Concluziile avocatului general domnul R. Norkus prezentate la 5 martie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL RIMVYDAS NORKUS

prezentate la 5 martie 2026(1)

Cauza C‑716/24 [Ponner](i)

[cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania)]

„ Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 655/2014 – Procedură pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare – Articolul 2 alineatul (2) litera (c) – Considerentul (8) – Domeniu de aplicare – Deschiderea unei proceduri de insolvență într‑un stat terț – Excludere ”

I. Introducere

1. Prezenta trimitere preliminară își are originea într‑o procedură în cadrul căreia reclamanta din litigiul principal, care are reședința în Germania, solicită, pe de o parte, informații privind conturile bancare potențial deținute în Cipru de o societate constituită în temeiul dreptului din Curaçao, a cărei activitate constă în exploatarea jocurilor de noroc, precum și, pe de altă parte, indisponibilizarea lor în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 655/2014(2), în vederea executării unei hotărâri judecătorești privind rambursarea pierderilor pe care le‑a suferit în cadrul acestor jocuri online. În cursul acestei proceduri, reclamanta din litigiul principal a indicat printre altele că, potrivit registrului comerțului din acest stat terț, a fost inițiată o procedură de insolvență cu privire la bunurile acestei societăți.

2. În acest context, chestiunea juridică aflată în centrul cererii de decizie preliminară adresate de Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania) este, așadar, aceea de a se stabili care sunt efectele juridice ale recunoașterii unei proceduri de insolvență deschise împotriva unei societăți debitoare într‑un stat terț asupra domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014(3). Astfel, din articolul 2 alineatul (2) litera (c) din acest regulament reiese că sunt excluse din domeniul său de aplicare creanțele față de un debitor împotriva căruia au fost inițiate proceduri de insolvență(4). Mai precis, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă procedurile de insolvență la care se referă această dispoziție vizează numai procedurile de insolvență deschise într‑un stat membru și care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența II sau dacă dispoziția menționată acoperă și procedurile de insolvență deschise împotriva debitorului într‑un stat terț și recunoscute într‑un stat membru. Astfel, în măsura în care, în această din urmă situație, recunoașterea nu intră sub incidența dreptului Uniunii, ci a dreptului național al statelor membre, dificultatea acestei cauze privește în special problema eventualei necesități de a evita ca dreptul național să determine o fragmentare a domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014 și de a concilia acest imperativ cu recunoașterea, de către dreptul național al unui stat membru, a hotărârilor referitoare la deschiderea unei proceduri de insolvență într‑un stat terț.

3. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza primei dintre cele două întrebări preliminare, prin care instanța de trimitere urmărește să afle dacă deschiderea unei proceduri de insolvență într‑un stat terț recunoscute de dreptul național al unui stat membru al Uniunii, în speță dreptul german, se opune emiterii unei ordonanțe asigurătorii de indisponibilizare a conturilor bancare (denumită în continuare „ordonanța asigurătorie” sau „ordonanța”) în acest stat membru. Această întrebare privește, așadar, interpretarea articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 coroborat cu considerentul (8) al acestuia și, prin urmare, limitele corelației dintre acest regulament și Regulamentul privind insolvența II.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

4. Pe lângă articolul 2 alineatul (1) și alineatul (2) litera (c), articolul 4 punctul 6, articolul 46 alineatele (1) și (2), articolul 7 alineatul (1), precum și considerentele (5) și (8) ale Regulamentului nr. 655/2014, sunt relevante, în cadrul prezentei cauze, articolul 1 alineatul (1) al treilea paragraf, articolul 2 punctele 4 și 6, articolul 19 alineatul (1), articolul 20 alineatul (1) și considerentele (5), (9), (22), (23), (63) și (65) ale Regulamentului privind insolvența II.

B. Dreptul german

5. Articolul 343 din Insolvenzordnung (Codul insolvenței) din 5 octombrie 1994 (BGBl. I, p. 2866), astfel cum a fost modificată prin Legea din 14 martie 2003 (BGBl. I, p. 345), intitulat „Recunoaștere”, prevede la alineatul (1):

„Se recunoaște deschiderea unei proceduri de insolvență străine. Această dispoziție nu se aplică:

1. dacă instanțele din statul de deschidere a procedurii nu sunt competente în temeiul dreptului german;

2. dacă recunoașterea conduce la un rezultat vădit incompatibil cu principiile esențiale ale dreptului german, în special dacă este incompatibilă cu drepturile fundamentale.”

C. Dreptul din Curaçao

6. Articolul 29 alineatul (1) din Faillissementsbesluit 1931 (Decretul privind falimentul din 1931) prevede că deschiderea procedurii de insolvență are ca efect încetarea imediată a oricărei executări judiciare și că, din acel moment, o hotărâre judecătorească nu poate fi executată prin executare silită.

III. Litigiul principal, prima întrebare preliminară și procedura în fața Curții

7. DX NV este o societate cu răspundere limitată constituită în temeiul dreptului din Curaçao, a cărei activitate constă în exploatarea jocurilor de noroc. EJ, reclamanta din litigiul principal, are domiciliul în Germania. Aceasta a obținut de la Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt am Main, Germania), împotriva DX, o hotărâre definitivă și executorie privind rambursarea pierderilor intervenite în cadrul jocurilor de noroc online, reprezentând suma de 57 364 de euro, majorată cu cheltuieli și dobânzi.

8. Prin memoriul din 29 mai 2024 și utilizând formularele prevăzute de Regulamentul nr. 655/2014, EJ a formulat o cerere având ca obiect obținerea unor informații referitoare la conturile bancare pe care considera că DX le deținea în Cipru, în conformitate cu articolul 14 din acest regulament, precum și o cerere de indisponibilizare a acestor conturi bancare, în conformitate cu articolul 7 din regulamentul menționat. În susținerea cererilor sale, EJ a arătat, în primul rând, că avea motive să creadă că DX deținea unul sau mai multe conturi în Cipru, dat fiind că mizele de joc ar fi transferate acestei societăți prin intermediul unor societăți cipriote și, în al doilea rând, că societatea menționată nu avea bunuri indisponibilizabile în Curaçao, dat fiind că ar fi vorba despre ceea ce aceasta califică drept o societate fictivă de tip „cutie poștală”.

9. Prin ordonanța din 5 iunie 2024, Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt am Main) a respins cererea având ca obiect obținerea de informații referitoare la conturile bancare ale DX. Astfel, instanța a apreciat că obținerea de către această societate a unor plăți prin intermediul unor societăți cipriote nu constituie un indiciu că societatea deține ea însăși un cont în Cipru. În paralel, prin scrisoarea din 5 iunie 2024, această instanță a informat‑o pe EJ că cererea de indisponibilizare a conturilor bancare ale societății menționate trebuia respinsă pentru motivul că, pe de o parte, nu fusese prezentat niciun element de probă pentru a demonstra că aceasta nu deținea active indisponibilizabile în Curaçao și, pe de altă parte, că nu fusese indicat niciun cont bancar indisponibilizabil.

