Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 23 aprilie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 23 aprilie 2026(1)

Cauza C‑799/24

Babcock Montajes S.A.

împotriva

Kanadevia Inova Steinmüller GmbH

[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) (Germania)]

„ Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Noțiunea de «hotărâre» – Decizie interlocutorie a unei instanțe dintr‑un stat membru de declarare a competenței internaționale de a instrumenta și de a judeca acțiunea – Acord exclusiv de alegere a forului prin care este desemnată o instanță dintr‑un alt stat ”

I. Introducere

1. Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania, denumită în continuare „instanța de trimitere”) oferă Curții posibilitatea de a clarifica domeniul de aplicare al noțiunii de „hotărâre”, în sensul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012(2). Această noțiune constituie unul dintre termenii‑cheie pe care se întemeiază respectivul regulament. Astfel, doar deciziile care pot fi considerate „hotărâri” pot fi supuse normelor în materie de recunoaștere și executare prevăzute de regulamentul mai sus menționat. Mai precis, se ridică întrebarea dacă noțiunea de „hotărâre” include o decizie interlocutorie adoptată de instanțele dintr‑un stat membru (în acest caz, Spania), sesizate primele, prin care aceste instanțe s‑au declarat competente internațional să instrumenteze și să judece acțiunea (fără însă a face acest lucru), în condițiile în care instanțele dintr‑un alt stat membru (în acest caz, Germania), sesizate ulterior, consideră că decizia acestora încalcă un acord de alegere a forului care le conferă o competență exclusivă.

2. Această întrebare ia naștere în cadrul unui litigiu intervenit între Babcock Montajes (denumită în continuare „Babcock”), o societate cu sediul în Spania, și Kanadevia Inova Steinmüller (denumită în continuare „Kanadevia”), o societate cu sediul în Germania, referitor la executarea unui contract încheiat pentru construirea unei instalații de tratare a deșeurilor în San Sebastian (Spania). Ca urmare a respectivului litigiu, Kanadevia a solicitat plata sumei reprezentând garanția pe care Babcock o constituise pentru garantarea executării părții sale din contract.

3. În răspuns, pe de o parte, Babcock a introdus o acțiune împotriva Kanadevia, prin care a solicitat restituirea cuantumului garanției și plata de despăgubiri. Deși contractul prevedea competența exclusivă a instanțelor din Köln (Germania) (denumit în continuare „acordul de alegere a forului”), Babcock a introdus respectiva acțiune la instanțele din Spania. Pe de altă parte, câteva zile mai târziu, Kanadevia a introdus o acțiune împotriva Babcock la instanțele din Köln (Germania)(3).

4. Instanțele din Spania s‑au pronunțat primele. Aceste instanțe au constatat, printr‑o decizie interlocutorie, că aveau competența internațională de a instrumenta și de a judeca acțiunea introdusă de Babcock (noțiunea de „interlocutorie” referindu‑se în acest caz la faptul că respectiva decizie nu stabilea drepturile și obligațiile părților) (denumită în continuare „decizia instanțelor din Spania” sau „decizia interlocutorie în litigiu”). Ulterior, Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln, Germania) a respins acțiunea introdusă de Kanadevia ca urmare a lipsei sale de competență. Respectiva instanță a considerat că, deși acordul de alegere a forului nu fusese respectat de instanțele din Spania [împreună cu norma specifică de litispendență prevăzută la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012](4), decizia trebuia să fie recunoscută în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012(5) (împiedicând astfel instanțele din Germania să își exercite competența conferită în temeiul acordului de alegere a forului).

5. Decizia pronunțată de Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln) a fost anulată în cadrul apelului. Instanța care a instrumentat cauza în apel a considerat că existența unui acord valabil de alegere a forului în favoarea instanțelor din Germania și faptul că decizia instanțelor din Spania a fost doar una interlocutorie erau concludente pentru concluziile formulate de aceasta. Prin urmare, respectiva instanță a constatat că Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln) avea competență internațională și i‑a trimis acestuia cauza înapoi spre rejudecare.

6. Babcock a contestat această decizie a instanței sesizate ulterior la instanța de trimitere, care are îndoieli cu privire la aspectul dacă decizia interlocutorie în litigiu trebuie considerată o „hotărâre”, în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, și dacă respectiva decizie trebuie, așadar, să fie recunoscută de instanțele din Germania (având drept rezultat faptul că instanțele din acest stat ar fi împiedicate să instrumenteze și să judece acțiunea introdusă de Kanadevia).

7. Trebuie reamintit faptul că Curtea a clarificat deja, în Hotărârea Gjensidige(6), că o instanță dintr‑un stat membru nu poate refuza să recunoască o hotărâre pentru motivul că instanța din statul de origine s‑a declarat competentă cu încălcarea unui acord de alegere a forului. Cu toate acestea, în respectiva cauză, aspectul recunoașterii privea o hotărâre pronunțată pe fondul acțiunii. Ceea ce rămâne de clarificat în prezenta cauză este aspectul dacă se poate ajunge la aceeași concluzie și în ceea ce privește o decizie interlocutorie prin care se constată doar că instanța din statul de origine are competență internațională să instrumenteze și să judece acțiunea, cu pretinsa încălcare a unui acord de alegere a forului.

8. Specificitatea prezentei situații constă în faptul că, spre deosebire de situația analizată în Hotărârea Gjensidige, nu au fost încă stabilite pe fond drepturile și obligațiile părților. Se sugerează că aceasta înseamnă că este încă posibil ca procedura să urmeze calea jurisdicțională care se pretinde (și se consideră de către instanța de trimitere) a fi cea corectă (și anume aceea care permite instanțelor desemnate prin acordul de alegere a forului să instrumenteze și să judece acțiunea din procedura principală). Aceasta presupune însă că instanțele din Germania nu au obligația de a recunoaște decizia instanțelor din Spania. Acest aspect al cauzei ridică astfel delicata problemă a echilibrului dintre normele în materie de competență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012 (inclusiv cele referitoare la litispendență), pe de o parte, și normele în materie de recunoaștere a hotărârilor prevăzute în acest regulament, pe de altă parte.

II. Cadrul juridic

9. Considerentele (3), (4), (6), (21), (22) și (26) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins:

„(3) Uniunea și‑a stabilit ca obiectiv să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate, securitate și justiție, care să faciliteze, printre altele, accesul la justiție, în special prin intermediul principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă. Pentru instituirea progresivă a unui astfel de spațiu, Uniunea trebuie să adopte măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere, în special atunci când sunt necesare pentru funcționarea corespunzătoare a pieței interne.

(4) Anumite diferențe între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și care să asigure recunoașterea și executarea rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru este indispensabilă.

[…]

(6) Pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă.

[…]

(21) În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în diferite state membre a unor hotărâri ireconciliabile. Ar trebui să fie prevăzut un mecanism clar și eficace de rezolvare a cazurilor de litispendență și de conexitate, precum și de înlăturare a problemelor care decurg în urma divergențelor interne referitoare la determinarea datei la care se consideră că o cauză este pendinte. În sensul prezentului regulament, este necesar ca data în cauză să fie definită în mod independent.

(22) Cu toate acestea, pentru a ameliora eficacitatea acordurilor exclusive de alegere a forului și pentru a evita tacticile abuzive în cadrul proceselor, este necesar să se prevadă o excepție de la norma generală de litispendență, pentru a se putea rezolva în mod satisfăcător o anumită situație în care pot apărea proceduri concurente. O astfel de situație se regăsește atunci când o instanță nedesemnată într‑un acord exclusiv de alegere a forului a fost sesizată în legătură cu o procedură, iar instanța desemnată este sesizată ulterior în legătură cu o procedură având același obiect și aceeași cauză, între aceleași părți. În această situație, prima instanță sesizată va trebui să își suspende procedura de îndată ce a fost sesizată instanța desemnată și până la momentul în care această din urmă instanță declară că nu este competentă în temeiul acordului exclusiv de alegere a forului. Această normă are scopul de a asigura faptul că, într‑o astfel de situație, instanța desemnată are prioritate pentru a se pronunța asupra valabilității acordului și asupra măsurii în care acordul se aplică în cazul litigiului pendinte în fața sa. Instanța desemnată ar trebui să poată continua judecarea cauzei indiferent dacă instanța care nu a fost desemnată a decis deja să suspende procedura. […]

[…]

(26) Încrederea reciprocă în administrarea justiției în Uniune justifică principiul potrivit căruia hotărârile pronunțate într‑un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele membre, fără să fie necesare proceduri speciale. În plus, obiectivul diminuării duratei și costurilor litigiilor transfrontaliere justifică eliminarea hotărârii de încuviințare a executării înainte de executarea unei hotărâri în statul membru solicitat. Drept urmare, o hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru solicitat.”

10. Articolul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 definește noțiunea de „hotărâre” ca însemnând „o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin, o ordonanță sau un mandat de executare, precum și o decizie privind stabilirea de către un grefier al instanței a cheltuielilor de judecată”, adăugând că, „[î]n sensul capitolului III [privind recunoașterea și executarea], [aceasta] include măsurile provizorii și de conservare dispuse de o instanță care, în temeiul [acestui] regulament, este competentă să judece cauza pe fond. Noțiunea nu include măsurile provizorii, inclusiv de conservare, dispuse de o astfel de instanță fără citarea pârâtului, cu excepția cazului în care hotărârea care cuprinde măsura este notificată sau comunicată pârâtului înaintea executării”.

11. Articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 reglementează prorogarea de competență și prevede că „[d]acă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. […]”.

12. Articolul 29 din Regulamentul nr. 1215/2012 se referă la „litispendență” și la „conexitate” și prevede, la alineatele (1) și (3):

„(1) Fără a se aduce atingere dispozițiilor de la articolul 31 alineatul (2), în cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză sunt introduse între aceleași părți înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate.

[…]

(3) Dacă se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată ulterior își declină competența în favoarea acesteia.”

