Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 15 ianuarie 2026.###

Prezentele recursuri privesc un concurs general organizat de Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO) în vederea recrutării de administratori în domeniul cooperării internaționale și al gestionării ajutorului acordat țărilor din afara Uniunii Europene. În cursul testelor scrise au existat perturbări tehnice pe scară largă, care au afectat un număr semnificativ de candidați. Drept urmare, comisia de evaluare a decis să ofere tuturor candidaților, indiferent dacă au întâmpinat sau nu dificultăți tehnice, alegerea între a susține din nou respectivele teste și a‑și păstra rezultatele inițiale. Legalitatea acestei abordări se află în centrul prezentelor recursuri.

Mai mulți candidați, care în final nu au fost înscriși pe lista de rezervă pentru concursul respectiv, au contestat în fața Tribunalului neînscrierea lor, invocând diverse neregularități în desfășurarea concursului, inclusiv repetarea testelor scrise. În special, în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea VT/Comisia ( 2 ) și Hotărârea UJ ș.a./Comisia ( 3 ), reclamanții au solicitat anularea deciziilor relevante adoptate de comisia de evaluare. Tribunalul a respins acțiunile în ambele cauze, neadmițând motivele invocate, care erau aproape identice.

Prin prezentele recursuri formulate în cauzele C‑622/24 P și C‑623/24 P, recurenții solicită anularea Hotărârilor Tribunalului VT/Comisia și UJ ș.a./Comisia (denumite în continuare „hotărârile atacate”). În acest scop, aceștia susțin în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a constatat o încălcare a principiului egalității de tratament în cadrul concursului. În această privință, ei susțin că comisia de evaluare a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a permis tuturor candidaților, iar nu doar celor grav afectați de probleme tehnice, să beneficieze de nouă o susținere a testelor. În plus, aceștia susțin că acei candidați care au susținut din nou testele au beneficiat de un avantaj necuvenit în sensul că au avut mult mai mult timp pentru a se pregăti. În sfârșit, ei contestă de asemenea respingerea de către Tribunal a unui motiv pe care l‑au invocat, referitor la interpretarea anunțului de concurs în ceea ce privește evaluarea competențelor generale ale candidaților.

Având în vedere suprapunerea substanțială a cadrului factual și a problemelor de drept invocate în cele două cauze, pare oportun ca acestea să fie examinate în cadrul acelorași concluzii.

Articolul 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene ( 4 ) (denumit în continuare „statutul”) are următorul cuprins: „Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care o lezează […] În termen de patru luni de la data depunerii reclamației, autoritatea comunică persoanei în cauză decizia motivată. În cazul în care, la expirarea termenului menționat anterior, nu se dă nici un răspuns, lipsa acestuia se interpretează ca fiind o decizie implicită de respingere a reclamației, care poate fi atacată în justiție în conformitate cu articolul 91.”

Articolul 91 alineatul (2) din statut prevede: „O acțiune introdusă la Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi admisă decât în cazul în care: – a fost depusă în prealabil o reclamație pe lângă autoritatea împuternicită să facă numiri, în sensul articolului 90 alineatul (2) și la termenul prevăzut în acesta, iar – reclamația respectivă a fost respinsă printr‑o decizie expresă sau implicită.”

Istoricul litigiilor aflate la originea prezentelor recursuri este prezentat în detaliu în hotărârile atacate. Situația de fapt relevantă pentru prezentele concluzii poate fi rezumată după cum urmează.

La 5 decembrie 2019, EPSO a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene anunțul de concurs general EPSO/AD/380/19 care constă într‑o selecție pe bază de calificări și în susținerea unor teste, în vederea recrutării de administratori în domeniul cooperării internaționale și al gestionării ajutorului acordat țărilor din afara Uniunii Europene ( 5 ), în vederea constituirii a două liste de rezervă, una pentru administratorii de gradul AD 7 și una pentru administratorii de gradul AD 9.

Recurenții din cele două cauze au participat la concursul pentru gradul AD 7. După ce au trecut cu succes de etapele testelor cu variante multiple de răspuns și selecției pe bază de calificări („Talent Screener”), aceștia au participat la testele de la centrul de evaluare. Acestea au inclus două teste scrise: un studiu de caz și un test scris în domeniu (denumite în continuare, împreună, „testele scrise”), ambele desfășurate la 9 septembrie 2021 (în continuare „sesiunea inițială”).

Prin scrisoarea din 4 octombrie 2021, EPSO i‑a informat pe candidați că, din cauza unor probleme tehnice survenite în cursul sesiunii inițiale a testelor scrise, s‑a decis să se ofere tuturor candidaților care au participat la această sesiune două opțiuni: fie (i) să păstreze rezultatele sesiunii inițiale, necunoscute la acel moment, fie (ii) să susțină din nou testele scrise, renunțând astfel la rezultatele inițiale.

Noile teste scrise au avut loc la 10 noiembrie 2021 (în continuare „a doua sesiune”). Recurentul din cauza C‑622/24 P (VT), precum și trei dintre cei opt recurenți din cauza C‑623/24 P (UN, US și UT) au decis să nu susțină din nou testele și să se bazeze în schimb pe rezultatele obținute în cadrul sesiunii inițiale. Ceilalți cinci recurenți din cauza C‑623/24 P (UJ, UL, UP, UU și UV) au optat în schimb pentru o nouă susținere a testelor.

Opt candidați care au întâmpinat dificultăți tehnice în cursul celei de a doua sesiuni au fost autorizați de comisia de evaluare să susțină testele într‑o a treia sesiune, desfășurată la 10 decembrie 2021. UJ a fost singurul dintre recurenți care a fost invitat și a participat la această a treia sesiune.

La 5 mai 2022, EPSO a notificat în mod individual fiecărui recurent decizia comisiei de evaluare de a nu înscrie numele lor pe lista de rezervă AD 7 (în continuare „deciziile de neînscriere”), pentru motivul că nu făceau parte dintre candidații care au obținut cele mai mari punctaje globale la centrul de evaluare. În ceea ce îl privește în mod specific pe unul dintre recurenții din cauza C‑623/24 P, UT, respingerea a fost întemeiată în schimb pe motivul că acesta nu obținuse punctajele minime obligatorii necesare.

Unii dintre recurenți (VT, UJ și UL) au solicitat comisiei de evaluare reexaminarea deciziilor de neînscriere care îi priveau. Aceste cereri au fost respinse prin deciziile din 15 iulie 2022. Ulterior, toți recurenții au depus reclamații la EPSO (în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri) în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut [denumite în continuare „reclamațiile în temeiul articolului 90 alineatul (2)”], contestând deciziile de neînscriere și, după caz, și deciziile de respingere a cererilor lor de reexaminare.

În special, recurentul din cauza C‑622/24 P a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) la 10 octombrie 2022, la care nu a primit un răspuns explicit. Prin urmare, reclamația sa a fost considerată, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut, ca fiind respinsă implicit ca urmare a expirării perioadei de patru luni, la 10 februarie 2023.

Recurenții din cauza C‑623/24 P, împreună cu mai mulți alți candidați, au depus împreună reclamații în temeiul articolului 90 alineatul (2) la 5 august 2022. Reclamațiile lor au fost considerate ca fiind respinse implicit la 5 decembrie 2022, însă ulterior au fost respinse și în mod explicit prin deciziile autorității împuternicite să facă numiri din 13 martie 2023.

Recurenții din cele două cauze au introdus acțiuni în fața Tribunalului, în temeiul articolului 270 TFUE, contestând neînscrierea lor pe lista de rezervă a concursului.

Din punct de vedere formal, s‑a considerat că acțiunile lor erau îndreptate, în ceea ce îi privește pe VT, pe UJ și pe UM, împotriva deciziilor comisiei de evaluare din 15 iulie 2022 de respingere a cererilor lor de reexaminare, iar, în ceea ce îi privește pe ceilalți recurenți care nu depuseseră astfel de cereri, direct împotriva deciziilor de neînscriere din 5 mai 2022 (denumite în continuare, împreună, „deciziile în litigiu”).

