Concluziile avocatului general domnul J. Richard de la Tour prezentate la 22 octombrie 2024.###

La 24 februarie 2022, forțele armate ruse au lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei inițiată din mai multe locuri din Federația Rusă, din Belarus și din zone ale Ucrainei care nu sunt controlate de guvern. Prin urmare, zone importante de pe teritoriul Ucrainei sunt în prezent zone de conflict armat din care au fugit deja sau fug în continuare mii de persoane ( 2 ).

Uniunea Europeană a trebuit să ofere un răspuns adaptat la presiunea exercitată de migrație ca urmare a acestei invazii. Astfel, la 31 august 2024, aproximativ 4,1 milioane de persoane strămutate beneficiau de protecție temporară în Uniune ( 3 ), dintre care 117895 în Țările de Jos ( 4 ).

Prezentele cereri de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 4 din Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri ( 5 ), a articolului 6 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală ( 6 ), a articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, precum și a articolului 1 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2023/2409 a Consiliului din 19 octombrie 2023 de prelungire a protecției temporare, astfel cum a fost introdusă prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 ( 7 ).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între resortisanți ai unor țări terțe, altele decât Ucraina, care au beneficiat de protecție temporară ( 8 ) în Țările de Jos în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și al articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în urma adoptării de către acesta din urmă a unor decizii de returnare cu privire la respectivii resortisanți.

Prezentele cauze vor determina Curtea să precizeze momentul la care un stat membru poate pune capăt protecției temporare facultative pe care a decis în mod liber să o acorde anumitor categorii de persoane strămutate. Aceste cauze invită de asemenea Curtea să stabilească momentul la care un stat membru poate adopta o decizie de returnare cu privire la persoanele care nu mai beneficiază de respectiva protecție.

Acest mecanism a fost instituit prin Directiva 2001/55, care a fost adoptată după conflictul din fosta Iugoslavie, cu ocazia căruia Uniunea s‑a confruntat pentru prima dată de la Al Doilea Război Mondial cu deplasări masive de persoane din cauza unui conflict pe teritoriul european. Directiva amintită a recunoscut necesitatea de a putea acorda în prezent protecție imediată și temporară în statele membre, în special atunci când există riscul ca sistemele de azil ale acestora din urmă să nu fie în măsură să gestioneze în mod corespunzător afluxul de persoane. Directiva menționată stabilește standarde minime pentru asigurarea unui nivel adecvat de protecție persoanelor strămutate. Statele membre ar trebui, printre altele, să faciliteze accesul acestor persoane la locuri de muncă și la o cazare decentă.

Astfel, după cum indică articolul 1 din Directiva 2001/55, ea „are ca obiectiv stabilirea standardelor minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine, și promovarea unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri”.

Articolul 2 litera (a) din această directivă definește „protecția temporară” ca fiind „o procedură cu caracter excepțional menită să asigure, în cazul unui aflux masiv sau a unui aflux masiv iminent de persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara lor de origine, o protecție imediată și temporară unor astfel de persoane, în special în cazul în care există și riscul ca sistemul de azil să nu poată gestiona acest aflux, fără efecte adverse pentru funcționarea sa eficientă, în interesul persoanelor în cauză și al altor persoane care cer protecție”.

Directiva menționată precizează în capitolul III obligațiile statelor membre în ceea ce privește condițiile de primire și de ședere a beneficiarilor protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate.

După cum se arată în considerentul (13) al Directivei 2001/55, mecanismul protecției temporare instituit prin această directivă are caracter excepțional, ceea ce înseamnă că „protecția oferită trebuie să aibă o durată limitată”.

Astfel, durata protecției temporare este precizată la articolul 4 din directiva menționată, care prevede: „(1) Fără a aduce atingere articolului 6, durata protecției temporare este de un an. În cazul în care aceasta nu încetează, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b), protecția poate fi prelungită automat, cu perioade de 6 luni, pe o durată de maximum 1 an. (2) Atunci când motivele pentru menținerea protecției temporare subzistă, Consiliul [Uniunii Europene] poate decide, cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei [Europene], care, de asemenea, examinează fiecare cerere a unui stat membru pentru ca aceasta să‑i trimită o propunere Consiliului, să extindă protecția temporară până la maximum un an.”

Modalitățile potrivit cărora este pusă în aplicare protecția temporară sunt precizate la articolul 5 din Directiva 2001/55, conform căruia: „(1) Existența unui aflux masiv de persoane strămutate este constatată printr‑o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, care examinează, de asemenea, fiecare cerere a unui stat membru, pentru ca aceasta să‑i trimită o propunere Consiliului. […] (3) Decizia Consiliului are ca efect introducerea protecției temporare pentru persoanele strămutate la care se referă, în toate statele membre, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive. Decizia conține cel puțin: (a) o descriere a grupurilor specifice de persoane cărora li se va aplica protecția temporară; (b) data la care protecția temporară va produce efecte; […]”

Încetarea protecției temporare este reglementată de articolul 6 din această directivă ( 9 ), care are următorul cuprins: „(1) Protecția temporară ia sfârșit: (a) atunci când s‑a atins durata ei maximă; sau (b) în orice moment, prin decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, care examinează, de asemenea, fiecare cerere a unui stat membru pentru ca aceasta să‑i trimită o propunere Consiliului. (2) Decizia Consiliului se întemeiază pe constatarea faptului că situația în țara de origine permite reîntoarcerea în siguranță și durabilă a celor cărora li s‑a acordat protecție temporară, cu respectarea corespunzătoare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a obligațiilor statelor membre în ceea ce privește nereturnarea. Parlamentul European este informat despre decizia Consiliului.”

În ceea ce privește articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, el oferă statelor membre posibilitatea de a extinde sfera beneficiarilor protecției temporare. Acesta are următorul cuprins: „Statele membre pot extinde protecția temporară, astfel cum prevede prezenta directivă, asupra unor categorii suplimentare de persoane strămutate, care nu sunt vizate de decizia Consiliului prevăzută la articolul 5, atunci când acestea sunt strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine. Statele membre informează de îndată Consiliul și Comisia cu privire la aceasta.”

Prin Decizia de punere în aplicare 2022/382, Consiliul a decis să activeze mecanismul de protecție temporară prevăzut de Directiva 2001/55.

Această decizie de punere în aplicare se întemeiază pe constatarea care figurează în considerentul (7) al acesteia, potrivit căreia, în urma invaziei militare a Rusiei împotriva Ucrainei și a conflictului armat care a urmat, „este probabil ca Uniunea să se confrunte cu o situație care este caracterizată de un aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina care nu se pot întoarce în țara sau în regiunea lor de origine din cauza agresiunii militare ruse. Amploarea afluxului ar putea fi atât de mare încât există totodată riscul evident ca sistemele de azil ale statelor membre să nu poată prelucra aceste sosiri fără consecințe negative asupra funcționării lor eficiente și asupra intereselor persoanelor în cauză și asupra intereselor altor persoane care solicită protecție” ( 10 ).

Decizia de punere în aplicare menționată constată astfel, la articolul 1, „existența unui aflux masiv în Uniune de persoane strămutate care au fost nevoite să părăsească Ucraina ca urmare a unui conflict armat”.

În conformitate cu ceea ce se enunță în considerentul (16) al Deciziei de punere în aplicare 2022/382, protecția temporară are vocația de a permite persoanelor strămutate respective „să beneficieze de drepturi armonizate în întreaga Uniune, care oferă un nivel adecvat de protecție”. În plus, această protecție „este totodată în beneficiul statelor membre, întrucât drepturile aferente protecției temporare limitează necesitatea ca persoanele strămutate să solicite imediat protecție internațională și reduc astfel riscul copleșirii sistemelor lor de azil, deoarece reduc formalitățile la minimum ca urmare a urgenței situației”.

Articolul 2 din Decizia de punere în aplicare 2022/382 indică persoanele cărora li se aplică protecția temporară. Trebuie să se facă distincție între două grupuri de persoane.

Primul grup este compus din persoane care au dreptul la protecția temporară prevăzută de Directiva 2001/55. Cu alte cuvinte, este vorba despre un grup de persoane pe care statele membre sunt obligate să le protejeze în temeiul acestei decizii de punere în aplicare (denumit în continuare „grupul de persoane care beneficiază de protecție obligatorie”).

Astfel, articolul 2 alineatul (1) din decizia de punere în aplicare menționată dispune că protecția temporară prevăzută de această directivă se aplică următoarelor categorii de persoane strămutate din Ucraina la 24 februarie 2022, sau ulterior respectivei date, ca urmare a invaziei militare de către forțele armate ruse care a început la acea dată: – cetățenii ucraineni cu reședința în Ucraina înainte de 24 februarie 2022 și membrii de familie ai acestora, precum și – apatrizii și resortisanții țărilor terțe, altele decât Ucraina, care beneficiau de protecție internațională sau de o protecție națională echivalentă în Ucraina înainte de 24 februarie 2022, precum și membrii de familie ai acestora.

În plus, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, protecția temporară prevăzută de Directiva 2001/55 sau protecția adecvată în temeiul dreptului național al statelor membre ( 11 ) se aplică apatrizilor și resortisanților țărilor terțe, altele decât Ucraina, care pot dovedi că își aveau reședința legală în Ucraina înainte de 24 februarie 2022 pe baza unui permis de ședere permanentă valabil eliberat în conformitate cu dreptul ucrainean și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.

Alături de acest grup de persoane care beneficiază de protecție obligatorie, articolul 2 alineatul (3) din decizia de punere în aplicare amintită oferă statelor membre, în conformitate cu dispozițiile articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, posibilitatea de a extinde cercul beneficiarilor de protecție temporară ( 12 ).

Articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 prevede astfel că „statele membre pot aplica [respectiva decizie de punere în aplicare] și altor persoane, inclusiv apatrizilor și resortisanților țărilor terțe, altele decât Ucraina, care își aveau reședința legală în Ucraina și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine” (denumit în continuare „grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă” sau „grupul facultativ”).