13. Articolul 31 din Regulamentul nr. 1215/2012, care apare în aceeași secțiune a acestui regulament, prevede:

„[…]

(2) Fără a se aduce atingere articolului 26, atunci când este sesizată o instanță dintr‑un stat membru căreia o convenție menționată la articolul 25 îi conferă competență exclusivă, orice instanță dintr‑un alt stat membru suspendă acțiunea până când instanța sesizată pe baza convenției stabilește că nu este competentă în temeiul convenției.

(3) În cazul în care instanța desemnată în convenție și‑a stabilit competența în conformitate cu convenția, orice instanță dintr‑un alt stat membru își declină competența în favoarea acesteia.

[…]”

14. Articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, referitor la recunoașterea hotărârilor, prevede că „[h]otărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială”.

15. În conformitate cu articolul 38 din Regulamentul nr. 1215/2012, „[i]nstanța sau o altă autoritate în fața căreia este invocată o hotărâre pronunțată într‑un alt stat membru poate să suspende acțiunea, în totalitate sau parțial, dacă:

(a) hotărârea este contestată în statul membru de origine; sau

[…]”

16. Articolul 45 din Regulamentul nr. 1215/2012 se referă la refuzul recunoașterii hotărârilor și prevede:

„(1) La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:

(a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru solicitat;

(b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;

(c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul membru solicitat;

(d) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într‑un alt stat membru sau într‑un stat terț între aceleași părți într‑o acțiune având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat; sau

(e) dacă hotărârea contravine:

(i) capitolului II secțiunile 3, 4 sau 5, în măsura în care pârâtul era deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare, partea vătămată, consumatorul sau angajatul; sau

(ii) capitolului II secțiunea 6.

[…]

(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1) litera (e), competența instanței de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la alineatul (1) litera (a) nu poate fi aplicat normelor în materie de competență.

[…]”

III. Situația de fapt, procedurile naționale și întrebările adresate

17. La 18 septembrie 2017, Babcock, reclamanta în fața instanței de trimitere, și Kanadevia, pârâta, au încheiat un contract (denumit în continuare „contractul inițial”) pentru construirea unei instalații de tratare a deșeurilor în San Sebastian (Spania). În temeiul respectivului contract, Babcock avea obligația de a monta două cazane de incinerare, ca parte a instalației de tratare a deșeurilor. În plus, Babcock a constituit în favoarea Kanadevia o garanție bancară pentru garantarea executării contractului. În temeiul aceluiași contract, instanțele din Köln (Germania) ar fi urmat să aibă competența exclusivă de a instrumenta și de a judeca litigiile care ar fi luat naștere în cadrul acestuia.

18. La 8 august 2018, ca urmare a întârzierilor înregistrate în lucrări, părțile au încheiat un act adițional de modificare a contractului (denumit în continuare „actul adițional de modificare a contractului”), în temeiul căruia Babcock nu mai avea obligația de a presta o parte din serviciile prevăzute. Ulterior, Kanadevia a solicitat plata unor costuri suplimentare din partea Babcock în raport cu serviciile datorate. Babcock a declarat de mai multe ori că nu vedea existența vreunui temei justificativ pentru astfel de pretenții, însă Kanadevia a trecut la executarea garanției bancare. Banca a achitat întregul cuantum al garanției bancare societății Kanadevia.

19. În răspuns, la 30 iulie 2019, Babcock a introdus o acțiune împotriva Kanadevia la Juzgado de primera instancia de Madrid (Tribunalul de Primă Instanță din Madrid, Spania), solicitând plata sumei constituind garanția bancară (pe care Babcock o rambursase între timp băncii) și plata de despăgubiri.

20. La 8 august 2019, Kanadevia a introdus o acțiune la Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln), prin care solicita constatarea faptului că Babcock avea obligația de a‑i rambursa toate costurile suplimentare și/sau de a‑i plăti despăgubirile care erau rezultatul faptului că, ulterior încheierii actului adițional de modificare a contractului, Babcock nu mai executa o parte din obligația de executare care îi revenea în temeiul contractului inițial.

21. Prin ordonanța din 16 iunie 2020, Juzgado de primera instancia de Madrid (Tribunalul de Primă Instanță din Madrid) a stabilit că instanțele din Spania aveau competență internațională să soluționeze litigiul, însă și‑a declinat competența teritorială și a trimis cauza la Juzgado de primera instancia de San Sebastián (Tribunalul de Primă Instanță din San Sebastian, Spania).

22. Kanadevia nu a contestat respectiva decizie(7). Cu toate acestea, societatea a depus o cerere de reexaminare a chestiunii competenței internaționale. Juzgado de primera instancia de San Sebastián (Tribunalul de Primă Instanță din San Sebastian) a respins cererea menționată prin ordonanța din 9 septembrie 2020. Această decizie a fost confirmată prin ordonanța din 9 decembrie 2020 adoptată de aceeași instanță.

23. Prin hotărârea din 11 mai 2021, Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln) a respins acțiunea introdusă de Kanadevia (la 8 august 2019) ca inadmisibilă, în lipsa competenței internaționale a instanțelor din Germania. Respectiva instanță a considerat că, deși propria competență prevala în principiu în temeiul acordului de alegere a forului și că instanțele din Spania ar fi trebuit să suspende procedura în temeiul articolului 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, decizia acestora din urmă trebuia să fie recunoscută în conformitate cu articolul 36 alineatul (1) din acest regulament.

24. Kanadevia a declarat apel la Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln, Germania), care a anulat hotărârea pronunțată de instanța de prim grad. Oberlandesgericht Köln a constatat că Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln) avea competență internațională și a trimis cauza înapoi spre rejudecare la instanța de prim grad. Acesta a considerat în esență că competența internațională a instanțelor din Germania fusese stabilită în temeiul unui acord valabil de alegere a forului, în sensul articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Respectiva competență nu a fost exclusă prin decizia instanțelor din Spania, întrucât prin decizia acestora nu se finaliza procedura și, prin urmare, nu trebuia să fie recunoscută în conformitate cu articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Potrivit instanței sesizate cu apelul, niciuna dintre deciziile pronunțate de instanțele din Spania nu constituia o „hotărâre”, în sensul articolului 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2021, deoarece efectele acelor decizii erau pur interne în raport cu procedurile (în curs de desfășurare) din Spania. În plus, instanța sesizată cu apelul a considerat că acțiunea desfășurată în fața instanțelor din Germania nu trebuia să fie suspendată. În opinia sa, faptul că instanțele din Spania nu au suspendat acțiunea în temeiul articolului 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu se opunea continuării acțiunii desfășurate la instanțele din Germania, având în vedere competența exclusivă conferită în favoarea Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln).

25. Babcock a formulat recurs împotriva deciziei pronunțate de Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln) la instanța de trimitere. Având îndoieli cu privire la corecta interpretare a noțiunii de „hotărâre” care figurează la articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Noțiunea de «hotărâre» de la articolul 36 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 1215/2012] trebuie interpretată în sensul că instanța care, în temeiul unei convenții atributive de competență în sensul articolului 25 din acest regulament, are o competență exclusivă [articolul 31 alineatul (2) din regulament] trebuie să recunoască o hotărâre prin care o instanță nedesemnată într‑un stat membru constată că sunt competente internațional instanțele din acel stat membru, în condițiile în care prin această hotărâre nu se finalizează judecata (hotărâre interlocutorie)?

2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este, în principiu, afirmativ:

Pentru recunoașterea hotărârii interlocutorii este în plus relevant dacă hotărârea interlocutorie prin care se declară că sunt competente internațional instanțele din statul membru este obligatorie pentru însăși instanța nedesemnată și/sau dacă instanța care judecă calea de atac poate să modifice hotărârea prin care s‑a reținut competența internațională?”

26. Babcock, Kanadevia, guvernele ceh, spaniol și cipriot, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Babcock, Kanadevia, guvernele german și spaniol, precum și Comisia au prezentat argumente orale în ședința care a avut loc la 4 martie 2026.

IV. Apreciere

27. Prin intermediul celor două întrebări adresate, pe care este adecvat să le examinăm împreună, instanța de trimitere invită Curtea să clarifice aspectul dacă o decizie interlocutorie adoptată de o instanță dintr‑un stat membru, în care această instanță se declară (doar) că este competentă internațional, dar care nu face încă nicio constatare cu privire la fondul acțiunii, intră sub incidența noțiunii de „hotărâre”, în sensul articolului 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, și trebuie, așadar, să fie recunoscută în conformitate cu această dispoziție, chiar dacă respectiva decizie ar fi contrară unui acord exclusiv de alegere a forului care desemnează instanțele dintr‑un alt stat membru. Instanța de trimitere se întreabă de asemenea dacă recunoașterea unei astfel de decizii depinde de faptul că aceasta poate fi încă modificată în cadrul procedurii în care a fost adoptată.

28. Vom începe examinarea acestor întrebări prin analiza obiecției ridicate de Kanadevia cu privire la admisibilitatea întrebărilor adresate (secțiunea A). Vom reaminti apoi faptul că, în conformitate cu normele prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012, astfel cum acestea sunt interpretate în special în Hotărârea Gjensidige, o „hotărâre” [în sensul articolului 2 litera (a) și al articolului 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012] pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru trebuie să fie recunoscută în toate celelalte state membre chiar și atunci când instanța de origine a declarat că are competență internațională cu încălcarea un acord de alegere a forului (secțiunea B).

