Concluziile avocatului general domnul D. Spielmann prezentate la 23 octombrie 2025.###

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 ianuarie 2024, Germania/Comisia (T‑409/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2024:34), prin care Tribunalul a anulat Decizia C(2021) 3918 final a Comisiei din 3 iunie 2021 privind ajutorul de stat SA.56826 (2020/N) – Germania – Reforma din 2020 a schemei de sprijin pentru cogenerare și privind ajutorul de stat SA.53308 (2019/N) – Germania – Modificarea schemei de sprijin pentru centralele existente de cogenerare a energiei termice și a energiei electrice [articolul 13 din Gesetz zur Neuregelung des Kraft‑Wärme‑Kopplungsgesetzes (Legea privind noua reglementare a Legii privind cogenerarea energiei termice și a energiei electrice din 21 decembrie 2015 (BGBl. 2015 I, p. 2498, denumită în continuare „KWKG din 2016”)] (denumită în continuare „decizia în litigiu”), prin care aceasta a constatat că diverse măsuri (denumite în continuare „măsurile în litigiu”) care vizează sprijinul pentru producția de energie electrică în centralele de cogenerare a energiei termice și a energiei electrice (combined heat and power, denumite în continuare „CHP”) constituie ajutoare de stat.

În prezenta cauză, Curtea este chemată să ofere clarificări cu privire la interpretarea condiției privind „resursele de stat”, astfel cum este prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE. În special, aceasta va avea ocazia să se pronunțe cu privire la problema dacă domeniul de aplicare al Hotărârii din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, denumită în continuare „Hotărârea PreussenElektra, EU:C:2001:160), care furnizează criteriul juridic pentru a exclude angajarea resurselor de stat, trebuie interpretat într‑un mod mai strict decât reiese din hotărârea atacată.

Istoricul litigiului figurează la punctele 2-26 din hotărârea atacată. Acesta poate fi rezumat după cum urmează.

La 28 ianuarie 2019 și la 23 septembrie 2020, autoritățile germane au notificat Comisiei o serie de măsuri de modificare a KWKG din 2016, dintre care unele au fost din nou modificate în cursul lunii decembrie 2020. Toate aceste măsuri corespund legislației privind sprijinul acordat CHP în vigoare de la 1 ianuarie 2021 (denumită în continuare „KWKG din 2020”), la care se adaugă un ultim amendament referitor la plafonarea contribuției în favoarea producătorilor de hidrogen, astfel cum se prevede la articolul 27 din KWKG din 2020.

KWKG din 2020 are ca obiectiv printre altele îmbunătățirea eficienței energetice și a protecției climei și a mediului prin creșterea producției nete de energie electrică CHP până în 2025.

În acest scop, el prevede o serie de măsuri de sprijin i) pentru producția de energie electrică în centralele CHP de înaltă eficiență nou‑construite, modernizate și renovate, ii) pentru sistemele de termoficare și de răcire centralizată eficiente din punct de vedere energetic, iii) pentru instalațiile de stocare a energiei termice și a răcirii, iv) pentru producția de energie electrică prin cogenerare în centralele CHP existente, de înaltă eficiență și alimentate cu gaz, în sectorul termoficării centralizate (denumite în continuare, împreună, „măsurile de sprijin pentru CHP”), precum și v) o măsură de plafonare a contribuției în favoarea producătorilor de hidrogen.

Aceste măsuri iau forma fie a unei prime, care poate fi însoțită de un bonus, care se adaugă la veniturile obținute din vânzarea la prețul pieței a energiei electrice produse, fie, numai în cazul fabricării de gaze industriale, în care producția de hidrogen constituie majoritatea valorii adăugate totale, a unei plafonări a cuantumului contribuției care poate fi recuperată de la producătorii de hidrogen de către operatorii de rețea.

Sprijinul se acordă fie prin intermediul unor cereri de ofertă organizate de autoritatea națională de reglementare, și anume Bundesnetzagentur (Agenția Federală a Rețelelor, Germania, denumită în continuare „BNetzA”), fie direct în temeiul KWKG din 2020. În acest din urmă caz, beneficiarii au în mod automat dreptul de a primi sprijinul respectiv atunci când îndeplinesc criteriile de eligibilitate, ceea ce este verificat de Bundesamt für Wirtschaft und Ausfuhrkontrolle (Oficiul Federal pentru Economie și Controlul Exporturilor, Germania, denumit în continuare „BAFA”), la cererea beneficiarilor respectivi. În cazul în care aceștia din urmă îndeplinesc toate criteriile, BAFA emite o autorizație care confirmă eligibilitatea lor.

În prezenta cauză, prezintă o importanță deosebită mecanismul de finanțare a măsurilor în litigiu pe care Tribunalul îl descrie ca având două niveluri.

La primul nivel, operatorul de rețea de distribuție sau de transport în cauză este obligat prin lege să plătească operatorilor centralelor CHP, ai instalațiilor de stocare și ai sistemelor de termoficare și de răcire centralizată (denumiți în continuare „operatorii centralelor CHP și ai celorlalte instalații legate de CHP” sau „beneficiarii CHP”) racordați la rețeaua sa cuantumurile prevăzute de KWKG din 2020, iar acești beneficiari au dreptul să le primească (denumit în continuare „suplimentul de preț KWKG”).

Pentru ca fiecare operator de rețea să fie compensat pentru sarcina financiară suplimentară ce rezultă din obligațiile sale în temeiul KWKG din 2020, această lege a instituit un mecanism prin care sarcina respectivă este repartizată în mod echitabil între operatorii de rețea (distribuție sau transport) proporțional cu consumul clienților conectați la rețeaua lor, apoi compensată prin intermediul contribuției KWKG din 2020.