După cum se arată în considerentul (13) al deciziei de punere în aplicare menționate, acest grup ar putea include printre altele „resortisanții țărilor terțe care studiau sau lucrau pe termen scurt în Ucraina atunci când au avut loc evenimentele care au condus la afluxul masiv de persoane strămutate”.

Posibilitatea de care dispun statele membre de a extinde cercul beneficiarilor de protecție temporară este de asemenea amintită în considerentul (14) al Deciziei de punere în aplicare 2022/382, care prevede că „statele membre pot oferi protecție temporară altor categorii de persoane strămutate, în afara celor cărora li se aplică [această decizie de punere în aplicare], în cazul în care respectivele persoane sunt strămutate din aceleași motive și din aceeași țară sau regiune de origine astfel cum se menționează în [decizia de punere în aplicare menționată]. Într‑o astfel de situație, statele membre ar trebui să informeze de îndată Consiliul și Comisia.” În plus, în același considerent se precizează că „[î]n acest context, statele membre ar trebui încurajate să aibă în vedere oferirea de protecție temporară acelor persoane care au fugit din Ucraina cu puțin timp înainte de 24 februarie 2022, când tensiunile se intensificaseră, sau care se aflau pe teritoriul Uniunii (de exemplu, în vacanță sau din motive profesionale) chiar înainte de această dată și care, ca urmare a conflictului armat, nu se pot întoarce în Ucraina.”

După adoptarea Deciziei de punere în aplicare 2022/382 și în conformitate cu dispozițiile articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55, protecția temporară s‑a aplicat pentru o perioadă inițială de un an, până la 4 martie 2023, iar ulterior a fost prelungită automat cu încă un an, până la 4 martie 2024.

În temeiul articolului 4 alineatul (2) din această directivă, Consiliul a decis să prelungească protecția temporară introdusă prin această decizie de punere în aplicare.

Astfel, articolul 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409 prevede că „[p]rotecția temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina menționată la articolul 2 din Decizia de punere în aplicare [2022/382] se prelungește cu o perioadă de un an până la 4 martie 2025”.

În sprijinul Deciziei de punere în aplicare 2023/2409, Consiliul a făcut constatarea, în considerentul (5) al acesteia, potrivit căreia „[î]n prezent, aproximativ 4,1 milioane de persoane strămutate beneficiază de protecție temporară în Uniune [și] [s]ituația din Ucraina nu permite întoarcerea acestora în Ucraina în condiții sigure și durabile”.

De asemenea, așa cum se arată în considerentul (6) al acestei decizii de punere în aplicare, „[n]umărul total de înregistrări ale persoanelor care beneficiază de protecție temporară a rămas stabil, și anume aproximativ 4,1 milioane, un număr redus de persoane raportând că s‑au întors acasă în Ucraina în mod permanent. În plus, din cauza instabilității și a incertitudinii situației din Ucraina ca urmare a acțiunilor ostile ale Rusiei, există în continuare riscul unui viitor aflux masiv și al strămutării unui număr mai mare de persoane care fug din Ucraina către Uniune. Luptele intense continuă în multe regiuni, iar riscul de escaladare persistă. Acest lucru, combinat cu situația umanitară dificilă din Ucraina, ar putea duce la o nouă creștere bruscă a numărului de sosiri în Uniune, care ar putea atinge nivelul unui aflux masiv. În același timp, riscul privind funcționarea eficientă a sistemelor naționale de azil ar persista dacă protecția temporară ar înceta în scurt timp și toate aceste persoane ar solicita protecție internațională în același timp.”

În plus, după cum rezultă din considerentul (7) al deciziei de punere în aplicare menționate, „[e]ste puțin probabil ca numărul mare de persoane strămutate din Uniune care beneficiază de protecție temporară să scadă atât timp cât războiul împotriva Ucrainei continuă. Prelungirea protecției temporare este necesară, așadar, pentru a aborda situația persoanelor care beneficiază în prezent de protecție temporară în Uniune sau care vor avea nevoie de o astfel de protecție începând cu 4 martie 2024, deoarece prevede protecția imediată și accesul la un set armonizat de drepturi, formalitățile într‑o situație de aflux masiv către Uniune fiind astfel reduse la minimum. Prelungirea protecției temporare va contribui, de asemenea, la asigurarea faptului că sistemele de azil ale statelor membre nu sunt suprasolicitate de o creștere semnificativă a numărului de cereri de protecție internațională care ar putea fi depuse de către persoanele care beneficiază de protecție temporară până la 4 martie 2024, în cazul în care protecția temporară ar urma să înceteze până atunci, sau de către persoanele care vor fugi din calea războiului din Ucraina și vor sosi în Uniune după această dată și înainte de 4 martie 2025.”

Deși acest lucru nu a fost evocat în cadrul dezbaterilor care au avut loc în fața Curții cu ocazia prezentelor proceduri, considerăm util să precizăm că protecția temporară introdusă prin Decizia de punere în aplicare 2022/382 a fost încă o dată prelungită de Consiliu și, din nou, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/55 ( 13 ).

Într‑adevăr, articolul 1 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2024/1836 a Consiliului din 25 iunie 2024 de prelungire a protecției temporare, astfel cum a fost introdusă prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 ( 14 ) prevede că „[p]rotecția temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina menționată la articolul 2 din Decizia de punere în aplicare [2022/382] și prelungită prin Decizia de punere în aplicare [2023/2409] se prelungește cu o perioadă suplimentară de un an, până la 4 martie 2026”. Această prelungire a protecției temporare este justificată prin motive similare celor care au determinat Consiliul să adopte Decizia de punere în aplicare 2023/2409 ( 15 ).

Regatul Țărilor de Jos a transpus Directiva 2001/55 în dreptul național prin Legea din 16 decembrie 2004 ( 16 ) de modificare a Vreemdelingenwet 2000 (Legea din 2000 privind străinii) ( 17 ) din 23 noiembrie 2000. S‑a optat pentru un sistem în cadrul căruia persoana strămutată trebuie să depună o cerere de azil care să îi permită să obțină dreptul de ședere legală în Țările de Jos în temeiul articolului 8 litera (f) sau (h) din această lege.

Categoriile de persoane care pot beneficia de protecție temporară sunt stabilite la articolul 3.1a alineatul (1) din Vreemdelingenbesluit 2000 (Decretul din 2000 privind străinii) ( 18 ) din 23 noiembrie 2000, care prevede: „(1) Depunerea unei cereri de acordare a unui permis de ședere temporară cu titlu de azil are drept consecință faptul că îndepărtarea nu are loc atât timp cât este în vigoare o decizie prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din Directiva [2001/55], în cazul în care străinul: (a) aparține grupului specific de străini definit printr‑o decizie a Consiliului […] menționată la articolul 5 alineatul (3) din Directiva [2001/55]; […] (e) aparține grupului, care urmează să fie desemnat prin regulament ministerial, de străini care provin din aceeași țară sau din aceeași regiune ca străinul menționat la litera (a), strămutați din același motiv și care nu beneficiază încă de protecție într‑o altă țară parte la Tratatul [FUE] sau la Acordul privind Spațiul Economic European.”

Printr‑o scrisoare din 30 martie 2022, secretarul de stat a comunicat parlamentarilor neerlandezi intenția sa de a recunoaște beneficiul protecției temporare apatrizilor și resortisanților țărilor terțe care dețineau la 23 februarie 2022 un permis de ședere temporară în Ucraina valabil și de a renunța pentru acest grup de persoane la criteriul privind imposibilitatea acestora de a se întoarce în țara sau în regiunea lor de origine în condiții sigure și stabile.

La 18 iulie 2022, secretarul de stat a adresat parlamentarilor neerlandezi o nouă scrisoare pentru a le indica faptul că renunță, de la 19 iulie 2022, să facă uz de posibilitatea de a acorda protecția temporară grupului de persoane menționat ( 19 ). Totuși, pentru persoanele cărora la acea dată li se acordase deja protecția temporară facultativă ( 20 ), secretarul de stat a anunțat că această protecție va înceta la 4 martie 2023. Prin scrisoarea din 10 februarie 2023, secretarul de stat a indicat că respectiva dată era amânată până la 4 septembrie 2023 ( 21 ).

Desemnând categoriile de persoane care alcătuiesc grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă, Regatul Țărilor de Jos a pus în aplicare posibilitatea oferită de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și de articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 de a extinde protecția temporară la alte categorii de persoane decât cele care, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din această directivă, sunt prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din această decizie de punere în aplicare și care compun grupul de persoane care beneficiază de protecție obligatorie.

Respectiva desemnare și încetarea utilizării acestei posibilități de către Regatul Țărilor de Jos au fost formalizate prin articolul 1 din Regeling van de Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid houdende wijziging van het Voorschrift Vreemdelingen 2000, in verband met het aanpassen van de doelgroep ontheemden uit Oekraïne, waaraan tijdelijke bescherming wordt verleend (Regulamentul secretarului de stat pentru justiție și securitate de modificare a Regulamentului din 2000 privind străinii în ceea ce privește grupul‑țintă al persoanelor strămutate din Ucraina cărora li se acordă protecția temporară) ( 22 ) din 17 august 2022, care a introdus articolul 3.9a în Voorschrift Vreemdelingen 2000 (Regulamentul din 2000 privind străinii) ( 23 ) din 18 decembrie 2000, care enumeră categoriile de străini prevăzute la articolul 3.1a alineatul (1) litera (e) din Decretul din anul 2000 privind străinii. Partea B ( 24 ) a acestui articol 1 prevede: „[…] Articolul 3.9a (1) Sunt desemnați ca străini menționați la articolul 3.1a alineatul (1) teza introductivă și litera (e) din Decretul [din 2000 privind străinii] străinii: […] (c) care dețin un permis de ședere valabil în Ucraina la 23 februarie 2022 și care probabil că au părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021. […]”

Articolul 1 partea C ( 25 ) din regulamentul de modificare prevede: „Articolul 3.9a alineatul (1) litera (c) se modifică după cum urmează: (c) care dețin un permis de ședere permanentă în Ucraina valabil la 23 februarie 2022 și cu privire la care: (1) există posibilitatea ca aceștia să fi părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021 și (2) nu s‑a demonstrat că aceștia s‑au întors în țara lor de origine după 23 februarie 2022.”