29. În împrejurările cauzei din litigiul principal, aceasta înseamnă că decizia interlocutorie în litigiu ar trebui să fie recunoscută de instanțele din Germania. Această concluzie nu ar fi valabilă decât dacă respectiva decizie nu ar fi calificată, de la bun început, drept „hotărâre”. Cu toate acestea, vom propune faptul că o astfel de concluzie nu este susținută de regulamentul menționat, în pofida protecției pe care legiuitorul Uniunii o conferă acordurilor de alegere a forului. Aceasta ne va conduce la concluzia că o decizie prin care o instanță nedesemnată constată că are competență internațională, cu pretinsa încălcare a unui acord de alegere a forului, trebuie să fie recunoscută. Vom explica de asemenea faptul că, în timp ce obligația de recunoaștere a unei hotărâri al cărei conținut vizează doar competența ia naștere indiferent de faptul că acea hotărâre este sau nu definitivă, ceea ce este mai relevant pentru soluția practică în raport cu o situație de litispendență, precum cea cu care este sesizată instanța de trimitere, este stabilirea aspectului dacă prima instanță sesizată, care a adoptat decizia cu încălcarea unui acord de alegere a forului, și‑a stabilit competența în sensul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 (secțiunea C).

A. Admisibilitate

30. Kanadevia susține în esență că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă întrucât întrebările adresate nu sunt nici relevante, nici necesare pentru soluționarea litigiului, având în vedere că cererile formulate la instanțele din Spania și la cele din Germania nu au „același obiect și aceeași cauză”, în sensul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Astfel, așa cum înțelegem argumentul, normele de litispendență prevăzute în respectiva dispoziție nu sunt aplicabile și, prin urmare, instanțele din Germania pot continua să se pronunțe asupra acțiunii introduse de Kanadevia chiar dacă acestea aveau obligația de a recunoaște decizia interlocutorie în litigiu.

31. Mai precis, această parte afirmă că, pe de o parte, prin acțiunea introdusă la instanțele din Spania, Babcock solicită rambursarea de către Kanadevia a garanției bancare pe care Babcock a constituit‑o în contextul contractului inițial. Pe de altă parte, prin acțiunea pe care a formulat‑o, pendinte în fața instanțelor din Germania, Kanadevia urmărește să obțină despăgubiri din partea Babcock pentru o pretinsă încălcare a contractului. În acest context, Kanadevia susține că instanțele din Spania se pot pronunța asupra acțiunii introduse de Babcock fără a analiza aspectul dacă Kanadevia are dreptul la plata de despăgubiri pentru încălcarea contractului. În acest context, Kanadevia sugerează că ar trebui adresată Curții o întrebare suplimentară în scopul de a clarifica noțiunea de același obiect și aceeași cauză, în sensul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

32. Observăm, în primul rând, că din decizia de trimitere rezultă faptul că instanța de trimitere consideră că cererile formulate la instanța din Spania și la cea din Germania au același obiect și aceeași cauză, în sensul dispoziției mai sus menționate. Deși rezultă din dosar că, în etapele incipiente ale acțiunii principale, instanțele naționale au adoptat poziții oarecum divergente cu privire la acest aspect(8), această chestiune pare să fi fost clarificată în prezent, iar nici întrebările adresate, nici decizia de trimitere nu indică faptul că instanța de trimitere are îndoieli în această privință.

33. În opinia noastră, această concluzie infirmă argumentul invocat de Kanadevia potrivit căruia întrebările adresate sunt irelevante întrucât respectiva afirmație se bazează pe premisa că cele două cereri în litigiu nu au același obiect și aceeași cauză. Prin urmare, doar pentru a asigura caracterul complet al analizei, reamintim, în al doilea rând, că numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE(9). Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii care sunt adresate Curții în acest context beneficiază de o prezumție de pertinență, iar Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(10).

34. Observăm că instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la noțiunea de „hotărâre”, în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, în scopul de a stabili dacă decizia instanțelor din Spania poate fi clasificată ca atare și dacă această decizie trebuie, așadar, să fie recunoscută de instanțele din Germania. Instanța de trimitere subliniază că, dacă acesta ar fi cazul, hotărârea pronunțată de Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln) în etapa de apel a litigiului principal ar trebui să fie anulată, iar hotărârea pronunțată de Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln) ar trebui să fie repusă în vigoare.

35. În aceste circumstanțe, interpretarea solicitată a dreptului Uniunii este în mod clar pertinentă pentru soluționarea litigiului aflat în curs de desfășurare în procedura principală.

36. În al treilea rând, în ceea ce privește sugestia formulată de Kanadevia potrivit căreia ar trebui adresată o întrebare suplimentară în scopul de a clarifica noțiunea de același obiect și aceeași cauză, în sensul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în contextul ambelor proceduri în cauză, din observațiile generale prezentate mai sus rezultă că, în cadrul unei proceduri reglementate de articolul 267 TFUE, instanța de trimitere este singura competentă să definească obiectul întrebărilor care trebuie examinate de Curte. Prin urmare, nu este de competența Curții să modifice acest obiect(11). Desigur, Curtea poate reformula întrebările adresate pentru a se asigura că răspunsul furnizat este unul util. Cu toate acestea, pentru motivele expuse mai sus, nu vedem necesitatea unei astfel de abordări.

37. În lumina celor prezentate mai sus, considerăm că obiecția ridicată de Kanadevia referitoare la admisibilitatea întrebărilor adresate trebuie respinsă.

B. Încălcarea unui acord de alegere a forului nu poate justifica refuzul recunoașterii unei hotărâri

38. Articolele 36 și 39 din Regulamentul nr. 1215/2012(12) stabilesc principiul potrivit căruia „hotărârile” în materie civilă și comercială pronunțate de instanțele statelor membre trebuie să fie recunoscute și considerate executorii în toate celelalte state membre. Respectiva obligație a recunoașterii reciproce se bazează, la rândul ei, pe încrederea reciprocă pe care statele membre trebuie să o aibă în sistemul judiciar al celorlalte state membre(13). Această obligație permite în mod efectiv atingerea unuia dintre principalele obiective ale Regulamentului nr. 1215/2012, și anume libera circulație a hotărârilor în materie civilă și comercială, care trebuie recunoscute și executate în statul membru în care se solicită recunoașterea și executarea (statul membru solicitat) fără a fi necesară vreo procedură specială, ca și cum aceste hotărâri ar fi fost pronunțate în statul membru solicitat(14).

39. Același principiu al încrederii reciproce se concretizează prin interdicția impusă instanței statului membru solicitat de a revizui nu doar conținutul unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru(15), ci și, în special, competența instanței de origine(16).

40. În ceea ce privește aspectul competenței, sistemul prevăzut în Regulamentul nr. 1215/2012 se bazează pe premisa că instanța statului solicitat nu este niciodată într‑o poziție mai bună decât instanța statului de origine pentru a stabili dacă aceasta din urmă are competență. Respectiva premisă reflectă, la rândul ei, legătura dintre normele comune în materie de recunoaștere și normele comune în materie de competență, care stabilesc în mod direct care este instanța care trebuie să examineze și să judece o anumită acțiune. În aplicarea normelor amintite, instanțele statelor membre acționează de pe poziții de egalitate. Acest lucru explică gradul ridicat de încredere reciprocă pe care instanțele trebuie să o aibă între ele(17) și motivul mai precis pentru care o instanță dintr‑un stat membru nu poate, în principiu, să revizuiască competența instanței de origine.(18)

41. Norma menționată face obiectul mai multor excepții, care sunt identificate în mod exhaustiv într‑o listă mai puțin amplă (însă tot exhaustivă) de motive în temeiul cărora recunoașterea unei hotărâri poate fi refuzată în mod excepțional, astfel cum se prevede la articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

42. Cu toate acestea, prin raportare la natura exhaustivă a respectivelor motive, în Hotărârea Gjensidige, Curtea a statuat în special și astfel cum s‑a menționat deja, că niciunul dintre aceste motive nu se referă la situația în care instanța de origine s‑a declarat competentă cu încălcarea unui acord de alegere a forului, atributiv de competență în favoarea instanțelor din alt stat membru. Aceasta înseamnă că recunoașterea unei hotărâri nu poate fi refuzată pentru acest motiv(19).

43. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a considerat că o astfel de situație nu putea intra sub incidența motivului de refuz al recunoașterii prevăzut la articolul 45 alineatul (1) litera (e), care se referă la încălcarea de către instanța de origine a anumitor norme în materie de competență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012(20).

44. În această privință, reamintim că, în conformitate cu articolul 45 alineatul (1) litera (e) punctul (i) din Regulamentul nr. 1215/2012, recunoașterea poate fi refuzată atunci când, la pronunțarea hotărârii pentru care se solicită recunoașterea, instanța a încălcat normele în materie de competență care protejează pârâții considerați o parte mai slabă, și anume consumatorii, angajații și persoanele care pot fi vizate de contracte de asigurare (deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare sau partea vătămată)(21).

45. În plus, în conformitate cu articolul 45 alineatul (1) litera (e) punctul (ii) din Regulamentul nr. 1215/2012, recunoașterea poate fi refuzată și în cazul încălcării anumitor norme în materie de competență care prevăd o competență exclusivă. Aceste cazuri de competență exclusivă se referă la diverse situații(22), nu însă și la competența exclusivă care rezultă în mod specific dintr‑un acord de alegere a forului(23). Am explicat deja în ocazii anterioare că normele de competență exclusivă prevăzute la articolul 45 alineatul (1) litera (e) punctul (ii) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu pot fi încălcate printr‑un acord [astfel cum reiese din articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1215/2012] și că rațiunea lor a fost justificată prin referire la legătura specială dintre domeniile la care acestea se referă și statul membru respectiv(24).

46. Pe scurt, deși dispozițiile articolului 45 alineatul (1) litera (e) punctele (i) și (ii) din Regulamentul nr. 1215/2012 identifică mai multe situații, limitate, în care este în mod excepțional posibil să se refuze recunoașterea unei hotărâri ca urmare a faptului că aceasta contravine anumitor norme în materie de competență, aceste excepții nu pot afecta norma generală conform căreia încălcarea normelor în materie de competență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012 nu poate conduce la refuzul recunoașterii întrucât, din nou, competența instanței statului de origine nu poate face, în principiu, obiectul unei revizuiri.

47. Această concluzie nu suferă modificări ca urmare a faptului că, la momentul adoptării Regulamentului nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii a decis să sporească eficacitatea acordurilor de alegere a forului prin adoptarea unei norme specifice de litispendență prevăzute la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012(25).

