Concluziile avocatului general domnul R. Norkus prezentate la 22 mai 2025.#AY împotriva Liechtensteinische Landesbank (Österreich) AG.#Cererea de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 593/2008 – Articolul 3 alineatele (1) și (2) – Alegerea legii aplicabile – Articolul 6 – Domeniu de aplicare – Contract încheiat între un profesionist și un consumator care are reședința într‑un alt stat membru – Activitate a profesionistului direcționată către statul membru în care consumatorul își are reședința obișnuită, după încheierea contractului care conține o clauză privind alegerea legii aplicabile.#Cauza C-279/24.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) în temeiul articolului 267 TFUE are ca obiect interpretarea articolului 6 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) ( 2 ), precum și a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 3 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AY, un consumator cu domiciliul în Italia, pe de o parte, și Liechtensteinische Landesbank (Österreich) AG, o bancă cu sediul în Austria (denumită în continuare „banca”), pe de altă parte, în legătură cu pierderile suferite de AY ca urmare a achiziției de produse financiare. AY a sesizat instanțele austriece cu o cerere de despăgubire pentru aceste pierderi pentru motivul că banca i‑ar fi furnizat informații și consiliere juridică eronate. AY susține că banca și‑a direcționat activitatea către Italia și că clauza convenită care desemnează legea aplicabilă ar trebui înlăturată, legea italiană fiind mai avantajoasă pentru el decât legea austriacă. În lumina dreptului italian, el susține că banca și‑ar fi încălcat obligațiile precontractuale și de informare. În schimb, banca consideră că alegerea legii austriece este validă. Potrivit băncii, toate tranzacțiile efectuate au fost solicitate de AY, care a ales investițiile fără a primi consultanță. Aceste operațiuni constituie investiții pe care AY le considera adecvate situației sale, astfel încât banca nu poate fi trasă la răspundere în temeiul dreptului austriac.

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a‑și dezvolta jurisprudența în materia contractelor încheiate cu consumatorii. Mai precis, Curtea va trebui să se pronunțe pentru prima dată cu privire la aspectul dacă, pentru a realiza obiectivul de protecție a consumatorului, este necesar să se impună o modificare a legislației naționale aplicabile unui contract ca urmare a unor acte materiale îndeplinite de un profesionist pe durata contractului respectiv, în pofida faptului că părțile contractante au convenit inițial cu privire la aplicarea legislației unui anumit stat membru. În măsura în care considerații legate de securitatea juridică s‑ar putea opune unei astfel de interpretări a dreptului Uniunii, va reveni Curții sarcina de a pune cu atenție în echilibru interesele menționate mai sus, fără a pierde însă din vedere principiul autonomiei private, care are un rol crucial în dreptul contractelor.

Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 593/2008, intitulat „Libertatea de alegere”, prevede: „(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta. (2) Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților.”

Articolul 6 alineatele (1)-(4) din regulamentul menționat, intitulat „Contractele încheiate cu consumatorii”, prevede: „(1) Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»), este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul: (a) să‑și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau (b) prin orice mijloace, să‑și direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză, și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1). (3) În cazul în care cerințele prevăzute la alineatul (1) litera (a) sau (b) nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește conform articolelor 3 și 4. (4) Alineatele 1 și 2 nu se aplică: (a) contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într‑o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită; […] (d) drepturilor și obligațiilor care constituie un instrument financiar și drepturilor și obligațiilor care constituie clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare; […]”

Articolul 3 din Directiva 93/13 prevede la alineatul (1): „O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

Articolul 879 alineatul (3) din Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil austriac, denumit în continuare „ABGB”) prevede: „O clauză contractuală care figurează în condițiile generale sau în contracte de adeziune și nu stabilește una dintre obligațiile principale ale părților este nulă de drept dacă, având în vedere toate împrejurările, o prejudiciază în mod grav pe una dintre părți.”

În cursul anului 2013, AY, care are reședința în Italia, a dorit să deschidă la o bancă având sediul în Austria un cont curent, precum și un cont de depozit de titluri de valoare.

În acest scop, AY s‑a deplasat mai întâi la o agenție a băncii în Austria și a trimis ulterior din Italia cererea de deschidere a unui cont, semnată de el, precum și documentele referitoare la „profilul de client” solicitate de bancă. În conformitate cu condițiile generale ale băncii, care i‑au fost puse la dispoziție, legea austriacă reglementa toate raporturile juridice dintre părți.

În plus, din decizia de trimitere reiese că, la momentul semnării contractului, AY a optat pentru o „relație comercială fără consultanță” și că, ulterior, deși profilul său de client a fost actualizat de mai multe ori, AY a ales întotdeauna în mod expres numai tranzacții „fără consultanță”.

În septembrie 2015 și în iunie 2016, AY a achiziționat prin intermediul băncii titluri de creanță tranzacționate la bursă (denumite în continuare „TCN”), pe care le‑a revândut în cursul lunii iulie 2016, obținând un profit.

În continuare, în octombrie 2016, AY a participat la un eveniment organizat de o întreprindere de investiții italiană la Padova (Italia), în cursul căruia administratorul întreprinderii a prezentat un fond al cărui portofoliu cuprindea titlurile menționate mai sus. Un angajat al băncii a participat de asemenea la acest eveniment pentru a prezenta banca investitorilor prezenți.

Între octombrie 2017 și februarie 2018, AY a achiziționat din proprie inițiativă participații suplimentare la TCN prin intermediul băncii. În plus, tot în cursul acestei luni octombrie 2017, AY a achiziționat prin intermediul băncii participații la fondul care fusese prezentat cu ocazia evenimentului din Padova.

În sfârșit, considerând că a suferit o pierdere financiară ca urmare a achizițiilor de obligațiuni și de participații la fond realizate începând din luna octombrie 2017, AY a solicitat băncii o despăgubire în cuantum de 140217,10 euro, majorat cu dobânzi, cheltuieli și accesorii, ca urmare a neîndeplinirii obligației sale de consultanță și de informare.