Articolul 2 din acest regulament de modificare prevede: „Articolul 3.9a alineatul (1) litera (c), în versiunea în vigoare până la 19 iulie 2022, continuă să se aplice până la 4 martie 2023 străinilor care: (a) nu dețin un permis de ședere permanentă în Ucraina valabil la 23 februarie 2022 și (b) sunt înscriși în [registrul populației, denumit în continuare «BRP»] înainte de 19 iulie 2022.”

Articolul 2 din Regeling van de Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid in verband met de Verlenging van de duur van tijdelijke bescherming aan een Groep ontheemden uit Oekraïne [Regulamentul secretarului de stat pentru justiție și securitate de prelungire a duratei protecției temporare în favoarea unui grup de persoane strămutate din Ucraina] ( 26 ) din 1 martie 2023 a prelungit pentru aceiași străini durata de aplicare a Regulamentului din 2000 privind străinii până la 4 septembrie 2023.

În consecință, din reglementarea neerlandeză rezultă că grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă în Țările de Jos este compus din apatrizi și din resortisanți ai unor țări terțe care la 23 februarie 2022 dețineau un permis de ședere temporară în Ucraina valabil, care probabil că au părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021 ( 27 ) și care s‑au înscris în BRP înainte de 19 iulie 2022.

Pentru persoanele care alcătuiesc acest grup, protecția temporară, care trebuia inițial să înceteze la 4 martie 2023, a fost prelungită până la 4 septembrie 2023.

Aspectele juridice referitoare la încetarea protecției temporare a grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă au făcut obiectul unor aprecieri diferite din partea instanțelor neerlandeze.

Pentru a înțelege pe deplin raționamentele adoptate de aceste instanțe și implicațiile juridice ale prezentelor cauze, considerăm util să se juxtapună datele de începere și de încetare a protecției temporare care decurg, pe de o parte, din dreptul Uniunii și, pe de altă parte, din reglementarea neerlandeză.

În ceea ce privește, în primul rând, dreptul Uniunii, mecanismul de protecție temporară a fost activat la 4 martie 2022, prelungit automat până la 4 martie 2024, și prelungit ulterior prin două decizii ale Consiliului, mai întâi până la 4 martie 2025, și ulterior, cel mai recent, până la 4 martie 2026.

În ceea ce privește, în al doilea rând, reglementarea neerlandeză, protecția temporară a grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă a produs efecte retroactiv de la 4 martie 2022. Începând din 19 iulie 2022, autoritățile neerlandeze au decis să nu mai acorde această protecție persoanelor noi. În temeiul respectivei reglementări, persoanele care beneficiau deja de protecția menționată puteau să beneficieze în continuare de aceasta până la 4 septembrie 2023.

Juxtapunerea amintită a datelor de începere și de încetare a protecției temporare ne determină, în acest stadiu, să facem două constatări.

Primo, din reglementarea neerlandeză rezultă că se pune capăt protecției temporare a grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă la o dată anterioară datei de 4 martie 2024, care este data rezultată din prelungirea automată a mecanismului de protecție temporară prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55.

Secundo, autoritățile neerlandeze au decis să nu mai recurgă la posibilitatea de a extinde cercul beneficiarilor protecției temporare începând de la 19 iulie 2022, și anume la o dată anterioară Deciziei de punere în aplicare 2023/2409, prin care Consiliul a decis să prelungească protecția temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina până la 4 martie 2025. Rezultă că, la momentul la care Consiliul a decis această prelungire, autoritățile neerlandeze aleseseră deja să renunțe să facă uz de posibilitatea oferită de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și de articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382.

Aceste constatări au determinat instanțele neerlandeze să își exprime poziția cu privire la aspectul dacă autoritățile neerlandeze puteau decide în mod liber că protecția temporară a grupului de persoane care beneficiau de protecție facultativă în Țările de Jos trebuia să înceteze la 4 septembrie 2023.

Presupunând că răspunsul la această întrebare ar fi fost negativ, trebuia tranșată o altă chestiune, și anume: în măsura în care autoritățile neerlandeze au renunțat, de la 19 iulie 2022, să facă uz de posibilitatea prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, protecția temporară a grupului de persoane care au beneficiat de protecție facultativă în Țările de Jos încetează la 4 martie 2024 (sfârșitul perioadei de prelungire automată) sau la 4 martie 2025 (sfârșitul perioadei de prelungire opțională) ( 28 )?

Mai multe poziții au fost reținute de instanțele neerlandeze, pe care propunem să le rezumăm în considerațiile care urmează, încadrându‑le în trei categorii de curente jurisprudențiale.

Acest prim curent jurisprudențial este ilustrat printre altele de Hotărârea rechtbank den Haag zittingsplaats Rotterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Rotterdam, Țările de Jos) din 9 august 2023 ( 29 ). Raționamentul dezvoltat de această instanță în favoarea tezei potrivit căreia autoritățile neerlandeze puteau decide în mod liber că protecția temporară a grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă în Țările de Jos trebuia să înceteze la 4 septembrie 2023 poate fi rezumat după cum urmează.

Potrivit instanței menționate, trebuie să se facă o distincție între, pe de o parte, încetarea mecanismului de protecție temporară care trebuie decisă de Consiliu în temeiul articolului 6 din Directiva 2001/55 și, pe de altă parte, posibilitatea unui stat membru de a nu mai aplica o dispoziție facultativă în privința grupului de persoane care nu pot beneficia de drept de protecția temporară. Acționând astfel, acest stat membru nu aduce atingere protecției temporare de care beneficiază persoanele care aparțin grupului căruia trebuie să îi fie acordată protecția obligatorie, Consiliul fiind singurul competent să îi pună capăt.

Întrucât statele membre sunt libere să aplice o dispoziție facultativă, ele ar trebui să aibă libertatea de a reveni asupra acestei alegeri care ține de autonomia lor decizională.

De altfel, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Rotterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Rotterdam), a apreciat că secretarul de stat a argumentat în mod corespunzător motivele pentru care a decis să înceteze să facă uz de posibilitatea oferită de articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382.

În plus, potrivit acestei instanțe, nu au fost încălcate principiile protecției încrederii legitime, securității juridice și proporționalității. Mai exact, instanța menționată a statuat că secretarul de stat nu a dat asigurări concrete și neechivoce solicitantului că își va păstra protecția temporară după data de 4 septembrie 2023. De altfel, secretarul de stat nu era ținut de durata protecției temporare prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55.

Hotărârea rechtbank Den Haag, zittingsplaats Rotterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Rotterdam), pe care am descris‑o mai sus pentru a ilustra primul curent jurisprudențial a fost atacată cu apel la Raad van State (Consiliul de Stat), care s‑a pronunțat prin hotărârea din 17 ianuarie 2024.

În această hotărâre, instanța menționată a statuat că secretarul de stat nu avea dreptul să pună capăt la 4 septembrie 2023 protecției temporare a grupului de persoane care beneficia de protecție facultativă, dar că protecția temporară a grupului respectiv va înceta de drept la 4 martie 2024. Pe scurt, instanța menționată a avansat în această privință următoarele argumente.

În ceea ce privește durata protecției temporare, Raad van State (Consiliul de Stat) a pornit de la constatarea potrivit căreia articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 prevede posibilitatea statelor membre de a acorda unor categorii suplimentare de persoane strămutate protecția temporară prevăzută de această directivă. Instanța respectivă a dedus din acești ultimi termeni că directiva menționată se aplică pe deplin resortisanților țărilor terțe care aparțin grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă, inclusiv în ceea ce privește durata protecției temporare prevăzută de aceeași directivă ( 30 ). Pentru aceste persoane trebuie, așadar, să se respecte articolul 4 din Directiva 2001/55, ceea ce presupune că protecția temporară a persoanelor menționate nu poate fi retrasă oricând în temeiul dreptului național. Cu alte cuvinte, autoritățile neerlandeze nu aveau competența de a pune capăt respectivei protecții în mod autonom.

Prin urmare, potrivit instanței menționate, trebuie să se facă referire la economia și la cronologia articolului 4 din Directiva 2001/55. Alineatul (2) al acestui articol prevede că, la propunerea Comisiei, Consiliul poate decide să extindă protecția temporară până la maximum un an atunci când motivele pentru menținerea acesteia subzistă. Pentru persoanele strămutate din Ucraina, altele decât grupul facultativ, este vorba despre perioada cuprinsă între 4 martie 2024 și 4 martie 2025.

Raad van State (Consiliul de Stat) a considerat că alineatele (1) și (2) ale articolului 4 din Directiva 2001/55 se referă, așadar, la situații diferite. Alineatul (1) prevede durata inițială a protecției temporare și prelungirea sa automată. Această situație este prevăzută de Decizia de punere în aplicare 2022/382. Alineatul (2) vizează o nouă situație, în care Consiliul, la propunerea Comisiei, reevaluează dacă subzistă motivele pentru menținerea protecției temporare. Protecția respectivă se aplică în acest caz încă o dată pentru o perioadă maximă de un an, ceea ce a condus în speță la Decizia de punere în aplicare 2023/2409.

Instanța amintită a dedus din decizia de punere în aplicare menționată că prelungirea până la 4 martie 2025 nu se aplică decât în măsura în care statele membre aplică în continuare articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 la 19 octombrie 2023, cu alte cuvinte, la data la care a fost adoptată Decizia de punere în aplicare 2023/2409. Or, secretarul de stat a decis la 19 iulie 2022, așadar la o dată anterioară datei adoptării acestei decizii de punere în aplicare, să nu mai facă uz de posibilitatea de a extinde cercul beneficiarilor protecției temporare. Rezultă, potrivit instanței menționate, că articolul 1 din decizia de punere în aplicare menționată și prelungirea până la 4 martie 2025 pe care o prevede nu se aplică grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă ( 31 ). În consecință, pentru acest grup, protecția temporară a expirat de drept la 4 martie 2024.