Astfel, într‑o primă etapă, operatorii de rețea de transport rambursează operatorilor de rețea de distribuție suma totală pe care aceștia din urmă au plătit‑o beneficiarilor CHP. Într‑o a doua etapă, operatorii de rețea de transport calculează cuantumul total al plăților pe care le‑au efectuat în totalitate operatorilor de rețea de distribuție și beneficiarilor CHP. Această sumă totală este apoi împărțită la consumul total de energie electrică. Rezultatul reprezintă sarcina medie pe kilowatt‑oră (KWh) de energie electrică pentru măsurile în litigiu (denumită în continuare „contribuția KWKG”). Operatorii de rețea de distribuție sunt obligați să plătească operatorilor de rețea de transport contribuția KWKG pentru fiecare KWh de energie electrică pe care l‑au distribuit utilizatorilor finali.

Cuantumul contribuției KWKG este calculat în fiecare an de operatorii de rețea de transport potrivit metodologiei prevăzute de KWKG din 2020 și sub controlul BAFA și al BNetzA. Acesta este exprimat printr‑un preț uniform pe KWh de energie electrică consumată, sub rezerva ratei reduse de care beneficiază anumite categorii de utilizatori.

La al doilea nivel, operatorii de rețea au dreptul, fără a fi obligați prin lege, să repercuteze contribuția KWKG în calculul tarifelor de rețea pe care le solicită clienților lor, utilizatori finali de energie electrică, pentru fiecare KWh de energie electrică furnizată în Germania prin rețeaua de energie electrică. Prin derogare, operatorii de rețea de transport au dreptul de a solicita o contribuție KWKG redusă pentru utilizatorii mari consumatori de energie, cum ar fi producătorii de hidrogen.

KWKG din 2020 prevede o limită bugetară anuală de 1,8 miliarde de euro pentru măsurile în litigiu și, prin urmare, pentru contribuția KWKG totală.

La 3 iunie 2021, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

Prin această decizie, Comisia a calificat măsurile în cauză drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, constatând că acestea sunt finanțate prin intermediul resurselor de stat. În special, la punctele 220 și 221 din decizia în litigiu, pe de o parte, Comisia a concluzionat că măsurile de sprijin pentru CHP erau finanțate din veniturile provenite dintr‑o contribuție obligatorie de iure impusă de stat, gestionate și alocate în conformitate cu dispozițiile legislației. Pe de altă parte, Comisia a considerat că măsura privind plafonarea contribuției KWKG în favoarea producătorilor de hidrogen constituie o renunțare la resurse de stat.

Comisia a constatat însă că măsurile în litigiu sunt compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, astfel încât a decis să nu ridice obiecții.

Republica Federală Germania a introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, în susținerea căreia a invocat un motiv unic, întemeiat pe interpretarea și pe aplicarea eronate ale articolului 107 alineatul (1) TFUE, în măsura în care Comisia constatase că întreprinderile vizate de măsurile în litigiu beneficiau de ajutoare acordate prin intermediul resurselor de stat.

La punctul 36 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența rezultată din Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES ( 2 ), potrivit căreia pot fi calificate drept resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, pe de o parte, fonduri alimentate printr‑o taxă sau alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale, gestionate și repartizate în conformitate cu această legislație (primul criteriu) și, pe de altă parte, sume care rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente (al doilea criteriu). Aceste două criterii constituie criterii alternative ale noțiunii de „resurse de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 3 ).

Într‑o primă etapă, Tribunalul a analizat, la punctele 41-118 din hotărârea atacată, dacă măsurile de sprijin pentru CHP erau finanțate prin intermediul resurselor de stat și, într‑o a doua etapă, a examinat, la punctele 119-126 din hotărârea menționată, dacă aceasta era situația în ceea ce privește măsura referitoare la plafonarea contribuției KWKG în favoarea producătorilor de hidrogen.

În ceea ce privește măsurile de sprijin pentru CHP, în primul rând, Tribunalul a examinat, la punctele 56-90 din hotărârea atacată, dacă contribuția KWKG sau suplimentul de preț KWKG constituie o taxă sau o altă contribuție obligatorie în sensul primului criteriu. În al doilea rând, la punctele 91-100 din această hotărâre, Tribunalul a verificat dacă cuantumurile acestei contribuții sau ale acestui supliment de preț rămân sub control public constant, în sensul celui de al doilea criteriu. În al treilea rând, la punctele 101-117 din hotărârea menționată, Tribunalul a respins argumentele Comisiei referitoare la aplicarea în speță a jurisprudenței rezultate din Hotărârea PreussenElektra.

În ceea ce privește primul criteriu, mai întâi, la punctul 67 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat printre altele că plățile obligatorii efectuate de operatorii de rețea beneficiarilor CHP, întrucât aveau loc la „primul nivel” al lanțului de aprovizionare, priveau numai alocarea fondurilor în conformitate cu legea, în măsura în care acești operatori erau obligați în mod legal să acorde un sprijin financiar beneficiarilor CHP. În schimb, acestea nu ofereau nicio indicație cu privire la originea fondurilor utilizate de operatorii de rețea. Potrivit Tribunalului, a constata că aceste plăți constituie o taxă sau o altă contribuție obligatorie în sensul jurisprudenței relevante ar însemna să se considere că finanțarea măsurilor de sprijin pentru CHP se confundă cu alocarea fondurilor către beneficiari.

În continuare, la punctele 68-71 din această hotărâre, Tribunalul a făcut distincție între situația din speță, în care operatorii de rețele nu au nicio obligație legală de a repercuta contribuția KWKG asupra clienților lor la al doilea nivel al lanțului de aprovizionare, de cele examinate în jurisprudența invocată de Comisie în susținerea deciziei sale ( 4 ).

În plus, la punctele 71 și 72 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că Comisia nu a explicat la ce moment și de către cine era efectuată gestionarea fondurilor.