48. În acest context, am dori să reamintim că normele de litispendență prevăzute la articolul 29 din Regulamentul nr. 1215/2012 sunt destinate să reglementeze situația (nedorită) în care un litigiu între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză este introdus la două instanțe diferite în paralel. Respectivele norme abordează situația menționată bazându‑se pe simpla cronologie a acțiunilor și acordând prioritate primei instanțe sesizate. Mai precis, atunci când un astfel de litigiu este deja pendinte în fața instanțelor dintr‑un stat membru A, instanța sesizată ulterior în statul membru B trebuie să suspende acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate. Atunci când are loc o astfel de situație, instanța sesizată ulterior are obligația de a‑și declina competența.

49. Normele generale menționate erau deja în vigoare în temeiul Regulamentului nr. 44/2001 și al predecesorului său juridic, Convenția de la Bruxelles din 1968(26). Atunci când a adoptat Regulamentul nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii a menținut respectivele norme, însă a adăugat o normă specifică de litispendență pentru situația care implică existența unui acord de alegere a forului.

50. În temeiul acestei norme specifice, atunci când o convenție încheiată între părți conferă competență exclusivă în ceea ce privește soluționarea litigiului lor în favoarea unei instanțe dintr‑un anumit stat membru, instanței desemnate trebuie să i se acorde prioritate pentru a stabili dacă are competență de a instrumenta și de a soluționa acțiunea, chiar și atunci când aceasta nu a fost sesizată prima (prioritate inversă). Această obligație rezultă din articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, conform căruia, atunci când este sesizată o astfel de instanță desemnată, „orice instanță dintr‑un alt stat membru suspendă acțiunea până când instanța sesizată pe baza convenției stabilește că nu este competentă în temeiul convenției”. În plus, în temeiul articolului 31 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012, în cazul în care instanța desemnată și‑a stabilit competența în conformitate cu convenția, respectivele instanțe dintr‑un alt stat membru își „declină” competența.

51. Reamintim că această normă specifică a fost introdusă pentru „a ameliora eficacitatea acordurilor exclusive de alegere a forului și pentru a evita tacticile abuzive în cadrul proceselor”(27). Acești termeni se referă la situația descrisă adesea drept „acțiune de subminare”, prin care, atunci când apare un dezacord, partea care are un interes în a nu iniția un litigiu înaintea instanței desemnate își introduce rapid cererea (adesea pentru o constatare negativă a răspunderii) înaintea unei instanțe nedesemnate, în special atunci când se consideră că procedurile sunt foarte lente.

52. În temeiul normei generale de litispendență, o astfel de abordare ar împiedica instanța desemnată (sesizată ulterior) să acționeze întrucât ar avea obligația de a suspenda procedura în așteptarea pronunțării deciziei primei instanțe sesizate, iar, atunci când instanța menționată și‑a stabilit competența (pe baza unui alt temei juridic prevăzut în materie de competență în Regulamentul nr. 1215/2012), ar trebui să își decline propria competență, cu încălcarea acordului de alegere a forului. Aplicarea strictă a respectivelor norme ar putea astfel să priveze acordul de alegere a forului de efectul său(28). Așa cum s‑a observat deja, norma specifică de litispendență prevăzută la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 este destinată să clarifice această situație tensionată.

53. Cu toate acestea, astfel cum au subliniat Curtea în Hotărârea Gjensidige, precum și Babcock, guvernul spaniol și Comisia în prezenta procedură, atunci când a introdus această normă specifică, legiuitorul Uniunii nu a modificat motivele de refuz prevăzute la articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012(29). Aceasta reflectă alegerea legiuitorului Uniunii de a nu extinde protecția (pe atunci nouă) conferită acordurilor de alegere a forului la stadiul de recunoaștere și de a acorda în schimb prioritate, în acest stadiu, principiului recunoașterii reciproce, astfel cum subliniază Comisia(30).

54. În schimb, guvernul german și‑a exprimat punctul de vedere potrivit căruia lipsa unei încălcări a articolului 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, drept unul dintre motivele de refuz enumerate la articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, nu reprezintă o omisiune intenționată din partea legiuitorului Uniunii, ci constituie mai degrabă o lacună de reglementare. Potrivit guvernului german, respectiva lacună este cauzată de faptul că, atunci când a introdus noua normă de litispendență, legiuitorul Uniunii a acționat plecând de la premisa că această normă va fi respectată. Prin urmare, guvernul german consideră că lipsa în discuție nu este concludentă pentru a stabili dacă recunoașterea poate fi refuzată în împrejurările analizate în prezenta cauză.

55. Nu suntem convinși de această poziție. În primul rând, Curtea a exclus în mod clar propunerea înaintată de guvernul german în Hotărârea Gjensidige, din care rezultă că tocmai lipsa menționată anterior este esențială. În al doilea rând, considerăm că „premisa că norma va fi respectată” a existat cu siguranță atunci când legiuitorul a introdus normele în materie de competență, care, contrar normei în discuție în prezenta cauză, se reflectă în dispozițiile relevante prevăzute la articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 drept motive de refuz al recunoașterii. Comparația dintre normele în materie de competență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012, pe de o parte, și enumerarea motivelor de refuz, pe de altă parte, indică în schimb că legiuitorul nu a omis să ia în considerare faptul că în practică pot apărea erori, însă a eliminat doar o parte din acestea ca fiind susceptibile să conducă la refuzul recunoașterii.

56. În fapt, dincolo de punctul de vedere adoptat de guvernul german, aspectele de mai sus nu par a fi în discuție în litigiu. Instanța de trimitere analizează însă o altă dimensiune a regimului de recunoaștere reglementat de Regulamentul nr. 1215/2012, asupra căreia vom reveni în cele ce urmează.

C. Decizia interlocutorie prin care o instanță dintr‑un stat membru se declară competentă cu încălcarea unui acord de alegere a forului constituie o „hotărâre”?

57. Aplicarea normelor privind recunoașterea și executarea „hotărârilor” prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012, descrise în secțiunea anterioară, presupune faptul că decizia vizată este clasificată ca atare. Întrebările instanței de trimitere se referă în realitate la această condiție de bază.

58. Astfel, în cazul în care s‑ar concluziona că decizia instanțelor din Spania prin care se constată că aceste instanțe au competență internațională, dar care, spre deosebire de cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii Gjensidige, nu stabilește încă drepturile și obligațiile părților nu constituie o „hotărâre” în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, nu ar exista nicio obligație din partea instanțelor sesizate ulterior (în acest caz, instanțele din Germania) de a recunoaște respectiva decizie. Cu alte cuvinte, și astfel cum înțelegem argumentul, nu ar exista nicio obligație din partea acestor instanțe de a se considera ținute să respecte stabilirea competenței efectuată de primele instanțe sesizate (în acest caz, instanțele din Spania), cu consecința că acestea nu ar fi obligate să își decline competența și, bazându‑se pe acordul de alegere a forului în cauză, ar putea să instrumenteze și să judece în continuare acțiunea introdusă de Kanadevia.

59. Observăm că părțile și celelalte persoane interesate în prezenta procedură pot fi împărțite în două categorii, în funcție de răspunsul pe care l‑au sugerat la întrebare, astfel cum acesta tocmai a fost sintetizat. Pe de o parte, Babcock, guvernele spaniol și ceh, precum și Comisia consideră că o decizie precum decizia interlocutorie în litigiu constituie o „hotărâre”, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 (și trebuie astfel să fie recunoscută pe întreg teritoriul Uniunii, în temeiul normelor descrise în secțiunea anterioară). Pe de altă parte, Kanadevia și guvernul cipriot adoptă punctul de vedere contrar, care pare de asemenea a fi soluția preferată și de instanța de trimitere.

60. Suntem de acord în esență cu prima dintre cele două poziții.

61. Pentru a explica motivele care ne conduc la această concluzie, vom face câteva observații preliminare cu privire la noțiunea de „hotărâre” (1), înainte de a trece la interpretarea acestei noțiuni autonome de drept al Uniunii, analizând textul și contextul (2), precum și obiectivele relevante (3).

1. Observații preliminare cu privire la noțiunea de hotărâre

62. Observăm că instanța de trimitere adresează întrebări cu privire la noțiunea de „hotărâre” care figurează la articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, conform căruia „[h]otărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială”.

63. Această noțiune este definită la articolul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 ca însemnând „o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin, o ordonanță sau un mandat de executare, precum și o decizie privind stabilirea de către un grefier al instanței a cheltuielilor de judecată”. Aceeași dispoziție prevede de asemenea că, „[î]n sensul capitolului III [privind recunoașterea și executarea], [noțiunea de hotărâre] include măsurile provizorii și de conservare dispuse de o instanță care, în temeiul prezentului regulament, este competentă să judece cauza pe fond”. Singura limitare pe care articolul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 o impune în acest context este clarificarea, în cuprinsul ultimei teze, a faptului că noțiunea de „hotărâre” „nu include măsurile provizorii, inclusiv de conservare, dispuse de o astfel de instanță fără citarea pârâtului, cu excepția cazului în care hotărârea care cuprinde măsura este notificată sau comunicată pârâtului înaintea executării”.

64. În plus, din jurisprudența Curții, începând cu hotărârile referitoare la Convenția de la Bruxelles din 1968, rezultă că aceeași noțiune de drept al Uniunii trebuie interpretată în sens larg(31). În aceeași ordine de idei, Curtea a statuat că această noțiune „acoperă orice hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, fără a fi necesar să se facă distincție în funcție de conținutul hotărârii în cauză, cu condiția ca aceasta să fi făcut sau să fi fost susceptibilă de a face, în statul membru de origine, în diverse moduri, obiectul unei cercetări contradictorii”(32).