Această poziție a Raad van State (Consiliul de Stat), care ilustrează al doilea curent jurisprudențial, a fost urmată de mai multe instanțe neerlandeze, printre care rechtbank Den Haag, zittingsplaats Zwolle (Tribunalul din Haga, sediul din Zwolle, Țările de Jos), care a dezvoltat însă, în hotărârea din 27 martie 2024 ( 32 ), un raționament diferit ( 33 ).

Acest al treilea curent jurisprudențial este ilustrat printre altele de hotărârea rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos), din 19 martie 2024 ( 34 ) și de cea a rechtbank Den Haag, zittingsplaats Haarlem (Tribunalul din Haga, sediul din Haarlem, Țările de Jos), din 27 martie 2024 ( 35 ), care sunt menționate de Raad van State (Consiliul de Stat) în decizia sa de trimitere în cauza C‑290/24 ( 36 ).

Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond), a statuat în esență că prelungirea protecției temporare prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/55 nu creează o nouă situație care să permită secretarului de stat să efectueze o nouă evaluare pentru grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă. Potrivit instanței menționate, faptul că Decizia de punere în aplicare 2023/2409 a fost adoptată după 19 iulie 2022 nu este relevant. Pentru a stabili dacă durata protecției temporare a unei persoane care aparține acestui grup a fost prelungită, singurul element relevant este includerea prealabilă a acestei persoane în domeniul de aplicare al Directivei 2001/55 și dreptul său la protecție temporară în temeiul respectivei directive la momentul adoptării și al intrării în vigoare a Deciziei de punere în aplicare 2023/2409. În consecință, decizia unui stat membru de a nu mai aplica articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 nu are efect asupra duratei protecției temporare acordate anterior.

În același sens, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Haarlem (Tribunalul din Haga, sediul din Haarlem), a statuat în esență că durata protecției temporare pentru grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă nu expirase de drept la 4 martie 2024, dar că și pentru acest grup durata respectivă fusese prelungită până la 4 martie 2025 prin Decizia de punere în aplicare 2023/2409. Întrucât Regatul Țărilor de Jos a aplicat articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, persoanele care fac parte din grupul celor care beneficiază de protecție facultativă sunt persoane strămutate în sensul articolului 2 din această decizie de punere în aplicare. Articolul 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409 prelungește protecția temporară a tuturor persoanelor strămutate care intră sub incidența articolului 2 din Decizia de punere în aplicare 2022/382 până la 4 martie 2025, fără a face distincție între diferitele grupuri prevăzute de acest articol și fără a exclude grupul menționat. În consecință, instanța amintită nu este de acord cu raționamentul Raad van State (Consiliul de Stat) întemeiat pe o distincție între alineatele (1) și (2) ale articolului 4 din Directiva 2001/55, potrivit căruia grupul menționat nu intră sub incidența Deciziei de punere în aplicare 2023/2409 pentru simplul motiv că secretarul de stat a ales, înainte de 19 octombrie 2023, să nu mai utilizeze posibilitatea prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382.

În decizia de trimitere în cauza C‑244/24, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam), pare să adere la acest al treilea curent jurisprudențial, exprimându‑și îndoielile cu privire la interpretarea dreptului Uniunii reținută de Raad van State (Consiliul de Stat) în hotărârea din 17 ianuarie 2024.

În primul rând, instanța de trimitere subliniază că, în cazul competenței partajate între Uniune și statele membre într‑un anumit domeniu, cum este cazul în domeniul azilului și imigrației, statele membre nu își mai pot exercita competența odată ce Uniunea și‑a exercitat competența.

În măsura în care Regatul Țărilor de Jos a utilizat posibilitatea care îi este recunoscută la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2002/382 acordând protecție temporară facultativă anumitor persoane, acestea din urmă ar intra pe deplin în domeniul de aplicare al Directivei 2001/55 în temeiul articolului 7 alineatul (1) din aceasta, ai cărui termeni indică faptul că este vorba despre protecția temporară „[prevăzută de această] directivă”. Potrivit instanței de trimitere, protecția temporară care decurge din acest articol trebuie, printre altele, să fie conformă cu articolele 4 și 6 din directiva menționată, care reglementează, în mod imperativ și exhaustiv, durata și posibilitățile de încetare a protecției temporare, inclusiv pentru categoriile de persoane cărora statele membre le‑au acordat beneficiul protecției temporare în temeiul articolului 7 alineatul (1) din aceeași directivă.

În consecință, atunci când un stat membru a extins beneficiul protecției temporare în temeiul acestei dispoziții, respectiva protecție temporară facultativă nu poate înceta decât atunci când a fost atinsă durata maximă a protecției temporare sau atunci când Consiliul decide anterior să pună capăt protecției amintite. Niciun stat membru nu poate reveni asupra deciziei sale de a acorda, în temeiul dispoziției menționate, protecția temporară altor persoane decât celor prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, din moment ce legiuitorul Uniunii și‑a exercitat, pentru toți beneficiarii Directivei 2001/55, competența în ceea ce privește durata protecției temporare și regimul de încetare a acesteia.

În al doilea rând, instanța de trimitere consideră că Decizia de punere în aplicare 2023/2409 nu face distincție între diferitele grupuri de persoane care beneficiază de protecție temporară, astfel cum rezultă din modul de redactare a articolului 1 din aceasta. Ea arată, în plus, că în propunerea care a condus la această decizie de punere în aplicare se precizează că Directiva 2001/55 trebuie să asigure aplicarea acelorași standarde și a unui set armonizat de drepturi în întreaga Uniune pentru persoanele găzduite la data prelungirii protecției temporare ( 37 ), aspect confirmat de asemenea de considerentul (7) al deciziei de punere în aplicare menționate. Prin urmare, nu ar fi conciliabil cu această abordare faptul că persoanele strămutate care sunt găzduite în temeiul respectivei directive beneficiază de o protecție temporară a cărei durată ar varia în cadrul Uniunii.

În al treilea rând, potrivit instanței de trimitere, faptul că prelungirea protecției temporare este decisă de Consiliu, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/55, nu permite să se concluzioneze că statele membre ar trebui, cu această ocazie, să evalueze încă o dată cercul beneficiarilor respectivei protecții, întrucât situația persoanelor care beneficiază de protecția temporară facultativă nu a fost modificată mai mult decât cea a persoanelor care intră în mod direct sub incidența acestei directive ( 38 ).

Reclamantul, P, de cetățenie nigeriană, avea drept de ședere temporară în Ucraina valabil până la 31 ianuarie 2023 la momentul în care forțele ruse au lansat o invazie la scară largă în această țară, la 24 februarie 2022. După această invazie, reclamantul a fugit din Ucraina în Țările de Jos, unde s‑a înscris în BRP la 1 iunie 2022. În consecință, el a intrat sub protecția Directivei 2001/55, fără ca secretarul de stat să fi evaluat dacă se putea întoarce în Nigeria în condiții sigure și stabile, și a depus o cerere de azil la 9 august 2022.

La 24 august 2023, secretarul de stat a decis, pe de o parte, să nu mai continue examinarea cererii de azil a reclamantului și, pe de altă parte, să pună capăt protecției temporare în temeiul Directivei 2001/55 de la 4 septembrie 2023.

Secretarul de stat a retras această din urmă decizie în urma hotărârii Consiliului de Stat din 17 ianuarie 2024, din care rezultă, amintim, că secretarul de stat nu putea pune capăt de la 4 septembrie 2023 protecției temporare a grupului de persoane căruia îi aparține reclamantul, în măsura în care această protecție înceta de drept la 4 martie 2024. Reclamantul a fost informat cu privire la acest aspect prin scrisoarea din 24 ianuarie 2024.

La 7 februarie 2024, secretarul de stat a adoptat o decizie de returnare cu privire la reclamant, în care a arătat că protecția temporară de care beneficia acesta va înceta la 4 martie 2024. Respectiva decizie face obiectul acțiunii introduse la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam).

Pe lângă întrebările referitoare la data încetării protecției temporare a grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă pe care le‑am menționat anterior în cadrul expunerii celui de al treilea curent jurisprudențial ( 39 ), instanța de trimitere ridică problema dacă o decizie de returnare poate fi adoptată de un stat membru la o dată la care resortisantul unei țări terțe se află încă în situație de ședere legală pe teritoriul acestui stat ( 40 ).

În această privință, instanța de trimitere arată că din articolul 2 alineatul (1), precum și din articolul 6 alineatele (1) și (6) din Directiva 2008/115 pare să rezulte că, atât timp cât un resortisant al unei țări terțe nu se află în situație de ședere ilegală, nu poate fi adoptată nicio decizie de returnare cu privire la acesta ( 41 ). Aceste elemente ar putea permite să se concluzioneze că secretarul de stat nu era competent să adopte o decizie de returnare la 7 februarie 2024, întrucât la respectiva dată reclamantul se afla încă în situație de ședere legală. În consecință, această decizie ar putea avea caracter prematur.

Totuși, instanța de trimitere consideră că existau motive valabile pentru a permite secretarului de stat să acționeze în acest mod. Astfel, Raad van State (Consiliul de Stat) a considerat în hotărârea din 17 ianuarie 2024 că secretarul de stat era cel care trebuia să stabilească sub ce formă va informa persoanele care beneficiază de protecția temporară facultativă că aceasta va înceta de drept de la 4 martie 2024. Pentru a le garanta protecția jurisdicțională, respectivele persoane au primit o scrisoare prin care au fost informate cu privire la etapele ulterioare ale procedurii și în cele din urmă s‑a decis adoptarea deciziilor de returnare în privința lor în două serii, la 7 și la 23 februarie 2024, pentru a le permite să fie informate cât mai devreme cu privire la consecințele încetării șederii lor legale și pentru a li se mai acorda puțin timp pentru introducerea unor eventuale căi de atac. Potrivit instanței de trimitere, acest mod de a proceda se poate dovedi oportun în măsura în care statele membre sunt obligate să procedeze la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe în cel mai scurt termen ( 42 ).