Recurenții din ambele cauze au invocat șapte motive aproape identice, semnalând numeroase neregularități în cadrul concursului, în vederea anulării deciziilor în litigiu. Prin hotărârile sale din 10 iulie 2024 în cauzele VT/Comisia și UJ ș.a./Comisia, Tribunalul a respins în totalitate cele două acțiuni, obligând în același timp părțile să suporte fiecare propriile cheltuieli de judecată.

VT a declarat recurs împotriva Hotărârii VT/Comisia, care este în prezent pendinte sub numărul C‑622/24 P. De asemenea 8 dintre cei 13 reclamanți din cauza UJ ș.a./Comisia au declarat recurs împotriva hotărârii menționate în măsura în care îi privește, care este în prezent pendinte sub numărul C‑623/24 P.

Prin recursurile formulate, recurenții solicită Curții anularea hotărârilor atacate, admiterea acțiunilor acestora în prima și în a doua instanță și obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri. La rândul său, Comisia solicită respingerea recursurilor și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursurilor formulate, recurenții invocă două motive.

Primul motiv, comun celor două recursuri, privește o pretinsă încălcare a principiului egalității de tratament care rezultă din repetarea testelor scrise.

Al doilea motiv este îndreptat împotriva respingerii de către Tribunal a celui de al cincilea motiv invocat în primă instanță, întemeiat pe o încălcare a anunțului de concurs. Deși acest motiv a fost declarat inadmisibil în Hotărârea UJ ș.a./Comisia, el a fost considerat admisibil, dar a fost respins ca nefondat în Hotărârea VT/Comisia. Recurenții susțin în ambele cauze că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în concluziile sale respective.

Vom începe prin a examina primul motiv, referitor la principiul egalității de tratament (A), înainte de a aborda al doilea motiv, analizând succesiv aspectele procedurale și de fond specifice fiecărei cauze (B).

Prin intermediul primului motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a constatat o încălcare a principiului egalității de tratament, astfel cum este consacrat la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), între candidații la concurs.

Această încălcare ar rezulta (i) din faptul că posibilitatea de a susține din nou testele scrise era oferită tuturor candidaților, independent de dificultățile tehnice efectiv întâlnite (primul aspect al primului motiv), (ii) din perioada mai lungă de pregătire disponibilă pentru a doua și a treia sesiune a testelor scrise (al doilea aspect al primului motiv) și (iii) din faptul că cele trei sesiuni ale testelor scrise – în special cea de a treia – au avut loc la date diferite (al treilea aspect al primului motiv, invocat ca atare numai în cauza C‑623/24 P).

Vom examina pe rând fiecare dintre aceste aspecte ale primului motiv, după ce vom prezenta mai întâi argumentele relevante ale părților. În ceea ce privește primele două aspecte, va fi de asemenea necesar să se analizeze interesul recurenților de a invoca aceste motive. Vom examina, în mod excepțional, acest interes după analiza pe fond, din motive practice de prezentare, întrucât expunerea mai întâi a pretinsei inegalități va permite să se explice mai clar interesul recurenților de a o invoca, având în vedere împrejurările de fapt diferite.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat ( 6 ) că comisia de evaluare nu a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a oferit tuturor candidaților posibilitatea de a susține din nou testele scrise, indiferent dacă aceștia au întâmpinat dificultăți tehnice care le‑au afectat prestația ( 7 ).

În această privință, Tribunalul a constatat în hotărârile atacate că, deși soluția aleasă de comisia de evaluare a permis candidaților neafectați de dificultăți tehnice să susțină testele pentru a doua oară, această diferență de tratament era dificil de evitat, având în vedere amploarea și natura perturbărilor, precum și numărul mare de candidați vizați. Tribunalul a considerat de asemenea că măsura a servit obiectivului legitim de a se asigura că toți candidații care s‑au confruntat cu probleme tehnice pot beneficia de o nouă sesiune.

Astfel cum s‑a arătat deja mai sus, recurenții susțin în esență că oferirea posibilității de a susține din nou testele nu numai candidaților care au fost afectați de probleme tehnice grave, ci și celor care s‑au confruntat cu probleme minore sau nu au întâmpinat deloc probleme a echivalat cu tratarea în același mod a unor situații diferite, cu încălcarea principiului egalității de tratament.

Aceștia afirmă că soluția adoptată de comisia de evaluare nu a fost justificată de obiectivul concursului (și anume selectarea candidaților celor mai competenți, în conformitate cu articolul 27 din statut) și că a fost disproporționată, depășind ceea ce era necesar pentru a remedia neregularitățile cauzate de problemele tehnice. Prin urmare, recurenții susțin că Tribunalul nu a recunoscut faptul că comisia de evaluare nu a luat toate măsurile necesare pentru a limita riscul de inegalitate la cel inerent oricărei examinări, ci a creat o inegalitate între candidați care putea fi evitată.

Comisia contestă afirmația recurenților, amintind larga putere de apreciere de care dispun comisiile de evaluare în a stabili măsurile corective atunci când intervin nereguli și, în consecință, întinderea limitată a controlului jurisdicțional ( 8 ). Aceasta subliniază de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante, orice concurs implică un risc inerent de inegalitate ( 9 ) și, prin urmare, o încălcare a principiului egalității de tratament nu poate fi constatată decât atunci când comisia de evaluare nu a limitat acest risc la ceea ce este în mod normal inerent oricărei examinări ( 10 ). În opinia sa, acest lucru nu s‑a întâmplat în speță, iar Tribunalul a concluzionat în mod corect în esență că soluția adoptată era justificată în împrejurările cauzei.

În această privință, Comisia explică faptul că, având în vedere natura difuză și variată a perturbărilor tehnice verificate, ar fi fost imposibil să se stabilească amploarea și consecințele precise ale acestora pentru fiecare candidat ( 11 ). În consecință, aceasta susține că posibilitatea acordată tuturor candidaților de a susține din nou testele, fără a face din aceasta o obligație, a reprezentat singura soluție fezabilă și echitabilă, conformă cu principiile egalității de tratament, proporționalității și bunei administrări.

Comisia consideră că, chiar dacă unii candidați care nu au întâmpinat dificultăți tehnice au decis să susțină din nou testele, ei au făcut acest lucru renunțând la rezultatele inițiale și, prin urmare, au reintrat în concurs în aceleași condiții ca ceilalți candidați. Prin urmare, nu se poate considera că aceștia au beneficiat de „mai multe șanse” în cadrul concursului. În sfârșit, Comisia subliniază de asemenea că recurenții nu au demonstrat modul în care ar fi fost dezavantajați în mod individual de soluția adoptată.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, deși comisiile de evaluare dispun de o largă putere de apreciere în ceea ce privește condițiile, conținutul și organizarea unui concurs (care trebuie să se considere că includ adoptarea unor măsuri corective), această putere de apreciere trebuie exercitată cu respectarea principiului egalității de tratament ( 12 ).

Acest principiu impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 13 ).

În prezenta cauză este clar, în opinia noastră, că situații diferite au fost tratate în același mod: candidații care s‑au confruntat cu probleme tehnice cu un impact grav asupra testelor lor au fost tratați similar cu candidații care s‑au confruntat doar cu dificultăți minore sau care nu au întâmpinat nicio dificultate, tuturor fiindu‑le oferită posibilitatea unei a doua sesiuni.

Deși, astfel cum sugerează Comisia, toți candidații au beneficiat în cele din urmă, la testele scrise, de o singură încercare care a fost luată în considerare (întrucât a fost reținut un singur set de rezultate), nu în aceasta constă inegalitatea invocată de recurenți. În schimb, posibilitatea generală oferită de a opta pentru repetarea testelor a implicat un beneficiu suplimentar pentru candidații care nu au fost afectați negativ de probleme tehnice: posibilitatea de a îmbunătăți o prestație inițială potențial nesatisfăcătoare sau, dimpotrivă, de a o menține pe una satisfăcătoare, fără a fi obligați să se prezinte din nou la testare. Cu alte cuvinte, aceștia au beneficiat de avantajul de a putea alege care dintre încercările lor urma să fie luată în considerare. În schimb, candidații care, din cauza unor probleme tehnice grave, au fost împiedicați să participe efectiv la sesiunea inițială nu au beneficiat de o astfel de alegere reală: pentru ei, cea de a doua sesiune a fost, în practică, singura și ultima oportunitate în cadrul concursului ( 14 ).

