Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 18 septembrie 2025.###

În hotărârile pronunțate în 2020 și 2021, la mai mulți ani de la intrarea în vigoare a Regulamentului (UE) 2015/2120 ( 2 ), Curtea ( 3 ) a interpretat articolul 3 alineatul (3) din regulamentul menționat în sensul că acesta este incompatibil cu așa‑numitele clauze „tarif zero” din contractele de acces la internet ( 4 ).

În urma jurisprudenței Curții, autoritatea maghiară competentă ( 5 ) a solicitat furnizorilor de servicii de comunicații electronice să își modifice contractele de abonament cu clauze „tarif zero”. Aceasta a adăugat că modificarea în cauză: – era impusă de articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 de la momentul intrării în vigoare a acestuia; – le dădea utilizatorilor finali, în temeiul articolului 105 alineatul (4) din Directiva 2018/1972 ( 6 ), dreptul de a rezilia ( 7 ) contractele fără să suporte vreun cost suplimentar.

În litigiul principal, Magyar Telekom Nyrt., operator solicitat în acest sens de către NMHH, repune în discuție decizia acestei autorități. Magyar Telekom Nyrt. consideră că, în temeiul articolului 105 alineatul (4) din CECE și având în vedere circumstanțele din speță, utilizatorii nu au dreptul de a rezilia contractele fără să suporte niciun cost suplimentar.

Considerentul (275) enunță: „Orice modificări ale condițiilor contractuale propuse de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât serviciile de comunicații interpersonale care nu se bazează pe numere, care nu sunt în avantajul utilizatorului final, de exemplu în ceea ce privește taxele, tarifele, limitarea volumului de date, vitezele de transmitere a datelor, acoperirea sau prelucrarea datelor cu caracter personal, ar trebui să dea naștere dreptului utilizatorului final de a rezilia contractul fără să suporte niciun cost, chiar dacă respectivele modificări sunt combinate cu unele modificări în avantajul utilizatorului final. Orice modificare a condițiilor contractuale de către furnizor ar trebui, așadar, să îi dea dreptul utilizatorului final de a rezilia contractul, cu excepția cazului în care fiecare modificare este în sine în avantajul utilizatorului final sau modificările sunt de natură pur administrativă, cum ar fi o modificare a adresei furnizorului și nu au un efect negativ asupra utilizatorului final, ori modificările sunt strict impuse de modificări legislative sau în materie de reglementare, cum ar fi noi cerințe contractuale de informare impuse de dreptul Uniunii sau de dreptul intern. Modificările ar trebui evaluate pe baza unor criterii obiective pentru a se stabili dacă sunt exclusiv în avantajul utilizatorului final. Dreptul utilizatorului final de a rezilia contractul ar trebui să fie exclus numai în cazul în care furnizorul poate să demonstreze că toate modificările contractuale sunt exclusiv în beneficiul utilizatorului final sau sunt de natură pur administrativă, fără a avea vreun efect negativ asupra utilizatorului final.”

Alineatul (2) al articolului 10 [„Participarea autorităților naționale de reglementare în cadrul OAREC” (Organismul Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice)] prevede: „Statele membre se asigură că autoritățile naționale de reglementare, la adoptarea propriilor decizii pentru piețele lor naționale, țin seama în cea mai mare măsură de orientările, avizele, recomandările, pozițiile comune, bunele practici și metodologiile adoptate de OAREC.”

Alineatul (4) al articolului 105 („Durata contractului și încetarea acestuia”) prevede: „Utilizatorii finali au dreptul de a rezilia contractul fără să suporte vreun cost suplimentar în urma primirii notificării conform căreia se vor opera modificări ale condițiilor contractuale propuse de furnizorul de servicii electronice destinate publicului, altele decât serviciile de comunicații interpersonale care nu se bazează pe numere, cu excepția cazului în care modificările propuse sunt exclusiv în beneficiul utilizatorului final sau sunt de natură pur administrativă și nu au niciun efect negativ asupra utilizatorului final sau sunt impuse direct ( 8 ) prin dreptul Uniunii sau prin dreptul intern. Furnizorii notifică utilizatorilor finali, cu cel puțin o lună înainte, orice modificare a condițiilor contractuale și îi informează în același timp cu privire la dreptul lor de a rezilia contractul fără a suporta vreun cost suplimentar în cazul în care nu acceptă noile condiții. Dreptul de a rezilia contractul se exercită în termen de o lună de la notificare. Statele membre pot prelungi termenul respectiv cu o perioadă de până la trei luni. Statele membre se asigură că notificarea se realizează într‑un mod clar și ușor de înțeles, pe un suport durabil.”