65. Mai precis, în Hotărârea Mærsk, Curtea a aplicat noțiunea de hotărâre în ceea ce privește măsurile provizorii de încetare și de protecție (precum o decizie de stabilire cu titlu provizoriu a cuantumului la care ar fi limitată răspunderea unui armator)(33). În Hotărârea Gothaer, Curtea a statuat în plus că această noțiune cuprinde o hotărâre prin care instanța unui alt stat membru și‑a declinat competența în temeiul unei clauze atributive de competență (conferind, în cauza menționată, competență exclusivă instanțelor islandeze)(34).

66. Aceste aspecte generale fiind reamintite, vom trece acum la examinarea mai concretă a aspectului dacă noțiunea de „hotărâre” cuprinde o decizie interlocutorie prin care o instanță dintr‑un stat membru se declară competentă, dar care nu stabilește încă drepturile și obligațiile părților (cu încălcarea unui acord de alegere a forului).

2. Interpretarea textuală și contextuală

67. În primul rând, revenind la definiția noțiunii de „hotărâre” prevăzută la articolul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, nimic din modul său amplu de formulare nu permite excluderea unei decizii interlocutorii precum cea în litigiu din domeniul său de aplicare, așa cum a recunoscut instanța de trimitere. Nu pare să se conteste nici faptul că respectiva decizie „a făcut sau a putut face, în statul membru de origine și în cadrul diferitelor proceduri, obiectul unei anchete în cadrul unei proceduri contradictorii”, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 65 din prezentele concluzii.

68. Hotărârile Mærsk și Gothaer menționate mai sus par a fi deosebit de relevante pentru prezenta cauză, întrucât adoptă o interpretare largă pe care o sugerează definiția noțiunii de „hotărâre” și, pentru acest motiv, au fost invocate de Babcock pentru a susține argumentul că deciziile procedurale (prin care nu se soluționează fondul acțiunii) nu sunt excluse din sfera de aplicare a noțiunii de „hotărâre”.

69. Suntem, fără îndoială, de acord cu instanța de trimitere că ambele hotărâri menționate nu privesc în mod direct o decizie precum decizia interlocutorie în discuție în prezenta cauză. Pe de o parte, o măsură provizorie (precum cea în discuție în Hotărârea Mærsk), spre deosebire de decizia analizată în prezenta cauză, stabilește drepturile și obligațiile părților (deși doar cu titlu provizoriu). Pe de altă parte, o decizie de declinare a competenței în favoarea unei alte instanțe (dintr‑o țară terță) în temeiul unei convenții atributive de competență (în discuție în Hotărârea Gothaer) pune capăt litigiului, spre deosebire de decizia interlocutorie în discuție în prezenta cauză (care confirmă competența instanțelor de a instrumenta și de a judeca acțiunea).

70. Cu toate acestea, faptul că decizia în discuție în litigiul principal diferă într‑un fel sau altul de deciziile analizate în Hotărârile Mærsk și Gothaer nu înseamnă în mod automat că ea nu poate intra sub incidența definiției noțiunii de „hotărâre”. De fapt, și mai degrabă în sens contrar, în lumina modului amplu de formulare a respectivei definiții, nu înțelegem modul în care o decizie de stabilire „doar” a competenței (posibil cu încălcarea unui acord de alegere a forului), spre deosebire de o decizie care stabilește și drepturile și obligațiile părților, ar putea fi considerată ca neintrând sub incidența noțiunii menționate. Această concluzie nu suferă modificări ca urmare a observației, formulată de instanța de trimitere și de guvernul german, potrivit căreia o astfel de excludere este justificată de faptul că efectele deciziei interlocutorii în litigiu sunt „pur interne” în raport cu acțiunea (aflată încă în curs de desfășurare).

71. Desigur, nu este dificil să se înțeleagă modul în care o decizie referitoare doar la competență diferă de o decizie de stabilire a drepturilor și obligațiilor părților (sau, în acest sens, de o decizie prin care se adoptă o poziție atât cu privire la competență, cât și cu privire la fondul acțiunii). De asemenea, recunoaștem cu ușurință faptul că există numeroase categorii specifice de decizii judiciare în ordinile juridice naționale, din care pot decurge diverse consecințe juridice în temeiul dreptului intern.

72. Cu toate acestea, Curtea a afirmat în repetate rânduri că noțiunile utilizate în Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie să fie interpretate în mod autonom, obligație care se aplică și noțiunii în discuție, astfel cum am observat deja.

73. Este adevărat că o parte va solicita în mod obișnuit recunoașterea unei hotărâri în scopul de a‑și exercita un drept substanțial care i‑a fost acordat sau care a fost declarat că există și așa mai departe. Cu toate acestea, niciun element din definiția noțiunii de „hotărâre” nu indică faptul că legiuitorul Uniunii a dorit să limiteze categoria hotărârilor judecătorești susceptibile să fie recunoscute la cele care au un anumit conținut (precum cele care stabilesc drepturi și obligații și care nu se referă doar la competență). În schimb, și astfel cum s‑a analizat deja la punctul 65 de mai sus, Curtea a exclus posibilitatea clasificării unei hotărâri judecătorești drept o „hotărâre” în funcție exclusiv de conținutul său. În această privință, amintim că, în Hotărârea Gothaer, Curtea a inclus sub incidența acestei noțiuni o hotărâre jurisdicțională negativă, indiferent de preocupările similare exprimate de instanța de trimitere în respectiva cauză, care indicau particularitățile clasificării din doctrina națională a deciziilor de declinare a competenței(35).

74. Revenind acum la contextul în care este utilizată noțiunea de „hotărâre”, considerăm că includerea unor decizii așa cum este decizia interlocutorie în litigiu sub incidența noțiunii de „hotărâre” este relevantă în special în situații de litispendență.

75. Trebuie să se menționeze că, în temeiul normelor generale de litispendență prevăzute la articolul 29 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 1215/2012, în cazul în care prima instanță sesizată își stabilește competența, ia naștere obligația care impune oricărei alte instanțe sesizate cu o cerere având același obiect și aceeași cauză introdusă între aceleași părți de a‑și declina competența. Respectiva obligație se aplică mutatis mutandis în privința instanței nedesemnate, în temeiul regulii cronologiei inverse prevăzute de norma specifică de litispendență reglementată la articolul 31 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1215/2012, atunci când instanța desemnată într‑un acord exclusiv de alegere a forului își stabilește competența.

76. În această privință, nu este clar modul în care ar putea fi asigurată exercitarea corectă a respectivei obligații (de declinare a competenței) în cazul în care s‑ar constata că o decizie judiciară care conține „doar” o constatare în materie de competență nu intră sub incidența noțiunii de „hotărâre” care poate (și trebuie) să fie recunoscută.

77. Astfel, în cazul în care s‑ar aprecia că această constatare „de sine stătătoare” în materie de competență nu poate fi considerată o „hotărâre” care trebuie recunoscută, nu ar exista nicio obligație în sarcina instanței care nu are prioritate în a stabili dacă are competență în temeiul normei relevante de litispendență de declinare a competenței atunci când competența instanței sesizate „cu prioritate” a fost stabilită (printr‑o hotărâre interlocutorie). Acest fapt riscă, la rândul său, să priveze normele de litispendență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012 de efectul lor util (indiferent dacă situația intră în domeniul de aplicare al normei generale sau al celei specifice de litispendență).

78. Acestea fiind spuse, s‑ar putea, desigur, sugera că aplicarea normei de litispendență nu depinde de punerea în aplicare a noțiunii de recunoaștere prevăzută la articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Astfel, s‑ar putea susține că o decizie care conține doar o constatare privind competența nu are niciun conținut „executoriu” (în sensul drepturilor substanțiale și al obligațiilor corelative) pentru care normele de recunoaștere și de executare par să fi fost introduse de la bun început(36). Prin urmare, s‑ar putea susține în plus că obligația de declinare a competenței, în special atunci când a fost stabilită competența instanței sesizate „cu prioritate”, derivă din obligația specifică prevăzută la articolul 29 alineatul (3) și la articolul 31 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012. În continuarea aceleiași linii de raționament, s‑ar putea concluziona că existența unei „hotărâri”, în sensul articolului 2 litera (a) din regulamentul menționat, nu este necesară pentru ca obligația de declinare a competenței să ia naștere.

79. Cu toate acestea, din Hotărârea Gothaer rezultă că deciziile care conțin doar constatări în materie de competență constituie „hotărâri” care sunt susceptibile să fie recunoscute. Cu excepția cazului în care Curtea ar dori să reexamineze această concluzie(37), adoptarea poziției contrare în prezenta cauză nu ar fi, prin urmare, conformă cu jurisprudența acesteia. Într‑adevăr, nu înțelegem modul în care situația care ia naștere ca urmare a adoptării unei decizii de declinare a competenței (în discuție în Hotărârea Gothaer) ar diferi de situația care ia naștere ca urmare a pronunțării unei decizii de confirmare a competenței (în discuție în prezenta cauză), din moment ce ambele situații sunt analizate din perspectiva specifică a conținutului deciziilor respective.

80. În acest context, considerăm că includerea unei decizii precum decizia interlocutorie în litigiu în prezenta cauză în domeniul de aplicare al noțiunii de hotărâre susceptibilă să fie recunoscută evită riscul ca obligația de declinare a competenței conform normelor de litispendență să nu fie respectată pentru motivul că o decizie care confirmă doar competența de a instrumenta și de a judeca o acțiune nu are un conținut executoriu și nu poate beneficia, așadar, de recunoaștere reciprocă.

81. Poziția potrivit căreia o decizie interlocutorie care confirmă doar competența unei instanțe de a instrumenta și de a judeca o acțiune intră sub incidența noțiunii de „hotărâre”, în sensul articolului 2 litera (a) și al articolului 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie totuși să fie verificată în continuare în raport cu obiectivele relevante pe care le urmărește acest regulament.