Tribunalul a recunoscut într‑adevăr că situația descrisă mai sus constituie o diferență de tratament, însă a apreciat că aceasta era „dificil de evitat”. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, astfel cum a considerat în esență Tribunalul, această diferență era justificată în speță.

În temeiul articolului 1d alineatul (6) din statut și în conformitate cu o jurisprudență constantă, o măsură care generează o diferență de tratament poate fi justificată dacă urmărește un obiectiv legitim de interes general în cadrul politicii privind personalul și este proporțională cu respectivul obiectiv ( 15 ).

În ceea ce privește, în primul rând, obiectivul urmărit, putem fi de acord cu Comisia că soluția reținută de comisia de evaluare urmărea obiectivul legitim de a remedia neregularitățile cauzate de problemele tehnice majore apărute în cursul sesiunii inițiale a testelor scrise, în vederea restabilirii condițiilor de concurs.

În ceea ce privește, în al doilea rând, proporționalitatea măsurii în raport cu acest obiectiv, trebuie să se analizeze, în temeiul jurisprudenței Curții, dacă măsura (i) era adecvată pentru atingerea obiectivului respectiv, (ii) nu a depășit ceea ce era necesar în acest scop și (iii) a fost proporțională stricto sensu, asigurând un echilibru just între interesele în cauză ( 16 ).

În ceea ce privește primul element, de adecvare, observăm că soluția care constă în posibilitatea oferită tuturor candidaților de a susține din nou testele ar putea fi considerată aptă să remedieze neregularitățile sesiunii inițiale ( 17 ). Astfel cum a considerat Tribunalul, această soluție permitea tuturor candidaților afectați de probleme tehnice să finalizeze testele în condiții normale.

Cu toate acestea, în opinia noastră, măsura respectivă este insuficientă în ceea ce privește elementul de necesitate (și fără a fi necesar să se examineze proporționalitatea stricto sensu). Atunci când se analizează necesitatea unei măsuri, întrebarea esențială este dacă existau alternative mai puțin restrictive din perspectiva principiului egalității de tratament care ar fi putut atinge același obiectiv cu aceeași eficacitate. În opinia noastră, aceasta este cu siguranță situația în speță.

Se poate observa, în primul rând, doar în scopul plasării în context, că, în principiu, atunci când candidații individuali care participă la un concurs se confruntă cu probleme tehnice pentru care nu sunt responsabili, EPSO, în urma verificărilor efectuate, le oferă măsuri corective, precum posibilitatea de a susține din nou în mod țintit testele ( 18 ). Acest lucru s‑a întâmplat, de exemplu, în prezenta cauză în ceea ce îi privește pe cei opt candidați cărora li s‑a oferit posibilitatea de a participa la o a treia sesiune a testelor scrise și reprezintă de asemenea soluția pe care recurenții ar considera‑o adecvată. Cu toate acestea, astfel cum a explicat Comisia, această opțiune nu era fezabilă în cadrul concursului în cauză (a se vedea punctul 34 de mai sus).

Cu toate acestea, în opinia noastră, era disponibilă o alternativă mai adecvată: să se anuleze sesiunea inițială – a cărei integritate trebuie considerată grav compromisă în împrejurările date și având în vedere numărul excepțional de mare de candidați afectați ( 19 ) – și să se organizeze o nouă sesiune pentru toți candidații. Această abordare ar fi avut – pentru a folosi chiar formularea Comisiei – ca efect restabilirea condițiilor de concurs la momentul în care au apărut neregularitățile, fără a acorda anumitor candidați un avantaj constând în posibilitatea de a alege între prestații ( 20 ).

În memoriul său în răspuns prezentat în cauza C‑623/24 P, Comisia a recunoscut că o asemenea abordare alternativă era posibilă, însă a susținut că aceasta ar fi privat în mod nejustificat candidații neafectați de problemele tehnice grave de rezultatele obținute în mod legitim în cadrul sesiunii inițiale. Nu suntem lipsiți de înțelegere față de această preocupare, care pare de altfel să fie determinată și de dorința de a evita formularea unor noi reclamații. Totuși, dorința de a nu priva acești candidați de rezultatele inițiale nu poate justifica acordarea unui avantaj față de ceilalți candidați, ceea ce, după cum s‑a explicat mai sus, reprezintă efectul soluției adoptate. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât nu se poate considera în mod plauzibil că respectivii candidați au dobândit dreptul de a‑și păstra rezultatele inițiale sau de a fi scutiți de o nouă susținere a testelor scrise în cazul în care împrejurările impun acest lucru. Un astfel de drept nu decurge din anunțul de concurs și nu există niciun element – și nici Comisia nu a afirmat că ar exista un astfel de element – care să indice că respectivii candidați au primit asigurări precise, necondiționate și concordante de natură să dea naștere unei încrederi legitime ( 21 ) că rezultatele lor inițiale vor fi menținute independent de o eventuală anulare ulterioară a concursului (sau a unei etape a acestuia) și în pofida împrejurărilor excepționale și imprevizibile în discuție ( 22 ).

Rezultă, în opinia noastră, că soluția reținută de comisia de evaluare a depășit ceea ce era necesar pentru atingerea obiectivului de remediere a neregularităților cauzate de problemele tehnice importante ale sesiunii inițiale a testelor scrise în vederea restabilirii condițiilor de concurs. În loc de aceasta, soluția adoptată a denaturat efectiv aceste condiții, creând o nouă inegalitate între candidați, care, prin urmare, a depășit ceea ce este inerent în mod normal oricărui concurs.

Având în vedere cele de mai sus, concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, în hotărârile atacate, că comisia de evaluare nu a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a oferit tuturor candidaților posibilitatea, dar nu le‑a impus obligația de a susține din nou testele scrise.

În pofida concluziei de mai sus, este necesar să se examineze dacă toți recurenții au un interes de a invoca această încălcare a principiului egalității de tratament – aspect la care se face referire și în hotărârile atacate.

Deși, astfel cum arată în mod întemeiat recurenții, aceștia nu sunt obligați să demonstreze că anumiți candidați au beneficiat efectiv de un avantaj ( 23 ), acest lucru nu îi scutește de necesitatea de a dovedi că erau ei înșiși vizați personal de pretinsa inegalitate. În conformitate cu o jurisprudență constantă, un reclamant nu poate acționa în interesul general al legii sau al instituțiilor; în cadrul unei acțiuni în anulare, acesta poate invoca numai motive care îl privesc personal ( 24 ).

Astfel cum reiese din analiza de mai sus (și după cum admit chiar recurenții), inegalitatea de tratament care decurge din posibilitatea generală oferită de a susține din nou testele a dezavantajat, cel puțin în principiu, acei candidați care au fost grav afectați de defecțiunile tehnice și care, prin urmare, nu au avut nicio altă opțiune decât să susțină din nou testele scrise. Tribunalul a constatat în mod întemeiat că acei candidați cărora li s‑a oferit posibilitatea unei noi susțineri a testelor, dar care au ales să nu se prevaleze de această posibilitate și să își mențină rezultatele inițiale, trebuie considerați ca fiind mulțumiți de prestația lor inițială și, prin urmare, ca neîncadrându‑se în categoria candidaților afectați în mod grav de perturbări. Este adevărat că recurentul din cauza C‑622/24 P a sugerat în termeni teoretici că acei candidați care s‑au confruntat cu dificultăți tehnice grave ar fi putut totuși să decidă să nu participe din nou la testare din motive precum angajamentele profesionale. Cu toate acestea, niciunul dintre recurenți nu a susținut efectiv că aceasta era situația în ceea ce îl privește.

Prin urmare, considerăm că recurenții care au ales să nu participe la a doua sesiune a probelor scrise (a se vedea punctul 11 de mai sus) nu pot pretinde că au un interes personal de a invoca primul aspect al primului motiv.