În sfârșit, la punctele 73-77 din aceeași hotărâre, Tribunalul a precizat că nu se poate susține că statul și‑a însușit resursele operatorilor de rețea, întrucât aceștia din urmă nu erau în mod necesar debitorii finali ai sarcinii financiare determinate de măsurile de sprijin pentru CHP. Astfel, posibilitatea operatorilor de rețea de a impune clienților lor sarcina acestor măsuri era suficientă pentru a exclude faptul că acești operatori sunt debitorii finali ai sarcinii respective.

În raport cu al doilea criteriu, și anume controlul statului asupra resurselor în discuție, Tribunalul a constatat, la punctul 93 din hotărârea atacată, că Comisia nu l‑a examinat în mod clar și expres în decizia în litigiu, cele două criterii în cauză fiind alternative.

În orice caz, la punctele 98-100 din această hotărâre, Tribunalul a statuat că acest al doilea criteriu nu este îndeplinit în speță. Astfel, împrejurarea că fondurile utilizate erau afectate prin lege în mod exclusiv executării anumitor misiuni tindea mai degrabă să demonstreze, în lipsa oricărui alt element în sens contrar, tocmai că statul nu era în măsură să dispună de fondurile respective, cu alte cuvinte că statul nu ar fi putut decide o afectare diferită de cea prevăzută de lege.

În ceea ce privește jurisprudența rezultată din Hotărârea PreussenElektra, Tribunalul a decis, la punctele 101-117 din hotărârea atacată, că Comisia a considerat în mod eronat că aceasta nu este aplicabilă în speță pentru motivul că măsurile de sprijin pentru CHP nu constituie o „simplă reglementare a prețurilor” în sensul acestei hotărâri. Astfel, în acest scop, Comisia ar fi trebuit să stabilească, independent de aspectul dacă măsurile de sprijin pentru CHP constituie sau nu o măsură de „simplă reglementare a prețurilor”, că avantajul în favoarea beneficiarilor CHP nu este acordat de operatorii de rețea, care sunt entități private, prin intermediul resurselor lor financiare proprii, ci că aceștia sunt mandatați de stat să gestioneze o resursă de stat.

Întrucât a concluzionat că măsurile de sprijin pentru CHP nu sunt finanțate din resurse de stat, Tribunalul a dedus din aceasta, la punctele 119-126 din hotărârea atacată, că plafonarea contribuției KWKG în favoarea producătorilor de hidrogen nu poate fi asimilată unei renunțări la resurse de stat.

Pe baza acestei motivări, Tribunalul a admis motivul unic invocat de Republica Federală Germania și a anulat decizia în litigiu.

La 3 aprilie 2024, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii atacate. Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate și respingerea acțiunii în primă instanță ca nefondată.

Cu titlu subsidiar, aceasta solicită Curții, în ceea ce privește măsurile menționate în considerentul (198) literele (a)-(d) al deciziei în litigiu, și anume măsurile de sprijin pentru CHP, anularea hotărârii atacate și respingerea acțiunii în primă instanță ca nefondată.

În orice caz, Comisia solicită obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în recurs.

Republica Federală Germania solicită Curții respingerea recursului, confirmarea hotărârii atacate, precum și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Pledoariile părților au fost ascultate în ședința din 11 iunie 2025.

În susținerea recursului, care privește numai măsurile de sprijin pentru CHP, Comisia invocă un motiv unic, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea criteriului privind „resursele de stat” prevăzut la articolul 107 alineatul (1) TFUE și în calificarea juridică a faptelor. Acest motiv conține două aspecte. Înainte de a le examina, considerăm totuși necesar să formulăm câteva observații introductive cu privire la cadrul juridic relevant.

Trebuie amintit că pentru calificarea ca ajutor de stat este necesară îndeplinirea a patru condiții, printre care existența unei intervenții a statului sau prin intermediul resurselor de stat. S‑a stabilit de mult timp că o astfel de condiție este îndeplinită dacă, pe de o parte, măsura este acordată direct sau indirect prin intermediul acestor resurse și, pe de altă parte, aceasta este imputabilă statului membru în cauză ( 5 ).

În ceea ce privește condiția referitoare la imputabilitate, aceasta impune să se examineze dacă autoritățile publice au fost implicate în adoptarea măsurii în discuție. Este cert că orice măsură stabilită pe cale legislativă este, prin acest simplu fapt, imputabilă statului membru în cauză ( 6 ).

În ceea ce privește condiția ca avantajul să fie acordat prin intermediul resurselor de stat, care face obiectul motivului unic invocat de Comisie în prezenta cauză, Curtea a statuat în mod repetat că îndeplinirea acestei condiții impune existența unei sarcini financiare specifice care să greveze bugetul de stat ( 7 ). Aceasta a precizat în continuare că o astfel de sarcină financiară există nu numai în cazul unui transfer pozitiv de fonduri publice, ci și în cazul renunțării la venituri care ar fi fost plătite în mod normal statului ( 8 ) și că nu este necesar ca această sarcină să fie dovedită, crearea unui risc concret al realizării sale în viitor fiind suficientă ( 9 ).

În sfârșit, Curtea a completat „dematerializarea” transferului de resurse de stat care rezultă din această jurisprudență, considerând că noțiunea de „resurse de stat” înglobează toate mijloacele pecuniare pe care autoritățile publice le pot utiliza în mod efectiv pentru a susține întreprinderi, fără a fi relevant dacă aceste mijloace aparțin sau nu în mod permanent patrimoniului statului. Potrivit Curții, chiar dacă sumele acordate prin intermediul unei măsuri de sprijin financiar nu sunt permanent în posesia Trezoreriei, aceste sume pot constitui totuși resurse de stat atunci când rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente ( 10 ).