3. Analiza obiectivelor relevante

82. Este foarte clar că concluzia potrivit căreia o decizie interlocutorie precum cea în litigiu constituie o „hotărâre”, în sensul articolului 2 litera (a) și al articolului 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, este conformă cu principiul încrederii reciproce și cu obiectivul de asigurare a liberei circulații a hotărârilor. Ceea ce rămâne însă de verificat este aspectul dacă respectiva poziție trebuie să se modifice din perspectiva obiectivului specific de protejare a efectului util al acordurilor de alegere a forului, care, astfel cum s‑a explicat, este urmărit de Regulamentul nr. 1215/2012 prin intermediul normei de litispendență prevăzute la articolul 31 alineatul (2) din acesta [așa cum se susține în considerentul (22) al acestui regulament].

83. Instanța de trimitere apreciază că acordurile menționate ar fi lipsite de efectul lor util în cazul în care s‑ar considera că decizia interlocutorie în litigiu constituie o „hotărâre” care trebuie să fie recunoscută. În plus, recunoașterea respectivei decizii interlocutorii în pofida faptului că, atunci când a fost adoptată, instanțele din Spania au încălcat articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, ar conduce în esență la concluzia că aceasta ar fi fost adoptată înainte de adoptarea normei specifice de litispendență și pe care această normă urmărește tocmai să o evite (punctele 49-51 de mai sus), așa cum a susținut în esență Kanadevia.

84. Astfel cum s‑a menționat deja în partea introductivă a prezentelor concluzii, instanța de trimitere consideră că, spre deosebire de situația care a condus la pronunțarea Hotărârii Gjensidige, nu a avut încă loc o pronunțare asupra fondului acțiunii și, prin urmare, nu este prea târziu pentru a plasa cauza pe temeiul corect în materie de competență, având în vedere că este încă posibil ca primele instanțe sesizate (în acest caz, instanțele din Spania) să respecte norma care rezultă din articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2015/2012, suspendând acțiunea în favoarea instanței desemnate. Instanța de trimitere consideră că acesta este cazul, indiferent de efectele autorității de lucru judecat care pot fi aferente constatării privind competența efectuate de instanțele din Spania în temeiul dreptului spaniol, întrucât supremația dreptului Uniunii trebuie să prevaleze.

85. În aceeași ordine de idei, guvernele german și cipriot consideră că noțiunea de „hotărâre” trebuie interpretată în sens restrictiv (ca o derogare excepțională de la abordarea pe care Curtea a adoptat‑o în mod constant în jurisprudența sa referitoare la această noțiune). Guvernul german recunoaște că această interpretare restrictivă ar limita obligația de recunoaștere reciprocă și ar afecta principiul încrederii reciproce. Cu toate acestea, același guvern consideră că respectivul impact este minim, ca urmare a „efectelor pur interne” menționate anterior ale deciziei interlocutorii în litigiu. Guvernul menționat consideră că impactul asupra principiului încrederii reciproce ar fi de fapt mult mai mare în cazul în care o decizie adoptată cu încălcarea articolului 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2015/2015 ar beneficia de recunoaștere.

86. Deși admitem că protejarea efectelor utile ale acordurilor de alegere a forului constituie o preocupare legitimă, considerăm că protecția conferită acestor acorduri în temeiul normei specifice de litispendență prevăzute la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu justifică excluderea deciziilor care conțin doar constatări în materie de competență din domeniul de aplicare al noțiunii de „hotărâre”, în sensul Regulamentului nr. 1215/2012.

87. În primul rând, reamintim că regulamentul menționat se bazează pe premisa că instanțele statelor membre acționează în esență de pe poziții de egalitate atunci când este vorba despre aplicarea normelor în materie de competență. Această premisă se bazează pe principiul încrederii reciproce, care stă la baza Regulamentului nr. 1215/2012 și care capătă în mod concret expresie în enumerarea motivelor exhaustive în temeiul cărora recunoașterea poate fi refuzată (încălcarea unui acord de alegere a forului sau, în acest sens, a normelor de litispendență nu sunt incluse în enumerare). Prin faptul că prevede doar un număr limitat de motive de refuz al recunoașterii, sistemul regulamentului vizat impune astfel ca, în cazul în care pârâtul dorește să conteste competența statului de origine, trebuie să facă acest lucru prevalându‑se de sistemul de căi de atac al respectivului stat membru(38).

88. Cu toate acestea, contrar sistemului prevăzut în Regulamentul nr. 1215/2012, a concluziona că o decizie care stabilește doar competența (cu încălcarea unui acord de alegere a forului) nu constituie o „hotărâre”, în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, ar echivala cu introducerea unei noi categorii de hotărâri judecătorești care nu sunt supuse obligației de respectare a principiului recunoașterii reciproce, conturând astfel efectiv o excepție de la acest principiu care nu este prevăzută(39).

89. În al doilea rând, poziția contrară ar însemna în mod concret că instanța care susține că are competență exclusivă în temeiul unui acord de alegere a forului care nu a fost respectat ar putea să instrumenteze și să judece acțiunea, menținând astfel existența a două seturi de proceduri paralele și dând naștere, așadar, riscului de pronunțare a unor hotărâri contradictorii. Acesta reprezintă însă exact aspectul pe care legiuitorul Uniunii a urmărit să îl evite prin intermediul normei specifice de litispendență prevăzute la articolul 31 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1205/2015 [precum și prin intermediul normei generale de litispendență prevăzute la articolul 29 alineatele (1) și (3) din acest regulament](40). În această privință, considerăm că, atunci când coordonarea procedurilor paralele nu poate fi asigurată prin intermediul normei specifice de litispendență prevăzute la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 ca urmare a faptului că această normă a fost încălcată, a insista asupra faptului că acordul de alegere a forului trebuie respectat (și că instanțele desemnate trebuie, așadar, să fie în măsură să instrumenteze și să judece acțiunea) ar aduce în mod direct atingere obiectivului de evitare a procedurilor desfășurate în paralel și de pronunțare a unor hotărâri contradictorii. Pentru acest motiv, considerăm că soluția care contribuie cel mai bine la atingerea obiectivului menționat (și care, prin extensie, promovează obiectivul bunei administrări a justiției) trebuie regăsită în norma prevăzută la articolul 29 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012(41).

90. O astfel de soluție ar însemna că, atunci când o altă instanță decât cea desemnată într‑un acord exclusiv de alegere a forului este prima care se pronunță [prin adoptarea unei decizii interlocutorii prin care își declară propria competență, cu încălcarea acordului de alegere a forului și a normei de litispendență prevăzute la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012], instanța desemnată în acordul menționat trebuie să își decline competența în temeiul normei generale de litispendență prevăzute la articolul 29 alineatul (3) din acest regulament. Mai mult decât atât, considerăm că, odată ce devine evident că existența unor proceduri desfășurate în paralel nu poate fi evitată prin mecanismul prevăzut la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, iar o altă instanță decât cea desemnată în acordul de alegere a forului se pronunță prima (prin constatarea faptului că are competență), respectivele proceduri desfășurate în paralel se supun obligației de respectare a normei generale de litispendență prevăzute la articolul 29 din Regulamentul nr. 1215/2012.

91. În această din urmă privință și pentru a răspunde unei preocupări concrete exprimate atât de instanța de trimitere, cât și de Kanadevia, nu considerăm că o astfel de concluzie ar conduce la un conflict negativ de competență (prin care aplicarea normelor în materie de competență conduce la faptul că nicio instanță nu are competența de a instrumenta și de a judeca acțiunea). Mai precis, instanța de trimitere consideră că o astfel de situație ar putea lua naștere dacă instanțele din Germania și‑ar declina competența în pofida acordului de alegere a forului și dacă instanțele din Spania și‑ar anula decizia, ceea ce instanța de trimitere consideră ca fiind contrar articolului 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 (aspect care, dacă înțelegem corect argumentul, face ca o astfel de anulare să fie cu atât mai plauzibilă).

92. Această preocupare este, într‑adevăr, una importantă. Pentru a explica, normele în materie de litispendență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012 au în primul rând ca scop evitarea unor conflicte pozitive de competență (și problema aferentă a pronunțării unor posibile hotărâri contradictorii). Cu toate acestea, este clar că regulamentul în discuție trebuie fără îndoială să fie interpretat astfel încât să se asigure respectarea dreptului la protecția unei căi de atac eficiente, garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

93. În această privință, din decizia de trimitere nu reiese foarte clar dacă decizia instanțelor din Spania este sau nu definitivă în temeiul dreptului spaniol. Guvernul spaniol a explicat însă în ședință că această decizie este definitivă (în sensul că competența instanțelor din Spania nu mai poate fi contestată).

94. Pe de o parte, acest aspect ar putea fi, prima facie, respins ca fiind irelevant, întrucât, așa cum au susținut Babcock, guvernul ceh și Comisia, recunoașterea unei hotărâri nu depinde de caracterul definitiv al acesteia. Astfel, articolul 38 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că „[i]nstanța sau o altă autoritate în fața căreia este invocată o hotărâre pronunțată într‑un alt stat membru poate să suspende acțiunea, în totalitate sau parțial, dacă: (a) hotărârea este contestată în statul membru de origine”(42). Prin adoptarea raționamentului per a contrario, rezultă că recunoașterea unei hotărâri este posibilă chiar și în lipsa efectului de autoritate de lucru judecat în temeiul dreptului statului de origine al respectivei hotărâri.

95. Cu toate acestea și pe de altă parte, amintim că, în temeiul ambelor norme de litispendență prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012, obligația unei instanțe de a‑și declina competența în favoarea unei alte instanțe ia naștere în momentul în care instanța care se pronunță „cu prioritate” și‑a stabilit competența. Textul normelor relevante nu precizează în mod clar modalitatea în care trebuie determinat respectivul moment. Cu toate acestea, Curtea a explicat în esență că, pentru a se stabili competența instanței sesizate „prima”, este suficient ca aceasta „să nu își fi declinat din oficiu competența” și ca „niciuna dintre părți să nu o fi contestat înainte sau până la momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare” (întrucât, începând cu momentul menționat, partea nu mai poate în principiu să conteste competența în cadrul procedurii ca atare)(43). Curtea a concluzionat că o astfel de soluție nu dă naștere riscului unui conflict negativ de competență întrucât, în esență, competența primei instanțe sesizate (în temeiul normei generale de litispendență) nu mai poate fi contestată(44).