În ceea ce îi privește pe recurenții care au participat la a doua sesiune (și anume UJ, UL, UP, UU și UV), situația este mai puțin simplă. Comisia a susținut că ar fi imposibil să se stabilească cu certitudine dacă toți candidații care au participat la cea de a doua sesiune s‑au confruntat într‑adevăr cu probleme tehnice suficient de grave în cadrul sesiunii inițiale. Cu toate acestea, nu se poate exclude că aceasta a fost situația. Având în vedere această incertitudine, considerăm că acestor recurenți li se poate acorda beneficiul îndoielii și li se poate recunoaște interesul de a invoca acest aspect al primului motiv.

Din tot ceea ce precedă rezultă, în opinia noastră, că primul aspect al primului motiv trebuie admis în privința recurenților UJ, UL, UP, UU și UV și respins în privința celorlalți recurenți.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept ( 25 ) atunci când nu a constatat o încălcare a principiului egalității de tratament prin faptul că participanții la a doua și la a treia sesiune a testelor scrise au beneficiat de o perioadă de pregătire semnificativ mai lungă decât cei care au participat la sesiunea inițială.

Mai precis, recurenții au susținut în fața Tribunalului că a doua și a treia sesiune au prezentat un grad de dificultate mai redus decât sesiunea inițială în ceea ce privește ambele teste scrise, și anume studiul de caz și testul scris în domeniu. În ceea ce privește în special acest din urmă test, ei au susținut că, întrucât scenariul pe care se baza acesta a fost același în toate cele trei sesiuni și fusese publicat înainte de sesiunea inițială, candidații care au participat la sesiunile ulterioare au beneficiat de un avantaj neloial, atât ca urmare a similitudinii probelor, cât și ca urmare a timpului mai îndelungat de pregătire ( 26 ).

Tribunalul a respins aceste argumente. Pe de o parte, acesta a considerat că, deși se întemeia pe același scenariu de bază (chiar dacă acesta avea două versiuni ( 27 )), subiectul specific al notei care urma să fie redactată în fiecare dintre sesiuni a fost diferit într‑o măsură semnificativă și suficientă. Pe de altă parte, în ceea ce privește timpul suplimentar de pregătire, Tribunalul a considerat că din acesta nu se putea deduce existența unui avantaj semnificativ pentru candidații care au participat la sesiunile ulterioare, întrucât nimic nu indica faptul că comisia de evaluare ar fi intenționat să limiteze timpul de care dispuneau candidații pentru a se familiariza cu scenariul publicat.

Recurenții arată, în primul rând, că scenariul care a stat la baza testului scris în domeniu a fost publicat în august 2021, oferind astfel candidaților care au participat la a doua sesiune din noiembrie 2021 și la a treia sesiune din decembrie 2021 o perioadă de pregătire semnificativ mai lungă în comparație cu cea de care au beneficiat candidații care au participat exclusiv la sesiunea inițială din septembrie 2021. Ei susțin că această disparitate legată de timpul de pregătire constituie o diferență în ceea ce privește condițiile obiective ale concursului, indiferent de intențiile comisiei de evaluare sau de variațiile subiectelor testelor. Prin urmare, ei concluzionează că, contrar celor statuate de Tribunal, principiul egalității de tratament a fost astfel încălcat.

Comisia susține că recurenții încearcă în esență să repună în discuție aprecierea factuală a Tribunalului potrivit căreia nu a existat niciun avantaj semnificativ conferit candidaților care au participat la sesiunile ulterioare ca urmare a timpului suplimentar de pregătire. Prin urmare, Comisia afirmă că acest aspect al recursului nu ridică probleme de drept și ar trebui respins ca inadmisibil.

În subsidiar, pe fond, Comisia susține că prestația candidaților nu a fost evaluată în funcție de timpul de care au dispus pentru a se familiariza cu scenariul, ci pe baza unor subiecte care erau, potrivit aprecierii Tribunalului, suficient de distincte pentru fiecare test. În consecință, în opinia Comisiei, durata timpului de pregătire nu a avut nicio incidență asupra evaluării prestației candidaților.

În primul rând, în ceea ce privește admisibilitatea acestui al doilea aspect, nu împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia recurenții repun în discuție aprecierea faptelor de către Tribunal. Recurenții invocă o eroare de drept în raționamentul Tribunalului, în măsura în care acesta a considerat că timpul suplimentar de pregătire nu a implicat o încălcare a principiului egalității de tratament, pentru simplul motiv că comisia de evaluare nu a intenționat să limiteze acest timp. În esență, problema care se ridică este dacă împrejurarea de fapt stabilită referitoare la un timp de pregătire mai lung pentru anumiți candidați echivalează cu o diferență în ceea ce privește condițiile obiective în care s‑a desfășurat concursul, contrară principiului egalității de tratament; această apreciere este o chestiune de drept. Prin urmare, în opinia noastră, excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie nu poate fi admisă.

În al doilea rând, pe fond, trebuie să se precizeze că recurenții au invocat două argumente distincte în primă instanță pentru a‑și susține afirmația potrivit căreia a doua și a treia sesiune au prezentat un grad de dificultate mai scăzut decât cea dintâi: (i) că sarcinile impuse candidaților erau foarte similare de la o sesiune la cealaltă, iar (ii) candidații la sesiunile ulterioare au beneficiat de mai mult timp de pregătire, scenariul de bază fiind publicat cu mult înainte. Constatând că subiectele testului scris în domeniu au fost suficient de diferite în cadrul celor trei sesiuni, Tribunalul a abordat numai primul dintre aceste argumente (care nu este în discuție în prezentele recursuri). Totuși, nu rezultă, contrar a ceea ce pare să susțină Comisia, că această constatare ar face inutilă examinarea celui de al doilea argument, și anume dacă diferența de timp de pregătire ar putea, prin ea însăși, să influențeze dificultatea relativă a sesiunilor. Natura distinctă a subiectelor testului nu exclude posibilitatea ca timpul inegal de pregătire să fi influențat totuși prestația candidaților. În schimb, Tribunalul a abordat separat acest al doilea argument privind disparitatea în ceea ce privește timpul de pregătire, astfel cum s‑a arătat la punctul 59 de mai sus, concluzionând în esență că această disparitate nu implică o încălcare a principiului egalității de tratament, deoarece comisia de evaluare nu a intenționat să limiteze timpul de pregătire al niciunui candidat. Aceasta este concluzia care este în discuție în prezenta cauză.

Odată făcută această precizare, amintim că, potrivit jurisprudenței, principiul egalității de tratament impune ca toți candidații la același concurs să susțină același test în aceleași condiții, iar testul să prezinte în esență același grad de dificultate pentru toți candidații ( 28 ).

În hotărârile atacate, Tribunalul a statuat că timpul de pregătire mai lung nu constituia un avantaj semnificativ pentru candidații la sesiunile ulterioare, această concluzie părând a fi întemeiată numai pe lipsa unei intenții aparente a comisiei de evaluare de a limita acest timp de pregătire. Această abordare trece totuși cu vederea consecințele obiective ale acordării unui timp suplimentar pentru pregătirea unor materiale de testare cunoscute. Or, tocmai acestea sunt consecințele care sunt decisive pentru a aprecia dacă a existat o inegalitate de tratament. Astfel, având în vedere jurisprudența citată la punctul precedent, întrebarea relevantă este dacă o disparitate în ceea ce privește timpul de pregătire a determinat candidații să participe la un concurs în condiții obiectiv diferite, apreciere care depinde de împrejurările speței.

Deși nu orice disparitate în ceea ce privește timpul de pregătire poate fi considerată relevantă, împrejurările specifice ale prezentei cauze, astfel cum au fost stabilite de Tribunal, fac ca aceasta să fie, în opinia noastră, substanțială. Candidații care au participat la a doua și la a treia sesiune au beneficiat de o perioadă de pregătire de două sau, respectiv, de trei ori mai mare decât perioada disponibilă pentru sesiunea inițială, pentru a se familiariza cu același scenariu publicat în prealabil. Acest timp de pregătire semnificativ mai lung pentru același scenariu – asociat în mod inevitabil cu un anumit grad de înțelegere, încă din sesiunea inițială, a modului în care respectivul scenariu ar putea fi utilizat – determină, în opinia noastră, o diferență semnificativă în ceea ce privește condițiile în care candidații participanți la cele trei sesiuni au susținut testul scris în domeniu.