În plus, această instanță subliniază că, în speță, din însăși decizia de returnare rezultă că ea nu produce efecte înainte de data încetării șederii legale, această decizie indicând în mod clar că reclamantul nu se mai află în situație de ședere legală începând de la 5 martie 2024 și că termenul său de plecare nu începe să curgă decât de la respectiva dată. Cu toate acestea, instanța menționată arată că termenul pentru introducerea unei căi de atac împotriva deciziei menționate începe să curgă de la data adoptării sale.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 6 din Directiva [2008/115] trebuie interpretat în sensul că se opune ca o decizie de returnare să fie emisă la o dată la care un străin încă este în situație de ședere legală pe teritoriul unui stat membru? 2) Pentru răspunsul la întrebarea precedentă este important dacă decizia de returnare indică o dată la care șederea legală se încheie, dacă această dată este în viitorul apropiat și, în plus, dacă efectele juridice ale deciziei de returnare vor intra în vigoare abia la acel moment ulterior? 3) Articolul 1 din Decizia [de punere în aplicare 2023/2409] trebuie interpretat în sensul că prelungirea se referă și la un grup de resortisanți ai unor țări terțe care au fost deja incluși de un stat membru în sfera de aplicare a Directivei [2001/55], în temeiul dispoziției facultative prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare [2022/382], chiar dacă acest stat membru a ales ulterior să nu mai ofere protecție temporară acestui grup de resortisanți ai unor țări terțe?”

Cei trei reclamanți, AI, ZY și BG, de cetățenie algeriană, turcă și, respectiv, pakistaneză, dețineau permise de ședere temporară în Ucraina la momentul în care forțele armate ruse au lansat o invazie la scară largă în această țară, la 24 februarie 2022. După plecarea lor din Ucraina, reclamanții s‑au înscris în BRP și au depus o cerere de azil la o dată la care autoritățile neerlandeze acordau protecție temporară resortisanților țărilor terțe care dețineau un permis de ședere temporară în Ucraina, fără a evalua dacă aceștia se puteau întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau în regiunea lor de origine. Secretarul de stat a acordat, prin urmare, respectivilor resortisanți protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55.

În urma hotărârii Consiliului de Stat din 17 ianuarie 2024, din care reiese că șederea legală înceta de drept la 4 martie 2024, secretarul de stat a adoptat la 7 februarie 2024 decizii de returnare cu privire la reclamanți, în care a indicat că protecția temporară de care beneficiau aceștia va înceta la 4 martie 2024. Deciziile menționate au făcut obiectul unor căi de atac.

Prin hotărârile din 19 martie 2024 și din 27 martie 2024, acțiunile introduse de AI și de BG împotriva deciziilor de returnare care îi priveau au fost admise, iar aceste decizii au fost anulate.

Prin hotărârea din 27 martie 2024, acțiunea introdusă de ZY împotriva deciziei de returnare care îl privea a fost respinsă ca nefondată.

Secretarul de stat și ZY au declarat apel împotriva respectivelor hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat).

Aceste apeluri privesc în esență aceeași problemă de drept, și anume momentul la care încetează protecția temporară pentru celelalte categorii de persoane strămutate prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 cărora li s‑a acordat protecție temporară facultativă în conformitate cu această directivă.

Instanța de trimitere explică faptul că, chiar și după pronunțarea hotărârii sale din 17 ianuarie 2024, care urmărea să asigure unitatea dreptului la nivel național, instanțele neerlandeze au opinii divergente cu privire la modul în care trebuie interpretat articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2001/55 atunci când un stat membru a făcut uz de posibilitatea prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din această directivă de a acorda protecție temporară altor categorii de persoane strămutate și a pus capăt acestei protecții temporare.

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 4 din Directiva [2001/55] trebuie interpretat în sensul că, dacă un stat membru a făcut uz de posibilitatea, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din această directivă, de a oferi protecție temporară în temeiul directivei [menționate] și altor categorii de persoane strămutate (denumite în continuare «grupul facultativ»), protecția temporară a acestui grup facultativ continuă nu numai în cazul unei prelungiri automate astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (1) [din Directiva 2001/55], pentru perioada menționată în această dispoziție, ci și în cazul unei decizii de prelungire a termenului, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (2) [din directiva respectivă], pentru perioada indicată în această dispoziție? 2) Pentru răspunsul la întrebarea dacă protecția temporară a grupului facultativ continuă în cazul unei decizii de prelungire a termenului, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) [din Directiva 2001/55], este relevant dacă un stat membru a decis să pună capăt protecției temporare a grupului facultativ înainte de momentul la care Consiliul a decis prelungirea protecției temporare cu un an, astfel cum prevede [acest] articol 4 alineatul (2)?”

Prin Decizia președintelui Curții din 7 mai 2024, cauzele C‑244/24 și C‑290/24 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Instanțele de trimitere au solicitat ca prezentele cauze să fie judecate potrivit procedurii preliminare accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții. La 7 mai 2024, președintele Curții a admis aceste cereri.

Reclamanții din cauzele principale, guvernul neerlandez, precum și Comisia au depus observații scrise și au participat la ședința care a avut loc la 3 septembrie 2024, în cursul căreia au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

Vom analiza în primul rând a treia întrebare adresată în cauza C‑244/24 și cele două întrebări adresate în cauza C‑290/24, care privesc problematica referitoare la momentul la care un stat membru poate pune capăt protecției temporare facultative. În al doilea rând, vom examina primele două întrebări adresate în cauza C‑244/24, care privesc momentul la care un stat membru poate adopta o decizie de returnare cu privire la persoanele care nu mai beneficiază de protecție temporară facultativă.

Prezentele cauze constituie cu siguranță o bună ilustrare a varietății interpretărilor care pot fi reținute de instanțele naționale cu privire la aceleași dispoziții ale dreptului Uniunii. În această privință, deciziile de trimitere ale Raad van State (Consiliul de Stat) și ale rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam), informează Curtea în mod transparent și complet despre diferitele raționamente juridice adoptate de instanțele neerlandeze. Întrucât bazele dezbaterii juridice sunt astfel stabilite, revine în prezent Curții sarcina de a asigura o interpretare uniformă a dreptului Uniunii.

Atât observațiile scrise, cât și ședința care a avut loc în fața Curții au arătat poziții care corespund în esență celor trei curente jurisprudențiale pe care le‑am prezentat anterior.

Comisia a exprimat o poziție care corespunde în esență primului curent jurisprudențial, și anume că autoritățile neerlandeze puteau decide în mod liber că protecția temporară a grupului de persoane care au beneficiat de protecție facultativă în Țările de Jos va înceta la 4 septembrie 2023.

Referitor la guvernul neerlandez, acesta pare să adere, în observațiile sale scrise, la al doilea curent jurisprudențial, susținând data de 4 martie 2024 ca dată de încetare a protecției temporare. Totuși, în ședință, acest guvern a părut să se ralieze la teza susținută de Comisie, și anume că protecția temporară facultativă putea înceta în orice moment.

În ceea ce îi privește, reclamanții din cauzele principale au apărat poziția ilustrată de al treilea curent jurisprudențial, la care pare să adere instanța de trimitere din cauza C‑244/24, și anume cea în temeiul căreia protecția temporară a grupului de persoane care au beneficiat de protecție facultativă în Țările de Jos încetează de drept la sfârșitul perioadei de prelungire opțională, și anume la 4 martie 2025 ( 43 ).

Deși nu suntem de acord cu întregul raționament dezvoltat de Comisie, susținem totuși poziția apărată de aceasta pentru motivele pe care le vom prezenta în considerațiile care urmează.

Cu titlu introductiv, observăm că reglementarea neerlandeză prevedea, în starea sa inițială, extinderea beneficiului protecției temporare la resortisanții țărilor terțe care dețineau un permis de ședere ucrainean, chiar și temporar, valabil la 23 februarie 2022 și care probabil că părăsiseră Ucraina după 26 noiembrie 2021. Aceasta înseamnă că, în temeiul reglementării respective, beneficiul protecției temporare facultative nu era supus condiției ca acești resortisanți ai unor țări terțe să fi fugit din Ucraina începând cu 24 februarie 2022, dată la care a început invazia militară a forțelor armate ruse.

Totuși, nu considerăm că din această constatare se poate deduce că Regatul Țărilor de Jos ar fi pus în aplicare în mod eronat posibilitatea oferită statelor membre de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și de articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 de a extinde cercul beneficiarilor protecției temporare.

Desigur, din articolul 7 alineatul (1) din această directivă rezultă că statele membre nu pot acorda beneficiul protecției temporare facultative decât unor categorii suplimentare de persoane care au fost „strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine” ( 44 ) precum persoanele prevăzute de decizia de punere în aplicare a Consiliului ca fiind beneficiare ale protecției obligatorii.

În speță, motivul afluxului masiv de persoane strămutate din Ucraina, astfel cum este identificat de Consiliu în Decizia de punere în aplicare 2022/382, este invadarea acestei țări de forțele armate ruse, care a început la 24 februarie 2022 și care dă naștere de la acel moment unui conflict armat ( 45 ).

Totuși, pentru a putea beneficia de protecția temporară facultativă, considerăm că este suficient ca plecarea din Ucraina a resortisanților țărilor terțe și imposibilitatea lor de a se întoarce acolo în condiții sigure și stabile să fie legate de acest conflict armat, fără ca respectiva plecare să trebuiască în mod necesar să coincidă sau să fie ulterioară datei invadării acestui stat de către forțele armate ruse. Astfel, trebuie ca, la momentul acordării protecției amintite, resortisanții țărilor terțe în cauză să aibă calitatea de „persoane strămutate” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2001/55 ( 46 ) și ca această calitate să aibă drept cauză conflictul armat din Ucraina.