Limita criteriului privind controlul public a fost apoi trasată în Hotărârea PreussenElektra. Întrebările adresate Curții în cauza aflată la originea acestei hotărâri se refereau la articolul 4 alineatele (2) și (3) din Legea germană privind alimentarea rețelei publice cu curent electric din surse regenerabile. În temeiul acestei dispoziții, întreprinderile de aprovizionare cu energie electrică erau obligate să cumpere energia electrică produsă în zona lor de aprovizionare din surse regenerabile de energie la prețuri minime bazate pe venitul mediu pe KWh provenit din furnizarea de energie electrică tuturor consumatorilor finali de către întreprinderile de aprovizionare cu energie electrică.

În ceea ce privește problema dacă erau astfel mobilizate resurse de stat, Curtea a răspuns negativ. Mai întâi, aceasta a clarificat că distincția stabilită la articolul 107 alineatul (1) TFUE între „ajutoarele acordate de state” și ajutoarele acordate „prin intermediul resurselor de stat” urmărește numai să includă în noțiunea de „ajutor de stat” avantajele care sunt acordate direct de stat, precum și cele care sunt acordate prin intermediul unui organism public sau privat, desemnat sau înființat de acest stat ( 11 ). Pe baza acestei constatări, Comisia a concluzionat că obligația, stabilită în sarcina întreprinderilor private de aprovizionare cu energie electrică, de a achiziționa la prețuri minime stabilite energia electrică produsă din surse de energie regenerabilă nu conduce la niciun transfer direct sau indirect de resurse de stat către întreprinderile care produc acest tip de energie ( 12 ).

Criteriul juridic care decurge din această hotărâre constituie linia de demarcație între măsurile naționale care au un caracter pur normativ și măsurile de ajutor, numai acestea din urmă implicând utilizarea unor resurse de stat.

Mai recent, Curtea a fost chemată să examineze condiția privind „resursele de stat” într‑o serie de cauze referitoare la sistemele naționale de sprijinire a producției de energie electrică, în special cea provenită din surse de energie regenerabile, finanțate prin intermediul unor suplimente de preț impuse de stat cumpărătorilor de energie electrică. În ceea ce privește condiția ca avantajul să fie acordat prin intermediul resurselor de stat, Curtea a aplicat un criteriu potrivit căruia fondurile de origine privată trebuie calificate drept resurse de stat dacă provin din contribuții obligatorii impuse de legislația statului membru în cauză și dacă sunt administrate și repartizate în conformitate cu această legislație ( 13 ).

În Hotărârea DOBELES HES, Curtea a arătat că acest din urmă criteriu și cel al controlului public sunt cele două criterii alternative ale noțiunii de „resurse de stat” ( 14 ).

Prin intermediul primului aspect, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că sarcina financiară a măsurilor de sprijin pentru CHP asumată de operatorii de rețea de distribuție nu constituie o taxă sau o altă contribuție obligatorie în sensul jurisprudenței Curții și că, prin urmare, în speță nu au fost mobilizate resurse de stat.

Aceasta consideră că concluzia Tribunalului se întemeiază pe trei constatări, toate trei afectate de o eroare de drept.

Mai întâi, potrivit Comisiei, Tribunalul a considerat, la punctele 65-70 și 89 din hotărârea atacată, că, pentru a stabili existența unor resurse de stat, este necesar să se evite orice confuzie între utilizarea și originea fondurilor. Astfel, persoana obligată la plata contribuției ar trebui să se distingă de persoana care a colectat această contribuție și a plătit‑o cu titlu de ajutor unei terțe persoane. Din moment ce, precum în speță, aceste două persoane coincid, fiecare operator de rețea de distribuție fiind debitorul contribuției KWKG, precum și persoana responsabilă cu plata suplimentului de preț KWKG către beneficiarii CHP, nu ar exista resurse de stat. În schimb, Comisia consideră că niciun element din articolul 107 alineatul (1) TFUE și nici din jurisprudența evocată de Tribunal nu permite să se impună existența unei relații triunghiulare între persoana obligată la plata contribuției, persoana responsabilă cu acordarea ajutorului și beneficiarul acestuia.

În continuare, potrivit Comisiei, la punctele 71, 72 și 88 din hotărârea atacată, Tribunalul a reproșat acestei instituții că nu a demonstrat că fondurile generate de suplimentul de preț KWKG erau colectate și gestionate în conformitate cu legislația națională. Tribunalul ar fi considerat această colectare și gestionare drept o condiție care se adaugă celei referitoare la existența unei contribuții obligatorii. În schimb, Comisia consideră că, potrivit jurisprudenței, nu este necesar să fie îndeplinite alte condiții, precum gestionarea și repartizarea fondurilor în conformitate cu legislația națională, simpla calitate de taxă fiind suficientă pentru a stabili existența unor resurse de stat.

Cu titlu subsidiar, Comisia adaugă că, în orice caz, primele două argumente ale Tribunalului se întemeiază pe o altă eroare, în măsura în care Tribunalul a statuat în mod eronat că mecanismul de repartizare a sarcinii financiare între operatorii de rețea nu poate fi considerat o „gestionare a fondurilor” pentru motivul că acest mecanism instituie doar o compensare a sarcinii între operatorii de rețea.

În sfârșit, Comisia apreciază că, la punctele 73-76 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că Comisia nu demonstrase că operatorii rețelei de distribuție erau efectiv supuși unei contribuții obligatorii, dat fiind că aceștia din urmă ar fi avut posibilitatea de a repercuta contribuția asupra clienților lor. În această privință, Comisia arată că, potrivit jurisprudenței, simpla posibilitate de a repercuta costurile suplimentare asupra terților este inoperantă în vederea constatării existenței unor resurse de stat.