10. La 20 iunie 2024, EJ a formulat o acțiune imediată („sofortige Beschwerde”) la Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main), care este instanța de trimitere, împotriva ordonanței din 5 iunie 2024. În susținerea acțiunii formulate, EJ arată că, potrivit Registrului Comerțului din Curaçao, la 10 iunie 2024 a fost deschisă o procedură de insolvență împotriva DX, motiv pentru care ar exista în prezent un risc ca executarea să fie împiedicată în mod durabil sau îngreunată în mod considerabil în sensul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014. EJ consideră că această procedură de insolvență ar trebui recunoscută de dreptul german. În plus, aceasta susține că, potrivit informațiilor furnizate de un executor judecătoresc din Curaçao, operatorii de jocuri de noroc stabiliți pe această insulă sunt în general „societăți de tip cutie poștală” fără active în Curaçao.

IV. Întrebările preliminare și procedura în fața Curții

11. În aceste împrejurări, prin decizia din 10 octombrie 2024, primită de Curte la 22 octombrie 2024, Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 2 [alineatul (2)] litera (c) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 coroborat cu considerentul (8) al acestuia trebuie interpretat în sensul că deschiderea unei proceduri de insolvență care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului [privind insolvența II], ci se desfășoară într‑un stat terț, exclude emiterea unei ordonanțe de indisponibilizare a conturilor bancare în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 sau transmiterea cererii de informații privind conturile în conformitate cu articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014, în cazul în care dreptul național din statul membru competent pentru emiterea ordonanței de indisponibilizare a conturilor bancare recunoaște procedura de insolvență din respectivul stat terț?

2) Articolul 14 alineatul (1) primul paragraf și alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 – care prevede că creditorul trebuie să indice că «are motive să creadă că debitorul deține unul sau mai multe conturi la o bancă dintr‑un anumit stat membru» și să «motiveze suficient» acest lucru – trebuie interpretat în sensul că este necesar să se țină seama și de împrejurări care nu sugerează în mod concret că există un cont deschis în statul membru respectiv, dar din care se poate deduce global că debitorul are legături economice puternice cu statul membru respectiv, precum de exemplu plăți efectuate către debitor prin intermediul unui prestator de servicii de plată cu sediul în statul membru respectiv care este o filială a debitorului sau existența unei agenții sau sucursale a debitorului cu sediul în acest stat membru?”

12. Au fost depuse observații scrise doar de către Comisia Europeană. Numai aceasta din urmă a participat la ședința din 3 decembrie 2025.

V. Analiza primei întrebări preliminare

13. Prin intermediul primei întrebări, singura întrebare care va fi analizată în prezentele concluzii, în conformitate cu cererea Curții, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 coroborat cu considerentul (8) al acestuia trebuie interpretat în sensul că exclude emiterea unei ordonanțe asigurătorii în temeiul articolului 7 alineatul (1) din acest regulament și transmiterea unei cereri de informații privind conturile bancare în temeiul articolului 14 alineatul (3) din regulamentul menționat, dacă dreptul național al statului membru competent pentru emiterea ordonanței asigurătorii recunoaște procedura de insolvență desfășurată în statul terț în cauză.

14. Instanța de trimitere subliniază, pe de o parte, că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 coroborat cu considerentul (8) al acestuia, nu poate fi emisă nicio ordonanță asigurătorie împotriva unui debitor atunci când împotriva acestuia au fost inițiate proceduri de insolvență, astfel cum sunt definite de Regulamentul privind insolvența (înlocuit de Regulamentul privind insolvența II). Aceasta precizează că Regulamentul privind insolvența II nu este aplicabil în cazul de față, deoarece presupune că procedura de insolvență a fost deschisă într‑un stat membru. Or, acesta nu s‑ar aplica în cazul statului Curaçao, care este considerat, în temeiul dreptului Uniunii, un stat terț.

15. Instanța de trimitere arată, pe de altă parte, că ar fi aplicabil dreptul german al procedurii de insolvență. Aceasta adaugă că, potrivit articolului 343 alineatul (1) din Codul insolvenței, în dreptul german este recunoscută deschiderea unei proceduri de insolvență străine dacă această procedură urmărește în esență aceleași obiective ca o procedură de insolvență în ordinea juridică germană(5). În speță, instanța menționată apreciază că aceasta este situația, în special în măsura în care procedura de insolvență prevăzută de dreptul din Curaçao corespunde în esență celei prevăzute în ordinea juridică a Țărilor de Jos, care este recunoscută de Regulamentul privind insolvența II.

16. În cadrul acestei prime întrebări, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă, în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, este de competența statelor membre să decidă dacă și cu ce efecte recunosc o procedură de insolvență care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența II, precum și dacă existența unei proceduri de insolvență într‑un stat terț poate avea ca efect excluderea aplicării Regulamentului nr. 655/2014.

17. Astfel, instanța de trimitere arată că trimiterea explicită la Regulamentul privind insolvența II în considerentul (8) al Regulamentului nr. 655/2014 este un argument împotriva recunoașterii prin acest regulament a procedurilor de insolvență deschise în state terțe. Totuși, aceasta observă că faptul că articolul 46 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 face trimitere la dreptul statului membru în care se desfășoară procedura pentru a soluționa orice aspect procedural care nu este reglementat în mod expres de acest regulament este, în schimb, un argument în favoarea recunoașterii procedurilor de insolvență deschise într‑un stat terț atunci când acestea sunt deschise de dreptul statului membru respectiv.

18. Comisia interpretează în sens larg articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014. În această privință, Comisia subliniază mai întâi, în observațiile sale scrise, că excluderea creanțelor față de un debitor împotriva căruia a fost inițiată o procedură de insolvență urmărește să evite ca o ordonanță asigurătorie să interfereze cu buna desfășurare a unei astfel de proceduri de insolvență. În continuare, Comisia ia în considerare obiectivele procedurii de insolvență, subliniind principiul potrivit căruia toți creditorii trebuie să fie tratați în același mod. Aceasta precizează printre altele că, deși capitolul II din Regulamentul privind insolvența II conține un regim de recunoaștere a procedurilor de insolvență deschise în statele membre, acest regim nu privește recunoașterea procedurilor în state terțe, care ar continua să intre sub incidența dreptului național. În sfârșit, Comisia consideră că ar părea, așadar, justificat ca articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 să fie interpretat în sensul că vizează și procedurile de insolvență deschise în state terțe atunci când acestea sunt recunoscute în statul membru în care se solicită indisponibilizarea conturilor bancare. În schimb, în cazul în care deschiderea procedurii de insolvență nu este recunoscută în acest stat membru, atunci nu ar exista niciun motiv valabil pentru a refuza emiterea unei ordonanțe asigurătorii.

19. Pentru a răspunde la întrebările instanței de trimitere, trebuie să se stabilească în esență dacă articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 privește numai procedurile de insolvență inițiate în statele membre și, prin urmare, nu se opune emiterii unei ordonanțe asigurătorii într‑un stat membru al cărui drept național recunoaște deschiderea unei proceduri de insolvență inițiate într‑un stat terț sau dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că deschiderea unei astfel de proceduri de insolvență într‑un stat terț recunoscută de dreptul național al unui stat membru exclude emiterea unei astfel de ordonanțe asigurătorii în acesta din urmă (statul membru de origine).