În susținerea cererii sale, AY a arătat în esență că clauza care desemnează legea aplicabilă cuprinsă în condițiile generale este nelegală și că, prin urmare, se poate prevala de protecția dispozițiilor imperative ale dreptului în vigoare în țara sa de reședință obișnuită, Italia, care îi sunt mai favorabile. Astfel, potrivit legislației italiene, banca nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile de informare, iar contractele referitoare la achiziția de obligațiuni și de participații la fondul în cauză ar fi, în consecință, nule.

Instanțele de grad inferior de jurisdicție au respins cererea lui AY. Acestea au considerat că, ținând cont de acordul încheiat între părți, era aplicabilă legea austriacă. În plus, întrucât AY nu a utilizat niciun serviciu al băncii în Italia în calitate de client „fără consultanță”, indiferent dacă este vorba despre consultanță în investiții sau de altă natură, era aplicabilă excepția prevăzută la articolul 6 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 593/2008, astfel încât AY nu ar fi putut beneficia de dispozițiile de la care nu se poate deroga prin convenție în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatele (1) și (2) ale acestui articol.

AY a introdus recurs la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), care este instanța de trimitere. În fața acestei instanțe, AY precizează, în primul rând, că cererea sa nu privește decât operațiunile efectuate după evenimentul din octombrie 2016 în Italia, întrucât, cu ocazia acestui eveniment, banca a promovat în mod activ investițiile în litigiu în Italia, direcționând astfel activitățile sale către piața italiană în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008.

În al doilea rând, AY reiterează că clauza privind alegerea legii aplicabile ar trebui înlăturată ca fiind abuzivă întrucât nu a fost informat, în calitate de consumator, că se putea prevala de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile obligatorii din țara în care își are reședința obișnuită, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008.

În al treilea rând, AY susține că excepția prevăzută la articolul 6 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 593/2008 nu ar fi aplicabilă în speță întrucât banca dispunea de un site internet în limba engleză pe care, în calitate de consumator italian, avea posibilitatea să consulte toate tranzacțiile din cont, să imprime extrase de cont și să primească informații, avize și analize. În esență, banca furniza servicii de investiții online în Italia, statul său de reședință, fără a fi necesară prezența sa fizică în Austria.

Având în vedere ceea ce precedă, AY concluzionează că contractele de servicii financiare pe care le‑a încheiat în calitate de consumator pentru operațiunile în cauză ar fi, așadar, reglementate, conform articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008, de legislația italiană, care îi este mai favorabilă, ceea ce ar determina nulitatea acestor contracte.

Instanța de trimitere arată, cu titlu introductiv, că AY a acționat întotdeauna în calitate de consumator, atât la stabilirea relației comerciale, cât și la momentul emiterii ordinelor în litigiu privind achiziția de produse financiare. Cu toate acestea, la momentul stabilirii relației comerciale, cerințele prevăzute la articolul 6 din Regulamentul nr. 593/2008 nu erau încă îndeplinite, dat fiind că banca nu desfășurase încă nicio activitate în Italia și nu își direcționase încă activitatea către această țară.

Astfel, potrivit instanței de trimitere, la începutul relației comerciale, părțile au ales în mod valabil legea austriacă, cu atât mai mult cu cât, chiar în lipsa alegerii legii aplicabile, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008, contractul încheiat între AY și bancă, în calitate de contract de prestare de servicii bancare, ar fi fost supus acestei legi.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 în cursul unei relații comerciale stabile încheiate anterior conduce la aplicarea consecințelor juridice prevăzute de această dispoziție în privința operațiunilor ulterioare, în pofida validității alegerii legii aplicabile efectuate de părți la momentul stabilirii acestei relații. Astfel, instanța de trimitere consideră că nu există nicio îndoială că banca și‑a „direcționat” activitatea către statul de reședință al consumatorului după anul 2016 și că ordinele ulterioare efectuate de AY puteau fi aferente acestei activități, în conformitate cu jurisprudența Curții ( 4 ). În consecință, articolul 6 din acest regulament ar fi, în principiu, aplicabil de la acel moment.

În al doilea rând, presupunând că articolul 6 din Regulamentul nr. 593/2008 este aplicabil, instanța de trimitere ridică problema dacă sunt îndeplinite în cauza principală condițiile excepției prevăzute la articolul 6 alineatul (4) litera (a) din acest regulament. Această instanță solicită printre altele să se stabilească dacă poate fi transpus în speță criteriul care reiese din Hotărârea din 3 octombrie 2019, Verein für Konsumenteninformation (C‑272/18, EU:C:2019:827), potrivit căruia trebuie să se verifice dacă rezultă din însăși „natura” serviciilor că acestea nu pot fi prestate, în ansamblul lor, decât în afara statului în care consumatorul își are reședința obișnuită pentru a stabili dacă serviciile respective intră în domeniul de aplicare al acestei excepții. În speță, instanța menționată subliniază că faptul că AY a putut să emită ordinele de achiziție din Italia prin intermediul comunicării la distanță, să aibă acces la site‑ul internet al băncii în limba engleză și să își consulte conturile ar fi argumente care pledează împotriva realizării „exclusive” a prestației în Austria.

În al treilea rând, presupunând că articolul 6 din Regulamentul nr. 593/2008 este aplicabil, dar nu articolul 6 alineatul (4) litera (a) din acest regulament, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă o clauză privind alegerea legii aplicabile încheiată înainte de îndeplinirea condițiilor de aplicare a articolului 6 din regulamentul menționat trebuie considerată, după îndeplinirea acestor condiții, abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, atunci când această clauză nu informează cu privire la consecințele juridice prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din același regulament.