Republica Federală Germania respinge toate aceste argumente.

Din motive de claritate a expunerii, aprecierea noastră se va baza pe criticile Comisiei cu privire la diferitele constatări efectuate de Tribunal pentru a concluziona în sensul anulării deciziei în litigiu în hotărârea atacată.

În ceea ce privește prima dintre aceste constatări, trebuie amintită încă o dată premisa raționamentului pe care Tribunalul l‑a dezvoltat în această parte a hotărârii atacate.

După ce a observat că existența unei taxe sau a unei alte contribuții obligatorii în temeiul legii permite să se constate că fondurile de stat au fost utilizate pentru finanțarea avantajului astfel acordat, Tribunalul a afirmat că întrucât plățile obligatorii efectuate de operatorii de rețea către operatorii centralelor și ai celorlalte instalații CHP au loc la „primul nivel” al lanțului de aprovizionare, acestea nu oferă „nicio indicație” cu privire la originea fondurilor utilizate de operatorii de rețea cu scopul de a acorda beneficiarilor sprijinul financiar. În opinia sa, a concluziona că plățile în cauză constituie o taxă sau o altă contribuție obligatorie echivalează cu a considera că finanțarea măsurilor de sprijin pentru CHP se confundă cu alocarea fondurilor către beneficiari ( 15 ).

În opinia Tribunalului, jurisprudența referitoare la măsurile de ajutor de stat prin care se urmărește susținerea producției de energie electrică, în special cea provenită din surse de energie regenerabile, confirmă această constatare. Astfel, în hotărârile relevante, fondurile aveau la origine contribuții obligatorii asupra energiei electrice impuse consumatorilor de energie electrică, ceea ce demonstra finanțarea de către stat a măsurilor. În schimb, împrejurarea că operatorilor de rețea le revine obligația de a plăti sume beneficiarilor permite numai să se constate alocarea fondurilor în conformitate cu legea ( 16 ).

Această analiză a Tribunalului nu se pretează, în opinia noastră, la nicio obiecție.

Astfel, trebuie arătat că această jurisprudență se întemeiază pe o interpretare a Hotărârii PreussenElektra potrivit căreia resursele de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE nu sunt angajate atunci când un sprijin financiar acordat de autoritățile publice anumitor întreprinderi este finanțat exclusiv prin impunerea unor sarcini care revin operatorilor privați și este plătit beneficiarilor direct de acești operatori. Rezultă că „primul nivel” al lanțului de aprovizionare, care constă în obligația legală a operatorilor de rețea de cumpărare la un preț majorat cu o primă care poate fi însoțită de un bonus, nu poate, în sine, să implice angajarea de resurse de stat.

Necesitatea existenței unei relații triunghiulare între debitorul contribuției, entitatea însărcinată cu acordarea sprijinului financiar și beneficiarul acesteia se explică prin faptul că jurisprudența condiționează originea statală a fondurilor utilizate de existența unei contribuții obligatorii la „al doilea nivel” al lanțului de aprovizionare.

Hotărârile Essent, FVE Holýšov și DOBELES HES, citate de Comisie în susținerea tezei sale, permit în realitate confirmarea faptului că aprecierile Tribunalului cu privire la acest aspect sunt întemeiate.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Essent, suplimentul de preț în discuție era plătit de consumatori operatorilor de rețea de transport, colectat de o societate desemnată în acest scop prin lege și transferat celor patru întreprinderi naționale producătoare de energie electrică cu titlu de compensație pentru costurile suportate de aceleași întreprinderi înainte de liberalizarea pieței.

În hotărârea sa, Curtea a constatat că suplimentul în cauză constituia o sarcină impusă în mod unilateral de lege consumatorilor care erau obligați să o plătească. Astfel, acest supliment era o taxă în sensul articolelor 30 și 110 TFUE și, prin urmare, își avea originea într‑o resursă de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 17 ).

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea FVE Holýšov, era vorba despre măsuri în beneficiul producătorilor de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile sub forma unui preț minim de achiziție sau a unei prime care majorează prețul de piață plătit de operatorii rețelei de energie electrică. Aceste măsuri erau finanțate printr‑o contribuție specială, sub forma unui supliment plătit de consumatorii finali acestor operatori.

În hotărârea pronunțată în recurs, ca răspuns la un argument invocat de recurente, Curtea a declarat că faptul că fondurile provin dintr‑o contribuție obligatorie este suficient pentru a caracteriza resurse de stat ( 18 ). Or, dintr‑o simplă lectură a punctelor din hotărârea Tribunalului vizate de argumentul acestor recurente ( 19 ) reiese că Curtea a intenționat să respingă astfel critica lor la adresa calificării contribuției speciale menționate drept taxă parafiscală.

Deducem din aceste hotărâri că orice contribuție obligatorie la „al doilea nivel” al lanțului de aprovizionare, care servește la compensarea costurilor suplimentare rezultate din obligația legală care revine operatorilor de rețele și de transport de energie electrică de a cumpăra energie electrică la un preț determinat la „primul nivel” al lanțului de aprovizionare este necesară pentru a stabili existența unei taxe sau a unei contribuții obligatorii care îndeplinește condiția privind „resursele de stat”. În schimb, o astfel de obligație legală nu implică angajarea unor resurse de stat decât dacă este combinată cu contribuția obligatorie menționată. Hotărârea de sinteză pronunțată în cauza DOBELES HES, care privește un regim de finanțare pe două niveluri similar celui în discuție în prezenta cauză, confirmă această interpretare ( 20 ).

Cu alte cuvinte, contrar celor susținute de Comisie în recursul formulat, în cauzele care se înscriu pe această linie jurisprudențială, „al doilea nivel” nu ține doar de cadrul factual, ci constituie un element decisiv în aprecierea juridică a Curții.