20. La punctele următoare, vom evoca o serie de considerații generale, printre care, în primul rând, lipsa unui domeniu de aplicare universal al recunoașterii unei hotărâri de deschidere a unei proceduri de insolvență într‑un stat terț și specificitatea efectelor unei astfel de recunoașteri (care este reglementată de dreptul național) în raport cu cele ale deschiderii unei proceduri prevăzute în anexa A la Regulamentul privind insolvența II (secțiunea A). Vom analiza, în al doilea rând, întinderea excluderii creanțelor față de un debitor împotriva căruia a fost inițiată o procedură de insolvență din domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 655/2014. În acest scop, vom proceda la o interpretare a termenilor, a contextului și a finalității articolului 2 alineatul (2) litera (c) din acest regulament pentru a stabili dacă interpretarea acestei dispoziții permite (sau nu) excluderea din domeniul de aplicare al regulamentului menționat a unei creanțe față de un debitor care face obiectul unei proceduri de insolvență într‑un stat terț, recunoscută de dreptul național al unui stat membru (secțiunea B). În al treilea și ultimul rând, vom completa analiza noastră cu o reflecție finală (secțiunea C).

A. Considerații generale

21. Subliniem de la bun început că din decizia de trimitere reiese că DX este stabilită în Curaçao. Acest stat este supus, conform articolului 198 și următoarele TFUE, regimului de asociere care include „țările și teritoriile” enumerate în lista care face obiectul anexei II la Tratatul FUE(6). Cu toate acestea, teritoriile respective constituie țări terțe în raport cu Uniunea întrucât, potrivit articolului 355 alineatul (2) primul paragraf TFUE, sunt exceptate din domeniul de aplicare al tratatelor(7). În plus, ar trebui reamintit faptul că normele și procedurile referitoare la acest regim de asociere sunt prevăzute în Decizia (UE) 2021/1764 a Consiliului(8). Or, nici tratatele, nici această decizie nu prevăd că Regulamentul nr. 655/2014 și Regulamentul privind insolvența II, care a înlocuit Regulamentul privind insolvența menționat în considerentul (8) al Regulamentului nr. 655/2014, se aplică teritoriilor de peste mări.

1. Cu privire la lipsa unui domeniu de aplicare universal al recunoașterii de către dreptul național al unui stat membru a unei proceduri de insolvență deschise într‑un stat terț

22. Ar trebui reamintit aici că Regulamentul privind insolvența II, asemenea textului legislativ care l‑a precedat, și anume Regulamentul privind insolvența, se bazează nu pe un model conceput pe principiul universalității procedurilor de insolvență, ci pe un model al universalității atenuate sau modificate. Astfel cum reiese din considerentul (23) al regulamentului menționat, acesta permite deschiderea procedurii principale de insolvență în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului(9), această procedură având o întindere universală și urmărind să includă toate activele debitorului(10). Cu toate acestea, pentru a proteja diferitele interese în joc, Regulamentul privind insolvența II permite deschiderea de proceduri secundare de insolvență paralele cu procedura principală de insolvență în statul membru în care debitorul are un sediu(11). Mai mult, așa cum reiese din considerentul (22) al acestui regulament, „[acesta] ia în considerare faptul că, datorită diferențelor majore din dreptul material, nu este practică introducerea unor proceduri de insolvență cu aplicabilitate universală în întreaga Uniune”. Regulamentul menționat pornește, așadar, de la un model universal, întemeiat pe aplicarea dreptului statului de deschidere a procedurii de insolvență în privința acestei proceduri și a efectelor sale(12), prevăzând în același timp o serie de norme speciale care operează ca excepții și care corectează sau atenuează universalitatea acesteia(13).

23. În special, pentru a asigura efectivitatea universalității principalelor proceduri de insolvență care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența II, acesta prevede recunoașterea „imediată” sau „automată” a hotărârilor privind deschiderea, desfășurarea și închiderea acestor proceduri, precum și a hotărârilor aflate în legătură directă cu procedurile menționate(14). Această recunoașterea automată trebuie să determine „extinderea efectelor atribuite unei [astfel de] proceduri de legea statului membru de deschidere a procedurii [menționate] la toate celelalte state membre. Recunoașterea hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre trebuie să se bazeze pe principiul încrederii reciproce”(15). Potrivit articolului 19 alineatul (1) din regulament intitulat „Principiu”, „[o]rice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce își produce efectele în statul de deschidere”. Articolul 20 din regulamentul menționat, intitulat „Efectele recunoașterii”, prevede la alineatul (1) că „[h]otărârea de deschidere a procedurii de insolvență în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru, efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepția cazului unei dispoziții contrare [din regulament] și atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nicio procedură de tipul celei menționate la articolul 3 alineatul (2)”(16). Astfel, după cum demonstrează Raportul Virgós/Schmit, sistemul de recunoaștere automată și modelul de extindere a efectelor consolidează universalitatea procedurii principale. Începând cu momentul stabilit de dreptul statului de deschidere (lex concursus), decizia de deschidere își produce efectele „cu aceeași forță în toate statele [membre]”(17).

24. În schimb, deschiderea unei proceduri de insolvență într‑un stat terț nu beneficiază de o astfel de recunoaștere automată, și aceasta în lipsa aplicării principiului încrederii reciproce, care este unul dintre principiile pe care se întemeiază Regulamentul privind insolvența II(18). Mai precis, acest regulament nu reglementează nici o asemenea procedură, nici condițiile în care o asemenea recunoaștere poate avea loc, astfel încât, în stadiul actual de dezvoltare a dreptului Uniunii, acestea intră sub incidența dreptului național și/sau a dreptului internațional privat aplicabil în statele membre(19).

25. Astfel, nicio hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență într‑un stat terț nu poate fi considerată o hotărâre în sensul Regulamentului privind insolvența II. De asemenea, nicio instanță dintr‑un stat terț nu poate fi considerată o instanță în sensul acestui regulament(20). Neaplicarea regulamentului menționat în cazul unor astfel de hotărâri rezultă în mod direct din excluderea lor din domeniul său de aplicare, care se limitează la procedurile de insolvență deschise în statele membre și incluse în anexa A la Regulamentul privind insolvența II(21). Cu alte cuvinte, o hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță dintr‑un stat terț nu îndeplinește condiția de a fi fost „pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă” și, în consecință, nu poate fi recunoscută în celelalte state membre în temeiul articolului 19 alineatul (1) din acest regulament.

26. În cadrul acestor considerații generale, considerăm că este de asemenea relevant să evocăm pe scurt jurisprudența Curții referitoare la interzicerea dublei recunoașteri și/sau a dublului exequatur.