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Consecințele juridice ale ordinelor de achiziție a produselor financiare emise de un consumator stabilit în statul A (în speță Italia), pe baza unei relații comerciale stabile, către o bancă cu sediul în statul B (în speță Austria) trebuie apreciate în raport cu legea a cărei aplicare decurge din articolul 6 din [Regulamentul nr. 593/2008] atunci când condițiile de aplicare a articolului 6 erau îndeplinite la momentul emiterii ordinelor individuale, dar nu și la începutul relației comerciale, iar părțile aleseseră la acel moment legea statului B pentru întreaga relație comercială, în temeiul articolului 3 din [acest regulament]? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, excepția prevăzută la articolul 6 alineatul (4) litera (a) din [Regulamentul nr. 593/2008] se aplică în situația în care o bancă deschide conturi, pe baza unui contract, pentru un consumator stabilit în alt stat membru, iar ulterior achiziționează pentru acesta, pe baza ordinelor emise de consumator, produse financiare care sunt creditate în conturile respective, consumatorul putând emite ordinele (și) prin intermediul comunicării la distanță? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și al unui răspuns negativ la a doua întrebare, alegerea legii aplicabile înainte de îndeplinirea condițiilor de aplicare a articolului 6 din Regulamentul nr. 593/2008 trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Directiva 93/13] după îndeplinirea acestor condiții, în cazul în care, [în clauza care desemnează legea aplicabilă, nu s‑a atras atenția consumatorului asupra consecințelor] juridice prevăzute de articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008?”

Decizia de trimitere din 8 aprilie 2024 a fost primită la grefa Curții la 22 aprilie 2024.

Părțile din litigiul principal, guvernul ceh și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul stabilit la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cadrul reuniunii generale din 4 februarie 2025, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor, în conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din regulamentul său de procedură.

Regulamentul nr. 593/2008 conține norme care reglementează conflictul de legi care permit stabilirea legii statelor membre aplicabilă obligațiilor contractuale. Domeniul de aplicare material al acestui regulament este determinat de articolul 1 din acesta, potrivit căruia regulamentul menționat se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi. Sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 593/2008 materiile enumerate la articolul 1 alineatul (2) din acesta. În cazul în care obligația contractuală în cauză intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv, legea aplicabilă trebuie să fie determinată potrivit normelor care reglementează conflictul de legi din acesta. Conform articolului 3 din regulamentul menționat, se aplică principiul libertății de alegere, cu alte cuvinte, părțile pot, în principiu, să desemneze în mod liber legea aplicabilă contractului lor. În cazul în care nu există o alegere expresă sau implicită a legii, legea aplicabilă este determinată în general de articolul 4 din același regulament, care prevede reguli de legătură diferite pentru diferite tipuri de contracte, precum și de articolul 5 și următoarele din același regulament, care se aplică anumitor tipuri de contracte.

În exercitarea competențelor care îi sunt conferite în cadrul unei proceduri de trimitere preliminară, instanța națională a efectuat o serie de constatări care permit calificarea obligațiilor contractuale în cauză. Mai întâi, din decizia de trimitere reiese că AY este un „consumator” în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008, independent de faptul că, datorită experienței sale profesionale, dispune de o amplă înțelegere a operațiunilor financiare, precum și a piețelor de capital și a piețelor financiare. De cealaltă parte se află banca. Aceasta i‑a furnizat consumatorului servicii financiare în calitate de „profesionist”, în temeiul aceleiași dispoziții. În continuare, obligațiile contractuale dintre AY și banca sa sunt de natură „civilă”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament, astfel încât intră în domeniul de aplicare al acestuia din urmă. În sfârșit, se constată existența unei „situații în care există un conflict de legi”, dat fiind că banca se întemeiază pe legea austriacă, convenită inițial între părți, în timp ce AY invocă legea italiană pentru a‑și valorifica drepturile.

Din toate aceste elemente rezultă că normele care reglementează conflictul de legi prevăzute la articolul 6 din Regulamentul nr. 593/2008 privind „contractele încheiate cu consumatorii” au vocație să se aplice în prezenta cauză. Ele fac de asemenea obiectul litigiului principal. Întrebările preliminare, care vor fi examinate în ordinea în care au fost adresate, privesc în special interpretarea dispozițiilor prevăzute la alineatele (1), (2) și (4) ale articolului 6 din acest regulament. Numai a treia întrebare preliminară privește Directiva 93/13, care nu vizează în mod direct normele care reglementează conflictul de legi, ci mai degrabă conținutul dispozițiilor contractuale. Ea ridică aspecte importante legate de raportul dintre diferitele acte normative ale Uniunii. În cadrul analizei noastre, vom explica obiectivul legislativ al acestor dispoziții, precum și corelația dintre ele.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Regulamentul nr. 593/2008 se aplică achiziției de produse financiare în situația în care condițiile prevăzute la acest articol, îndeplinite la momentul acestor operațiuni, nu erau încă îndeplinite la momentul încheierii contractului subiacent operațiunilor respective.

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, dreptul italian ar fi aplicabil în speță în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008. În cazul unui răspuns negativ, dreptul austriac ar fi aplicabil în temeiul clauzei care desemnează legea aplicabilă, convenită în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din acest regulament.

Întrucât prima întrebare este formulată în termeni abstracți, trebuie precizat, în interesul unei mai bune înțelegeri a implicațiilor juridice, că instanța de trimitere pornește de la premisa că condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008 au fost îndeplinite ulterior, cu alte cuvinte, după încheierea contractului, ca urmare a faptului că banca și‑a direcționat activitatea profesională către statul în care AY are reședința obișnuită.

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, nimic nu permite să se concluzioneze că banca ar fi desfășurat o activitate profesională în Italia sau că ar fi direcționat în vreun mod o activitate profesională către acest stat la momentul încheierii contractului respectiv. Acesta este motivul pentru care inițial nu exista niciun motiv obiectiv pentru a pune la îndoială aplicabilitatea dreptului austriac.

Astfel, în cererea de deschidere a contului semnată de AY în anul 2013, acesta din urmă a acceptat condițiile generale, care includeau și clauza de desemnare a legii aplicabile, „ca bază pentru relația [lor] comercială prezentă și viitoare”. Prin urmare, din modul său de redactare univoc, clauza care desemnează legea aplicabilă, dreptul austriac, avea vocația de a se aplica și operațiunilor viitoare efectuate în cadrul raportului contractual dintre părți.

Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că, după începerea relației comerciale în 2013, banca a adoptat un comportament care justifică o nouă apreciere juridică a împrejurărilor. Mai precis, instanța de trimitere arată, în primul rând, că din prezentarea băncii realizată cu ocazia evenimentului care a avut loc la Padova în cursul lunii octombrie 2016 rezultă că aceasta și‑a oferit în mod activ serviciile în Italia, direcționându‑și astfel activitățile către piața italiană în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008. Instanța de trimitere explică, în al doilea rând, că ordinele ulterioare pe care AY le‑a emis intrau de asemenea în cadrul acestei activități.

Chiar dacă revine instanței de trimitere sarcina de a efectua pe proprie răspundere calificarea juridică a faptelor ( 5 ), este necesar, în sensul prezentelor concluzii, să se examineze în prealabil dacă această nouă apreciere juridică a situației este justificată. Acest demers permite evitarea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu se poate aplica în astfel de împrejurări și urmărește să furnizeze un răspuns util acestei instanțe. Prin urmare, vom aborda pe scurt, într‑o primă etapă, problema dacă considerațiile exprimate de instanța de trimitere sunt suficiente pentru a concluziona că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008, pentru a analiza, într‑o a doua etapă, dacă consecințele juridice urmărite de AY, și anume o modificare a legii aplicabile, se pot produce în astfel de împrejurări.

Răspunsul la prima întrebare ar fi afirmativ în cazul în care banca și‑ar fi direcționat efectiv activitatea profesională către țara în care consumatorul își are reședința obișnuită, astfel cum sugerează instanța de trimitere.

Aceasta depinde de interpretarea dispoziției citate anterior, în special de ceea ce trebuie să se înțeleagă prin noțiunea de activitate profesională „direcționată către” statul membru în care consumatorul își are reședința obișnuită. În această privință, trebuie să se observe că Regulamentul nr. 593/2008 nu conține nicio definiție a acestei noțiuni, care nu a făcut încă obiectul unei interpretări de către Curte.

Cu toate acestea, trebuie menționat că această noțiune se aseamănă foarte mult cu cea care figurează la articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 6 ) și, în prezent, la articolul 17 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 7 ). În temeiul acestei dispoziții, stabilirea instanței competente să soluționeze o cauză se efectuează în funcție de noțiunea de activitate profesională „direcționată către” statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul. În acest context, trebuie amintit că noțiunea respectivă a fost interpretată de Curte în hotărârea pronunțată în cauzele conexate Pammer și Hotel Alpenhof ( 8 ), astfel încât această jurisprudență relevantă s‑ar putea dovedi utilă.

Faptul că această dispoziție, precum cea de la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008, are ca obiectiv soluționarea conflictelor dintre diferite sisteme juridice naționale pledează, în opinia noastră, în favoarea unei abordări care ia în considerare principiile și criteriile care stau la baza acestora. În acest context, trebuie să se observe că din considerentul (24) al Regulamentului nr. 593/2008 rezultă că legiuitorul Uniunii a dorit să asigure coerența cu Regulamentul nr. 44/2001, solicitând ca noțiunea de „activitate direcționată” ca o condiție de aplicare a normei de protecție a consumatorului să facă obiectul unei „interpretări armonioase”. Abordarea propusă în prezentele concluzii se înscrie, așadar, pe linia intenției exprese a legiuitorului Uniunii.

În Hotărârea Pammer și Hotel Alpenhof, Curtea a statuat că o activitate este „direcționată” către statul consumatorului atunci când comerciantul și‑a manifestat intenția de a stabili relații comerciale cu consumatorii din unu sau mai multe alte state membre, printre care figurează cel pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul. Prin urmare, înainte de încheierea eventuală a contractului cu acest consumator, trebuie să existe indicii care să demonstreze că respectivul comerciant intenționa să intre în relații comerciale cu consumatorii domiciliați în alte state membre, printre care cel pe teritoriul căruia este domiciliat acest consumator, în sensul că era dispus să încheie un contract cu acești consumatori ( 9 ).

În speță, este cert că banca a asistat la un eveniment în Italia, reprezentată fiind de unul dintre angajații săi, ceea ce nu putea avea drept scop decât încheierea de noi contracte sau realizarea de noi operațiuni cu clienții prezenți. Prin urmare, suntem de acord cu aprecierea instanței de trimitere potrivit căreia un astfel de comportament trebuie interpretat în sensul că activitatea băncii era de asemenea „direcționată către” Italia, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008, în vederea încheierii de contracte cu consumatorii.

În această privință, trebuie respins argumentul băncii potrivit căruia în esență faptul de a fi direcționat o activitate profesională către țara în care consumatorul își are reședința obișnuită nu face aplicabil articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 decât dacă există o legătură de cauzalitate între activitățile profesionistului în țara de reședință a consumatorului și încheierea contractului. Astfel, Curtea a statuat deja în Hotărârea Emrek ( 10 ), care avea ca obiect interpretarea unei dispoziții echivalente privind competența, și anume cea a articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, că nu impune existența unei legături de cauzalitate între mijlocul folosit pentru direcționarea activității comerciale sau profesionale spre statul membru de domiciliu al consumatorului, respectiv un site internet, și încheierea contractului cu acest consumator. Totuși, existența unei astfel de legături de cauzalitate constituie un indiciu al faptului că respectivul contract este aferent unei astfel de activități ( 11 ). În spiritul unei „interpretări armonioase” a noțiunii de „activitate direcționată”, conținută în Regulamentul nr. 593/2008 și în Regulamentul nr. 44/2001 ( 12 ), aceeași interpretare se impune pentru articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008 ( 13 ), astfel încât în speță nu este necesară dovada unei legături de cauzalitate între prezența băncii la evenimentul de la Padova din octombrie 2016 și achiziția titlurilor de către AY după acest eveniment. Faptul că instanța de trimitere nu menționează o astfel de legătură de cauzalitate nu face inaplicabil în sine articolul 6 alineatul (1) din acest regulament.

În principiu, îndeplinirea condițiilor de aplicare a articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008 ar trebui să declanșeze consecința juridică prevăzută de această dispoziție, și anume o aplicare a legislației italiene în materia contractelor încheiate cu consumatorii în împrejurările din speță. Aceasta ar însemna o modificare în cursul contractului a legii aplicabile, în pofida faptului că legea austriacă fusese aleasă inițial de părți în temeiul articolului 3 alineatul (1) din acest regulament.