96. Considerăm că determinarea momentului la care este stabilită competența, în scopul aplicării normelor de litispendență, la momentul în care o astfel de competență nu mai poate fi contestată implică faptul că obligația de declinare a competenței în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 [sau în temeiul articolului 31 alineatul (3) din acest regulament] poate lua naștere în diferite etape procedurale ale procedurii, în funcție de posibilitatea ca pârâtul să conteste în continuare competența. Limitarea contestării competenței (ca urmare a autorității de lucru judecat) poate apărea după pronunțarea hotărârii în primă instanță sau chiar într‑o etapă ulterioară, în cadrul procedurii desfășurate în apel (în funcție de contestarea competenței de către pârât în primă instanță sau în apel, cu condiția respectării normelor relevante de procedură)(45). Prin urmare, considerăm că obiectivele de prevenire a riscului pronunțării unor hotărâri contradictorii și de asigurare a bunei administrări a justiției (inerente, de asemenea, normei de litispendență) sunt cel mai bine îndeplinite atunci când competența este stabilită prin raportare la respectivul moment, iar nu doar prin raportare la adoptarea hotărârii în primă instanță (având în vedere și faptul că un asemenea moment poate apărea înainte chiar de adoptarea vreunei hotărâri). Astfel, instanța sesizată „ulterior” își va declina competența doar atunci când pare sigur să se presupună că instanța sesizată „prima” va proceda la o examinare pe fond a acțiunii. În plus, consecințele negative ale prelungirii situației unor proceduri desfășurate în paralel în așteptarea soluționării unui posibil apel sunt în orice caz minime, având în vedere că procedurile pendinte în fața instanței sesizate „ulterior” vor fi în mod normal suspendate.

97. Această concluzie este diferită de cea care rezultă din norma prevăzută la articolul 38 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, potrivit căreia faptul că o hotărâre este contestată într‑un stat membru nu împiedică recunoașterea acesteia în alt stat membru [„poate să suspende acțiunea […] dacă […] hotărârea este contestată” (sublinierea noastră)].

98. Pentru acest motiv, considerăm că, deși obligația de recunoaștere a unei hotărâri care are doar un conținut atributiv de competență poate lua naștere independent de faptul că aceasta este sau nu definitivă [astfel cum rezultă din articolul 38 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012], aspectul care prezintă o mai mare relevanță pentru soluționarea practică a unei situații de litispendență, precum cea cu care este sesizată instanța de trimitere, este faptul că obligația, care revine instanței desemnate într‑un acord de alegere a forului care nu a fost respectat, de declinare a competenței, în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012, ia naștere doar în momentul în care competența primei instanțe sesizate a fost stabilită în modalitatea descrisă mai sus (atunci când această competență nu mai poate fi contestată).

99. În sfârșit, observăm că și instanța de trimitere consideră (din câte înțelegem, ca o alternativă la preocupările bazate pe riscul apariției unor conflicte negative de competență) că, în cazul în care decizia instanțelor din Spania ar dobândi autoritate de lucru judecat (în sensul că aceasta nu mai poate fi contestată), respectivele instanțe nu pot fi împiedicate să își modifice cursul acțiunii și să decidă să respecte articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 în scopul de a plasa cauza pe temeiul corect în materie de competență.

100. Concluzia la care am ajuns mai sus transformă considerentul prezentat într‑unul lipsit de relevanță. Cu toate acestea, pentru asigurarea caracterului complet al analizei, nu considerăm că posibilul efect al autorității de lucru judecat în privința stabilirii în temeiul dreptului statului membru a competenței instanței nedesemnate poate fi cu ușurință eliminat doar prin raportare la supremația dreptului Uniunii.

101. De fapt, nu există nicio obligație generală în temeiul dreptului Uniunii care să impună „instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept”(46). Curtea amintește în mod repetat importanța principiului autorității de lucru judecat, care, în termeni simpli, este justificat de interesul de a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției(47). Deși Curtea a definit, desigur, mai multe excepții cu caracter limitat de la principiul amintit, niciuna dintre acestea nu pare aplicabilă în această cauză(48). În orice caz, această chestiune ar trebui examinată prin prisma principiilor echivalenței și efectivității, care delimitează exercitarea autonomiei procedurale a statelor membre în conformitate cu obligația de cooperare loială consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE(49). Acestea fiind spuse, în lumina propunerii pe care am prezentat‑o mai sus, ne vom limita la observațiile formulate cu caracter general, fără a considera că este necesar să analizăm mai în detaliu aspectul respectiv al cauzei.

102. Având în vedere cele de mai sus, concluzionăm că articolul 2 litera (a) și articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate ca însemnând că noțiunea de „hotărâre”, în sensul acestor dispoziții, cuprinde o decizie prin care o instanță dintr‑un stat membru, sesizată prima, se declară competentă (fără a efectua încă o examinare pe fond a cauzei), cu încălcarea articolului 31 alineatul (2) din acest regulament. În plus, în timp ce obligația de recunoaștere a unei astfel de hotărâri ia naștere independent de faptul că respectiva hotărâre este sau nu definitivă, obligația instanței desemnate într‑un acord de alegere a forului care nu a fost respectat, sesizată ulterior, de a‑și declina competența în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 ia naștere doar în momentul în care a fost stabilită competența instanței (nedesemnate) sesizate prima, în sensul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, și anume atunci când o astfel de competență nu mai poate fi contestată în cadrul procedurii aflate în curs de desfășurare.

V. Concluzie

103. În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), după cum urmează:

„Articolul 2 litera (a) și articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate ca însemnând că noțiunea de «hotărâre», în sensul acestor dispoziții, cuprinde o decizie prin care o instanță dintr‑un stat membru, sesizată prima, se declară competentă (fără a efectua încă o examinare pe fond a cauzei), cu încălcarea articolului 31 alineatul (2) din acest regulament.

În timp ce obligația de recunoaștere a unei astfel de hotărâri ia naștere independent de faptul că respectiva hotărâre este sau nu definitivă, obligația instanței desemnate într‑un acord de alegere a forului care nu a fost respectat, sesizată ulterior, de a‑și declina competența în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 ia naștere doar în momentul în care a fost stabilită competența instanței (nedesemnate) sesizate prima, în sensul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, și anume atunci când o astfel de competență nu mai poate fi contestată în cadrul procedurii aflate în curs de desfășurare.”

1 Limba originală: engleza.

2 Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare) (JO 2012, L 351, p. 1).

3 Instanța de trimitere consideră că respectivele cereri nu au „același obiect și aceeași cauză”, în sensul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, aspect care va fi analizat ulterior.

4 Astfel cum se va explica mai detaliat în cele ce urmează, în conformitate cu articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, atunci când o convenție încheiată între părți îi conferă competență exclusivă unei instanțe dintr‑un anumit stat membru, respectivei instanțe desemnate trebuie să i se acorde prioritate pentru a stabili dacă are competența de a instrumenta și de a judeca acțiunea chiar dacă aceasta nu a fost prima sesizată.

5 Articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că „[h]otărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială”.

6 A se vedea Hotărârea din 21 martie 2024, Gjensidige (C‑90/22, EU:C:2024:252, denumită în continuare „Hotărârea Gjensidige”).

7 Decizia de trimitere nu furnizează detalii suplimentare referitoare la participarea Kanadevia la respectiva procedură.

8 Din decizia de trimitere rezultă că Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln, Germania) a exprimat îndoieli în această privință.

9 A se vedea în această privință în special Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 35 și jurisprudența citată).

10 A se vedea în această privință Hotărârea din 29 aprilie 2025, Prezydent Miasta Mielca (C‑453/23, EU:C:2025:285, punctul 26 și jurisprudența citată).

11 A se vedea Concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Procureur de la République (Concurența dintre un mandat european de arestare și o cerere de extrădare) (C‑763/22, EU:C:2024:707, punctul 84 și nota de subsol 33). În plus, în legătură cu acest aspect, am dori să reamintim că părțile nu beneficiază de niciun drept subiectiv, astfel încât o anumită întrebare să fie adresată în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE. A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 54 și 55), și Concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Centro Petroli Roma – II (C‑386/24, EU:C:2025:775, punctele 49 și 50).

12 Potrivit articolului 39 din Regulamentul nr. 1215/2012, „[o] hotărâre judecătorească pronunțată într‑un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară nicio declarație de executare.”

13 A se vedea în această privință considerentele (3) și (26) ale Regulamentului nr. 1215/2012. A se vedea de exemplu Hotărârea Gjensidige, punctul 60, și Concluziile pe care le prezentăm în cauza Spielerschutz Sigma (C‑683/24, punctul 96) în aceeași zi cu prezentele concluzii.

14 A se vedea în special considerentele (4), (6) și (26) ale Regulamentului nr. 1215/2012.

15 Articolul 52 din Regulamentul nr. 1215/2015 prevede că „[î]n niciun caz hotărârea pronunțată într‑un stat membru nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru solicitat”.

16 Articolul 45 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012. Raportul Jenard precizează că „lipsa oricărei revizuiri a fondului cauzei implică o încredere deplină în instanța statului în care a fost pronunțată hotărârea; în mod similar, trebuie să se presupună că instanța respectivă a aplicat corect normele [armonizate] de competență”, Raportul cu privire la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968) întocmit de domnul P. Jenard (JO 1979, C 59, p. 1), p. 46 (denumit în continuare „Raportul Jenard”). Curtea citează acest extras în Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung ș.a. (C‑456/11, denumită în continuare „Hotărârea Gothaer”, EU:C:2012:719, punctul 37).