2. Cu privire la interzicerea dublei recunoașteri și consecințele acesteia asupra recunoașterii unei hotărâri de deschidere a unei proceduri de insolvență într‑un stat terț

27. Pentru început, trebuie să se observe că, în ceea ce privește interpretarea Convenției de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(22), avocatul general Lenz a subliniat, în Concluziile prezentate în cauza Owens Bank, că „a permite «dublul exequatur» ar determina riscul […] ca un creditor să poată eluda condițiile impuse de un stat contractant recunoașterii hotărârilor pronunțate în statul terț corespunzător”, apreciind că această convenție „nu [a fost] creată pentru a permite acest tip de forum shopping”(23).

28. În Hotărârea Owens Bank(24), Curtea, fără a se referi în mod direct la problema dublului exequatur, a statuat printre altele că respectiva convenție și, în special, articolele 21, 22 și 23(25), nu se aplică procedurilor și nici unor probleme care apar în cadrul unor proceduri inițiate în statele contractante cu privire la recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în materie civilă și comercială în state terțe(26). Începând cu această hotărâre, adagiul „un exequatur întemeiat pe un alt exequatur nu este valabil”(27), potrivit căruia sunt admise la recunoaștere și/sau la exequatur numai hotărârile care privesc în mod direct fondul drepturilor și obligațiilor părților, pare să fie acceptat în cea mai mare parte de doctrină(28).

29. Este adevărat că, în ceea ce privește interpretarea articolului 2 litera (a) și a articolului 39 din Regulamentul Bruxelles I bis, în Hotărârea H Limited(29), Curtea, contrar concluziilor avocatului general în această cauză(30), a constatat că nicio dispoziție din acest regulament și niciunul dintre obiectivele pe care le urmărește nu se opun ca o ordonanță de plată adoptată de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate într‑un stat terț să intre în domeniul de aplicare al regulamentului menționat(31). Această soluție a fost criticată sever de doctrină. În special, unii autori au subliniat că principiul încrederii reciproce presupune un consens elementar cu privire la arhitectura sistemelor judiciare naționale și la interschimbabilitatea actelor judiciare. Prin urmare, potrivit acestor autori, a permite statelor membre să decidă ce acte judiciare doresc să introducă în sistemul liberei circulații a hotărârilor judecătorești ar contraveni tocmai condiției fundamentale a principiului încrederii legitime(32). În această privință, considerăm că Hotărârea H Limited nu poate fi înțeleasă în sensul că pune în discuție principiul interzicerii dublului exequatur în temeiul dreptului Uniunii și trebuie interpretată în contextul și în împrejurările specifice ale cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre(33).

30. Deși procedurile de insolvență sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I bis(34), nu vedem nicio obiecție cu privire la faptul că interdicția dublei recunoașteri se aplică în ceea ce privește recunoașterea, de către dreptul național al unui stat membru, a procedurilor de insolvență deschise într‑un stat terț. Rezultă de aici, în principiu, că nu există niciun efect extrateritorial produs în alte state membre, legat de recunoașterea de către un stat membru a unei proceduri de insolvență deschise într‑un stat terț. Prin urmare, recunoașterea unei hotărâri de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțate într‑un stat terț nu produce efecte în afara statului membru care l‑a recunoscut. Pentru acest motiv, este posibil ca o hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență să fie recunoscută și să producă astfel aceste efecte în anumite state membre, dar nu și în altele.

31. În lumina acestor considerații vom aborda analiza domeniului de aplicare al excluderii prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014.

B. Cu privire la întinderea excluderii creanțelor față de un debitor împotriva căruia a fost inițiată o procedură de insolvență din domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 655/2014

32. Trebuie amintită, cu titlu introductiv, jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care aceasta face parte(35).

33. Pentru a stabili dacă articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 permite (sau nu) excluderea din domeniul său de aplicare a creanțelor împotriva unui debitor care face obiectul unei proceduri de insolvență într‑un stat terț, trebuie să se procedeze la interpretarea acestei dispoziții.

1. Litera legii și contextul

34. În primul rând, amintim că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014, „[s]unt excluse de la aplicarea [acestui] regulament”: creanțele față de un debitor în legătură cu care au fost deschise proceduri de faliment, proceduri pentru lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau alte proceduri similare”. Observăm că modul de redactare a acestei dispoziții nu indică dacă noțiunile de „procedur[ă] de faliment, proceduri pentru lichidarea unor societăți insolvabile sau a altor persoane juridice, [de] acorduri amiabile, concordate sau alte proceduri similare” acoperă și procedurile corespunzătoare din state terțe.

35. În al doilea rând, în ceea ce privește contextul intern sau sistemic în care se înscrie această dispoziție, dorim să subliniem mai întâi că considerentul (8) al Regulamentului nr. 655/2014 face trimitere în mod explicit la Regulamentul privind insolvența II. Acest considerent enunță că regulamentul menționat „nu ar trebui să se aplice creanțelor față de un debitor împotriva căruia au fost inițiate proceduri de insolvență” și că „[a]ceasta ar trebui să însemne că ordonanța asigurătorie nu poate fi emisă împotriva debitorului după deschiderea procedurilor de insolvență în legătură cu acesta, astfel cum sunt definite în [Regulamentul privind insolvența]”. Astfel, articolul 1 din Regulamentul privind insolvența II, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1) al treilea paragraf că „[p]rezenta procedură menționată la [acest alineat] figurează în anexa A”. În plus, articolul 2 punctul 4 din acesta definește „procedura de insolvență” ca fiind „procedurile menționate în anexa A”, iar această anexă enumeră, pentru fiecare stat membru, procedurile de insolvență prevăzute de această din urmă dispoziție. Prin urmare, rezultă că o procedură de insolvență deschisă într‑un stat terț recunoscută de dreptul național al unui stat membru nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența II și nici nu afectează domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014.

36. Amintim apoi că din considerentul (1) al Regulamentului nr. 655/2014 reiese că acesta se înscrie în obiectivul Uniunii „de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor” și că, „[p]entru instituirea treptată a acestui spațiu, Uniunea urmează să adopte măsuri privind cooperarea judiciară în materie civilă având implicații transfrontaliere, în special atunci când sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne”.

37. În acest scop, din articolul 1 din Regulamentul nr. 655/2014, intitulat „Obiect”, rezultă că acesta instituie o procedură la nivelul Uniunii care permite unui creditor să obțină o ordonanță asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare, ca alternativă la măsurile asigurătorii prevăzute de dreptul național, prin care să împiedice punerea în pericol a executării ulterioare a creanței creditorului prin transferul sau prin retragerea fondurilor, până la concurența cuantumului specificat în ordonanță, pe care îl deține debitorul sau care este deținut în numele lui într‑un cont bancar deschis într‑un stat membru. Astfel cum reiese din considerentul (5) al Regulamentului nr. 655/2014, acesta asigură că sunt prevăzute dispoziții cu caracter obligatoriu și direct aplicabile care stabilesc o procedură europeană uniformă de indisponibilizare a conturilor bancare care să permită indisponibilizarea, în mod eficient și rapid, a fondurilor existente în conturile bancare, în cauzele transfrontaliere(36).