La fel ca în cazul primului aspect al acestui motiv, trebuie, așadar, să se aprecieze dacă această diferență de tratament a fost justificată în mod obiectiv și a fost proporțională. Comisia nu a prezentat nicio justificare specifică în această privință. Nu putem decât să presupunem că abordarea constând în menținerea aceluiași scenariu publicat în prealabil pentru noile sesiuni ale testului scris în domeniu (care a condus la o perioadă de pregătire mai lungă) a urmărit obiectivul legitim de a asigura un nivel comparabil de dificultate în cadrul sesiunilor. Cu toate acestea, chiar plecând de la această prezumție, abordarea adoptată nu ni se pare proporțională în împrejurările date, în special ca urmare a existenței și în această privință a unor alternative mai puțin restrictive. Chiar dacă programarea tuturor sesiunilor într‑un interval de timp mai scurt nu era fezabilă din cauza constrângerilor administrative, în opinia noastră ar fi putut fi luate în considerare alte alternative, cum ar fi publicarea unui nou scenariu de dificultate echivalentă sau, astfel cum s‑a discutat în secțiunea anterioară, reluarea testelor scrise pentru toți candidații în condiții egale.

Rezultă, în opinia noastră, că timpul suplimentar de pregătire de care au beneficiat candidații la sesiunile ulterioare ale testului scris în domeniu a implicat o încălcare a principiului egalității de tratament.

În consecință, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, în hotărârile atacate, că nu a avut loc o asemenea încălcare.

La fel ca în cazul primului aspect al primului motiv, această concluzie nu se referă la toți recurenții. Astfel cum a statuat deja Tribunalul și după cum au admis recurenții, numai persoanele care nu au susținut din nou testele scrise și, prin urmare, nu au beneficiat de o perioadă mai lungă de pregătire pentru testul scris în domeniu pot invoca acest al doilea aspect al primului motiv. Acești recurenți sunt VT, UN, US și UT ( 29 ).

Cu toate acestea, considerăm că trebuie să se facă o distincție în cazul lui UT. Deși acest aspect nu a fost abordat în mod specific de părțile la procedura de recurs, din cuprinsul punctului 5 din Hotărârea UJ ș.a./Comisia rezultă, în opinia noastră, că UT a fost exclus de pe lista de rezervă pentru motivul că nu obținuse punctajele minime obligatorii la centrul de evaluare.

În această privință, anunțul de concurs a condiționat în mod clar înscrierea pe lista de rezervă de îndeplinirea a două condiții cumulative: (i) obținerea tuturor punctajelor minime obligatorii la centrul de evaluare și (ii) obținerea unuia dintre cele mai mari punctaje totale în rândul candidaților. Este esențial de menționat că UT nu a îndeplinit prima dintre aceste condiții. Neînscrierea sa pe lista de rezervă nu rezulta, așadar, din evaluarea comparativă a candidaților în ceea ce privește cel mai mare punctaj total, în care pretinsa inegalitate de tratament ar fi putut influența clasamentul său relativ, ci din neîndeplinirea unei cerințe minime.

Chiar dacă se consideră, așa cum s‑a concluzionat mai sus, că motivul întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament este fondat și chiar presupunând că, în lipsa acestei încălcări, alți candidați ar fi putut obține punctaje mai mici sau ar fi putut să nu obțină punctajele minime, acest lucru tot nu ar modifica punctajele obținute de UT, care s‑au situat sub pragul minim. Aceasta deoarece inegalitatea invocată în prezenta cauză privește oportunități nejustificate acordate altor candidați de a obține rezultate mai bune, iar nu vreun efect negativ asupra propriei prestații a lui UT. Rezultă, în opinia noastră, că acest motiv trebuie respins în cazul lui UT ( 30 ).

În consecință, întrucât erorile de drept identificate mai sus în Hotărârea UJ ș.a./Comisia nu pot determina anularea deciziei de neînscriere a lui UT pe lista de rezervă, dispozitivul hotărârii menționate rămâne neschimbat în ceea ce îl privește pe acesta. Însă, în opinia noastră, motivarea hotărârii trebuie înlocuită în cazul său cu considerațiile prezentate mai sus ( 31 ).

Având în vedere cele de mai sus, concluzionăm că al doilea aspect al primului motiv trebuie admis în ceea ce îi privește pe recurenții VT, UN și US, dar respins în ceea ce îi privește pe ceilalți recurenți.

Din concluziile la care s‑a ajuns în secțiunile A.1 și A.2 de mai sus rezultă că hotărârile atacate sunt afectate de erori de drept și trebuie, în opinia noastră, să fie anulate în privința tuturor recurenților, cu excepția lui UT.

Pentru cazul în care Curtea nu ar fi de acord cu aprecierea de mai sus, vom examina al treilea aspect al primului motiv, precum și al doilea motiv (care, în orice caz, rămâne relevant pentru UT).

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv, invocat numai în cauza C‑623/24 P, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctele 119-122 din Hotărârea UJ ș.a./Comisia prin faptul că nu a constatat că organizarea diferitelor sesiuni ale testelor scrise, în special a celei de a treia sesiuni, la date diferite, a încălcat principiul egalității de tratament.

În susținerea acestui aspect al recursului ( 32 ), recurenții invocă în principal Hotărârea Prais ( 33 ) (iar la alte puncte pe tot parcursul recursului, și Hotărârea OJ ( 34 )) pentru a susține că principiul egalității de tratament impune, potrivit hotărârilor respective, ca toți candidații să susțină simultan testele scrise. În acest temei, aceștia susțin că organizarea de teste scrise la trei date distincte este, în sine, incompatibilă cu principiul egalității de tratament.

Comisia susține că jurisprudența invocată de recurenți nu este relevantă în împrejurările speței. Aceasta adaugă că, în orice caz, principiile deduse din această jurisprudență au fost respectate, întrucât în speță nu era vorba despre organizarea de teste la date diferite, ci despre repetarea aceleiași sesiuni de teste, ca urmare a unor probleme tehnice, fiecare sesiune având loc într‑o singură zi.

În primul rând, trebuie arătat că Hotărârile Prais și OJ au vizat anumite cereri formulate de candidați individuali ca testele concursului să fie organizate pentru ei la o altă dată, din motive personale. Respectivele cereri au fost respinse de autoritățile competente împuternicite să facă numiri, iar deciziile de respingere au fost menținute în hotărârile respective, în esență pentru motivul că a permite acelor persoane să susțină examenele la date diferite ar putea compromite cerința ca testarea să se desfășoare în aceleași condiții pentru toți candidații. Prin urmare, Comisia subliniază în mod întemeiat că aceste situații diferă în mod semnificativ de contextul în cauză, în care comisia de evaluare, confruntată cu defecțiuni tehnice pe scară largă, trebuia să adopte măsuri de remediere.

În orice caz, hotărârile menționate nu pot fi înțelese în sensul că stabilesc teza rigidă pe care recurenții urmăresc să o deducă din acestea, și anume că simplul fapt că testele scrise ale unui concurs sunt organizate la date diferite constituie în mod necesar o încălcare în sine a principiului egalității de tratament.

În primul rând, în ambele hotărâri menționate anterior s‑a sugerat că cererile de susținere a testelor la date diferite ar fi putut fi acceptate în alte împrejurări ( 35 ).

În al doilea rând, motivarea hotărârilor respective s‑a întemeiat pe considerația potrivit căreia testele unui concurs trebuie să se desfășoare în aceleași condiții pentru toți candidații. Deși este adevărat că testarea simultană este în general cea mai eficientă modalitate de a garanta condiții uniforme, această logică nu poate fi aplicată ca regulă absolută. Astfel, o asemenea interpretare absolută, susținută de recurenți, ar împiedica adoptarea unor măsuri corective în urma unor perturbări tehnice sau de altă natură și chiar reexaminarea candidaților în situațiile în care decizia de excludere a acestora dintr‑un concurs a fost anulată de instanțele Uniunii (ceea ce reprezintă, în mod paradoxal, rezultatul de care recurenții ar putea beneficia în cadrul prezentelor recursuri).