Alineatul (4) al articolului 4 („Atribuțiile de reglementare ale OAREC”) prevede: „Fără a aduce atingere respectării dreptului Uniunii aplicabil, ANR‑urile și Comisia țin seama în cea mai mare măsură de orice orientare, aviz, recomandare, poziție comună și bună practică adoptată de OAREC, cu scopul de a asigura o punere în aplicare uniformă a cadrului de reglementare pentru comunicațiile electronice, care intră în domeniul de aplicare menționat la articolul 3 alineatul (1). În cazul în care o ANR deviază de la orientările menționate la alineatul (1) litera (e), aceasta își motivează decizia.”

Alineatul (3) al articolului 3 („Garantarea accesului la internetul deschis”) prevede: „Furnizorii de servicii de acces la internet tratează tot traficul în mod egal, atunci când furnizează servicii de acces la internet, fără discriminare, restricții sau imixtiuni și indiferent de expeditor și destinatar, de conținutul accesat sau distribuit, de aplicațiile sau serviciile utilizate sau furnizate sau de echipamentul terminal folosit. Primul paragraf nu împiedică punerea în aplicare de către furnizorii de servicii de acces la internet a unor măsuri rezonabile de gestionare a traficului. Pentru a fi considerate rezonabile, astfel de măsuri sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale, și nu au la bază considerații comerciale, ci cerințe tehnice de calitate a serviciului ale unor categorii de trafic care nu sunt diferite în mod obiectiv. Astfel de măsuri nu includ monitorizarea conținutului specific și nu sunt menținute în vigoare mai mult decât este necesar. Furnizorii de servicii de acces la internet nu aplică măsuri de gestionare a traficului care exced măsurile prevăzute la al doilea paragraf și, în special, nu blochează, nu încetinesc, nu modifică, nu restricționează, nu interferează cu, nu degradează sau nu discriminează conținut, aplicații sau servicii specifice ori categorii specifice ale acestora, cu excepția cazului în care este necesar și numai atât timp cât este necesar, pentru: (a) a respecta dreptul Uniunii sau legislația națională conformă cu dreptul Uniunii, sub incidența cărora intră furnizorul de servicii de acces la internet, sau măsurile conforme cu dreptul Uniunii menite să pună în aplicare acte legislative ale Uniunii sau legislația națională, inclusiv hotărârile judecătorești sau ale autorităților publice învestite cu competențe relevante; (b) a menține integritatea și securitatea rețelei, ale serviciilor furnizate prin intermediul acestei rețele și ale echipamentelor terminale ale utilizatorilor finali; (c) a evita congestionarea iminentă a rețelei și a atenua efectele congestionării temporare sau excepționale a rețelei, cu condiția ca categorii echivalente de trafic să fie tratate în mod egal.”

Potrivit articolului 132 alineatul (5) din az elektronikus hírközlésről szóló 2003. évi C. törvény ( 10 ), utilizatorul poate rezilia contractul de abonament cu efect imediat și fără alte consecințe juridice în termen de 45 de zile de la primirea notificării unei modificări unilaterale a contractului din partea furnizorului de servicii electronice destinate publicului.

Alineatul (6) al aceluiași articol prevede că utilizatorul nu are dreptul de a rezilia contractul menționat la alineatul (5) în cazul în care modificarea (a) implică o schimbare în contractul de abonament sau în condițiile de utilizare a serviciului care este exclusiv favorabilă abonatului, (b) este de natură administrativă și nu conține nicio dispoziție care afectează abonatul sau (c) se bazează în mod expres pe o modificare normativă sau pe o decizie administrativă sau judiciară.

Potrivit instanței de trimitere ( 11 ), prin decizia din 6 septembrie 2022, NMHH a declarat că, prin aplicarea unui „tarif zero”, Magyar Telekom a încălcat articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 și că utilizatorii aveau dreptul de a rezilia contractele, în conformitate cu articolul 132 alineatul (5) din LCE, fără să suporte vreun cost suplimentar ( 12 ).

Prin urmare, NMHH a solicitat Magyar Telekom să înceteze să mai ofere „tariful zero” cel târziu la 15 noiembrie 2022 și să modifice, cel târziu la 31 martie 2023, contractele de abonament care includeau acest tarif.

Decizia din 6 septembrie 2022 a fost confirmată pe cale administrativă de președintele NMHH prin decizia din 27 octombrie 2022, în care s‑a subliniat că: – Magyar Telekom a recunoscut că, pentru a se conforma Regulamentului 2015/2120, trebuia să modifice contractele individuale de abonament în vigoare; – având în vedere efectul erga omnes al hotărârilor Curții, Magyar Telekom ar fi trebuit să elimine în mod voluntar tarifele nule; – obligația de modificare a contractelor nu decurgea dintr‑o modificare legislativă, dat fiind că Regulamentul 2015/2120 nu a fost modificat, nici dintr‑o decizie administrativă, ci din însuși articolul 3 alineatul (3) din regulamentul menționat, a cărui interpretare corectă a fost stabilită de Curte.

