipată. Or, potrivit instanței de trimitere, o asemenea neîndeplinire a obligațiilor ar putea fi constatată.

15. În continuare, constatând că contractul de credit în cauză nu precizează printre altele cine trebuie să efectueze anumite acte în legătură cu procedura de rambursare anticipată și nici ordinea și modalitățile actelor referitoare la o astfel de rambursare, instanța de trimitere ridică problema interpretării care trebuie dată expresiei „procedura de rambursare anticipată”, care figurează la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48 și este reluată în esență la articolul 30 alineatul 1 punctul 16) din Legea privind contractele de credit pentru consumatori.

16. În sfârșit, instanța de trimitere pune sub semnul întrebării, în raport cu principiul proporționalității, necesitatea de a aplica în mod automat sancțiunea prevăzută de dreptul polonez, în conformitate cu articolul 23 din Directiva 2008/48, chiar și în cazul nerespectării parțiale a obligației care figurează la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din această directivă.

17. În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Białymstoku (Tribunalul Districtual din Białystok) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 23 din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale, sesizată cu o cauză în care consumatorul invocă obligația creditorului de a restitui sumele plătite în plus în urma recurgerii de către consumator la sancțiunea prevăzută de dreptul național constând în dreptul de a remite creditorului o declarație scrisă în temeiul căreia obligația consumatorului de a plăti dobânzile de capital și alte costuri ale creditului se stinge, să verifice din oficiu dacă creditorul a încălcat alte dispoziții naționale decât cele invocate de consumator în declarația scrisă adresată creditorului, a căror încălcare îi conferă de asemenea consumatorului dreptul de a beneficia de sancțiunea sus‑menționată?

2) Articolul 10 alineatul (2) litera (r) din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că cerința ca procedura de rambursare anticipată să fie clar specificată impune creditorului obligația de a redacta descrierea modului de a proceda, astfel încât consumatorul, în cursul executării contractului, să poată determina, fără a solicita informații suplimentare creditorului (sau fără a conveni asupra unor dispoziții suplimentare cu acesta), punct cu punct, cine, cum și în ce ordine urmează să execute operațiunile legate de rambursarea anticipată, cu identificarea clară a evenimentului care constituie ultimul element al acestei proceduri?

3) Articolul 23 din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că nerespectarea obligației de a descrie în mod clar și concis procedura de rambursare anticipată în sensul articolului 10 alineatul (2) litera (r) din această directivă conduce întotdeauna la necesitatea aplicării unei sancțiuni creditorului sau aplicarea sancțiunii poate depinde de gradul de încălcare a acestei obligații și, în special, se poate renunța la aplicarea sancțiunii în cazul în care procedura de rambursare anticipată a fost prezentată în mod incomplet, iar drepturile și obligațiile consumatorului nu sunt afectate în împrejurările respectivei cauze?”

18. K.J., Comisia Europeană, guvernul polonez și banca au depus observații scrise.

Analiză

19. Cu titlu introductiv, arătăm că banca consideră în esență că prima întrebare preliminară, care face obiectul prezentelor concluzii specifice, trebuie declarată inadmisibilă pentru motivul că vizează articolul 23 din Directiva 2008/48, deși acesta nu ar avea legătură cu conținutul întrebării menționate.

20. În această privință, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(8).

21. În cadrul aceleiași cooperări, este de competența Curții să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului(9). În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale(10).

22. În speță, deși prima întrebare preliminară, astfel cum a fost formulată, vizează în mod explicit numai articolul 23 din Directiva 2008/48, care impune statelor membre să stabilească sancțiuni eficiente, proporționale și cu efect de descurajare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul acestei directive, trebuie să se constate că instanța de trimitere s‑a referit de asemenea la obligațiile de informare care figurează în dispozițiile Legii privind contractele de credit pentru consumatori care urmăresc să transpună în dreptul național articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată.