Această poziție ne pare coerentă cu dorința exprimată de legiuitorul Uniunii de a aborda în mod flexibil condițiile de acordare a protecției temporare facultative. Arătăm în această privință că, spre deosebire de articolul 2 alineatul (1) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, articolul 2 alineatul (3) din respectiva decizie de punere în aplicare nu impune ca persoanele strămutate să fi părăsit Ucraina la 24 februarie 2022 sau după această dată ( 47 ). În plus, considerentul (14) al Deciziei de punere în aplicare 2022/382 trebuie, în opinia noastră, să ghideze Curtea în interpretarea sa. Astfel, în acest considerent, legiuitorul menționat invită în mod expres statele membre „să aibă în vedere oferirea de protecție temporară acelor persoane care au fugit din Ucraina cu puțin timp înainte de 24 februarie 2022, când tensiunile se intensificaseră, sau care se aflau pe teritoriul Uniunii (de exemplu, în vacanță sau din motive profesionale) chiar înainte de această dată și care, ca urmare a conflictului armat, nu se pot întoarce în Ucraina”.

În orice caz, chiar dacă Curtea ar trebui să considere că autoritățile neerlandeze au pus în aplicare într‑un mod prea larg articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, precum și articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 atunci când au decis să acorde beneficiul protecției temporare facultative resortisanților țărilor terțe care probabil că au părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021, observăm că din deciziile de trimitere reiese că cei patru reclamanți din cauzele principale au părăsit Ucraina probabil după 24 februarie 2022, în urma invaziei ruse, astfel încât, în ceea ce îi privește, decizia individuală a autorităților neerlandeze de a acorda acestor resortisanți ai unor țări terțe o asemenea protecție era întemeiată, fără nicio îndoială, pe aceleași motive precum cele pentru care persoanele care intră sub incidența articolului 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 beneficiază de protecția temporară.

Odată făcute aceste precizări introductive, observăm că nu se contestă că un stat membru poate pune capăt la data pe care o dorește și pentru viitor deciziei sale de a extinde beneficiul protecției temporare la alte persoane decât cele care beneficiază de protecție obligatorie în temeiul dreptului Uniunii, astfel încât, de la această dată, persoane noi nu ar mai putea fi integrate în grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă. În schimb, este mai delicat să se stabilească dacă persoanele care fac deja parte din acest grup pot fi private în orice moment de protecția temporară, în funcție de dorința statului membru care le‑a acordat inițial această protecție. Prin urmare, chestiunea amintită trebuie soluționată înainte de a se ridica, dacă este cazul, problema dacă, în temeiul dreptului Uniunii, această protecție expira la 4 martie 2024 sau va expira la 4 martie 2025 ( 48 ).

Așa cum am indicat anterior, mecanismul de protecție temporară care rezultă din Directiva 2001/55 are caracter excepțional, ceea ce implică faptul că protecția oferită persoanelor strămutate are o durată limitată. Această durată este reglementată de articolul 4 din directiva amintită, care prevede, pe de o parte, durata maximă a prelungirii automate a mecanismului [articolul 4 alineatul (1)] și, pe de altă parte, durata maximă a prelungirii opționale care necesită adoptarea unei decizii de către Consiliu [articolul 4 alineatul (2)].

Conform articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/55, existența unui aflux masiv de persoane strămutate este constatată printr‑o decizie a Consiliului. Potrivit alineatului (3) al acestui articol, decizia menționată are ca efect, în privința persoanelor strămutate pe care le vizează, introducerea în toate statele membre a protecției temporare în conformitate cu dispozițiile acestei directive. Categoriile specifice de persoane cărora li se aplică protecția temporară sunt desemnate prin respectiva decizie, la fel ca și data la care această protecție trebuie să producă efecte.

În plus, din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/55 rezultă că protecția temporară ia sfârșit atunci când s‑a atins durata maximă de punere în aplicare a mecanismului sau în orice moment, atunci când Consiliul adoptă o decizie în acest sens.

Din coroborarea acestor dispoziții rezultă că, odată ce mecanismul de protecție temporară este activat de Consiliu, protecția respectivă este acordată în mod imperativ de statele membre grupului de persoane care beneficiază de protecție obligatorie, așa cum este descris în decizia Consiliului.

Datele de început și de încetare a punerii în aplicare a acestui mecanism sunt stabilite exclusiv la nivelul Uniunii, în temeiul regimului prevăzut de Directiva 2001/55. Durata protecției grupului de persoane care beneficiază de protecție obligatorie coincide cu respectivele date, astfel încât acesteia nu i se poate pune capăt prematur de către un stat membru.

În opinia noastră, situația este diferită în ceea ce privește grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă, care poate fi desemnat de fiecare stat membru în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și al articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382.

Într‑adevăr, considerăm că, pentru persoanele care fac parte din acest grup, statele membre păstrează controlul asupra duratei protecției temporare pe care doresc să le‑o acorde, cu condiția ca această durată să se înscrie în cadrul temporal de punere în aplicare a mecanismului de protecție temporară care este definit la nivelul Uniunii. Cu alte cuvinte, atunci când decid să se prevaleze de posibilitatea de a extinde protecția temporară la alte persoane decât cele care fac parte din grupul de persoane care beneficiază de protecție obligatorie, statele membre nu pot face acest lucru nici înainte de data punerii în aplicare a respectivului mecanism, nici după data încetării acesteia, care sunt stabilite la nivelul Uniunii.

Astfel, pentru grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă, protecția temporară nu începe decât din momentul în care un stat membru decide să extindă cercul beneficiarilor respectivei protecții. Respectivele persoane se bucură, așadar, potențial de protecția temporară prevăzută de Directiva 2001/55 atât timp cât durata maximă a mecanismului nu este atinsă sau cât nu s‑a pus capăt acestuia printr‑o decizie a Consiliului.

Totuși, la fel cum statele membre pot alege categoriile de persoane strămutate cărora doresc să le acorde protecția temporară facultativă prevăzută de Directiva 2001/55, cu condiția ca ele să respecte condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din aceasta, considerăm că statele membre respective pot alege durata pentru care intenționează să pună în aplicare această protecție. În plus, în măsura în care protecția temporară acordată în temeiul respectivei dispoziții și al articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2002/382 nu rezultă dintr‑o obligație prevăzută de dreptul Uniunii, ci dintr‑o decizie a unui stat membru care își exprimă dorința de a extinde cercul beneficiarilor protecției amintite, considerăm că acest stat membru trebuie să poată retrage protecția menționată în mod autonom.

În consecință, statele membre pot, în opinia noastră, să decidă în mod liber să pună capăt, înainte de data încetării mecanismului stabilit la nivelul Uniunii, protecției temporare pe care au acordat‑o grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de cazul grupului de persoane care beneficiază de protecție obligatorie, statele membre nu sunt obligate să alinieze durata protecției temporare a grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă nici cu cea care rezultă din prelungirea automată prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55, nici cu cea care decurge, dacă este cazul, din prelungirea opțională prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din această directivă. Așa cum vom avea ocazia să precizăm în considerațiile care urmează, statele membre trebuie totuși să se asigure că decizia lor nu contravine obiectivelor dreptului Uniunii și respectă principiile generale ale acestui drept.

Pe scurt, în ceea ce privește durata protecției temporare, este necesar, în opinia noastră, să se facă distincție între regimul aplicabil grupului de persoane care beneficiază de protecție obligatorie și cel aplicabil grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă. Această distincție este consecința logică a marjei de manevră pe care articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 o lasă statelor membre. Respectivele dispoziții permit astfel acestora din urmă să aprecieze, în funcție de considerațiile proprii, dacă doresc să pună în aplicare posibilitatea oferită de dispozițiile menționate și, în caz afirmativ, pentru ce categorii de persoane, la ce moment și pentru ce durată.

În schimb, contrar Comisiei, nu credem că o asemenea distincție se poate explica prin faptul că ar trebui să se considere că al doilea grup se află în afara domeniului de aplicare al Deciziei de punere în aplicare 2022/382. Într‑adevăr, observăm că articolul 2 din această decizie de punere în aplicare este intitulat „Persoane cărora li se aplică protecția temporară”. Articolul 2 alineatul (3) din decizia de punere în aplicare menționată stabilește, desigur, o aplicare facultativă a protecției temporare altor persoane decât cele prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din aceeași decizie de punere în aplicare. Totuși, aceasta nu înseamnă că persoanele menționate la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 sunt excluse din domeniul de aplicare al respectivei decizii de punere în aplicare. Dimpotrivă, din momentul în care un stat membru alege să pună în aplicare această dispoziție, persoanele pe care le desemnează ca fiind beneficiare ale protecției temporare intră în domeniul de aplicare al deciziei de punere în aplicare menționate și, în sens mai larg, al mecanismului de protecție temporară instituit de legiuitorul Uniunii. Respectivele persoane beneficiază în acest caz de protecția prevăzută de Directiva 2001/55, cu alte cuvinte, de drepturile materiale enumerate de directiva amintită, pe care statul membru respectiv este obligat să le acorde pentru perioada pe care o consideră adecvată.

Astfel, constatarea potrivit căreia grupul de persoane care beneficiază, prin voința unui stat membru, de protecție facultativă intră în domeniul de aplicare al Deciziei de punere în aplicare 2022/382 nu împiedică posibilitatea ca acest grup să fie supus unui regim diferit în ceea ce privește durata protecției temporare de care beneficiază, ca urmare a marjei de manevră pe care legiuitorul Uniunii a decis să o recunoască statelor membre. În temeiul respectivei marje de manevră, acestea din urmă au posibilitatea de a reexamina oportunitatea de a menține acordarea protecției temporare persoanelor care compun grupul menționat în funcție de elemente precum posibilitatea acestor persoane de a se întoarce în țara sau în regiunea lor de origine în condiții sigure și stabile, existența unor posibile abuzuri, un aflux important de resortisanți ai țărilor terțe proveniți din alte state membre ca rezultat al deplasărilor secundare sau chiar caracterul limitat al capacităților de primire de care dispun statele membre. Aceste state pot fi de asemenea determinate să constate că menținerea protecției temporare în beneficiul grupului facultativ nu mai este necesară pentru a menține buna funcționare a sistemului lor de examinare a cererilor de protecție internațională. Adăugăm că o asemenea reexaminare care poate determina statele membre să pună capăt protecției pe care au acordat‑o anterior unor persoane care, în principiu, nu au acest drept, este coerentă cu caracterul excepțional și, prin urmare, limitat în timp al protecției temporare.