La 27 octombrie 2022, Magyar Telekom a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria). Aceasta a susținut, inter alia, că, potrivit jurisprudenței Kúria (Curtea Supremă, Ungaria), hotărârile Curții sunt lipsite de efect erga omnes și că orientările OAREC se adresează doar autorităților de reglementare. Dimpotrivă, decizia președintelui NMHH ar constitui „drept intern” în sensul articolului 105 alineatul (4) din CECE, cu consecința excluderii rezilierii contractelor fără costuri suplimentare pentru utilizatorii finali.

După respingerea acțiunii în primă instanță, Magyar Telekom a sesizat Kúria (Curtea Supremă), care adresează Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Se poate considera că o hotărâre a Curții echivalează cu o dispoziție de drept al Uniunii în mod direct obligatorie în sensul articolului 105 alineatul (4) din [CECE] sau trebuie considerată o interpretare a dreptului care nu constituie o modificare a reglementărilor anterioare din perspectiva articolului 105 alineatul (4) din [CECE]? 2) Se poate considera că orientările [OAREC] BoR (16) 127 din 30 august 2016 (denumite în continuare «orientările OAREC din 2016»), înlocuite, în ceea ce privește prezentul litigiu, prin orientările OAREC BoR (22) 81 din 9 iunie 2022 (denumite în continuare «orientările OAREC din 2022») – având în vedere, în special, articolul 10 alineatul (2) din [CECE] și articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul [privind OAREC] – fac parte din dreptul Uniunii sau sunt dispoziții din dreptul Uniunii în mod direct obligatorii și, ca atare, constituie o modificare a reglementărilor care justifică aplicarea excepției prevăzute la articolul 105 alineatul (4) din [CECE] sau sunt doar o interpretare a dreptului – în special în cazul în care pun în aplicare o hotărâre a Curții – care nu constituie o modificare a reglementărilor anterioare din punctul de vedere al articolului 105 alineatul (4) din [CECE]? 3) În cazul în care aplicarea excepției prevăzute la articolul 105 alineatul (4) din [CECE] nu este justificată nici de o hotărâre a Curții, nici de orientările OAREC din 2022, se poate considera că o decizie a unei autorități naționale de reglementare care aplică, în ceea ce privește un furnizor de servicii de comunicații electronice, o jurisprudență modificată menționată la articolul 3 alineatul (3) din [Regulamentul 2015/2120] și pe baza orientărilor OAREC din 2022, astfel cum au fost modificate în temeiul unei hotărâri a Curții, constituie o dispoziție din dreptul intern în mod direct obligatorie, în sensul articolului 105 alineatul (4) din [CECE], fiind necesar să se precizeze că dispoziția din Regulamentul 2015/2120 rămâne aceeași și nu s‑a modificat în perioada la care se referă litigiul?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 24 iulie 2024.

Magyar Telekom, guvernele irlandez, maghiar și finlandez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Toți aceștia, cu excepția guvernului finlandez, au participat la ședința care a avut loc la 26 iunie 2025.

În urma interpretării date de Curte articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 ( 13 ), NMHH a solicitat Magyar Telekom să modifice contractele de abonament la serviciile sale de internet care conțineau așa‑numitul „tarif zero”. NMHH a adăugat că această modificare nu împiedica utilizatorii finali să exercite dreptul de a rezilia contractele fără a suporta vreun cost suplimentar, drept prevăzut la articolul 105 alineatul (4) din CECE.

În conformitate cu articolul 105 alineatul (4) din CECE: – în prezența notificării conform căreia „se vor opera modificări ale condițiilor contractuale propuse de furnizorul de servicii de comunicații electronice”, utilizatorii finali au, în principiu, dreptul de a rezilia contractele fără a suporta vreun cost suplimentar; – dimpotrivă, dreptul de a rezilia contractul fără a suporta vreun cost suplimentar, este exclus în cazul în care modificarea condițiilor (a) este exclusiv în beneficiul utilizatorului final sau (b) este de natură pur administrativă și nu are niciun efect negativ asupra utilizatorului ori (c) este impusă direct prin dreptul Uniunii sau prin dreptul intern.

Dezbaterea s‑a axat pe stabilirea aspectului dacă modificarea condițiilor contractuale poate fi încadrată în vreuna dintre circumstanțele care nu autorizează rezilierea fără costuri suplimentare pentru utilizatorul final, în sensul articolului 105 alineatul (4) din CECE. Se discută în special dacă această modificare reprezintă o impunere directă prin dreptul Uniunii (sau prin dreptul maghiar) ( 14 ).