23. Astfel, întrebarea pe care o ridică în esență instanța de trimitere este dacă, atunci când este sesizată cu un litigiu în care un consumator se prevalează de sancțiunea creditului fără costuri prevăzută de dreptul național, prin care se urmărește punerea în aplicare a articolului 23 din Directiva 2008/48, în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul articolului 10 alineatul (2) din această directivă, ea trebuie să examineze din oficiu dacă creditorul a omis să furnizeze alte informații enumerate în dispoziția menționată decât cele invocate în mod expres de consumatorul însuși.

24. În acest context, îndoielile exprimate de instanța de trimitere în ceea ce privește întinderea controlului său jurisdicțional în cadrul aplicării sancțiunii prevăzute la articolul 45 din Legea privind contractele de credit pentru consumatori, care transpune articolul 23 din Directiva 2008/48 în dreptul intern, trebuie înțelese ca o prelungire a îndoielilor sale referitoare la controlul informațiilor care trebuie menționate în contractele de credit, în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din această directivă, a căror încălcare poate fi sancționată, potrivit dreptului național, prin decăderea creditorului din dreptul la dobânzi și la alte costuri ale creditului în cauză.

25. Având în vedere aceste considerații și în lumina jurisprudenței citate la punctul 21 din prezentele concluzii, propunem să se constate că prima întrebare preliminară este admisibilă și, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, sugerăm Curții să o reformuleze, astfel încât să aprecieze dacă articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că impune unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu în care consumatorul invocă aplicarea sancțiunii prevăzute de dreptul național prin care se urmărește punerea în aplicare a articolului 23 din această directivă să examineze din oficiu respectarea obligației de a specifica în mod clar și concis într‑un contract de credit, în sensul directivei menționate, informațiile enumerate la articolul 10 alineatul (2) din aceeași directivă, altele decât cele a căror încălcare este invocată în mod expres de consumator.

26. Considerăm că jurisprudența Curții permite să se dea un răspuns afirmativ la această întrebare.

27. Astfel, în Hotărârea Radlinger și Radlingerová(11), Curtea a concluzionat că articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională sesizată cu un litigiu referitor la creanțe care provin dintr‑un contract de credit în sensul acestei directive trebuie să examineze din oficiu respectarea obligației de informare prevăzute la această dispoziție și să stabilească consecințele care decurg în conformitate cu legislația națională din încălcarea acestei obligații, cu condiția ca sancțiunile să respecte cerințele prevăzute la articolul 23 din directiva menționată, sub rezerva respectării principiului contradictorialității(12).

28. Este adevărat că unele dintre îndoielile exprimate de instanța de trimitere în cadrul acestei cauze priveau mai precis obligația prevăzută la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48 de a informa consumatorul în legătură cu „valoarea totală a creditului și condițiile care reglementează tragerea creditului”(13), iar nu dreptul la rambursare anticipată sau procedura care trebuie urmată în această privință. Pe de altă parte, consumatorii făceau obiectul unei proceduri de insolvență și, în conformitate cu normele naționale, erau limitați în ceea ce privește acțiunea incidentă pe care o puteau formula împotriva creanțelor în cauză, ceea ce nu pare să fie cazul în speță(14).

29. De altfel, în principiu, dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispozițiilor Uniunii atunci când examinarea acestui motiv le‑ar obliga să depășească cadrul litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părți, întemeindu‑se pe alte fapte și circumstanțe decât cele pe care și‑a întemeiat cererea partea care are un interes în aplicarea acestor dispoziții. Curtea consideră că această limitare a competenței instanței naționale este justificată de principiul conform căruia inițiativa unui proces aparține părților și, în consecință, instanța nu poate acționa din oficiu decât în cazuri excepționale, în care interesul public impune intervenția acesteia(15).

30. Totuși, mai întâi, amintim că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, de care aceasta s‑a prevalat în Hotărârea Radlinger și Radlingerová, că instanța națională este obligată să examineze din oficiu respectarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii în materia protecției consumatorilor atunci când, în lipsa unei astfel de examinări, obiectivul protecției efective a consumatorilor nu ar putea fi atins, având în vedere în special riscul, care nu poate fi neglijat, ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor(16). Rezultă că protecția efectivă a anumitor drepturi conferite consumatorului de dreptul Uniunii ține de interesul public, care impune intervenția din oficiu a instanței naționale(17).