38. În sfârșit, articolul 2 din Regulamentul nr. 655/2014, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1) că „[regulamentul] se aplică creanțelor pecuniare în materie civilă și comercială în cauze transfrontaliere, astfel cum sunt definite la articolul 3, indiferent de natura instanței în cauză”(37). Astfel, pe plan material, domeniul de aplicare al acestui regulament include „toate aspectele de drept civil și comercial, cu excepția anumitor aspecte bine definite” enumerate la articolul 2 alineatul (2) din regulament(38). În special, așa cum am subliniat deja, din modul de redactare a acestei dispoziții la litera (c) reiese că sunt excluse creanțele împotriva unui debitor care face obiectul unei proceduri de insolvență.

39. Cu toate acestea, dorim să amintim pe scurt că articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 nu exclude orice emitere a unei ordonanțe asigurătorii în legătură cu o procedură de insolvență. Astfel, din considerentul (8) al acestuia reiese că „excluderea ar trebui să permită utilizarea ordonanței asigurătorii pentru a asigura recuperarea plăților păgubitoare efectuate de un […] debitor către părți terțe”(39).

40. În plus, situațiile în care ordonanța asigurătorie a fost emisă înainte de deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitorului sunt, în principiu, reglementate de Regulamentul nr. 655/2014. În aceste situații, articolul 46 din acest regulament, intitulat „Relația cu dreptul procesual intern”, prevede la alineatul (2) că revine dreptului statului membru în care a fost deschisă procedura de insolvență (lex concursus) sarcina de a stabili „[e]fectele pe care le are deschiderea procedurii de insolvență asupra acțiunilor de executare individuale, cum ar fi executarea unei ordonanțe asigurătorii”. Or, dreptul statului membru în care a fost deschisă procedura de insolvență poate reglementa, printre altele, suspendarea sau anularea executării acestei ordonanțe(40). Din modul său de redactare reiese că această dispoziție se referă numai la procedurile de insolvență deschise într‑un stat membru și, în consecință, care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența II.

41. În plus, articolul 46 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 prevede că „[o]rice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura [de indisponibilizare a conturilor bancare]” (lex fori). Trebuie arătat în această privință că, pe lângă faptul că recunoașterea deschiderii unei proceduri de insolvență într‑un stat terț nu este o chestiune pur procedurală, această dispoziție nu reglementează efectele deschiderii unei proceduri de insolvență inițiată într‑un stat terț. Astfel, iar acest lucru este important pentru prezenta cauză, dispoziția menționată nu urmărește să stabilească domeniul de aplicare al regulamentului menționat în ansamblul său. Cu alte cuvinte, articolul 46 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 este direct aplicabil numai situațiilor care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament. Prin urmare, nu putem fi de acord cu propunerea prezentată de Comisie în ședință, potrivit căreia această dispoziție ar fi „aplicabilă în mod indirect” în speță.

42. De asemenea, dorim să observăm că modul de redactare a articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 este foarte apropiat de cel utilizat în Regulamentul Bruxelles I bis, al cărui articol 1 alineatul (2) litera (b) exclude din domeniul său de aplicare „falimentele și procedurile privind lichidarea societăților insolvabile”(41). Această excludere a fost întotdeauna interpretată de Curte în coroborare cu Regulamentul privind insolvența II, astfel încât să se evite nu doar orice suprapunere între normele de drept pe care le prevăd aceste texte, ci și orice vid juridic(42).

43. În consecință, din contextul intern sau sistemic al articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 reiese că acest instrument juridic nu se referă decât la procedurile de insolvență deschise în statele membre și că recunoașterea într‑un stat membru a unei proceduri de insolvență deschise într‑un stat terț nu poate avea ca efect excluderea aplicării acestui regulament.

44. În al treilea și ultimul rând, în ceea ce privește contextul extern, și anume lucrările pregătitoare, adăugăm pe scurt că, astfel cum a confirmat Comisia în răspunsul la o întrebare adresată de Curte, niciun element derivat din procesul legislativ nu permite susținerea unei interpretări diferite.

45. Considerăm că această interpretare nu este repusă în discuție nici de finalitatea acestei dispoziții.

2. Finalitatea

46. În ceea ce privește finalitatea articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 coroborat cu considerentul (8) al acestuia, trebuie amintit că această dispoziție urmărește să evite ca o ordonanță asigurătorie să interfereze cu buna desfășurare a unei proceduri de insolvență, astfel cum este definită în Regulamentul privind insolvența II.

47. Din moment ce acest regulament se întemeiază pe recunoașterea automată a oricărei hotărâri de deschidere a unei proceduri de insolvență(43) și, prin urmare, pe extinderea efectelor lex concursus în toate statele membre, emiterea unei ordonanțe asigurătorii privind o creanță față de un debitor împotriva căruia a fost deschisă o procedură de insolvență care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament ar risca să permită executarea individuală a acestei creanțe. Așadar, o asemenea executare ar avea loc în detrimentul egalității de tratament a creditorilor(44) și ar interfera în mod inevitabil cu buna desfășurare a procedurii de insolvență. Astfel, amintim că, independent de statul membru de deschidere a unei asemenea proceduri, efectele acestei deschideri, în temeiul Regulamentului privind insolvența II, nu permit executarea ordonanței asigurătorii în niciun alt stat membru al Uniunii dacă o asemenea executare nu este permisă potrivit lex concursus(45).

48. Ținând seama de această finalitate de a evita interferența unei ordonanțe asigurătorii cu buna desfășurare a unei proceduri de insolvență, Comisia a arătat în observațiile sale scrise și orale că, din moment ce dreptul german se întemeiază pe principiul egalității de tratament a creditorilor, emiterea unei astfel de ordonanțe după recunoașterea unei proceduri de insolvență deschise într‑un stat terț ar putea contraveni acestui principiu.

49. Împărtășim, desigur, opinia Comisiei cu privire la necesitatea de a asigura egalitatea de tratament a creditorilor în statul membru care a recunoscut procedura de insolvență deschisă într‑un stat terț, ceea ce constituie chiar rațiunea de a fi a unei astfel de recunoașteri. Pentru acest motiv, o interdicție de a iniția acțiuni sau proceduri individuale, precum și suspendarea măsurilor individuale de executare împotriva bunurilor debitorului ar fi o consecință inerentă acestei recunoașteri(46).

50. Cu toate acestea, trebuie să se ridice problema, pe de o parte, dacă aceleași efecte ar trebui să fie legate de procedura privind ordonanța asigurătorie europeană, care vizează în majoritatea cazurilor, precum în speță, executarea acestei ordonanțe într‑un alt stat membru(47), și, pe de altă parte, dacă excluderea creanțelor creanță față de un debitor împotriva căruia a fost deschisă o procedură de insolvență într-un stat terț din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014 ar asigura în realitate unei astfel de finalități(48). În definitiv, este vorba despre a evalua comparativ această finalitate cu dezavantajele care decurg dintr‑o eventuală fragmentare a domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014 în funcție de recunoașterea sau nerecunoașterea de către dreptul național al unui stat membru a unei proceduri de insolvență a unui stat terț.