Instanța de trimitere a identificat trei posibile cauze ale modificării contractuale în litigiu: – Hotărârile Vodafone și Telekom Deutschland (prima întrebare preliminară); – orientările OAREC (a doua întrebare preliminară) ( 15 ); – decizia NMHH de aplicare a Hotărârilor Vodafone și Telekom Deutschland, cu respectarea orientărilor OAREC din 2022 (a treia întrebare preliminară).

În realitate, astfel cum a observat guvernul irlandez ( 16 ), cauza reală a modificărilor contractelor rezidă în incompatibilitatea uneia dintre clauzele acestora cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120. Această incompatibilitate, incontestabilă, impunea înlăturarea clauzei contrare dispoziției menționate.

Cu toate acestea, caracterul incontestabil al încălcării articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 nu a fost descoperit (în sens juridic) decât după încheierea contractelor ale căror clauze Magyar Telekom a fost nevoită să le modifice.

În fapt, la momentul încheierii acestor contracte, interpretarea prevalentă a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120, reținută cu unele rezerve de OAREC în orientările sale din 2016, considera că Regulamentul 2015/2120 nu împiedica, în termeni generali, opțiunile „tarif zero” ( 17 ).

Oricare ar fi valoarea juridică a orientărilor emise de OAREC (a doua întrebare preliminară), conținutul acestora poate servi drept reper pentru evaluarea circumstanțelor în care au fost încheiate contractele în litigiu.

De altfel, îndoielile unor instanțe din diferite state membre cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 au evidențiat faptul că nu se regăseau condițiile pentru aplicarea jurisprudenței privind așa‑numitul „act clar” ( 18 ). Instanțele respective nu puteau determina ele însele compatibilitatea cu dispoziția menționată a clauzelor privind „tariful zero”.

Prin urmare, caracterul ilegal al clauzei în discuție nu era evident înainte ca articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 să fie interpretat de Curte. Acest lucru este confirmat de conținutul orientărilor din 2016 ale OAREC, organism al Uniunii ale cărui acte și practici au ca obiect „să asigure punerea în aplicare uniformă a cadrului de reglementare pentru comunicațiile electronice” ( 19 ).

Jurisprudența Curții privind eficacitatea în timp a hotărârilor sale preliminare determină aplicarea retroactivă a interpretării articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 de la data intrării sale în vigoare (în acest caz, de la 29 noiembrie 2015) ( 20 ).

În consecință, „tariful zero” era incompatibil cu dreptul Uniunii încă de la momentul intrării în vigoare a Regulamentului 2015/2120. Incompatibilitatea exista, din punct de vedere juridic, cu ani înainte de pronunțarea Hotărârii Telenor Magyarország (2020) și a Hotărârilor Vodafone și Telekom Deutschland (care au confirmat această jurisprudență în anul 2021).

Pornind de la această premisă, Magyar Telekom nu ar fi trebuit să includă „tariful zero” în contractele de acces la internet pe care le‑a încheiat începând cu 29 noiembrie 2015 sau, cel mai târziu, începând de la momentul în care Regulamentul 2015/2120 era aplicabil (30 aprilie 2016).

Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă o hotărâre preliminară a Curții „echivalează cu o dispoziție de drept al Uniunii în mod direct obligatorie […] sau trebuie considerată o interpretare a dreptului care nu constituie o modificare a reglementărilor anterioare”, în sensul articolului 105 alineatul (4) din CECE.

Premisa implicită a acestei întrebări este faptul că se referă la hotărârile pronunțate de Curte în răspunsul dat la cereri de decizie preliminară, precum cea de față, al căror obiect este interpretarea, iar nu aprecierea validității normelor Uniunii ( 21 ).

Or, hotărârile pronunțate în aceste proceduri preliminare nu au o valoare constitutivă, ci pur declarativă ( 22 ). În acestea, Curtea se limitează la a lămuri și preciza semnificația și domeniul de aplicare al unei norme de drept al Uniunii, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare ( 23 ).

Pentru a răspunde la prima întrebare a instanței de trimitere ar fi suficient să se precizeze că hotărârile pronunțate de Curte în procedurile preliminare al căror obiect este interpretarea normelor Uniunii nu modifică normele în cauză, ci doar lămuresc și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestora.