17 A se vedea de exemplu Concluziile prezentate de avocatul general Bot în cauza Gothaer Allgemeine Versicherung ș.a. (C‑456/11, denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza Gothaer”, EU:C:2012:554, punctele 72, 73 și 75).

18 Hotărârea Gjensidige, punctul 46 și jurisprudența citată. În contextul Regulamentului nr. 44/2001, a se vedea de exemplu Hotărârea Gothaer, punctul 35 și jurisprudența citată. În contextul Convenției de la Bruxelles din 1968, a se vedea Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 31), și Hotărârea din 27 iunie 1991, Overseas Union Insurance ș.a. (C‑351/89, EU:C:1991:279, punctele 23 și 24). Reamintim că ,„în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001, care la rândul său a înlocuit Convenția de la Bruxelles din 1968, interpretarea de către Curte a dispozițiilor unuia dintre aceste instrumente juridice se aplică și celorlalte ori de câte ori aceste dispoziții pot fi considerate echivalente”. A se vedea de exemplu Hotărârea Gjensidige, punctul 40 și jurisprudența citată.

19 Observăm că situația de fapt care a condus la pronunțarea Hotărârii Gjensidige era reglementată de Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, semnată la Geneva, la 19 mai 1956, astfel cum a fost modificată prin Protocolul semnat la Geneva la 5 iulie 1978. Cu toate acestea, în lipsa oricăror norme specifice prevăzute în această din urmă convenție în materie de recunoaștere, acest aspect este reglementat de Regulamentul nr. 1215/2012 (și a fost, prin urmare, examinat de Curte în lumina acestuia). A se vedea Hotărârea Gjensidige, punctele 43-47.

20 Curtea a examinat de asemenea motivul de refuz enumerat la articolul 45 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2015, referitor la ordinea publică, acesta însă, astfel cum se precizează la articolul 45 alineatul (3) a doua teză din Regulamentul nr. 1215/2015, neputând să fie aplicat normelor privind competența. Hotărârea Gjensidige, punctele 51-53.

21 Respectivele norme de protecție în materie de competență sunt prevăzute la capitolul II secțiunile 3-5 din Regulamentul nr. 1215/2012.

22 Acestea sunt enumerate la articolul 24 din Regulamentul nr. 1215/2012. Ele includ (i) anumite aspecte în materie de drepturi reale imobiliare, (ii) anumite aspecte în materie de societăți comerciale, (iii) valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, (iv) valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare și (v) executarea hotărârilor.

23 Am dori să reamintim că, în temeiul articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, competența conferită în temeiul unui acord de alegere a forului este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. De asemenea, reamintim că articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 face parte din capitolul II secțiunea 7 din Regulamentul nr. 1215/2015. Acest detaliu este relevant, având în vedere că excepția prevăzută la articolul 45 alineatul (1) litera (e) punctul (ii) din Regulamentul nr. 1215/2015 se referă la hotărârile care contravin motivelor de competență enumerate la capitolul II secțiunea 6.

24 Concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Gjensidige (C‑90/22, EU:C:2023:994, punctul 86, denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza Gjensidige”).

25 A se vedea în această privință Hotărârea Gjensidige, punctul 73. A se vedea de asemenea Comisia Europeană, „Carte verde privind revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială”, COM(2009) 175 final, p. 5.

26 A se vedea articolul 21 din Convenția de la Bruxelles din 1968 și articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001.

27 A se vedea considerentul (22) al Regulamentului nr. 1215/2012. A se vedea de asemenea Law, S., „Article 31”, în Requejo Isidro, M. (editor), Brussels I Bis: A Commentary on Regulation (EU) No 1215/2012, Edward Elgar Publishing (Series: „Elgar Commentaries in Private International Law”), 2022, p. 490-499, p. 495 și urm.

28 A se vedea în special, în contextul Convenției de la Bruxelles din 1968, Hotărârea din 9 decembrie 2003, Gasser (C‑116/02, EU:C:2003:657, punctele 41-54). A se vedea Mankowski, P., „Der Schutz von Gerichtsstandsvereinbarungen vor abredewidrigen Klagen durch Art. 31 Abs. 2 EuGVVO n.F.”, RIW 2015, p. 17-24; Law, S., „Article 31”, în Requejo Isidro, M. (editor), Brussels I Bis: A Commentary on Regulation (EU) No 1215/2012, Edward Elgar Publishing (Series: „Elgar Commentaries in Private International Law”), 2022, p. 490-499, în special p. 494.

29 Hotărârea Gjensidige, punctul 73.

30 În această privință, a se vedea și Concluziile noastre prezentate în cauza Gjensidige, punctele 91 și 98.

31 A se vedea Hotărârea Gothaer, punctele 25-29. Raportul Jenard, nota de subsol 16, op. cit., în special p. 42; Report on the Convention of 9 October 1978 on the Association of the Kingdom of Denmark, Ireland and the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters and to the Protocol on its interpretation by the Court of Justice (semnat la Luxemburg la 9 octombrie 1979) (JO 1979, C 59, p. 71), punctele 184 și 191.

32 Hotărârea din 20 iunie 2022, London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association (C‑700/20, EU:C:2022:488, punctul 49 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 octombrie 2004, Mærsk Olie & Gas (C‑39/02, denumită în continuare „Hotărârea Mærsk”, EU:C:2004:615, punctul 50 și jurisprudența citată).

33 Hotărârea Mærsk, punctul 52.

34 În plus, Curtea a concluzionat că stabilirea de către o instanță a unui stat membru a faptului că aceasta nu are competență ca urmare a valabilității unei astfel de clauze este obligatorie pentru instanța sesizată în fața căreia se invocă recunoașterea. Hotărârea Gothaer, punctul 43.

35 A se vedea Hotărârea Gothaer, punctul 20, care reproduce explicația instanței de trimitere în respectiva cauză, din care reiese că, în conformitate cu doctrina juridică germană, o hotărâre de declinare a competenței este o „hotărâre privind admisibilitatea” („Prozessurteil”), având în vedere că aceasta respinge acțiunea ca inadmisibilă întrucât condițiile impuse pentru pronunțarea asupra fondului nu sunt îndeplinite.

36 A se vedea în acest sens Mankowski, P., „Der Schutz von Gerichtsstandsvereinbarungen vor abredewidrigen Klagen durch Art. 31 Abs. 2 EuGVVO n.F.”, Recht der internationalen Wirtschaft, 2015, p. 17-24.

37 Pentru o analiză a implicațiilor respectivei cauze, a se vedea Voulgarakis, K. D., „Reflections on the scope of «EU res iudicata» in the context of Regulation 1215/2012”, Journal of Private International Law, 2020, 16:3, p. 451-464.

38 A se vedea în acest sens și Concluziile prezentate în cauza Gothaer, punctele 46-48.

39 Hotărârea Gothaer, punctele 30 și 31, și Hotărârea din 7 aprilie 2022, H Limited (C‑568/20, EU:C:2022:264, punctul 31 și jurisprudența citată).

40 Sau, în acest sens, prin intermediul normei prevăzute la articolul 30 din Regulamentul nr. 1215/2012, privind acțiunile conexe. Acestea reprezintă acțiuni care nu îndeplinesc cerințele pentru a fi considerate ca având același obiect și aceeași cauză, precum și aceleași părți (ceea ce constituie condiția care trebuie îndeplinită în prealabil pentru ca normele de litispendență să fie aplicabile), dar în care similitudinea aspectelor invocate poate justifica totuși suspendarea procedurii, iar, în anumite circumstanțe, declinarea competenței de către instanța sesizată ulterior.

41 A se vedea și Mankowski, P., „Der Schutz von Gerichtsstandsvereinbarungen vor abredewidrigen Klagen durch Art. 31 Abs. 2 EuGVVO n.F.”, RIW, 2015, p. 17-24.

42 Sublinierea noastră.

43 Hotărârea din 27 februarie 2014, Cartier parfums‑lunettes și Axa Corporate Solutions assurances (C‑1/13, EU:C:2014:109, punctul 44). Curtea a formulat aceste constatări în contextul normei generale de litispendență (prevăzută în Regulamentul nr. 44/2001, care este echivalentă cu norma prevăzută la articolul 29 din Regulamentul nr. 1215/2012), însă același lucru trebuie să fie valabil și în ceea ce privește norma specifică de litispendență [prevăzută la articolul 31 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2015/2012], întrucât momentul la care instanța „sesizată ulterior” trebuie să își decline competența este definit în același mod. Deși este adevărat că Curtea a constatat că hotărârea nu acoperă cazurile în care instanța sesizată ulterior (în temeiul normei generale de litispendență) are competență exclusivă, este totuși evident că Curtea a făcut în această privință referire la motivele de competență exclusivă de la care nu se poate deroga printr‑un acord [și a căror încălcare poate conduce la refuzul recunoașterii în temeiul articolului 45 alineatul (1) litera (e) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2015/2012, astfel cum s‑a explicat anterior]. Ibidem, punctul 26.

44 Ibidem, punctele 42 și 43.

45 BeckOK ZPO/Eichel, 60. Ed. 1.3.2026, Brüssel Ia‑VO Art. 29 Rn. 47.

46 A se vedea de exemplu Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă) (C‑582/21, EU:C:2024:282, punctul 38 și jurisprudența citată).

47 A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 decembrie 2025, Soledil (C‑320/24, EU:C:2025:993, punctul 32), și Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC ș.a. (C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 52 și jurisprudența citată).

48 Pentru o prezentare generală a acestora, a se vedea de exemplu Concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă) (C‑582/21, EU:C:2023:674, punctele 42-50 și 158-169) sau Concluziile noastre în cauza Società Cattolica di Assicurazione (C‑17/25, punctele 57-64), prezentate în aceeași zi cu prezentele concluzii.

49 A se vedea de exemplu Hotărârea din 16 ianuarie 2025, BALTIC CONTAINER TERMINAL (C‑376/23, EU:C:2025:20, punctul 73 și jurisprudența citată).