Având în vedere cele ce precedă, nu se poate susține, în opinia noastră, că prima constatare care rezultă din cuprinsul punctelor 65-70 din hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept.

În ceea ce privește a doua constatare a Tribunalului, trebuie amintit că Comisia îi reproșează că a prezumat că suplimentul de preț KWKG trebuie nu numai să constituie o contribuție obligatorie, ci și să fie administrat în conformitate cu legislația națională ( 21 ).

Astfel, Comisia nu este de acord cu interpretarea dată de Tribunal punctului 35 din Hotărârea DOBELES HES, potrivit căreia, „[a]stfel, fondurile trebuie considerate «resurse de stat» […] dacă provin din contribuții obligatorii impuse prin legislația statului membru în cauză și dacă sunt administrate și repartizate în conformitate cu această legislație”. În opinia Comisiei, acest punct și jurisprudența la care se referă trebuie interpretate în sensul că simpla calitate de taxă sau de contribuție obligatorie este suficientă pentru a stabili existența unor resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Acest argument al Comisiei se întemeiază pe două motive principale.

În primul rând, interpretarea pe care o preconizează ar fi conformă cu jurisprudența ulterioară Hotărârii Essent, în special cu punctul 46 din Hotărârea FVE Holýšov.

Nu suntem de acord.

Astfel, punctul 46 din Hotărârea FVE Holýšov, analizat deja anterior la punctul 65 din prezentele concluzii, urmărește în mod clar să clarifice sensul punctelor 65-72 din Hotărârea EEG 2012, în care Curtea a examinat aspectul dacă sumele generate de plata pe care operatorii de rețea de transport de energie electrică aveau dreptul să o solicite de la furnizorii de energie electrică implicau o resursă de stat asimilabilă unei taxe. Răspunsul Curții fusese negativ pentru motivul că legislația în cauză nu obliga furnizorii să repercuteze asupra utilizatorilor finali sumele astfel plătite ( 22 ).

La punctul 46 din Hotărârea FVE Holýšov, Curtea a arătat că faptul de a proveni dintr‑o contribuție care implică repercutarea obligatorie este suficient pentru a caracteriza resurse de stat. Acest lucru a fost deja menționat mai sus. Trebuie adăugat că ea a respins astfel interpretarea, invocată de recurente în această cauză, potrivit căreia o obligație de plată impusă unilateral de stat combinată cu o reducere corelativă a bugetului de stat ( 23 ) implică angajarea resurselor de stat, în lipsa unei repercutări obligatorii în avalul lanțului de aprovizionare.

Respingerea acestei interpretări a fost confirmată în Hotărârea WEPA Hygieneprodukte ș.a./Comisia ( 24 ). În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, recurentele susțineau că Tribunalul ar fi trebuit să aplice o noțiune de „taxă” înțeleasă ca fiind impunerea unilaterală și printr‑un act de putere publică a unei obligații de plată, precum și un criteriu referitor la existența unei legături suficient de directe între bugetul de stat și suprataxa în cauză. În această privință, Curtea a considerat că, printre altele, jurisprudența referitoare la taxele sau la contribuțiile obligatorii impuse consumatorilor sau utilizatorilor finali „nu menționează o asemenea noțiune și nici un asemenea criteriu” ( 25 ).

Pe scurt, nu se poate susține că plățile obligatorii de către operatorii de rețea către întreprinderile producătoare de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile, care au loc la „primul nivel”, sunt de natură să mobilizeze resurse de stat pentru simplul motiv că au fost impuse unilateral prin lege. Dimpotrivă, caracterul statal al resurselor poate fi stabilit numai ca urmare a existenței unei repercutări obligatorii asupra utilizatorilor finali, la „al doilea nivel”, a cuantumului corespunzător acestor plăți.

Odată ce această contribuție obligatorie este identificată, logica controlului public care stă la baza acestei jurisprudențe implică necesitatea de a verifica dacă sumele astfel colectate sunt utilizate în scopul acordării unui avantaj beneficiarilor în conformitate cu legislația.

Rezultă că, atunci când reglementarea națională în cauză include un „prim nivel” precum în speță, condiția privind gestionarea și repartizarea fondurilor alimentate dintr‑o contribuție obligatorie în conformitate cu legislația națională este indispensabilă pentru ca aceste fonduri să poată fi calificate drept „resurse de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În al doilea rând, Comisia apreciază că, în Hotărârea Essent, la care se referă punctul 34 din Hotărârea DOBELES HES, Curtea a preluat integral și fără alte calificări noțiunea de „taxă” sau de „impozit” în sensul actualelor articole 30 (taxe cu efect echivalent unei taxe vamale) și 110 (impozite interne discriminatorii) TFUE pentru a concluziona că suplimentul de preț în cauză se aseamănă cu o taxă și, prin urmare, provine din resurse de stat. Comisia observă că această noțiune impune numai ca „sarcina pecuniară să fie impusă operatorului în temeiul unui act unilateral al autorității” ( 26 ).

Acest argument nu este de natură să infirme concluzia la care am ajuns la punctul 78 din prezentele concluzii.

Astfel, este necesar să se arate că, în Hotărârea Essent, care este anterioară evocării criteriului privind existența unei taxe sau a unei contribuții obligatorii în acest domeniu ( 27 ), punctele care urmează raționamentul amintit de Comisie evidențiază necesitatea unei gestionări și a unei repartizări a fondurilor în conformitate cu legislația statului. Astfel, din cuprinsul acestor puncte reiese că, în conformitate cu legislația națională, taxa în cauză era plătită operatorului de rețea, apoi transferată societății desemnate prin lege, care nu dispunea de nicio posibilitate de a utiliza fondurile respective pentru alte destinații decât cele prevăzute de această legislație ( 28 ).