Acest răspuns ar putea totuși fi completat pentru a lua în considerare efectele sale în ceea ce privește articolul 105 alineatul (4) din CECE, oferind instanței de trimitere mai multe elemente de apreciere. În acest context, este important să subliniem două aspecte: – recunoașterea dreptului utilizatorilor finali de a rezilia contractele fără să suporte vreun cost suplimentar este legată de o decizie unilaterală a furnizorului de servicii, care propune introducerea modificărilor clauzelor contractuale; – în schimb, acest drept al utilizatorilor finali nu este recunoscut în cazul în care modificările „sunt impuse” direct prin dreptul Uniunii sau prin dreptul intern. În această ipoteză, dispoziția prevede o excepție de la dreptul de reziliere fără costuri suplimentare.

Interpretarea acestei excepții în lumina considerentului (275) al CECE ( 24 ) clarifică înțelesul său: modificarea contractuală impusă prin dreptul Uniunii trebuie să fie exact cea care decurge, la rândul ei, dintr‑o modificare legislativă sau în materie de reglementare a dreptului Uniunii însuși.

Excepția prevăzută la articolul 105 alineatul (4) din CECE poate fi relevantă numai în cazul în care modificarea clauzelor contractuale rezultă din aplicarea dispozițiilor de reglementare inexistente la momentul încheierii contractului. Modificările contractuale care, în conformitate cu aceste dispoziții, dau naștere dreptul utilizatorilor de a rezilia contractele fără a suporta vreun cost suplimentar sunt cele impuse ca urmare a unei modificări a legislației în vigoare.

Contrar opiniei guvernului irlandez, suntem de părere că excepția prevăzută la articolul 105 alineatul (4) din CECE poate viza doar cazul remedierii ilegalităților din contracte care au apărut după formarea contractului, și anume cele care rezultă din aplicarea unor dispoziții de drept inexistente la momentul încheierii contractului. „Modificările impuse direct prin dreptul Uniunii sau prin dreptul intern” la care face referire dispoziția menționată nu pot fi cele necesare pentru a rectifica o ilegalitate existentă deja la momentul încheierii contractului, ci cele impuse ca urmare a unei modificări a legislației în vigoare și cu scopul de a evita ca un contract valid până atunci să devină ilegal.

În caz contrar, acest lucru ar da furnizorilor de servicii posibilitatea de a oferi contracte cunoscând caracterul ilegal al acestora și menținându‑și dreptul de a le modifica unilateral fără ca utilizatorii să le poată rezilia fără costuri suplimentare.

În prezenta cauză nu s‑a produs nicio modificare a normei aplicate: articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 a rămas neschimbat înainte și după încheierea contractelor care fac obiectul litigiului. Acest lucru este recunoscut fără nicio rezervă de instanța de trimitere ( 25 ).

Prin urmare, nu se repune în discuție interpretarea articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120, dispoziție adecvată, încă de la început pentru a stabili conținutul licit al contractelor care intră sub incidența sa.

Suntem, așadar, de acord cu Comisia ( 26 ) și cu guvernele irlandez ( 27 ), maghiar ( 28 ) și finlandez ( 29 ) că hotărârile Curții invocate în cauză nu au modificat articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120, și anume cadrul juridic în vigoare la momentul încheierii contractelor în litigiu.

După pronunțarea acestor hotărâri preliminare, conținutul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 continuă să fie același ca și cel inserat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la momentul publicării acestui regulament.

Pornind de la această premisă, considerăm că excepția prevăzută la articolul 105 alineatul (4) din CECE nu se poate aplica prezentului litigiu în ceea ce privește modificările impuse prin dreptul Uniunii (sau prin dreptul intern) întrucât, subliniem din nou, nu a existat nicio modificare a normei aplicabile. Răspunsul Curții la prima întrebare preliminară s‑ar putea opri aici.

Cu toate acestea, cu titlu suplimentar, o a doua circumstanță contribuie la excluderea aplicării în speță a articolului 105 alineatul (4) din CECE: strict vorbind, nu a existat o modificare a condițiilor contractuale din propria inițiativă a furnizorului de servicii, ci una impusă acestuia de autoritatea competentă ( 30 ).

Articolul 105 alineatul (4) din CECE face referire la „modificările propuse” de furnizorul de servicii utilizatorilor finali. Este vorba despre modificări ale condițiilor contractuale pe care furnizorul decide, în mod unilateral și în interesul propriu, să le impună utilizatorilor. Ca o contrapartidă la decizia furnizorului, CECE conferă utilizatorului dreptul de a nu accepta aceste modificări și de a opta pentru rezilierea contractului fără să suporte vreun cost suplimentar.

Astfel cum a precizat Comisia ( 31 ), obiectivul principal al articolului 105 alineatul (4) din CECE este protecția consumatorului. Prin această dispoziție se evită ca furnizorul de servicii de comunicații electronice să impună în mod unilateral modificări contractuale defavorabile utilizatorului, în legătură cu aspecte care ar fi putut fi negociate la momentul încheierii contractului.