31. Aceste considerații și‑au găsit primele aplicări practice în jurisprudența Curții referitoare la posibilitatea(18) și apoi la obligația(19) instanței de a invoca din oficiu dispozițiile rezultate din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(20). Acestea au fost de asemenea considerate valabile în domeniul dreptului creditului de consum și au determinat Curtea să recunoască instanțelor naționale posibilitatea de a examina din oficiu respectarea protecției consumatorilor prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum(21), precum și obligația de a efectua din oficiu o examinare a încălcării obligației precontractuale a creditorului de a evalua bonitatea consumatorului, prevăzută la articolul 8 din Directiva 2008/48(22).

32. Situația a fost aceeași atunci când Curtea a concluzionat în sensul obligației instanței naționale de a efectua din oficiu o examinare a încălcării obligației de informare în scris a consumatorilor cu privire la dreptul lor de a rezilia un contract în termen de cel puțin șapte zile, în temeiul articolului 4 din Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale(23), precum și cu privire la dreptul consumatorului de a obține o reducere corespunzătoare a prețului de vânzare a unui bun stabilit prin contract de vânzare în caz de neconformitate a bunului respectiv, potrivit Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe(24).

33. În continuare, trebuie arătat că, potrivit Curții, obligația care revine instanței naționale de a efectua din oficiu o examinare a încălcării anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii în materie de consum se bazează pe considerentul că sistemul de protecție se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora(25). O asemenea obligație se aplică astfel pentru a compensa, printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, a instanței naționale, situația de inegalitate existentă între consumator și profesionist(26), în cazul în care instanța națională dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop(27).

34. În plus, Curtea a apreciat deja că din articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentului (31) al acesteia, reiese că cerința de a menționa într‑un contract de credit redactat pe hârtie sau pe un alt suport durabil, în mod clar și concis, elementele prevăzute de această dispoziție este necesară pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile(28). Pentru un consumator, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri au o importanță fundamentală. El decide tocmai pe baza acestor informații dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de profesionist(29).

35. Această cerință de a specifica elementele menționate la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 contribuie, pe de altă parte, la realizarea obiectivului urmărit de aceasta din urmă, care constă în a prevedea, în materia creditului pentru consumatori, o armonizare completă și imperativă într‑o serie de domenii fundamentale, care este considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului de consum(30). Având în vedere acest obiectiv, toate elementele enumerate la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 trebuie să fie parte integrantă din contractul de credit(31).

36. Astfel, în Hotărârea Radlinger și Radlingerová, Curtea a considerat că examinarea din oficiu de către instanța națională a respectării cerințelor care decurg din această directivă constituie un mijloc adecvat pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată și pentru a contribui la realizarea obiectivului vizat în considerentul (31) al acesteia(32). Ea a concluzionat că, întrucât instanța națională este chemată să asigure efectul util al protecției consumatorilor, urmărită prin dispozițiile Directivei 2008/48, rolul care îi este astfel atribuit de dreptul Uniunii în domeniul vizat nu se limitează la simpla facultate de a se pronunța cu privire la respectarea cerințelor amintite, ci cuprinde și obligația de a examina din oficiu respectarea obligației de informare prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop(33).

37. Având în vedere raționamentul expus de Curte în această hotărâre(34), considerăm că soluția pe care aceasta a reținut‑o este aplicabilă celor 22 de elemente de informare enumerate la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 și poate fi transpusă în speță. Faptul că, în speță, cauza principală a fost inițiată de un consumator reprezentat de un avocat nu justifică o concluzie diferită, problema, de natură generală, a întinderii examinării din oficiu care revine instanței naționale sesizate trebuind să fie soluționată făcând abstracție de împrejurările concrete ale procedurii(35).