Prin urmare, contrar celor susținute de recurenți, principiul egalității de tratament nu impune ca toate testele să se desfășoare întotdeauna în aceeași zi. Ceea ce se impune, în schimb, este ca orice divergență legată de momentul testării să nu implice o diferență în ceea ce privește condițiile obiective în care sunt evaluați candidații (de exemplu, candidații care participă la teste la o dată ulterioară nu trebuie să beneficieze de o cunoaștere prealabilă a subiectelor testelor – care, prin urmare, trebuie să fie diferite, având totodată un nivel de dificultate echivalent).

Prin urmare, în opinia noastră, nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament ca atare prin simplul fapt că testele scrise s‑au desfășurat la trei date diferite. Preocupările legate de egalitatea de tratament decurg mai degrabă din modalitățile specifice de organizare a acestor sesiuni – în special din repetarea generală a testelor și din timpul de pregătire semnificativ mai îndelungat pentru un scenariu cunoscut – aspecte deja examinate în cadrul analizei primelor două aspecte ale primului motiv. Privit izolat, al treilea aspect al acestui motiv este, așadar, în opinia noastră, nefondat și trebuie respins.

Al doilea motiv invocat de recurenți privește respingerea de către Tribunal a celui de al cincilea motiv invocat în primă instanță. Acest motiv era în esență identic în cele două cauze și, astfel cum se va explica mai detaliat în continuare, era întemeiat pe o încălcare a anunțului de concurs în ceea ce privește competențele care trebuiau evaluate la candidați. Cu toate acestea, respingerea acestui motiv de către Tribunal s‑a întemeiat pe motive diferite în cele două cauze.

În special, Tribunalul a respins acest motiv ca inadmisibil în Hotărârea UJ ș.a./Comisia întrucât nu a fost invocat de recurenți în reclamațiile lor întemeiate pe articolul 90 alineatul (2) și, ca atare, nu a respectat regula concordanței între reclamație și acțiune. În schimb, în Hotărârea VT/Comisia, Tribunalul a analizat motivul pe fond și l‑a respins ca nefondat.

Astfel, recurenții din cauza C‑623/24 P contestă concluzia de inadmisibilitate, în timp ce recurentul din cauza C‑622/24 P contestă aprecierea pe fond efectuată de Tribunal. Vom examina succesiv motivele corespunzătoare, începând cu problema admisibilității (1), înainte de a aborda pretinsa eroare în aprecierea pe fond a motivului inițial (2).

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții din cauza C‑623/24 P susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept (la punctele 206 și 207 din Hotărârea UJ ș.a./Comisia) atunci când a respins ca inadmisibil al cincilea motiv invocat de aceștia ca urmare a nerespectării regulii concordanței între reclamația administrativă și acțiune.

Deși recurenții nu contestă că reclamația lor întemeiată pe articolul 90 alineatul (2) nu conținea nicio referire la motivul specific în discuție, aceștia susțin că aplicarea în cazul lor de către Tribunal a regulii concordanței a fost excesiv de strictă.

În această privință, ei susțin că regula concordanței este o simplă construcție jurisprudențială, fără niciun temei explicit în articolul 270 TFUE, în statut sau în Regulamentul de procedură al Tribunalului. Prin urmare, aceștia consideră că este vorba despre o limitare procedurală nescrisă care, aplicată în mod strict, încalcă dreptul la protecție jurisdicțională efectivă prevăzut la articolul 47 din cartă. Întemeindu‑se în special pe Hotărârea Mandt a fostului Tribunal al Funcției Publice ( 36 ), recurenții solicită o interpretare flexibilă a acestei reguli, potrivit căreia ar trebui să fie suficient ca, în cadrul reclamațiilor formulate în temeiul articolului 90 alineatul (2), aceștia să fi contestat legalitatea de fond – iar nu doar procedurală – a anunțului de concurs.

În plus, recurenții susțin că rațiunea de a fi a regulii – de a permite o soluționare amiabilă a litigiului dintre administrație și autorul reclamației – nu poate justifica aplicarea sa strictă în cazuri precum al lor, în care nu a existat un răspuns explicit la reclamația lor din partea autorității împuternicite să facă numiri în termenele prevăzute la articolul 90 alineatul (2) din statut și, prin urmare, nu putea fi preconizată în mod realist o soluționare amiabilă.

Comisia consideră că al doilea motiv trebuie respins ca inoperant sau vădit nefondat, întrucât, în opinia sa, recurenții urmăresc în esență să se sustragă de la obligația de a depune o reclamație administrativă, în conformitate cu procedura precontencioasă prevăzută la articolul 90 alineatul (2) și la articolul 91 alineatul (2) din statut. În plus, Comisia observă că abordarea „flexibilă” adoptată în Hotărârea Mandt a fost respinsă în mod expres de Tribunal, în calitate de instanță de recurs, în cauzele ulterioare. În sfârșit, aceasta arată că natura răspunsului la reclamație, fie ea explicită sau implicită, este lipsită de relevanță pentru aplicarea regulii concordanței și că, în orice caz, în speță a fost adoptată o decizie explicită înainte de expirarea termenului de introducere a acțiunii.

Potrivit unei jurisprudențe constante, regula concordanței aplicabilă în contenciosul funcției publice a Uniunii impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca o acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE să nu poată conține decât capete de cerere întemeiate pe aceeași cauză precum cea invocată în reclamația prealabilă obligatorie formulată în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut. Acțiunea poate dezvolta respectivele capete de cerere prin invocarea unor motive și argumente care nu sunt în mod necesar cuprinse în reclamație, dar au o legătură strânsă cu aceasta. Regula respectivă urmărește să permită soluționarea amiabilă a litigiilor, garantând că autoritatea împuternicită să facă numiri este în măsură să cunoască cu suficientă precizie criticile îndreptate împotriva actului contestat ( 37 ).

Deși este adevărat că regula concordanței nu este prevăzută în mod expres la articolele 90 și 91 din statut (și nici în alte dispoziții aplicabile), aceasta nu poate fi considerată, pentru acest motiv, drept o construcție jurisprudențială lipsită de temei. Aceste dispoziții impun formularea prealabilă a unei plângeri administrative ca o condiție pentru introducerea unei acțiuni în justiție și ar fi lipsite de efect util – și ar putea fi utilizate în mod abuziv – dacă orice reclamație, chiar și fără legătură cu obiectul sau cu cauza acțiunii ulterioare, ar fi suficientă în acest sens.

Rezultă că acțiunea trebuie să prezinte o legătură cu reclamația, care nu poate fi, în opinia noastră, pur formală sau excesiv de abstractă. Or, aceasta este în esență poziția pe care o susțin recurenții atunci când invocă Hotărârea Mandt.

În hotărârea respectivă (și într‑un număr limitat de cauze care i‑au urmat), fostul Tribunal al Funcției Publice a considerat că regula concordanței trebuie interpretată într‑un mod mai flexibil, având în vedere caracterul informal al procedurii precontencioase, lipsa tipică a asistenței din partea unui avocat în această etapă și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă prevăzut la articolul 47 din cartă. Pe această bază, fostul Tribunal al Funcției Publice a admis că motivele invocate în cadrul acțiunii pot fi considerate „strâns legate” de cele invocate în cadrul reclamației dacă ambele privesc legalitatea internă (sau, invers, legalitatea externă) a actului atacat, chiar dacă se referă la aspecte diferite ale acestuia.