51. În primul rând, astfel cum tocmai am arătat mai sus, este adevărat că buna desfășurare a procedurii de insolvență urmărește in fine să evite executarea individuală prin asigurarea egalității de tratament a creditorilor în temeiul dreptului aplicabil acestei proceduri (lex concursus). Cu toate acestea, amintim că situația în care o procedură de insolvență a fost deschisă într‑un stat terț și recunoscută într‑un stat membru nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența II. Dat fiind că recunoașterea procedurilor de insolvență inițiate într‑un stat terț depinde de dreptul național în cauză, este posibil ca o astfel de procedură de insolvență să fie recunoscută într‑un stat membru și să nu fie recunoscută în alt stat membru.

52. În acest context specific, nu vedem cum neemiterea unei ordonanțe asigurătorii în statul membru de origine (în speță, Germania), ca urmare a recunoașterii unei proceduri de insolvență a unui stat terț, ar putea contribui la respectarea principiului egalității de tratament în statul membru de executare (eventual Cipru), în care este posibil ca efectele deschiderii acestei proceduri de insolvență să nu fie recunoscute. Astfel, în lipsa recunoașterii, executarea individuală a bunurilor debitorului declarat insolvabil într‑un stat terț ar putea avea loc în statele membre care nu recunosc deschiderea procedurii de insolvență, fără însă ca un creditor european(49) să poată beneficia de procedura ordonanței asigurătorii europene create pentru a facilita recuperarea transfrontalieră a datoriilor. Protecția egalității de tratament a creditorilor ar fi, în astfel de împrejurări, pur ipotetică și lipsită de orice efect tangibil, în detrimentul creditorului transfrontalier.

53. În speță, faptul că emiterea unei ordonanțe asigurătorii introduse în conformitate cu Regulamentul nr. 655/2014 poate înlătura unele dintre efectele procedurii de insolvență din Curaçao, transferate către Germania prin recunoașterea deschiderii acestei proceduri(50), nu este decât consecința logică a sistemului rezultat din coroborarea Regulamentului nr. 655/2014 cu Regulamentul privind insolvența II și care nu include procedurile de insolvență deschise într‑un stat terț. Astfel, deși atât o ordonanță asigurătorie introdusă în temeiul dreptului național, cât și o ordonanță asigurătorie introdusă în conformitate cu Regulamentul nr. 655/2014 trebuie să respecte principiul egalității de tratament a creditorilor în cadrul regimurilor lor respective, aceste două tipuri de proceduri nu se aplică acelorași situații. Faptul că ordonanța asigurătorie introdusă în conformitate cu acest regulament prezintă o alternativă la măsurile asigurătorii prevăzute de dreptul național(51) nu înseamnă totuși că condițiile pentru emiterea lor trebuie să fie identice. Acest lucru este confirmat de domeniul său de aplicare(52) și de condițiile de emitere(53), definite în mod autonom și fără referire la dreptul statelor membre.

54. În al doilea rând, trebuie să amintim că Regulamentul nr. 655/2014 asigură că sunt prevăzute dispoziții cu caracter obligatoriu și direct aplicabile care stabilesc o procedură europeană uniformă de indisponibilizare a conturilor bancare care să permită indisponibilizarea, în mod eficient și rapid, a fondurilor existente în conturile bancare, în cauzele transfrontaliere(54). Așadar, interpretarea finalității articolului 2 alineatul (2) litera (c) din acest regulament conduce la luarea în considerare a trimiterii efectuate de legiuitor la procedurile de insolvență, astfel cum sunt definite de Regulamentul privind insolvența II, limitând astfel domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014(55).

55. În acest context, o asemenea trimitere asigură aplicarea uniformă a acestui din urmă regulament în toate statele membre, evitând fragmentarea domeniului său de aplicare în funcție de recunoașterea sau de nerecunoașterea deschiderii unei proceduri într‑un stat terț în diferitele state membre. Așadar, aceasta ar avea drept consecință posibilitatea de a obține o ordonanță asigurătorie într‑un stat membru care nu recunoaște procedura străină, dar nu într‑un stat care o recunoaște(56).

56. Astfel cum tocmai am arătat în considerațiile care precedă, rezultă din litera, din contextul și din finalitatea articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 că acest articol trebuie interpretat în sensul că nu exclude emiterea unei ordonanțe asigurătorii într‑un stat membru dacă dreptul național al statului membru competent pentru emiterea ordonanței asigurătorii recunoaște procedura de insolvență desfășurată într‑un stat terț.

C. Considerații finale

57. Din motive de exhaustivitate, dorim să evocăm un ultim aspect ca o reflecție finală.

58. Așa cum am arătat(57), împărtășim opinia Comisiei cu privire la necesitatea de a asigura egalitatea de tratament a creditorilor în statul membru care a recunoscut procedura de insolvență deschisă într‑un stat terț.

59. Cu toate acestea, considerăm că protecția egalității de tratament a creditorilor ar putea fi asigurată în suficientă măsură mai degrabă în stadiul executării ordonanței asigurătorii în statul membru de executare(58) decât în stadiul emiterii acestei ordonanțe(59), ceea ce ar permite în același timp evitarea unei fragmentări a domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014.

60. În această privință, astfel cum am explicat deja(60), articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 655/2014 reglementează faza de executare a unei ordonanțe asigurătorii și condiționează executarea acesteia de lex concursus în situațiile în care ordonanța asigurătorie a fost emisă înainte de deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva debitorului. În pofida acestui element temporar și în pofida modului său de redactare care se referă la dreptul statului membru în care a fost deschisă procedura de insolvență, împărtășim opinia Comisiei, exprimată în ședință, potrivit căreia aceleași consecințe ar trebui să se aplice în cazul recunoașterii unei proceduri de insolvență a unui stat terț. Astfel, în lipsa posibilității de a ține seama de lex concursus, inclusiv de o eventuală suspendare a executării individuale a unei ordonanțe asigurătorii în statul membru care a recunoscut deschiderea procedurii de insolvență a unui stat terț, orice recunoaștere a acestei proceduri și‑ar pierde rațiunea de a exista. Spre deosebire de stadiul emiterii ordonanței asigurătorii în statul membru de origine, încălcările egalității de tratament a creditorilor ar fi concrete și tangibile(61).

61. Această reflecție nu are, în orice caz, nicio incidență asupra faptului că obiectivul articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 655/2014 nu privește decât sistemul instituit prin Regulamentul privind insolvența II. Este evident că legiuitorul Uniunii nu a avut în vedere recunoașterea unei proceduri de insolvență a unui stat terț ca un caz de limitare a domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 655/2014.

62. Problematica privind interferența unei ordonanțe asigurătorii în buna desfășurare a unei proceduri de insolvență și privind necesitatea de a asigura efectul util al unei astfel de recunoașteri în statul membru de executare, în cazul în care dreptul național al acestui stat membru recunoaște deschiderea procedurii de insolvență a unui stat terț, ar putea intra sub incidența interpretării articolului 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 655/2014. Acest lucru nu exclude nici ca problematica respectivă să poată fi eventual examinată mai aprofundat de legiuitorul Uniunii, în special în eventualitatea în care acesta ar avea intenția de a supune procedurile de insolvență deschise într‑un stat terț și recunoscute într‑un stat membru unuia dintre instrumentele dreptului Uniunii.