Din această perspectivă, trebuie arătat că modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 nu prevede în mod expres posibilitatea unei modificări a legii aplicabile unui contract încheiat cu consumatorii atunci când condițiile legale prevăzute la literele (a) sau (b) ale acestei dispoziții nu erau îndeplinite la începutul relației contractuale, ci s‑au concretizat în cursul ei. Dispoziția menționată reglementează situația „clasică” a stabilirii legii aplicabile contractului încheiat cu consumatorii atunci când aceste cerințe sunt îndeplinite de la începutul raportului contractual. Particularitatea situației legate de modificarea împrejurărilor în cursul unei relații comerciale stabile impune să se ajungă la o corelare între articolul 3 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1) din acest regulament, care ar trebui să respecte atât autonomia părților în alegerea legii aplicabile, cât și protecția consumatorului într‑o astfel de relație.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008 urmărește să protejeze consumatorul, în măsura în care această dispoziție prevede aplicarea legii țării în care acesta își are reședința obișnuită. Astfel, un drept cunoscut de consumator este declarat aplicabil, ceea ce prezintă o importanță considerabilă, întrucât nu toți consumatorii sunt conștienți de faptul că raporturile contractuale care implică un element transfrontalier pot conduce la un conflict de legi ( 14 ). Din cauza lipsei sale de experiență în materie comercială, consumatorul este, din punctul de vedere al legiuitorului Uniunii, demn de protecție în raport cu profesionistul, după cum rezultă din considerentul (23) al acestui regulament. Astfel, eventuala aplicabilitate a unei legislații care îi este străină îl poate priva de protecția pe care i‑o oferă ordinea juridică din țara în care își are reședința obișnuită.

Cu toate acestea, considerăm că o apreciere diferită este adecvată atunci când consumatorul încheie contractul în mod voluntar și cunoscând pe deplin consecințele alegerii legii aplicabile. Această concluzie este cu atât mai convingătoare atunci când consumatorul se deplasează în țara în care este stabilit profesionistul pentru a încheia un contract, iar la acel moment profesionistul nu desfășoară nicio activitate în țara în care consumatorul își are reședința obișnuită.

În primul rând, orice eventuală recunoaștere a dreptului consumatorului de a invoca articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008 pentru a provoca o modificare a legii aplicabile, independent de faptul că a fost efectuată o alegere a legii aplicabile în temeiul articolului 3 alineatul (1) din acest regulament, în deplină cunoștință de cauză și în acord cu partenerul său contractual, ar lipsi de valoare, în opinia noastră, principiile libertății contractuale și libertății de alegere, care se află tocmai în centrul regulamentului menționat. Astfel, după cum reiese din considerentul (11) al aceluiași regulament, „[l]ibertatea părților de a alege legea aplicabilă [constituie] unul dintre elementele esențiale ale sistemului de norme care reglementează conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale” (sublinierea noastră). Curtea a recunoscut în mod expres acest lucru în jurisprudența sa și a subliniat de asemenea că libertatea părților contractante de a alege legea aplicabilă raportului lor contractual trebuie să fie respectată ( 15 ).

Totuși, nu aceasta ar fi situația dacă o modificare a legii aplicabile ar depinde numai de voința uneia dintre cele două părți contractante. În acest context, este necesar să se arate că articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede că „[p]ărțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul [acestui] articol, fie în temeiul altor dispoziții ale […] regulament[ului]” (sublinierea noastră). Singura posibilitate autorizată de legiuitorul Uniunii de a efectua o modificare ulterioară a legii aplicabile este, așadar, cea de comun acord, o opțiune pe care AY și banca în mod vădit nu au utilizat‑o. În consecință, nu vedem nicio posibilitate de admitere a cererii lui AY de a aplica legea italiană fără a repune în discuție principiile libertății contractuale și libertății de alegere. Dispoziția menționată, care reflectă aceste principii, ar fi lipsită de efect dacă banca ar fi în măsură, prin direcționarea unilaterală a activității sale către Italia, să modifice alegerea legii aplicabile. Din acest punct de vedere, se poate susține că imuabilitatea legii aplicabile contribuie de asemenea la protecția consumatorului. Astfel, modificarea legii aplicabile ca urmare a unui act unilateral efectuat de profesionist ar putea determina aplicarea unei legi care protejează mai puțin consumatorului decât cea convenită între părți.

În al doilea rând, așa cum am arătat deja în prezentele concluzii, considerații de securitate juridică pledează de asemenea împotriva aplicării articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 în sensul că ar permite o modificare în cursul contractului a legii aplicabile. Astfel cum reiese din considerentul (16) al acestui regulament, „[î]n scopul de a contribui la obiectivul general al prezentului regulament – securitatea juridică în spațiul de justiție european – normele care reglementează conflictul de legi ar trebui să prezinte un grad înalt de previzibilitate”. O astfel de previzibilitate ar lipsi, în opinia noastră, dacă s‑ar accepta modificarea legii aplicabile unui raport contractual în temeiul unei acțiuni unilaterale a uneia dintre părțile la acest contract. În această privință, trebuie amintit că, în jurisprudența sa referitoare la acest regulament, Curtea a făcut referire în mai multe rânduri la cerințele de securitate juridică și în special la necesitatea de a asigura previzibilitatea legii în raporturile contractuale în care sunt implicați consumatori ( 16 ).

Considerăm că acest obiectiv legislativ ar fi grav compromis dacă s‑ar admite că o modificare ulterioară a legii aplicabile contractului ar putea surveni nu numai independent de voința părților, ci și ca urmare a unui eveniment fortuit și unic. Or, considerăm că argumentația AY merge tocmai în acest sens, întrucât se întemeiază pe evenimentul organizat la Padova ca un eveniment susceptibil în sine să determine o astfel de modificare a legii aplicabile. Cu toate acestea, deși acest eveniment poate fi interpretat în sensul că banca și‑a direcționat activitățile către Italia ( 17 ), nu pare să fi avut impact asupra raportului contractual dintre AY și bancă. Deși AY afirmă că s‑a întâlnit cu un angajat al băncii cu această ocazie, nu există niciun indiciu că contractul existent a fost modificat. Nu considerăm nici că un astfel de eveniment a fost de mare anvergură, de natură să dobândească vreo valoare juridică, în special din perspectiva unei eventuale modificări a legii aplicabile. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, angajatul în cauză nu a prezentat nici fonduri, nici alte produse financiare, ci numai banca pentru care lucra.