Trebuie precizat de asemenea că, prin punerea în aplicare a posibilității care le este oferită pentru o anumită perioadă, care nu corespunde în mod necesar celei care se aplică, în temeiul doar al dreptului Uniunii, grupului de persoane care beneficiază de protecție obligatorie, statele membre nu aduc atingere obiectivelor urmărite de Directiva 2001/55 și de Decizia de punere în aplicare 2022/382, printre care figurează protecția bunei funcționări a sistemelor de azil ale statelor membre în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate. Dimpotrivă, aceste state membre favorizează deja, pentru o anumită perioadă, realizarea respectivelor obiective ( 49 ).

Din acest punct de vedere, un demers precum cel întreprins de Regatul Țărilor de Jos ne pare preferabil unei lipse totale a protecției categoriilor de persoane care pot beneficia numai de protecție facultativă. De altfel, nu trebuie uitat că însăși logica articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și a articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 este de a permite statelor membre atât să nu acorde niciuneia dintre aceste categorii de persoane protecția temporară prevăzută de directiva amintită, cât și să acorde respectiva protecție numai anumitor categorii dintre cele menționate ( 50 ).

Această logică ar trebui, în opinia noastră, să se aplice în același mod duratei protecției în discuție. În această privință, trebuie subliniat, asemenea guvernului neerlandez, că soluția care ar obliga statele membre care au pus în aplicare în mod voluntar posibilitatea de care dispun de a acorda protecția temporară anumitor categorii suplimentare de persoane să respecte durata maximă a mecanismului de protecție temporară prevăzută la nivelul Uniunii, fie cea care rezultă din prelungirea automată (4 martie 2024), fie cea care decurge din prelungirea opțională (4 martie 2025 ( 51 )) a acestui mecanism, și care deci ar interzice respectivelor state membre să pună capăt în mod anticipat protecției temporare facultative, ar putea contraveni obiectivelor urmărite de Directiva 2001/55 și de Decizia de punere în aplicare 2022/382, stimulând statele membre să renunțe la punerea în aplicare a posibilității pe care le‑o oferă articolul 7 alineatul (1) din directiva amintită și articolul 2 alineatul (3) din decizia de punere în aplicare menționată ( 52 ).

Considerăm că argumentele invocate împotriva acestei teze, atât de participanții la prezenta procedură, cât și de instanțele neerlandeze care au fost chemate să adopte o poziție cu privire la această problematică, în măsura în care sunt în favoarea încetării de drept a protecției temporare a grupului facultativ, în temeiul doar al dreptului Uniunii, la 4 martie 2024 sau la 4 martie 2025, trebuie să fie înlăturate.

În primul rând, trebuie analizat argumentul potrivit căruia articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 stabilește posibilitatea statelor membre de a acorda unor categorii suplimentare de persoane strămutate protecția temporară prevăzută de această directivă, astfel încât ar trebui să se deducă din acești termeni că directiva menționată se aplică integral resortisanților țărilor terțe care aparțin grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă, inclusiv în ceea ce privește durata protecției temporare prevăzute de aceeași directivă. În opinia noastră, din precizarea făcută în acest mod de legiuitorul Uniunii rezultă că, în cazul în care un stat membru decide să facă uz de respectiva posibilitate, el este ținut să respecte obligațiile pe care i le impune Directiva 2001/55, care constau în esență în a garanta acestor resortisanți ai țărilor terțe drepturile materiale enumerate în capitolul III din directiva amintită.

De altfel, resortisanții țărilor terțe menționați vor continua să beneficieze de această protecție temporară facultativă atât timp cât mecanismul este în vigoare în temeiul dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care statul membru care a acordat protecția respectivă decide între timp să îi pună capăt. Astfel, considerăm că marja de apreciere pe care articolul 7 alineatul (1) din directiva amintită și articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 o lasă statelor membre este incompatibilă cu argumentul potrivit căruia încetarea protecției temporare a resortisanților țărilor terțe care aparțin grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă ar fi reglementată exclusiv de articolul 6 din aceeași directivă. Acest din urmă articol trebuie interpretat, în opinia noastră, mai degrabă în sensul că, la fel cum activarea mecanismului de protecție temporară este de competența exclusivă a Uniunii, încetarea acestuia este reglementată exclusiv de dreptul Uniunii. În cadrul perioadei în care respectivul mecanism este în vigoare, statele membre pot decide în mod liber, pentru perioada pe care o doresc, să facă uz de posibilitatea de a extinde beneficiul mecanismului menționat la alte categorii de persoane decât cele care beneficiază de acesta de drept în temeiul dreptului Uniunii.

În al doilea rând, în ceea ce privește constatarea potrivit căreia articolul 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409 prevede că protecția temporară acordată persoanelor menționate la articolul 2 din Decizia de punere în aplicare 2022/382 se prelungește cu o perioadă de un an până la 4 martie 2025, nu credem că este necesar să se deducă de aici că această prelungire se aplică în mod imperativ grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă, în temeiul posibilității oferite de alineatul (3) al acestui articol, fără să fie posibil ca statul membru care a făcut uz de această posibilitate să pună capăt respectivei protecții în mod anticipat. Astfel, la fel ca prelungirea automată prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55, este necesar să se considere că prelungirea opțională prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din directiva amintită privește mecanismul protecției temporare ca atare. În acest fel, mecanismul respectiv este prelungit pentru toți beneficiarii actuali și viitori ai protecției temporare, fără a aduce atingere posibilității statelor membre de a reveni asupra alegerii lor de a acorda această protecție altor categorii de persoane decât cele menționate la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, posibilitatea amintită fiind inerentă caracterului facultativ al articolului 7 alineatul (1) din directiva menționată și al articolului 2 alineatul (3) din respectiva decizie de punere în aplicare.

În al treilea rând, disparitățile dintre reglementările naționale, cu deplasările secundare care pot urma, care pot rezulta din faptul că fiecare stat membru este liber să stabilească durata pentru care decide să acorde protecția temporară prevăzută de Directiva 2001/55 altor categorii de persoane decât cele prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 sunt consecința naturală a alegerii făcute de legiuitorul Uniunii de a stabili o dispoziție facultativă a cărei punere în aplicare lasă o marjă de apreciere statelor membre ( 53 ). Însăși existența unei asemenea posibilități oferite de acest legiuitor statelor membre permite de altfel să se înlăture argumentul potrivit căruia, într‑un domeniu de competență partajată între Uniune și statele membre, acestea din urmă și‑ar fi pierdut competența de a acționa din moment ce Uniunea și‑a exercitat competența.

În al patrulea rând, recunoaștem că nu suntem de acord cu raționamentul dezvoltat de Raad van State (Consiliul de Stat) întemeiat pe o distincție între alineatele (1) și (2) ale articolului 4 din Directiva 2001/55, potrivit căruia grupul de persoane care beneficiază de protecție facultativă nu ar intra sub incidența Deciziei de punere în aplicare 2023/2409 pentru simplul motiv că secretarul de stat a ales, înainte de 19 octombrie 2023 (data adoptării acestei decizii de punere în aplicare), să nu mai facă uz de posibilitatea prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382.

Primo, considerăm că trebuie să se facă o distincție clară între, pe de o parte, decizia unui stat membru de a nu mai acorda pentru viitor protecția temporară facultativă unor persoane noi și, pe de altă parte, decizia acestui stat membru de a pune capăt, la o anumită dată, protecției temporare facultative de care persoanele beneficiau până atunci. Nu considerăm că prima dintre aceste decizii are în mod necesar un impact asupra datei de încetare a protecției temporare facultative a persoanelor care beneficiază deja de aceasta. Cu alte cuvinte, într‑o situație în care, spre deosebire de situația din prezentele cauze, un stat membru nu ar fi decis să pună capăt în mod anticipat protecției temporare facultative pe care a ales să o acorde anumitor categorii de persoane, această protecție nu ar înceta de drept la 4 martie 2024 pentru simplul motiv că acest stat a decis, înainte de data adoptării Deciziei de punere în aplicare 2023/2409, să nu acorde pentru viitor protecția temporară facultativă unor persoane noi.

Secundo, distincția efectuată de Raad van State (Consiliul de Stat) între perioada care intră sub incidența articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și cea care intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) din această directivă ni se pare artificială, în măsura în care instanța amintită consideră ca fiind decisivă constatarea potrivit căreia, spre deosebire de prelungirea automată care rezultă din prima dintre aceste dispoziții, prelungirea opțională prevăzută de cea de a doua dintre dispozițiile menționate necesită o nouă evaluare care să conducă la o decizie a Consiliului. Într‑adevăr, subliniem că, având în vedere caracterul său excepțional și, așadar, durata sa limitată, necesitatea de a menține în vigoare mecanismul de protecție temporară face obiectul unei reevaluări permanente, iar decizia adoptată de Consiliu în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată nu constituie decât una dintre prevederi, cealaltă fiind decizia Consiliului de a pune capăt în orice moment, la propunerea Comisiei, mecanismului de protecție temporară, în conformitate cu dispozițiile articolului 6 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă. Astfel, monitorizarea și reexaminarea constante a situației pe care le efectuează Comisia ( 54 ) intervin inclusiv în primii doi ani ai punerii în aplicare a acestui mecanism, prin urmare decizia adoptată de Consiliu în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/55 nu constituie decât o recunoaștere expresă a necesității de a menține mecanismul de protecție temporară, această menținere făcând deja obiectul unei reevaluări continue.

Având în vedere toate aceste elemente, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare în cauza C‑244/24 și la cele două întrebări adresate în cauza C‑290/24 că articolul 4 și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, precum și articolul 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să decidă să pună capăt, în orice moment și înainte să fie atinsă durata maximă a mecanismului de protecție temporară stabilită la nivelul Uniunii, protecției temporare pe care a decis în mod liber să o acorde altor categorii de persoane strămutate din Ucraina decât cele prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 prin exercitarea posibilității prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din respectiva directivă și la articolul 2 alineatul (3) din decizia de punere în aplicare menționată.