În contractele în litigiu în prezenta cauză, părțile au inclus clauze „tarif zero” a căror legalitate nu era pusă la îndoială la acel moment. Cu toate acestea, acest tip de clauze nu respecta „garantarea accesului la internetul deschis”, dacă este să utilizăm termenii de la articolul 3 din Regulamentul 2015/2120. Acest lucru a fost statuat în hotărârile pronunțate în interpretarea normei care aparent permitea existența acestor clauze.

Optând pentru o anumită interpretare a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 și respingând interpretarea care a pledat în favoarea caracterului legal al clauzelor „tarif zero”, Curtea a închis această discuție. În aceeași măsură, a făcut imposibilă o negociere contractuală care ar avea ca obiect includerea clauzelor „tarif zero” și a impus obligația de a modifica contractele în care acestea fuseseră incluse.

Atunci când, în conformitate cu ordinul autorității [maghiare] de reglementare, Magyar Telekom modifică contractele de acces la internet în scopul eliminării clauzei „tarif zero”, aceasta nu impune abonaților o modificare unilaterală a termenilor conveniți în mod liber cu aceștia, ci se limitează la a adapta conținutul contractelor la cadrul a ceea ce putea fi negociat în mod legal încă de la început.

Prin urmare, așa cum părțile nu ar putea conveni, după pronunțarea hotărârilor Curții, asupra unui contract cu clauze „tarif zero”, ele nu ar fi putut face acest lucru nici în momentul în care au încheiat efectiv contractele a căror modificare este în discuție.

Comportamentul pe care legiuitorul Uniunii a dorit să îl împiedice constă, subliniem încă o dată, în modificarea unilaterală de către furnizorul de servicii a clauzelor convenite între părți, indiferent că este vorba despre tarife, limitarea volumului de date sau alte condiții contractuale. CECE consideră că acest comportament unilateral, în cazul în care este defavorabil utilizatorului, îi permite acestuia din urmă să rezilieze contractul fără costuri suplimentare.

Eliminarea clauzei „tarif zero” efectuată de Magyar Telekom nu corespunde acestui model. Cel care impune în mod unilateral, din proprie inițiativă, modificarea condițiilor contractuale nu este operatorul. Această modificare rezultă din aplicarea normei (neschimbată în timp) care guvernează contractul, și anume articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120, interpretat de Curte.

În concluzie, nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiții esențiale pentru aplicarea articolului 105 alineatul (4) din CECE: nici operatorul nu propune în mod unilateral, din proprie inițiativă, modificarea contractuală, nici aceasta nu este impusă direct printr‑o modificare a normei de drept al Uniunii (sau intern).

Modul în care este prevăzut, în acest context, dreptul utilizatorului de a rezilia contractul și cheltuielile pe care acesta trebuie să le suporte sunt aspecte care nu sunt reglementate în mod direct la articolul 105 alineatul (4) din CECE. Dacă acest drept există și în ce condiții, sunt chestiuni asupra cărora vom reveni la finalul prezentelor concluzii.

Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă orientările OAREC pe care le citează ( 32 )„fac parte din dreptul Uniunii sau sunt dispoziții din dreptul Uniunii în mod direct obligatorii și, ca atare, constituie o modificare a reglementărilor care justifică aplicarea excepției prevăzute la articolul 105 alineatul (4) din CECE”.

Răspunsul la această întrebare, cu privire la care sunt de acord toate statele membre care au participat la procedura preliminară, precum și Comisia și Magyar Telekom însăși ( 33 ), este acela că orientările OAREC sunt lipsite de caracter legislativ și nu se înscriu în cadrul unei proceduri de elaborare a reglementării Uniunii în materie de comunicații electronice.

Curtea a declarat că „OAREC are drept unică funcție să joace un rol de forum pentru cooperarea dintre ANR‑uri și Comisie, care urmărește să asigure punerea în aplicare uniformă a cadrului de reglementare în acest domeniu, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, interpretat în lumina considerentului (5) al acestui regulament” ( 34 ).

Este adevărat că, potrivit articolului 4 alineatul (4) din Regulamentul privind OAREC, autoritățile naționale și Comisia „țin seama în cea mai mare măsură de orice orientare, aviz, recomandare, poziție comună și bună practică adoptată de OAREC”. Acest lucru nu implică, subliniem din nou, că OAREC ar putea conferi actelor sale un conținut juridic cu caracter obligatoriu.

A treia întrebare preliminară este adresată în cazul în care „aplicarea excepției prevăzute la articolul 105 alineatul (4) din [CECE] nu [ar fi] justificată nici de o hotărâre a Curții, nici de orientările OAREC din 2022”.