Cu toate acestea, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, Tribunalul, în calitatea sa de instanță de recurs față de Tribunalul Funcției Publice, a redus această abordare prea largă în cauzele ulterioare, realiniind jurisprudența la hotărârile anterioare ale Curții referitoare la regula concordanței ( 38 ). În opinia noastră, aceasta a fost abordarea corectă. Astfel cum a statuat Tribunalul în Hotărârea Moschonaki ( 39 ), noțiunile de legalitate internă și de legalitate externă sunt prea generale și abstracte pentru a asigura o legătură semnificativă între motivele invocate în faza precontencioasă și cele invocate în cadrul acțiunii. Această legătură este totuși indispensabilă pentru ca procedura precontencioasă să își atingă obiectivul de soluționare amiabilă a litigiilor.

Prin urmare, nu poate fi reținut argumentul recurenților fondat pe Hotărârea Mandt potrivit căruia, în scopul invocării în fața Curții a oricărui motiv privind legalitatea internă, este suficient să fi invocat pur și simplu legalitatea internă a concursului sau a deciziilor în litigiu în reclamația lor formulată în temeiul articolului 90 alineatul (2). O astfel de interpretare ar priva procedura precontencioasă de însăși funcția sa. În cazul în care o reclamație formulată în temeiul articolului 90 alineatul (2) nu face nici măcar aluzie la o obiecție specifică cu privire la actul în cauză, autoritatea împuternicită să facă numiri nu este în măsură să cunoască cu claritatea necesară preocupările persoanei în cauză și, prin urmare, nu poate să reexamineze în mod util actul, nu îl poate modifica sau retrage și nici nu poate urmări o soluționare amiabilă.

Recurenții au susținut de asemenea că tocmai acest obiectiv de soluționare amiabilă este compromis atunci când, astfel cum s‑a întâmplat în cazul lor, nu a fost adoptată nicio decizie explicită în termenul de patru luni prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut. În astfel de împrejurări, regula concordanței ar trebui aplicată într‑un mod mai puțin strict sau chiar neaplicată deloc. Nu suntem de acord cu această poziție.

Asemenea Comisiei, considerăm că natura răspunsului la reclamație al autorității împuternicite să facă numiri, indiferent dacă este implicit sau explicit, nu prezintă pertinență și nu modifică cerințele regulii concordanței ( 40 ). În plus, considerăm că raționamentul recurenților este eronat în măsura în care este retroactiv: aceștia deduc din respingerea implicită ulterioară că etapa reclamației nu a fost niciodată în măsură să își îndeplinească scopul și apoi folosesc această afirmație pentru a susține că reclamația nu ar fi trebuit să includă, încă de la început, motivul în discuție. Cu toate acestea, conținutul reclamației nu poate fi determinat pe baza modului în care autoritatea împuternicită să facă numiri a răspuns în cele din urmă la aceasta. În plus, nu se poate exclude, chiar și în cazul unei respingeri implicite, că, dacă o reclamație specifică ar fi fost formulată în mod clar încă de la început, autoritatea împuternicită să facă numiri ar fi putut să adopte o poziție diferită, de exemplu, să admită reclamația și să examineze posibilitatea unei soluționări amiabile.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept prin respingerea ca inadmisibil a celui de al cincilea motiv invocat de recurenți în primă instanță, întrucât, astfel cum nu se contestă, niciun capăt de cerere relevant și niciun argument strâns legat de acesta nu au fost invocate în cadrul reclamației lor formulate în temeiul articolului 90 alineatul (2). În consecință, în opinia noastră, al doilea motiv invocat în cauza C‑623/24 P trebuie respins ca nefondat.

Observăm că recurenții au prezentat de asemenea, din motive de exhaustivitate, poziția lor cu privire la fondul celui de al cincilea motiv inițial. Argumentația lor în această privință corespunde celei a recurentului din cauza C‑622/24 P, pe care o vom aborda în secțiunea următoare. Având în vedere concluziile care vor fi deduse în această privință mai jos, apreciem că, chiar dacă motivul în discuție ar fi fost considerat admisibil în cazul recurenților din cauza C‑623/24 P, acesta ar fi fost, în orice caz, respins pe fond.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul din cauza C‑622/24 P susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, la punctele 187-193 din Hotărârea VT/Comisia, în interpretarea anunțului de concurs, cu privire la competențele care ar fi trebuit să fie evaluate la candidați.

Mai precis, în fața Tribunalului, recurentul a susținut că comisia de evaluare a acționat cu încălcarea anunțului de concurs, întrucât a evaluat competențele de gestionare a unei echipe ale candidaților pentru gradul AD 7 (precum el însuși), deși, în opinia sa, potrivit anunțului, aceste competențe ar fi trebuit să fie evaluate numai în privința candidaților pentru gradul AD 9.

Tribunalul a respins acest motiv, considerând că recurentul se întemeia în mod eronat pe secțiunea din anunțul de concurs care descria atribuțiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidații recrutați (denumită în continuare „secțiunea «atribuții»”), în care se menționa, numai pentru administratorii pentru grad AD 9, că acestora „li se va putea cere să […] gestioneze o echipă de profesioniști”. În schimb, secțiunea din anunțul de concurs referitoare la modul în care vor fi selectați candidații (denumită în continuare „secțiunea «selecție»”) prevedea că opt competențe generale, printre care „conducerea”, trebuiau să fie evaluate la centrul de evaluare pentru toți candidații, indiferent de grad. Pe această bază, Tribunalul a concluzionat că, prin evaluarea competenței de conducere a recurentului, comisia de evaluare a acționat în deplină conformitate cu prevederile anunțului de concurs.

Recurentul susține că aprecierea Tribunalului este afectată de o eroare de drept întrucât nu a respectat formularea anunțului de concurs (cu alte cuvinte cadrul juridic al concursului), care rezerva în mod clar „gestionarea unei echipe” ca atribuție numai pentru posturile de gradul AD 9, și a tratat în mod eronat această noțiune ca fiind interschimbabilă cu cea de „conducere”.

Întemeindu‑se pe Hotărârea Spisto ( 41 ), recurentul susține că natura atribuțiilor care trebuie îndeplinite după recrutare constituie un criteriu de interpretare fundamental al anunțului de concurs și, prin urmare, trebuie să stea la baza evaluării candidaților. El susține în esență că secțiunea „selecție” din anunț nu putea fi interpretată independent de secțiunea „atribuții”, ci ar fi trebuit să fie interpretată în lumina acesteia.

Rezultă, în opinia sa, că competențele legate de gestionarea unei echipe ar fi trebuit să fie evaluate numai în privința candidaților pentru gradul AD 9. În subsidiar, el adaugă că, chiar dacă competența de conducere trebuia evaluată în privința tuturor candidaților, comisia de evaluare ar fi trebuit cel puțin să aplice criterii de evaluare diferite pentru fiecare dintre gradele respective.

Comisia susține că al doilea motiv este nefondat. Aceasta subliniază că anunțul de concurs prevedea în mod clar că „conducerea”, în calitate de competență generală, va fi evaluată pentru toți candidații la centrul de evaluare, indiferent de gradul vizat. În această privință, Comisia arată că, în cadrul concursurilor EPSO, competențele generale sunt întotdeauna evaluate pentru toate gradele, indiferent de atribuțiile specifice ale candidaților înscriși pe lista de rezervă.

În consecință, aceasta susține că distincția dintre gradele AD 7 și AD 9 nu era relevantă în etapa centrului de evaluare, ci numai în etapa „Talent Screener” (în care a fost luată în considerare experiența profesională relevantă pentru atribuțiile care trebuie îndeplinite de candidații înscriși pe lista de rezervă). Prin urmare, Comisia susține că invocarea de către recurent a Hotărârii Spisto este neîntemeiată, întrucât cauza în care a fost pronunțată hotărârea respectivă privea evaluarea, în etapa „Talent Screener”, a experienței profesionale, iar nu evaluarea competențelor generale. În plus, Comisia susține că Tribunalul nu a tratat „conducerea” și „gestionarea unei echipe” ca fiind interschimbabile. Dimpotrivă, acesta a examinat fiecare noțiune în contextul său corespunzător și a constatat în mod corect că comisia de evaluare a evaluat numai competența generală de conducere, după cum prevede anunțul.