Punctul de vedere contrar ar avea consecințe grave asupra securității juridice. Fiecare comportament al profesionistului față de clienții săi, chiar și cel mai discret, ar trebui examinat pentru a vedea dacă nu determină o modificare a dreptului aplicabil în relațiile comerciale stabile. De asemenea, trebuie să se țină seama de faptul că o eventuală modificare a dreptului aplicabil, în funcție de sistemul juridic în cauză, ar influența în mod semnificativ raporturile contractuale dintre părți. Astfel, o modificare a posteriori a legii aplicabile ar risca să conducă la modificarea unui element esențial al contractului. Potrivit instanței de trimitere, în cazul în care dreptul italian este aplicabil, banca ar avea obligația de a‑l consilia pe AY cu privire la investițiile sale. Or, o astfel de consiliere nu era prevăzută în cadrul relației fără consultanță convenită între părți.

Nu se poate exclude că obligația de consiliere a băncii ar impune, așadar, și o ajustare a remunerației convenite. O modificare ulterioară a dreptului aplicabil ar repune, așadar, în discuție conținutul esențial al contractului (essentialia negotii) ( 18 ). Nu numai că o astfel de modificare ar ridica numeroase probleme privind drepturile și obligațiile părților contractante, dar existența însăși a contractului ar putea fi compromisă în cazul în care, astfel cum explică instanța de trimitere, dreptul italian ar prevedea că nerespectarea obligației de informare a consumatorului ar determina nulitatea contractului.

În plus, trebuie să se țină seama de faptul că o interpretare extensivă, precum cea preconizată de AY, ar afecta nu numai contractul încheiat între acesta și bancă, ci și, potențial, un număr mare de contracte care au o legătură transfrontalieră. O bancă ce își desfășoară activitatea pe întreaga piață internă europeană ( 19 ) ar putea fi descurajată să își extindă prezența internațională pentru a evita imprevizibilitatea legată de riscul unei eventuale modificări a dreptului aplicabil în raporturile contractuale stabile cu consumatorii. O astfel de abordare ar putea să o împiedice să profite de avantajele pieței interne, ceea ce s‑ar face și în detrimentul potențialilor clienți care doresc să beneficieze de servicii financiare ( 20 ). Buna funcționare a pieței interne, ca și a altor domenii de integrare conexe, precum spațiul de libertate, securitate și justiție, menționate în considerentele (1) și (6) ale Regulamentului nr. 593/2008, ar fi afectate de incertitudinea care planează cu privire la stabilirea dreptului aplicabil. Prin urmare, este evident că aplicarea articolului 6 alineatul (1) din acest regulament unor împrejurări precum cele din speță ar ridica probleme grave din punctul de vedere al securității juridice.

Pentru motivele expuse la punctele precedente, considerăm că nu este necesar să se efectueze o interpretare largă a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 în măsura în care această dispoziție nu permite o modificare a posteriori a legii aplicabile contractului în împrejurări precum cele din speță. Dimpotrivă, trebuie să prevaleze alegerea legii convenite de părțile contractante în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din acest regulament.

Un rezultat diferit ar putea fi avut în vedere dacă s‑ar considera că ordinele individuale emise după ce au fost îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 constituie contracte autonome. Situația ar fi aceeași dacă aceste ordine ar fi modificat contractul existent între consumator și bancă într‑o asemenea măsură încât această modificare nu s‑ar traduce printr‑o simplă actualizare sau adaptare a contractului menționat, ci prin crearea unui nou raport juridic între aceste părți contractante.

În această privință, trebuie amintit că, în hotărârea pronunțată în cauza Nikiforidis, Curtea a statuat că intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 593/2008 nu conduce la aplicarea acestui regulament în cazul unui contract încheiat înainte de intrarea sa în vigoare decât dacă acest contract a suferit o modificare de o asemenea amploare încât trebuia să se considere că a fost încheiat un nou contract ( 21 ). Aplicând ideea fundamentală care stă la baza acestei jurisprudențe, ar trebui să se examineze dacă tranzacțiile financiare individuale efectuate de‑a lungul timpului pot fi diferențiate din punct de vedere juridic de contractul inițial încheiat între AY și bancă sau dacă acestea implică o modificare substanțială a contractului respectiv. Unele elemente sugerează însă că nu aceasta este situația.

Din decizia de trimitere reiese că, prin semnarea contractului de deschidere a contului de depozit de titluri și a contului curent, AY și banca au intrat într‑un raport contractual pe durată nedeterminată. Acest contract constituie un fel de „contract-cadru”, dat fiind că a servit drept bază pentru toate ordinele de achiziție și de vânzare ulterioare de produse financiare emise de AY. În măsura în care AY a optat pentru o „relație fără consultanță”, banca a acționat, mai simplu spus, în calitate de intermediar (agent), adică a achiziționat produsele financiare corespunzătoare, în conformitate cu instrucțiunile AY și în numele acestuia.

Prin urmare, toate ordinele emise de AY și executate de bancă fac parte din acest contract-cadru, indiferent de data la care au fost efectuate. Nu există niciun indiciu nici în sensul că raportul contractual dintre AY și bancă a fost modificat după ce banca a început, potrivit instanței de trimitere, să își „direcționeze” activitatea către Italia. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce măsură raportul contractual inițiată între AY și bancă în 2013 a făcut obiectul unei modificări de o asemenea amploare încât aceasta nu s‑ar traduce printr‑o simplă actualizare sau adaptare a contractului menționat, ci prin crearea unui nou raport juridic între aceste părți contractante. În lipsa unei indicații contrare în decizia de trimitere, trebuie să se presupună, în scopul prezentei cauze, că nu a intervenit nicio modificare de fond în raportul contractual.