Concluzie

38. În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Sąd Rejonowy w Białymstoku (Tribunalul Districtual din Białystok, Polonia) după cum urmează:

Articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului

trebuie interpretat în sensul că

impune unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu în care consumatorul invocă aplicarea sancțiunii prevăzute de dreptul național prin care se urmărește punerea în aplicare a articolului 23 din această directivă să examineze din oficiu respectarea obligației de a specifica în mod clar și concis într‑un contract de credit, în sensul directivei menționate, informațiile enumerate la articolul 10 alineatul (2) din aceeași directivă, altele decât cele a căror încălcare este invocată în mod expres de consumator.

1 Limba originală: franceza.

i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.

2 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66).

3 Dz. U. din 2024, poziția 1497.

4 La cursul de schimb din 8 februarie 2017.

5 La cursul de schimb din 8 februarie 2017.

6 Această dispoziție pune în aplicare în esență articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48.

7 La cursul de schimb din 10 iulie 2024.

8 A se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat) (C‑670/22, EU:C:2024:372, punctele 64 și 65, precum și jurisprudența citată).

9 A se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2026, Herchoski (C‑902/24, EU:C:2026:42, punctul 52 și jurisprudența citată).

10 A se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2026, Secab (C‑423/23, EU:C:2026:32, punctul 28 și jurisprudența citată).

11 Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, denumită în continuare „Hotărârea Radlinger și Radlingerová”, EU:C:2016:283).

12 Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 71 și jurisprudența citată, punctul 74, precum și dispozitivul).

13 A se vedea Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2015:769, punctul 49).

14 A se vedea Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 38).

15 A se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2009, Martín (C‑227/08, denumită în continuare „Hotărârea Martín”, EU:C:2009:792, punctele 19 și 20, precum și jurisprudența citată).

16 A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2007, Rampion și Godard (C‑429/05, denumită în continuare „Hotărârea Rampion și Godard”, EU:C:2007:575, punctele 61, 62 și 65, precum și jurisprudența citată), Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber (C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 42 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctele 65 și 66).

17 A se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2023, Tuk Travel (C‑83/22, EU:C:2023:664, punctele 45-47, precum și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Martín (punctele 21-29).

18 A se vedea Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores (C‑240/98-C‑244/98, EU:C:2000:346, punctele 26 și 28), și Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, EU:C:2002:705, punctul 36).

19 A se vedea printre altele Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, denumită în continuare „Hotărârea Pannon GSM”, EU:C:2009:350, punctele 31, 32 și 35), Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 42), și Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco (C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 37 și jurisprudența citată), precum și Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauzele Cofidis și OPR‑Finance (C‑616/18 și C‑679/18, EU:C:2019:975, punctul 32 și jurisprudența citată).

20 JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273.

21 JO 1986, L 42, p. 48, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 252. A se vedea Hotărârea Rampion și Godard (punctele 60-63 și 69). Articolul 11 alineatul (2) din Directiva 87/102 (care a fost abrogată și înlocuită de Directiva 2008/48) urmărea să confere consumatorului un drept la o cale de atac împotriva creditorului.

22 A se vedea Hotărârea din 5 martie 2020, OPR‑Finance (C‑679/18, EU:C:2020:167, punctul 23 și jurisprudența citată).

23 JO 1985, L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188. A se vedea Hotărârea Martín (punctul 29), la care Curtea a făcut trimitere în Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 62).

24 JO 1999, L 171, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 89. A se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2013, Duarte Hueros (C‑32/12, EU:C:2013:637, punctele 39 și 43), la care Curtea a făcut trimitere în Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 62). Adăugăm că Curtea a concluzionat de asemenea în sensul existenței unei obligații a instanței naționale de a examina din oficiu calitatea de consumator a unei părți la un contract care poate intra în domeniul de aplicare al Directivei 1999/44 [a se vedea Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber (C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 48)]. Deși Curtea a admis, pe de altă parte, o asemenea obligație în ceea ce privește protecția efectivă a dreptului de reziliere pe care îl are un consumator în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului (JO 2015, L 326, p. 1), ea a supus această examinare din oficiu anumitor condiții [a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2023, Tuk Travel (C‑83/22, EU:C:2023:664, punctele 49-64)].