Prin urmare, nu se poate deduce din Hotărârea Essent că respectivul caracter statal al resurselor depinde exclusiv de exercitarea autorității publice, inerent impunerii unei obligații de plată, independent de o gestionare și de o repartizare a fondurilor care rezultă dintr‑o astfel de obligație în conformitate cu legislația statului membru în cauză.

În orice caz, nu considerăm că faptul că articolele 30 și 110 TFUE, pe de o parte, și articolul 107 TFUE, pe de altă parte, privesc în speță o acțiune fiscală a statului care constituie un obstacol în calea pieței interne, aceasta poate justifica o interpretare convergentă a noțiunii de „taxă”. Trebuie amintit, în această privință, că primele două dispoziții au un obiectiv diferit în raport cu cea din urmă. Astfel, în timp ce articolele 30 și 110 TFUE urmăresc să mențină libera circulație a mărfurilor și concurența între produsele naționale și produsele importate, articolul 107 TFUE are ca scop, într‑un mod mai general, protejarea concurenței între întreprinderi prin interzicerea oricărui ajutor acordat de un stat membru și care îndeplinește condițiile prevăzute de acesta.

Pe de altă parte, Comisia arată că condiția referitoare la gestionarea și la repartizarea fondurilor în cauză în conformitate cu legislația statului nu poate fi considerată o condiție autonomă în măsura în care aceasta înseamnă că inițiativa de a institui o contribuție obligatorie trebuie să aparțină statului, iar nu celor două asociații de drept privat. Ea citează în această privință Hotărârile Pearle ș.a. și Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE ( 29 ).

Este adevărat că, în hotărârile pronunțate în aceste două cauze, Curtea a considerat că o obligație de plată impusă debitorului prin intermediul unei intervenții a statului nu implică utilizarea de resurse de stat pentru motivul că această obligație nu a fost instituită de stat.

Interpretarea preconizată de Comisie echivalează totuși cu confundarea condiției potrivit căreia un avantaj trebuie acordat „prin intermediul resurselor de stat” cu cea a imputabilității în sarcina statului. Astfel, considerăm că condiția privind gestionarea și repartizarea fondurilor în conformitate cu legislația statului impune să se verifice nu numai dacă modalitățile de alocare a sprijinului financiar sunt prevăzute în amonte de această legislație, ci și dacă aceleași modalități sunt de natură să excludă orice posibilitate ca fondurile în cauză să fie utilizate pentru alte alocări decât cea prevăzută de legislația menționată.

În consecință, Comisia a susținut în mod eronat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, în primul rând, că condiția privind gestionarea și repartizarea fondurilor în conformitate cu legislația națională constituie o condiție necesară pentru angajarea resurselor de stat și, în al doilea rând, că inițiativa instituirii suplimentului de preț KWKG care provine de la statul german nu este suficientă pentru a dovedi angajarea resurselor sale.

Având în vedere cele de mai sus, nu suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia punctele 71, 72, 80-85, 88 și 97-99 din hotărârea atacată ar fi afectate de aceste două erori de drept.

Trebuie amintit că Comisia susține, cu titlu subsidiar, că primele două constatări ale Tribunalului se întemeiază pe o calificare juridică eronată a faptelor, întrucât Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că mecanismul de repartizare a sarcinii financiare între operatorii de rețea prevăzut de KWKG nu poate fi considerat o „gestionare a fondurilor” pentru motivul că acest mecanism instituie doar o compensare a sarcinii între operatorii de rețea ( 30 ).

Potrivit Comisiei, pe de o parte, sarcina financiară care revine operatorilor de rețea de distribuție nu ar rezulta din plata suplimentului de preț KWKG, pentru care acești operatori ar fi fost rambursați de operatorii de rețea de transport, ci din plata contribuției KWKG pe care operatorii de rețea de distribuție ar plăti‑o operatorilor de rețea de transport. Aceștia din urmă ar utiliza veniturile aferente contribuției menționate pentru a compensa costurile suplimentare suportate pentru plata respectivului supliment de preț către beneficiarii CHP. Pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi ținut seama de rolul BAFA și al BNetzA în alegerea beneficiarilor și în stabilirea cuantumului suplimentului de preț KWKG în aplicarea legii. Astfel, un asemenea mecanism ar permite operatorilor de rețea să „gestioneze și să repartizeze” sarcina financiară a măsurilor de sprijin pentru CHP.

Această eroare a Tribunalului ar fi de natură să determine anularea hotărârii atacate în măsura în care, dacă, așa cum a afirmat Tribunalul în prima sa constatare, ar fi necesară o relație triunghiulară între persoana obligată la plata taxei sau a contribuției obligatorii, entitatea însărcinată cu acordarea sprijinului financiar și beneficiarul acesteia, cerința respectivă ar fi îndeplinită în speță. Astfel, rolul operatorilor de rețea de transport în mecanismul de compensare ar dovedi această relație triunghiulară.

Având în vedere excepția de inadmisibilitate invocată de Republica Federală Germania împotriva acestei critici, ne limităm să arătăm că, contrar celor susținute de acest stat membru, ea vizează constatarea Tribunalului potrivit căreia fluxul de plată dintre operatorii de rețele de transport și operatorii de rețea de distribuție nu constituie o gestionare de fonduri în sensul jurisprudenței referitoare la noțiunea de taxă sau de contribuție obligatorie. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, examinarea în raport cu o dispoziție a dreptului Uniunii a calificării juridice care a fost atribuită dreptului național de Tribunal constituie o chestiune de drept care este de competența Curții în stadiul recursului ( 31 ).

În ceea ce privește temeinicia prezentei critici, în opinia noastră, referirea la „gestionarea fondurilor” presupune ca entitatea care colectează taxa sau contribuția obligatorie să fie obligată, în conformitate cu legea, să desfășoare o oarecare activitate de gestionare a fondurilor alimentate din această taxă. Or, tocmai elementul respectiv lipsește în speță.