Ca răspuns la prima întrebare preliminară, considerăm că consecințele juridice ale ordinelor de achiziție de produse financiare emise de un consumator stabilit în statul A, pe baza unei relații comerciale stabile, către o bancă cu sediul în statul B trebuie apreciate în raport cu legea desemnată de părți în contractul care a dat naștere relației comerciale, chiar dacă, după încheierea acestui contract, se îndeplinesc condițiile de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 și sunt îndeplinite la momentul emiterii ordinelor individuale.

Ca urmare a propunerii noastre de răspuns la prima întrebare, nu mai este necesară examinarea celei de a doua și a celei de a treia întrebări. Le vom examina totuși, din motive de exhaustivitate și pentru ipoteza în care Curtea ar alege să nu urmeze propunerea noastră de răspuns la prima întrebare preliminară.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, excepția prevăzută la articolul 6 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 593/2008 se aplică în speță. Potrivit acestei dispoziții, articolul 6 alineatele (1) și (2) din acest regulament nu se aplică „contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într‑o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită”.

Deși această dispoziție nu conține ea însăși o definiție a noțiunii de „contract de prestări servicii”, este evident că protecția consumatorilor pe piața internă a Uniunii impune ca această noțiune să fie interpretată în mod autonom și în sens larg, în lumina concepției economice relevante pentru articolul 56 TFUE și următoarele, mai degrabă decât prin referire la dreptul contractual al statelor membre ( 22 ). Prin urmare, trebuie să se aplice o abordare similară celei reținute în jurisprudența Curții cu privire la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, preluat la articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012.

Astfel, noțiunea de „servicii” include orice activitate economică desfășurată în interesul altuia ( 23 ), cu excepția cazului în care obligația de a transfera proprietatea asupra unui bun este preponderentă ( 24 ). O astfel de noțiune include o gamă largă de servicii, inclusiv servicii financiare ( 25 ). Prin urmare, suntem de acord cu instanța de trimitere în sensul că un contract privind achiziția de titluri de valoare pe seama clientului ar trebui calificat drept contract de prestări servicii în sensul articolului 6 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 593/2008. Prin urmare, contractul în discuție intră în domeniul de aplicare material al acestei dispoziții.

De asemenea, această dispoziție impune ca serviciile să fie prestate consumatorului „exclusiv într‑o altă țară decât cea în care acesta își are reședința obișnuită”. Motivul acestei excepții poate fi rezumat după cum urmează. În circumstanțele descrise de această dispoziție, consumatorul nu se poate aștepta în mod rezonabil ca legea țării în care își are reședința obișnuită să fie aplicată prin derogare de la normele generale de stabilire a legii aplicabile, deoarece contractul prezintă legături mai strânse cu țara în care își are reședința cealaltă parte contractantă, chiar dacă furnizorul a promovat sau a comercializat serviciul în țara în care își are reședința consumatorul ( 26 ).

Acest lucru ridică problema caracteristicilor pe care trebuie să le aibă serviciile în discuție pentru a fi considerate ca fiind disponibile „exclusiv” într‑un anumit stat membru. Curtea a examinat această problemă în Hotărârea Verein für Konsumenteninformation și a statuat că, pentru a determina dacă această excepție este aplicabilă, „trebuie să se verifice dacă rezultă din însăși natura serviciilor convenite că acestea nu pot fi prestate, în ansamblul lor, decât în afara statului în care consumatorul își are reședința obișnuită” ( 27 ). Curtea a precizat de asemenea în acest context că „[î]n situațiile în care, astfel cum prevăd contractele în discuție în litigiul principal, locul realizării materiale a prestației se situează într‑o țară diferită de cea în care consumatorul beneficiază de această prestație, trebuie să se considere că serviciile nu sunt prestate «exclusiv» în afara statului membru în care consumatorul își are reședința obișnuită decât atunci când acesta din urmă nu are nicio posibilitate să obțină beneficiul din această prestație în statul de reședință și trebuie să se deplaseze în acest scop în străinătate” ( 28 ). Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre servicii care, prin natura lor, nu pot fi prestate decât într‑un anumit loc.

Considerăm că aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, dat fiind că reiese în mod clar din decizia de trimitere că, mai întâi, banca, pe baza contractului încheiat cu AY, a deschis un cont de depozit de titluri de valoare și un cont de decontare în Austria și a achiziționat ulterior, în executarea ordinelor emise de AY și în numele acestuia din urmă, produse financiare care au fost creditate în conturile sale. Ulterior, AY putea emite ordine de achiziție din Italia prin intermediul comunicării la distanță (telefon, e‑mail). Potrivit instanței de trimitere, AY putea de altfel să acceseze site‑ul internet al băncii în limba engleză și să își consulte conturile. În sfârșit, instanța respectivă presupune că banca i‑a comunicat de asemenea lui AY informații cu privire la executarea ordinelor sale. Prin urmare, reiese că, în calitate de consumator, AY avea posibilitatea de a utiliza serviciile băncii din orice loc. Rezultă că articolul 6 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 593/2008 nu este aplicabil în astfel de împrejurări.

Pentru motivele expuse mai sus, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că excepția prevăzută la articolul 6 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 593/2008 nu se aplică atunci când o bancă, pe baza unui contract, deschide conturi pentru un consumator cu reședința într‑un alt stat membru, iar apoi, în executarea unor ordine emise de acest consumator și la instrucțiunile acestuia din urmă, achiziționează produse financiare creditate în aceste conturi, inclusiv atunci când aceste ordine sunt (de asemenea) emise prin mijloace de comunicare la distanță.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o clauză privind alegerea legii aplicabile trebuie considerată „abuzivă” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 atunci când, după încheierea contractului, se îndeplinesc condițiile de aplicare a articolului 6 din Regulamentul nr. 593/2008, pentru motivul că, la momentul încheierii acestui contract, nu s‑a atras atenția consumatorului asupra consecințelor juridice prevăzute de alineatul (2) al acestei dispoziții.