VI. Concluzie

63. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania) după cum urmează:

Articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială coroborat cu considerentul (8) al acestuia

trebuie interpretat în sensul că

nu exclude emiterea unei ordonanțe asigurătorii în temeiul articolului 7 alineatul (1) din acest regulament și transmiterea unei cereri de informații privind conturile bancare în temeiul articolului 14 alineatul (3) din regulamentul menționat, dacă dreptul național al statului membru competent pentru emiterea ordonanței asigurătorii recunoaște procedura de insolvență desfășurată în statul terț în cauză.

1 Limba originală: franceza.

i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.

2 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (JO 2014, L 189, p. 59) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 655/2014”).

3 Prin acest regulament, legiuitorul Uniunii a introdus ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare, destinată să faciliteze recuperarea transfrontalieră a datoriilor în materie civilă și comercială. Considerentul (8) al acestui regulament face trimitere la procedurile de insolvență „astfel cum sunt definite” în Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143, denumit în continuare „Regulamentul privind insolvența”). Acest din urmă regulament a fost abrogat în temeiul articolului 91 din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19, denumit în continuare „Regulamentul privind insolvența II”). Potrivit acestei dispoziții, „[t]rimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la [Regulamentul 2015/848]”. În acest din urmă regulament, termenul „procedură de insolvență” se referă la procedurile definite la articolul 1 alineatul (1) din acesta și menționate în anexa A la acesta.

4 Articolul 4 punctul 7 din Regulamentul nr. 655/2014 definește „debitorul” ca fiind „o persoană fizică sau juridică sau o altă entitate care are capacitate procesuală activă sau pasivă în temeiul dreptului unui stat membru, împotriva căreia creditorul încearcă să obțină sau a obținut deja o ordonanță asigurătorie referitoare la o creanță”.

5 Din decizia de trimitere reiese că efectele procedurii de insolvență din Curaçao sunt transferate în Germania prin recunoașterea deschiderii procedurii de insolvență în Curaçao, astfel încât aceste efecte trebuie apreciate în raport cu articolul 29 din Faillissementsbesluit 1931 (Decretul privind falimentul din 1931), care a codificat dreptul insolvenței din Curaçao. Potrivit acestei din urmă dispoziții, deschiderea procedurii de insolvență are ca efect încetarea imediată a oricărei executări judiciare și, începând din acel moment, o hotărâre nu mai poate face obiectul unei executări silite.

6 Articolul 198 primul paragraf TFUE prevede că „[s]tatele membre convin să asocieze la Uniune țările și teritoriile neeuropene care întrețin relații speciale cu Danemarca, Franța, Țările de Jos și Regatul Unit. Aceste țări și teritorii, numite în continuare «țări și teritorii», sunt enumerate în lista care face obiectul anexei II”.

7 Articolul 355 alineatul (2) primul paragraf TFUE prevede că „țările și teritoriile de peste mări, a căror listă figurează în anexa II, fac obiectul unui regim special de asociere definit în partea a patra”.

8 Decizia Consiliului din 5 octombrie 2021 privind asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări la Uniunea Europeană, inclusiv relațiile dintre Uniunea Europeană, pe de o parte, și Groenlanda și Regatul Danemarcei, pe de altă parte (Decizia privind asocierea peste mări, inclusiv Groenlanda) (JO 2021, L 355, p 6).

9 A se vedea articolele 3 și 4 din Regulamentul privind insolvența II, intitulate „Competența internațională” și, respectiv, „Verificarea competenței”.

10 A se vedea în această privință în special Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Bank Handlowy și Adamiak (C‑116/11, EU:C:2012:739, punctul 40 și jurisprudența citată).

11 A se vedea în această privință raportul explicativ redactat de domnul Virgós și de E. Schmit din 8 iulie 1996 cu privire la Convenția privind procedurile de insolvență din 3 mai 1996 (denumit în continuare „Raportul Virgós/Schmit”), document al Consiliului Uniunii Europene, 6500/96, DRS 8 (CFC), punctul 5.

12 A se vedea articolul 7 din Regulamentul privind insolvența II, intitulat „Legea aplicabilă”.

13 A se vedea articolele 8-18 din Regulamentul privind insolvența II.

14 A se vedea în această privință în special Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Bank Handlowy și Adamiak (C‑116/11, EU:C:2012:739, punctul 41 și jurisprudența citată).

15 A se vedea considerentul (65) al Regulamentului privind insolvența II. Sublinierea noastră.

16 Este vorba despre o procedură secundară de insolvență. Sublinierea noastră.

17 A se vedea Raportul Virgós/Schmit, punctul 154. A se vedea de asemenea Moss, G., Fletcher, I. F., Isaacs, S., The EU Regulation on Insolvency proceedings, ediția a 3‑a, Oxford University Press, Oxford, 2016, p. 128-130.

18 A se vedea considerentul (65) al Regulamentului privind insolvența II. A se vedea de asemenea punctul 23 din prezentele concluzii.

19 Unele state membre (Grecia, Polonia și România) au integrat în ordinile lor juridice naționale Legea model a UNCITRAL privind insolvența internațională din 30 mai 1997, Organizația Națiunilor Unite, martie 2014, disponibilă la adresa de mai jos: https://uncitral.un.org/fr/texts/insolvency/modellaw/cross‑border_insolvency. Alte state membre soluționează această chestiune pe baza unor dispoziții specifice care reglementează recunoașterea deschiderii procedurilor de insolvență (în special Germania) sau pe baza dispozițiilor generale ale procedurii civile (cum este cazul Lituaniei). A se vedea în acest sens INSOL Europe/Lexis PSL Joint Project on „How EU Member States recognise insolvcy and restructuring proceedings of a third country”, ianuarie 2022. În plus, unele state membre participă la convenții internaționale cu statele terțe în materie de insolvență sau au încheiat acorduri privind asistența judiciară reciprocă în materie civilă care acoperă și materia insolvenței.

20 Articolul 2 punctul 6 din Regulamentul privind insolvența II, intitulat „Definiții”, se referă la „organismul judiciar al unui stat membru” [punctul (i)] și la „organismul judiciar și orice altă autoritate competentă dintr‑un stat membru” [punctul (ii)].

21 A se vedea articolul 1 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul privind insolvența II. A se vedea în această privință punctul 35 din prezentele concluzii.

22 Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (semnată la 27 septembrie 1968) (JO 1972, L 299, p. 32, denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles din 1968”).

23 C‑129/92, EU:C:1993:363, punctul 22.

24 Hotărârea din 20 ianuarie 1994 (C‑129/92, EU:C:1994:13).

25 A se vedea articolele 29-31 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I bis”).

26 Hotărârea din 20 ianuarie 1994, Owens Bank (C‑129/92, EU:C:1994:13, punctul 37 și dispozitivul).

27 Acest adagiu a fost atribuit lui Gavalda, A., Clunet, 1935, p. 113. În această privință, a se vedea Malaurie, P., Clunet, 1970, p. 941, și Kegel, G., „Exequatur sur exequatur ne vaut”, Albrecht Dieckmann and others (éds), în Festschrift für Wolfram Müller Freienfels, ediția întâi, Nomos, 1986, p. 377.