În primul rând, trebuie să se precizeze că formularea de către recurent a susținerii sale, și anume că comisia de selecție i‑a evaluat competențele de gestionare a unei echipe, este inexactă din punct de vedere factual. Astfel cum reiese în mod clar din hotărârea atacată (la punctele 53 și 192), comisia de evaluare a evaluat competența de conducere, pentru care a luat în considerare capacitatea de a „gestiona, dezvolta și motiva persoanele în vederea obținerii de rezultate”. După cum a arătat Tribunalul, această competență era una dintre cele opt competențe care urmau să fie evaluate la centrul de evaluare în privința tuturor candidaților, indiferent de grad, așa cum se prevede în mod expres în secțiunea „selecție” din anunțul de concurs.

Astfel, putem înțelege că recurentul susține în esență că, întrucât nu se pretinde din partea candidaților înscriși pe lista de rezervă la gradul AD 7 să gestioneze o echipă ca parte a atribuțiilor lor, competența de conducere fie nu ar fi trebuit să fie evaluată deloc în cazul acestora, fie ar fi trebuit să fie evaluată pe baza unor criterii diferite față de cele aplicate candidaților pentru gradul AD 9. Cu toate acestea, ambele propuneri rezultă dintr‑o neînțelegere fundamentală a noțiunii de conducere ca competență, pe de o parte, și a naturii competențelor generale evaluate în cadrul concursurilor EPSO, pe de altă parte.

În această privință, se poate observa mai întâi că, deși „conducerea” poate include aspecte legate de gestionarea altor persoane, aceasta nu este o competență rezervată celor care dețin funcții formale de conducere. Oricui i se poate solicita să conducă un proiect sau să gestioneze un dosar, fiind astfel nevoit să coordoneze și să îndrume colegii, de exemplu, fără a fi responsabil de echipă. Atunci când consideră că „conducerea” poate fi pe deplin relevantă numai pentru candidații pentru gradul AD 9 în calitate de potențiali responsabili de echipă, recurentul pare să confunde noțiunea de gestionare a unei echipe cu cea de conducere.

În al doilea rând, observăm că EPSO, împreună cu instituțiile și organismele de recrutare pe care le deservește, în exercitarea puterii lor de a stabili capacitățile pe care le pot pretinde candidaților participanți la concursuri ( 42 ), au definit anumite competențe generale considerate esențiale pentru orice post în cadrul acestor instituții sau organisme. „Conducerea” este una dintre aceste competențe, aplicabilă pentru toate posturile de administrator, pentru toate gradele, inclusiv pentru posturile de început de carieră de nivel AD 5 ( 43 ).

Acesta este motivul pentru care anunțul de concurs nu face nicio distincție, în scopul evaluării competențelor, între candidații pentru gradul AD 7 și cei pentru gradul AD 9. În consecință, secțiunea anunțului privind atribuțiile asociate fiecărui grad nu este relevantă pentru aprecierea competențelor generale. În acest context, comisia de evaluare nu putea ignora formularea clară a anunțului, care constituie cadrul juridic al concursului și definește limitele puterii de apreciere a comisiei de evaluare ( 44 ); dimpotrivă, aceasta era obligată să evalueze competența de conducere pentru toți candidații, pe baza acelorași criterii, indiferent de grad.

Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că comisia de evaluare nu a încălcat anunțul de concurs, contrar celor susținute de recurent.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul recurentului întemeiat pe Hotărârea Spisto. Hotărârea menționată nu sprijină argumentația recurentului, ci, dimpotrivă, confirmă concluzia de mai sus.

În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Spisto, un candidat la un concurs EPSO a reproșat comisiei de evaluare faptul că, în etapa „Talent Screener”, aceasta a evaluat – și a considerat insuficientă – experiența sa în gestionarea unei echipe, deși nici criteriile de selecție, nici descrierea atribuțiilor la care se refereau aceste criterii nu conțineau nicio mențiune relevantă cu privire la o astfel de experiență. Tribunalul a statuat că, prin introducerea acestui criteriu suplimentar de „gestionare a unei echipe” în etapa „Talent Screener”, comisia de evaluare nu a respectat condițiile anunțului de concurs.

Distincția dintre cauza respectivă și prezenta cauză este clară, întrucât Hotărârea Spisto privea etapa „Talent Screener”, care este destinată în mod explicit evaluării experienței candidaților în ceea ce privește atribuțiile care trebuie îndeplinite. Nu se poate deduce de aici, astfel cum susține recurentul, că descrierea atribuțiilor (care, în cadrul concursului în discuție în prezentele recursuri, erau diferite în funcție de grad) este un criteriu care trebuie să ghideze interpretarea unui anunț de concurs în ceea ce privește toate etapele concursului. Dimpotrivă, Tribunalul a subliniat, la punctele 46 și 47 din hotărârea pronunțată în cauza respectivă, că diferitele etape ale concursului urmăreau scopuri distincte: obiectivul „Talent Screener” este de a evalua experiența profesională și calificările declarate ale candidaților, în timp ce etapa desfășurată la centrul de evaluare are ca scop evaluarea capacităților și a competențelor lor în practică. Pentru acest motiv, Tribunalul a considerat că criteriile relevante pentru o etapă a concursului nu pot influența evaluarea într‑o altă etapă. De asemenea merită menționat că Tribunalul a arătat, pe cale incidentală, în Hotărârea Spisto, și faptul că competența de conducere nu poate fi interpretată în sensul că implică în mod necesar gestionarea unei echipe, aspect pe deplin conform cu analiza prezentată mai sus. În consecință, departe de a susține argumentul recurentului, Hotărârea Spisto susține mai degrabă concluzia la care s‑a ajuns mai sus, potrivit căreia Tribunalul a statuat în mod întemeiat în hotărârea atacată că comisia de evaluare a acționat în conformitate cu anunțul de concurs.

Având în vedere cele de mai sus, al doilea motiv invocat în cauza C‑622/24 P trebuie, în opinia noastră, să fie respins ca nefondat.

Astfel cum s‑a concluzionat la punctul 77 de mai sus, în opinia noastră, primul motiv este fondat în privința tuturor recurenților, cu excepția lui UT. În consecință, hotărârile atacate trebuie anulate în privința recurenților VT, UJ, UL, UN, UP, US, UU și UV.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, aceasta poate fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia, fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată.

În prezenta cauză, considerăm că litigiul este în stare de judecată și permite Curții să adopte o poziție definitivă în speță și să concluzioneze că deciziile în litigiu, contestate de recurenții în privința cărora a fost admis primul motiv, trebuie anulate.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, recurenții au solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recursurile trebuie, în opinia noastră, să fie admise, se impune obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri, atât în primă instanță, cât și în recurs.

Având în vedere analiza de mai sus, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: – În cauza C‑622/24 P: – anularea Hotărârii din 10 iulie 2024, VT/Comisia (T‑216/23, EU:T:2024:465); – anularea deciziei din 15 iulie 2022, prin care comisia de evaluare din cadrul concursului general EPSO/AD/380/19 a decis, după reexaminare, să nu îl înscrie pe VT pe lista de rezervă în vederea recrutării de administratori de gradul AD 7 în domeniul cooperării internaționale și al gestionării ajutorului acordat țărilor din afara Uniunii Europene; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în primă instanță, cât și în recurs. – În cauza C‑623/24 P: – anularea Hotărârii din 10 iulie 2024, UJ ș.a./Comisia (T‑120/23, EU:T:2024:464), în măsura în care îi privește pe UJ, UL, UN, UP, US, UU și UV; – respingerea recursului în ceea ce îl privește pe UT; – anularea deciziilor din 15 iulie 2022 prin care comisia de evaluare din cadrul concursului general EPSO/AD/380/19 a decis, după reexaminare, să nu îi înscrie pe UJ și pe UL pe lista de rezervă pentru recrutarea de administratori de gradul AD 7 în domeniul cooperării internaționale și al gestionării ajutorului acordat țărilor din afara Uniunii Europene; – anularea deciziilor din 5 mai 2022 prin care comisia de evaluare a decis să nu îi înscrie pe UN, UP, US, UU și UV pe lista de rezervă; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în primă instanță, cât și în recurs.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 15 ianuarie 2026 ( 1 )

Concluzie intermediară