Această întrebare privește corelația dintre Regulamentul nr. 593/2008 și Directiva 93/13, un subiect pe care Curtea a avut deja ocazia să îl abordeze în Hotărârea Verein für Konsumenteninformation ( 29 ). În hotărârea sa, Curtea a subliniat că legislația Uniunii permite, în principiu, clauzele privind alegerea legii aplicabile. Astfel, articolul 6 alineatul (2) din acest regulament consacră posibilitatea părților de a conveni asupra dreptului aplicabil unui contract încheiat cu consumatorii, cu condiția să fie asigurată respectarea protecției de care consumatorul beneficiază în temeiul dispozițiilor legii instanței sale competente de la care nu se poate deroga prin convenție ( 30 ).

Curtea a precizat că o clauză redactată în prealabil privind alegerea legii aplicabile care desemnează legea statului membru în care se află sediul profesionistului nu este abuzivă decât în măsura în care prezintă anumite particularități, proprii textului sau contextului său, care generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai precis, caracterul abuziv al unei asemenea clauze poate rezulta dintr‑o formulare care nu îndeplinește cerința unei redactări clare și inteligibile prevăzute la articolul 5 din Directiva 93/13. Având în vedere situația de inferioritate în care se află consumatorul față de profesionist în ceea ce privește în special nivelul de informare, această cerință trebuie să facă obiectul unei interpretări extensive ( 31 ).

De asemenea, Curtea a arătat că, atunci când efectele unei clauze sunt determinate de acte cu putere de lege obligatorii, este esențial ca profesionistul să informeze consumatorul cu privire la aceste acte. Aceasta este situația articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008, care prevede că alegerea legii aplicabile nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă ( 32 ). Curtea a statuat astfel că o clauză este abuzivă în măsura în care îl induce în eroare pe consumator, dându‑i impresia că doar legea acestui stat membru se aplică contractului, fără a‑l informa despre faptul că beneficiază de asemenea în temeiul acestei dispoziții, de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale dreptului care ar fi aplicabil în lipsa acestei clauze ( 33 ), și anume cele ale legii țării în care își are reședința obișnuită ( 34 ).

Cu toate acestea, trebuie să se atragă atenția asupra faptului că instanța de trimitere se confruntă cu o situație specială în prezenta cauză, și anume cea a unei eventuale modificări ulterioare a legii aplicabile contractului ca urmare a comportamentului profesionistului, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008. Prin urmare, se ridică problema dacă protecția unui consumator împotriva unei clauze abuzive în temeiul Directivei 93/13 poate fi avută în vedere în astfel de împrejurări, ceea ce, ținând seama de răspunsul pe care intenționăm să îl dăm la prima întrebare preliminară ( 35 ), nu poate constitui decât o situație ipotetică.

Cu toate acestea, chiar dacă o eventuală modificare a legii alese inițial de părți ar fi admisă ca urmare a îndeplinirii ulterioare a condițiilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 (ceea ce nu preconizăm), consumatorul ar fi în acest caz protejat de legea țării în care își are reședința obișnuită, legea aleasă nu ar mai fi aplicabilă, iar protecția consumatorului prin intermediul articolului 6 alineatul (2) a doua teză din acest regulament ar fi lipsită de sens.

În orice caz, trebuie să se răspundă negativ la întrebarea privind un eventual caracter abuziv al clauzei privind alegerea legii aplicabile contractului încheiat cu consumatorii în împrejurările din speță. În această privință, trebuie să se observe că instanța de trimitere nu ridică problema validității clauzei în momentul semnării contractului, ci în momentul în care, la ani de la semnarea acestui contract, se îndeplinesc condițiile de aplicare a articolului 6 din Regulamentul nr. 593/2008. Or, reiese din jurisprudența Curții că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului ( 36 ).

Prin urmare, „respectarea de către profesionist a cerinței transparenței vizate la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13 trebuie apreciată în raport cu elementele de care acest profesionist dispunea în ziua încheierii contractului pe care l‑a încheiat cu consumatorul” ( 37 ). Din această perspectivă, considerăm că, în lipsa unor indicii care să sugereze contrariul, trebuie să se pornească de la premisa că banca nu avea niciun motiv obiectiv să presupună că o modificare a legii aplicabile contractului ar putea interveni în viitor și că, prin urmare, era necesară informarea AY cu privire la aceasta. Din acest punct de vedere, considerăm că nu se poate reproșa băncii că nu și‑a îndeplinit obligația de transparență.

Nu este clar nici care sunt actele de drept al Uniunii care, dincolo de obligația generală în domeniul serviciilor de a furniza informații cu privire la existența unor clauze contractuale referitoare la legislația aplicabilă contractului ( 38 ), ar obliga în speță profesionistul să informeze consumatorul cu privire la orice eventuală modificare a legii aplicabile. Aceasta vizează în special consecințele juridice precise care decurg din aplicarea articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008 coroborat cu dispozițiile imperative ale legislației naționale, ținând seama de faptul că îndeplinirea unei asemenea obligații ar necesita o evaluare juridică complexă a situației ( 39 ). Or, o obligație de a furniza informații consumatorului nu poate fi înțeleasă în sensul că implică o obligație generală a profesionistului de a furniza consiliere juridică, mai ales atunci când este vorba despre evenimente incerte.

Având în vedere ceea ce precedă, apreciem că ar trebui să se răspundă la a treia întrebare preliminară în sensul că o clauză privind alegerea legii aplicabile nu trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 atunci când, după încheierea contractului, se îndeplinesc condițiile de aplicare a articolului 6 din Regulamentul nr. 593/2008, pentru motivul că, la momentul încheierii acestui contract, nu s‑a atras atenția consumatorului asupra consecințelor juridice prevăzute de alineatul (2) al acestei dispoziții.

Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează: Consecințele juridice ale ordinelor de achiziție de produse financiare emise de un consumator stabilit în statul A, pe baza unei relații comerciale stabile, către o bancă cu sediul în statul B trebuie apreciate în raport cu legea desemnată de părți în contractul care a dat naștere relației comerciale, chiar dacă, după încheierea acestui contract, se îndeplinesc condițiile de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) și sunt îndeplinite la momentul emiterii ordinelor individuale.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL RIMVYDAS NORKUS

prezentate la 22 mai 2025 ( 1 )