28 A se vedea în special Merret, L., „Articolul 2”, Magnus, U., și Mankowski, P., în European Commentaries on Private International Law, Brussels Ibis Regulation, ediția a 2‑a, Otto Schmidt, Köln, vol. 1, 2023, p. 86-102, în special punctul 12, și Brosch, M., și Mantovani, M., „Articolul 2”, în Brussels I Bis: A Commentary on Regulation (EU) No 1215/2012, Requejo Isidro, M. (éd), Cheltenham: Edward Elgar Publishing, 2022, p. 36-52, în special p. 45, punctul 2.29. Cu privire la un punct de vedere mai nuanțat, a se vedea Muir Watt, H., „Reconnaissance sur reconnaissance vaut parfaitement”, în Revue critique de droit international privé, nr. 1, 2023, p. 135-152, și Hay, P., Recognition of a Recognition Judgment under Bruxels I, Guest éditorial, https://conflictoflaws.net/2008/guest‑editorial‑hay‑on‑recognition‑of‑a-recognition‑judgment‑under‑brussels‑i/

29 Hotărârea din 7 aprilie 2022 (C‑568/20, EU:C:2022:264).

30 Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza H Limited (C‑568/20, EU:C:2021:1026, punctele 32-36).

31 A se vedea Hotărârea din 7 aprilie 2022, H Limited (C‑568/20, EU:C:2022:264, punctul 39).

32 A se vedea Hess, B., „Exequatur sur exequatur (ne) vaut? Der EuGH erweitertet die Freizügigkeit von Drittstaatenurteilen nach Art. 39 ff. EuGVVO: zu EuGH”, 7.4.2022, Rs. C‑568/20, J./H. Limited, în Praxis des internationalen Privat- und Verfahrensrechts, 2022, p. 349-351.

33 Curtea a ținut seama în special de împrejurarea că ordonanța de plată emisă de High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Regatul Unit] în discuție în litigiul principal în această cauză „a făcut obiectul cel puțin al unei proceduri sumare în contradictoriu în statul membru de origine, astfel încât ea constituie o hotărâre, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul [Bruxelles I bis]”. A se vedea Hotărârea din 7 aprilie 2022 H Limited (C‑568/20, EU:C:2022:264, punctul 32).

34 Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I bis.

35 A se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck (292/82, EU:C:1983:335, punctul 12), și Hotărârea din 25 februarie 2025, BSH Hausgeräte (C‑339/22, EU:C:2025:108, punctul 27).

36 A se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2019,K. H. K. (Indisponibilizare asigurătorie a conturilor bancare) (C‑555/18, EU:C:2019:937, punctele 31 și 32).

37 În ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al Regulamentului nr. 655/2014, articolul 3 alineatul (1) definește o cauză transfrontalieră ca fiind „aceea în care contul bancar sau conturile bancare care urmează să fie indisponibilizate prin ordonanța asigurătorie sunt deținute într‑un stat membru, altul decât: (a) statul membru al instanței sesizate cu cererea de emitere a ordonanței asigurătorii în temeiul articolului 6; sau (b) statul membru în care creditorul își are domiciliul”.

38 A se vedea considerentul (8) al Regulamentului nr. 655/2014.

39 În acest cadru, un administrator sau un lichidator poate solicita, printre altele, emiterea unei astfel de ordonanțe în interesul masei credale pentru a recupera o plată efectuată de debitor înainte de data deschiderii procedurii de insolvență pentru a facilita urmărirea creanțelor unui debitor insolvabil sau a creanțelor care protejează interesele creditorilor. În plus, debitorul insolvabil poate obține o astfel de ordonanță și în cazul în care nu este deposedat de activele sale ca urmare a deschiderii procedurii de insolvență.

40 A se vedea de asemenea articolul 7 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul privind insolvența II.

41 Acest lucru reiese și din textele care au precedat Regulamentul Bruxelles I bis, mai exact din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) și din Convenția de la Bruxelles din 1968.

42 A se vedea în special Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Oilchart International (C‑394/22, EU:C:2024:952, punctul 32 și jurisprudența citată).

43 A se vedea punctul 23 din prezentele concluzii.

44 Reamintim că acest principiu este recunoscut în considerentul (63) al Regulamentului privind insolvența II.

45 A se vedea articolul 7 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul privind insolvența II.

46 A se vedea, cu titlu ilustrativ, articolul 20 din Legea model UNCITRAL privind insolvența internațională.

47 Chiar dacă ordonanța asigurătorie europeană poate fi executată în statul membru de origine, obiectivul său principal rămâne de a facilita recuperarea creanțelor într‑un alt stat membru decât statul instanței care a fost sesizată cu cererea de emitere a ordonanței respective.

48 A se vedea punctul 46 din prezentele concluzii.

49 Amintim că articolul 4 punctul 6 din Regulamentul nr. 655/2014 definește „creditorul” ca fiind „o persoană fizică domiciliată într‑un stat membru sau o persoană juridică domiciliată într‑un stat membru sau orice altă entitate domiciliată într‑un stat membru, care are capacitate procesuală activă sau pasivă în temeiul dreptului unui stat membru și care solicită sau care a obținut deja o ordonanță asigurătorie referitoare la o creanță”.

50 A se vedea punctul 15 din prezentele concluzii.

51 A se vedea articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 655/2014.

52 A se vedea articolul 2 din Regulamentul nr. 655/2014.

53 A se vedea articolul 7 din Regulamentul nr. 655/2014.

54 A se vedea considerentul (5) al Regulamentului nr. 655/2014. A se vedea în această privință punctul 37 din prezentele concluzii.

55 În plus, trebuie amintit că excluderea cuprinsă în această dispoziție din Regulamentul nr. 655/2014 constituie o excepție de la regimul prevăzut de acest regulament și trebuie, în calitate de dispoziție derogatorie, să facă obiectul unei interpretări stricte. A se vedea prin analogie Hotărârea din 6 iunie 2019, Weil (C‑361/18, EU:C:2019:473, punctul 43 și jurisprudența citată).

56 O astfel de situație ar fi chiar favorabilă fenomenului de „forum shopping”, în special atunci când emiterea unei ordonanțe asigurătorii ar fi avută în vedere de creditor înainte ca acesta să inițieze o procedură pe fond, iar instanțele din mai multe state membre ar fi competente să soluționeze acest litigiu.

57 A se vedea punctul 49 din prezentele concluzii.

58 În funcție de recunoașterea sau nerecunoașterea deschiderii procedurii de insolvență a unui stat terț.

59 În cazul în care statul membru de origine coincide cu statul membru de executare, acest din urmă element este cel care ar trebui luat în considerare pentru a determina efectele recunoașterii unei proceduri de insolvență a unui stat terț.

60 A se vedea punctul 40 din prezentele concluzii.

61 A se vedea punctul 52 din prezentele concluzii.