În această ipoteză, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă o decizie adoptată de o autoritate națională de reglementare care aplică un criteriu jurisprudențial modificat „constituie o dispoziție din dreptul intern în mod direct obligatorie”.

În principiu, este de competența instanței de trimitere, iar nu a Curții, să stabilească natura și efectele, în dreptul său intern, ale deciziilor autorității maghiare de reglementare din sectorul comunicațiilor electronice.

Fără a aduce atingere aprecierii instanței de trimitere, totul pare să indice că decizia NMHH adoptată în speță se adresează fiecărui operator în parte și nu constituie o reglementare, o prevedere sau o dispoziție a dreptului intern.

Acesta este și punctul de vedere al guvernului maghiar, care susține ( 35 ) că deciziile individuale ale autorității naționale de reglementare sunt lipsite de caracter general și normativ, cu alte cuvinte, nu sunt norme de drept și nici acte legislative sau măsuri de reglementare.

Având în vedere aceste informații, este necesar să se dea un răspuns negativ la a treia întrebare preliminară, în ceea ce privește excepția prevăzută la articolul 105 alineatul (4) din CECE.

În fapt, norma juridică (dispoziția sau prevederea legislativă) relevantă în sensul articolului 105 alineatul (4) din CECE este articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120, iar nu decizia individuală a NMHH, care se limitează la preluarea interpretării corecte a acestui articol. Am precizat deja că norma menționată nu a suferit nicio modificare de la adoptarea sa.

NMHH se limitează la a determina consecințele unei norme de drept al Uniunii direct aplicabilă, fără ca din articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120 să reiasă necesitatea adoptării unor măsuri suplimentare.

Prin urmare, decizia adoptată de NMHH nu constituie o modificare a dreptului intern care, la rândul său, să determine o schimbare a condițiilor contractuale în sensul articolului 105 alineatul (4) din CECE.

Până la acest moment am încercat să argumentăm de ce articolul 105 alineatul (4) din CECE nu este adecvat pentru soluționarea litigiului. În cazul în care Curtea împărtășește aprecierea noastră, ar putea să se limiteze la interpretarea pe care o propunem cu privire la acest articol, însă este posibil ca acest lucru să nu fie suficient pentru a oferi instanței de trimitere toate elementele care să îi permită soluționarea litigiului, din perspectiva dreptului Uniunii.

Am arătat deja că modificarea clauzei contractuale privind „tariful zero” nu era impusă de o modificare survenită a dreptului Uniunii, ci de necesitatea de a elimina o clauză care a fost incompatibilă dintotdeauna cu acesta, cu alte cuvinte, nulă ab initio.

Cauza modificării este, în realitate, însuși articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120, pe care NMHH doar îl aplică, odată interpretat de Curte. NMHH adoptă o decizie care, fără să adauge nimic acestei interpretări, marchează momentul începând de la care dispoziția menționată, interpretată în acest mod, devine obligatorie pentru furnizorii de servicii de internet.

Nici utilizatorii finali, nici furnizorul care le oferă serviciul de acces la internet nu pot aspira la menținerea eficacității unei clauze ilegale, a cărei eliminare este obligatorie deoarece afectează interesele generale, dincolo de impactul său asupra situației utilizatorilor ale căror contracte o includ ( 36 ).

În acest stadiu, chiar dacă articolul 105 alineatul (4) din CECE nu oferă un răspuns direct, criteriile care stau la baza acestuia pot fi utilizate prin analogie pentru a oferi o soluție.

În ansamblu, titlul III din CECE, dedicat drepturilor utilizatorilor finali, tinde să protejeze situația juridică a acestora în cadrul raportului lor contractual cu furnizorii de servicii. Acest lucru se întâmplă în special în cazul articolului 105 din CECE, care, prin reglementarea duratei și a rezilierii contractelor, adoptă o orientare generală favorabilă utilizatorului final ( 37 ).

Din această perspectivă, ar trebui respectată posibilitatea ca utilizatorul final să opteze pentru rezilierea contractelor atunci când una dintre clauzele esențiale ale acestuia, cea privind „tariful zero” de acces la internet, trebuie modificată în mod obligatoriu. Acest lucru a fost recunoscut de Magyar Telekom în ședință.

Recunoașterea acestui drept de reziliere nu este împiedicată de circumstanța că modificarea contractului cu scopul eliminării clauzei ilegale nu provine dintr‑o decizie unilaterală a furnizorului de servicii de internet, ci din însuși caracterul ilegal inițial al clauzei respective.