25 A se vedea printre altele Hotărârea Pannon GSM (punctul 22 și jurisprudența citată) și Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C‑32/14, EU:C:2015:637, punctul 39 și jurisprudența citată), la care face trimitere Curtea în Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 63).

26 A se vedea printre altele Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť (C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 40 și jurisprudența citată), la care face trimitere Curtea în Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctele 53 și 67), precum și Hotărârea din 14 decembrie 2023, Getin Noble Bank (Termen de prescripție a acțiunilor în restituire) (C‑28/22, EU:C:2023:992, punctul 78 și jurisprudența citată).

27 A se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Pannon GSM (punctele 32 și 35), Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C‑32/14, EU:C:2015:637, punctele 39-41 și jurisprudența citată), la care face trimitere Curtea în Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 52), și Hotărârea din 13 martie 2025, APS Beta Bulgaria și Agentsia za kontrol na prosrocheni zadalzhenia (C‑337/23, EU:C:2025:183, punctul 77 și jurisprudența citată).

28 A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a. (C‑38/21, C‑47/21, C‑146/21 și C‑232/18, EU:C:2023:1014, punctul 233 și jurisprudența citată).

29 A se vedea Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 64, precum și jurisprudența citată) și Hotărârea din 30 octombrie 2025, Mercedes‑Benz Bank și Volkswagen Bank (C‑143/23, EU:C:2025:837, punctul 66 și jurisprudența citată). Mai precis, Curtea a avut deja ocazia de a preciza importanța menționării într‑un contract de credit a dobânzii anuale efective prevăzute la articolul 10 alineatul (2) litera (g) din Directiva 2008/48 [a se vedea Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Pohotovosť (C‑76/10, EU:C:2010:685, punctul 77), Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Home Credit Slovakia (C‑42/15, denumită în continuare „Hotărârea Home Credit Slovakia”, EU:C:2016:842, punctul 68), Hotărârea din 21 martie 2024, Profi Credit Bulgaria (Servicii accesorii contractului de credit) (C‑714/22, EU:C:2024:263, punctul 53), și Hotărârea din 13 martie 2025, APS Beta Bulgaria și Agentsia za kontrol na prosrocheni zadalzhenia (C‑337/23, EU:C:2025:183, punctul 98)], precum și a numărului și a frecvenței plăților, în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (h) din această directivă, și, dacă este cazul, a existenței unor taxe notariale, a garanțiilor și a asigurărilor necesare, astfel cum prevede articolul 10 alineatul (2) literele (n) și (o) din directiva menționată [a se vedea Hotărârea Home Credit Slovakia (punctul 70)].

30 A se vedea Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 61), Hotărârea Home Credit Slovakia (punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată), Hotărârea din 21 martie 2024, Profi Credit Bulgaria (Servicii accesorii contractului de credit) (C‑714/22, EU:C:2024:263, punctul 50 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 13 februarie 2025, Lexitor (C‑472/23, EU:C:2025:89, punctul 28).

31 A se vedea Hotărârea Home Credit Slovakia (punctul 33).

32 A se vedea Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 68).

33 A se vedea Hotărârea Radlinger și Radlingerová (punctul 70 și jurisprudența citată, precum și punctul 74).

34 În această privință, amintim că Curtea a făcut frecvent referire la concluziile desprinse din Hotărârea Radlinger și Radlingerová în alte împrejurări [a se vedea Ordonanța din 28 noiembrie 2018, PKO Bank Polski (C‑632/17, EU:C:2018:963, punctele 50-53), Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska (C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 59), și Hotărârea din 5 martie 2020, OPR‑Finance (C‑679/18, EU:C:2020:167, punctul 23)].

35 A se vedea prin analogie Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner (C‑511/17, EU:C:2020:188, punctul 40), care face trimitere la Hotărârea Rampion și Godard (punctele 62 și 65).