Totuși, este necesar să se precizeze că, atunci când un stat membru decide să acorde protecția temporară facultativă sau să pună capăt acesteia în mod anticipat, el pune în aplicare dreptul Uniunii, așa încât marja sa de apreciere este încadrată de acest drept.

Astfel, marja de apreciere recunoscută statelor membre nu trebuie să fie utilizată de acestea într‑un mod care ar aduce atingere obiectivului Directivei 2001/55 și efectului util al acesteia ( 55 ). În această privință, ni se pare important să punem accentul pe capitolul IV din directiva amintită, care are ca obiect să garanteze beneficiarilor protecției temporare accesul la procedura de azil. Prin urmare, statele membre ar trebui să se asigure că resortisanții țărilor terțe a căror protecție temporară facultativă este retrasă înainte de expirarea perioadei maxime stabilite la nivelul Uniunii nu sunt împiedicați să își exercite efectiv dreptul de a depune o cerere de protecție internațională. Aceasta implică de asemenea, după cum a recunoscut guvernul neerlandez în ședință, ca cererile de protecție internațională care nu au fost retrase să fie examinate.

Mai mult, statele membre trebuie să exercite posibilitatea de care dispun cu respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii, printre care figurează principiul securității juridice și cel al protecției încrederii legitime ( 56 ).

Trebuie amintit că principiul securității juridice impune ca normele de drept să fie clare și precise, iar efectele lor să fie previzibile, mai ales atunci când pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi, pentru ca justițiabilii să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să ia decizii în consecință ( 57 ).

Arătăm în această privință că Regatul Țărilor de Jos a formalizat într‑un regulament din 17 august 2022, pe de o parte, desemnarea categoriilor de persoane care compun grupul celor care beneficiază de protecție facultativă și, pe de altă parte, data încetării acestei protecții, și anume, într‑o primă etapă, 4 martie 2023 ( 58 ). Într‑o a doua etapă, respectiva dată a fost amânată, printr‑un regulament din 1 martie 2023, la 4 septembrie 2023 ( 59 ). Considerăm că aceste norme sunt clare, precise și cu efecte previzibile.

Incertitudinea care a putut apărea ulterior cu privire la data exactă de încetare a protecției temporare a grupului de persoane care beneficia de protecție facultativă rezultă din divergențele de poziții ale instanțelor neerlandeze. Prezentele trimiteri preliminare sunt destinate tocmai să pună capăt acestei incertitudini.

Referitor la principiul protecției încrederii legitime, trebuie amintit că dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă națională l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise ( 60 ). În speță, nu identificăm nici în scrisorile secretarului de stat, nici în reglementarea neerlandeză, asigurări precise care ar fi putut crea, în percepția grupului de persoane care beneficiază de protecție facultativă, o încredere suficientă în faptul că durata acestei protecții va fi identică cu durata maximă stabilită la nivelul Uniunii ( 61 ).

Adăugăm că împrejurarea că autoritățile neerlandeze au decis să amâne până la 4 martie 2024 data încetării protecției de care beneficiau reclamanții nu ne pare contestabilă în lumina principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, din moment ce prin această amânare autoritățile respective intenționau să respecte hotărârea Consiliului de Stat din 17 ianuarie 2024, ceea ce ni se pare conform cu cerințele statului de drept. Desigur, imperativele de claritate, de precizie și de previzibilitate a normelor de drept ar fi putut determina autoritățile menționate să adopte un alt regulament pentru a formaliza data de 4 martie 2024. În aceste condiții, în măsura în care, având în vedere normele care decurg din Directiva 2001/55, din Decizia de punere în aplicare 2022/382 și din Decizia de punere în aplicare 2023/2409, autoritățile neerlandeze erau îndreptățite, în opinia noastră, să prevadă data de 4 septembrie 2023, nu considerăm că acestora li se poate reproșa că au adoptat o măsură favorabilă persoanelor în cauză atunci când au decis să amâne respectiva dată până la 4 martie 2024.

În final, revine instanțelor de trimitere sarcina de a verifica dacă Regatul Țărilor de Jos a exercitat posibilitatea de care dispune, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și al articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, cu respectarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

Prin intermediul primelor două întrebări, pe care le vom examina împreună, instanța de trimitere în cauza C‑244/24 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un resortisant al unei țări terțe care locuiește în mod legal pe teritoriul unui stat membru, în temeiul posibilității exercitate de acest stat membru de a‑i recunoaște beneficiul protecției temporare, să facă obiectul unei decizii de returnare înainte de data încetării respectivei protecții, inclusiv atunci când efectele deciziei menționate sunt suspendate până la respectiva dată, iar această dată este în viitorul apropiat.

În temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2008/115, ea „se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru”.

În plus, din articolul 6 alineatul (1) din această directivă rezultă că statele membre trebuie să emită o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor.

Or, în linia acestor dispoziții, considerăm că reiese în mod clar din jurisprudența Curții că un stat membru nu poate adopta o decizie de returnare împotriva unui resortisant al unei țări terțe decât în măsura în care acesta se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul său ( 62 ).

Desigur, articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2008/115 prevede printre altele că aceasta nu interzice statelor membre să adopte o decizie privind încetarea șederii legale, împreună cu o decizie de returnare. Totuși, dispoziția amintită nu merge atât de departe încât să permită adoptarea unei decizii de returnare înainte de terminarea șederii legale a persoanei în cauză, chiar dacă aceasta nu își produce efectele decât de la data la care încetează respectiva ședere legală.

În opinia noastră, nici contextul specific prezentelor cauze, nici dispozițiile pe care Directiva 2001/55 le consacră în capitolul V ( 63 ) returnării persoanelor ulterior protecției temporare nu militează în favoarea unei flexibilități a regulii potrivit căreia nu poate fi adoptată o decizie de returnare atât timp cât șederea este legală. Adăugăm că adoptarea anticipată a unei astfel de decizii cu o amânare a efectelor sale până la momentul la care șederea devine ilegală nu permite luarea în considerare a unei eventuale evoluții a situației individuale a persoanei vizate de această decizie care a putut interveni între timp ( 64 ). De altfel, această practică poate avea un impact negativ asupra resortisanților țărilor terțe în cauză, întrucât articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1860 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind utilizarea Sistemului de informații Schengen pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală ( 65 ) impune statelor membre să introducă fără întârziere în acest sistem (SIS) o semnalare cu privire la aceștia de îndată ce se emite o decizie de returnare.

Este totuși necesar să se răspundă preocupărilor exprimate atât de instanța de trimitere în cauza C‑244/24, cât și de guvernul neerlandez. Aceste preocupări se referă, pe de o parte, la riscul de dezorganizare la care ar fi expuse autoritățile competente ca urmare a necesității de a adopta simultan, încă de la data încetării protecției temporare, un număr foarte important de decizii de returnare. Pe de altă parte, adoptarea anticipată a unei decizii de returnare ale cărei efecte sunt suspendate până când șederea devine ilegală ar favoriza protecția jurisdicțională a persoanelor în cauză, permițându‑le acestora să își pregătească eventualele căi de atac. Elementele menționate necesită din partea noastră următoarele observații.

În primul rând, considerăm că riscul de dezorganizare evocat poate fi evitat dacă autoritățile competente anticipează suficient pregătirea deciziilor de returnare. În această privință, imposibilitatea autorităților respective de a adopta astfel de decizii înainte ca șederea să devină ilegală nu înseamnă că acestora le este imposibil să ia măsuri pregătitoare în acest scop, de exemplu prin audierea persoanelor în cauză.

În al doilea rând, deși statele membre sunt obligate să emită o decizie de returnare cu privire la orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, s‑ar putea admite că, într‑o situație care implică un aflux masiv de persoane strămutate, o asemenea obligație nu merge atât de departe încât să impună acestor state să ia o asemenea decizie imediat după data încetării protecției temporare, atât timp cât respectiva decizie este adoptată într‑un termen scurt de la această dată.

În al treilea rând, protecția jurisdicțională a persoanelor în cauză ar putea fi favorizată suficient printr‑o informare prealabilă care să indice acestor persoane că protecția lor temporară va expira la o anumită dată.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam, Țările de Jos), și de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) după cum urmează: 1) Articolul 4 și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri, articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 a Consiliului din 4 martie 2022 de constatare a existenței unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina în înțelesul articolului 5 din Directiva 2001/55/CE și având drept efect introducerea unei protecții temporare, precum și articolul 1 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2023/2409 a Consiliului din 19 octombrie 2023 de prelungire a protecției temporare, astfel cum a fost introdusă prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382, trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să decidă să pună capăt, în orice moment și înainte să fie atinsă durata maximă a mecanismului de protecție temporară stabilită la nivelul Uniunii, protecției temporare pe care a decis în mod liber să o acorde altor categorii de persoane strămutate din Ucraina decât cele prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 prin exercitarea posibilității prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din respectiva directivă și la articolul 2 alineatul (3) din decizia de punere în aplicare menționată. Atunci când un stat membru decide să pună capăt în mod anticipat protecției temporare facultative, el trebuie să se asigure că marja de apreciere care îi este recunoscută de dreptul Uniunii nu este exercitată într‑un mod care ar aduce atingere obiectivelor Directivei 2001/55 și efectului util al acesteia. Respectivul stat membru este de asemenea obligat să respecte principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securității juridice și protecției încrederii legitime. 2) Articolul 6 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală trebuie interpretat în sensul că se opune ca un resortisant al unei țări terțe care locuiește în mod legal pe teritoriul unui stat membru, în temeiul posibilității exercitate de acest stat membru de a‑i recunoaște beneficiul protecției temporare, să facă obiectul unei decizii de returnare înainte de data încetării protecției amintite, inclusiv atunci când efectele acestei decizii sunt suspendate până la respectiva dată, iar această dată este în viitorul apropiat.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 22 octombrie 2024 ( 1 )