În cele din urmă, responsabilitatea includerii acestei clauze standard (clauză prestabilită) în condițiile contractuale revine operatorului care o include în contractele sale. Această responsabilitate este obiectivă, nu depinde de existența unei culpe și se atenuează, dar nu dispare, în cazul în care clauza este inclusă în condițiile contractuale standard acceptate de autoritățile naționale de reglementare în conformitate cu orientările OAREC ( 38 ).

Posibilitatea rezilierii se poate întemeia de asemenea pe principiul general al dreptului contractual potrivit căruia dreptul de a rezilia obligațiile este implicit în obligațiile reciproce în cazul în care una dintre părțile contractuale nu își îndeplinește obligațiile care îi revin.

Oricare ar fi originea modificării condițiilor (atunci când acestea sunt esențiale în economia unui contract de prestații succesive), în cazul în care operatorul care furnizează serviciul nu poate să îl îndeplinească ulterior în conformitate cu termenii conveniți, cealaltă parte poate opta pentru rezilierea contractului.

La aceeași soluție s‑ar ajunge dacă s‑ar aplica, în ultimă instanță și ca normă de închidere, criteriul care stă la baza Directivei 93/13/CEE ( 39 ). Potrivit considerentului (258) din CECE, „[î]n afara prezentei directive, tranzacțiilor efectuate de consumatori care au legătură cu rețele și servicii de comunicații electronice li se aplică și cerințele referitoare la contracte din dreptul în vigoare al Uniunii în materie de protecție a consumatorilor, în special Directiva [93/13] […]”.

În conformitate cu Directiva 93/13, nu sunt abuzive clauzele „în temeiul cărora un vânzător sau furnizor își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată determinată, cu condiția ca […] consumatorul să aibă libertatea de a rezilia contractul” ( 40 ) (sublinierea noastră).

Date fiind caracterul ineluctabil al eliminării clauzelor „tarif zero” din contractele Magyar Telekom care o includ, precum și posibilitatea ca utilizatorul să opteze pentru rezilierea contractului, pasul următor vizează consecințele economice ale acestei rezilieri.

Ar fi vorba, așadar, despre a stabili cine trebuie să suporte costul exercitării dreptului de reziliere de către utilizatorii care nu doresc să rămână abonați după eliminarea clauzei ca urmare a interpretării corecte a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul 2015/2120.

Dreptul utilizatorului de a opta pentru rezilierea contractului în aceste împrejurări nu poate fi limitat prin impunerea unor penalități financiare care să urmărească să îl descurajeze să îl exercite. Prin urmare, nu i s‑ar putea impune „costuri suplimentare” ( 41 ) pentru exercitarea acestui drept.

Cu toate acestea, nu se poate exclude nici posibilitatea ca utilizatorul să fie nevoit să suporte alte tipuri de costuri în cazul în care acestea corespund anumitor beneficii pe care contractul i le‑a adus tocmai în urma avantajelor pe care i le‑a conferit clauza în litigiu. Unul dintre aceste costuri ar fi, de exemplu, astfel cum am precizat anterior ( 42 ), cel corespunzător despăgubirii pentru echipamentul terminal subvenționat pe care utilizatorul îl păstrează.

Revine, în cele din urmă, instanței de trimitere sarcina de a stabili care sunt costurile care pot fi puse în sarcina furnizorului de servicii sau a utilizatorului care optează pentru rezilierea contractului, ținând seama de natura cheltuielilor asupra cărora cele două părți au opinii divergente.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) după cum urmează: „1) Articolul 105 alineatul (4) din Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice trebuie interpretat în sensul că: – hotărârile pronunțate de Curte în procedurile preliminare care au ca obiect interpretarea normelor Uniunii nu modifică normele în cauză, ci doar lămuresc și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestora; – orientările emise de Organismul Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC) sunt lipsite de conținut normativ obligatoriu; – decizia individuală a unei autorități naționale de reglementare care aplică, în legătură cu un furnizor de servicii de comunicații electronice, un anumit criteriu jurisprudențial nu constituie o modificare a dreptului intern care, la rândul său, să determine o modificare a condițiilor contractuale în sensul articolului 105 alineatul (4) din Codul european al comunicațiilor electronice. 2) Utilizatorul final are dreptul de a rezilia contractul încheiat cu un furnizor de servicii de comunicații electronice în cazul în care este necesară o modificare a condițiilor contractuale cu scopul de a elimina o clauză esențială incompatibilă de la început cu dreptul Uniunii. Este de competența instanței naționale sesizate cu o acțiune în acest sens să determine care sunt, în mod concret, costurile pe care le suportă într‑o astfel de situație furnizorul de servicii și utilizatorii finali, fără ca acestora din urmă să li se poată aplica vreo penalitate financiară ca urmare a exercitării dreptului de a rezilia contractul.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 18 septembrie 2025 ( 1 )