O astfel de activitate de gestionare nu este desfășurată de operatorii de rețea în cadrul mecanismului de repartizare a sarcinii financiare, din moment ce fondurile în cauză nu pot fi considerate ca provenind dintr‑o taxă sau dintr‑o contribuție obligatorie. Activitatea menționată nu poate fi desfășurată nici de entitățile destinatare ale plății suplimentului de preț KWKG, și anume operatorii centralelor și ai celorlalte instalații CHP, aceste entități fiind beneficiarii sprijinului financiar în cauză.

Rezultă că, la punctele 71 și 72 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept în calificarea juridică a faptelor.

Nici critica Comisiei împotriva celei de a treia constatări a Tribunalului nu poate fi admisă.

Astfel, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că, pentru a dovedi existența unei contribuții obligatorii, nu este suficient ca Comisia să demonstreze că debitorii dispuneau de posibilitatea de a repercuta sarcina economică rezultată din această contribuție asupra terților. În această privință, ne limităm să facem trimitere la analiza pe care am dezvoltat‑o în raport cu primele două constatări ale Tribunalului.

Prin urmare, în opinia noastră, din constatările efectuate de Tribunal la punctele 73-76 din hotărârea atacată nu reiese nicio eroare de drept.

În recursul formulat, Comisia susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea Hotărârii PreussenElektra.

Mai precis, Comisia îi reproșează că a considerat că domeniul de aplicare al acestei hotărâri nu este limitat la cazurile în care statul intervine prin reglementarea prețului de piață al unei tranzacții, ci acoperă și situații în care statul impune o obligație de plată directă între părți private, fără ca aceste obligații să se întemeieze pe o oarecare relație de tranzacție.

Comisia apreciază că jurisprudența rezultată din Hotărârea PreussenElektra se limitează la excluderea posibilității de a considera că reglementarea prețurilor de către un stat membru angajează resurse de stat. Astfel, aceasta nu s‑ar aplica decât în cazul stabilirii unor prețuri minime pentru cumpărător sau maxime pentru vânzător și, prin urmare, al raportului de contraprestație dintre particulari. Or, în speță, legislația germană nu s‑ar limita la a prevedea o asemenea reglementare a prețurilor. Într‑adevăr, operatorii de rețea ar fi obligați să plătească suplimentul de preț KWKG beneficiarilor CHP, independent de orice achiziție de energie electrică.

În sfârșit, Comisia amintește jurisprudența privind noțiunea de „taxă” în sensul articolelor 30 și 110 TFUE, din care se poate deduce că elementul determinant este aspectul dacă plata constituie contraprestația pentru un serviciu determinat, prestat efectiv și individual operatorului economic, caz în care această plată nu intră în sfera noțiunii de „taxă”, sau dacă servește la finanțarea îndeplinirii unei misiuni de serviciu public, caz în care intră sub incidența acesteia.

Republica Federală Germania se opune tuturor argumentelor Comisiei.

Trebuie să se observe de la bun început că acest aspect al motivului unic invocat de Comisie constituie o critică a întregului raționament urmat de Tribunal la punctele 101-118 din hotărârea atacată.

Mai precis, aceasta reproșează Tribunalului că a considerat că domeniul de aplicare al Hotărârii PreussenElektra include în mod exclusiv măsurile de sprijin financiar finanțate prin impunerea sarcinilor care revin întreprinderilor private și care sunt plătite beneficiarilor direct de acestea. Astfel, el ar fi neglijat aspectul că o asemenea măsură trebuie să constea într‑o reglementare a prețurilor pieței. Aceasta din urmă este, așadar, concepută de Comisie ca fiind un element ulterior care se încadrează în criteriul juridic stabilit în Hotărârea PreussenElektra.

În susținerea acestei interpretări, Comisia citează Hotărârile EEG 2012 și ENEA ( 32 ). Comisia apreciază că în aceste hotărâri măsurile naționale în cauză, care presupuneau obligația de a cumpăra produse la un anumit preț sau, respectiv, în anumite cantități, constituiau o reglementare a prețurilor pieței. Acest element ar fi justificat o constatare a neangajării resurselor de stat.

Or, considerăm că aceste hotărâri nu sunt de natură să susțină interpretarea Comisiei, pentru motivele expuse la punctele următoare.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea EEG 2012, reglementarea în discuție impunea operatorilor de rețele de distribuție obligația de a plăti producătorilor de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile o remunerație prevăzută de lege sau o primă de piață și de a transmite această energie electrică operatorilor de rețea de transport. În schimb, operatorii de rețele de transport interregional de înaltă și de foarte înaltă tensiune aflați în amonte erau obligați să plătească operatorilor de rețele de distribuție locală de joasă sau de medie tensiune echivalentul remunerațiilor și al primelor de piață plătite de aceștia din urmă producătorilor menționați și să comercializeze energia electrică introdusă în rețeaua lor pe piață. Dacă prețul astfel obținut nu le permitea să acopere sarcina financiară rezultată din obligația legală de a remunera această energie electrică la tarifele stabilite prin lege, operatorii de rețele de transport interregional de înaltă și de foarte înaltă tensiune aflați în amonte aveau dreptul să solicite ca furnizorii care aprovizionează utilizatorii finali să le plătească diferența („contribuția EEG”). Acești furnizori aveau dreptul de a repercuta asupra utilizatorilor finali sumele plătite în temeiul acestei contribuții ( 33 ).

Așa cum s‑a arătat deja mai sus, Curtea a considerat că un simplu drept de a repercuta sumele plătite cu titlu de contribuție EEG nu este suficient pentru a califica această contribuție drept „taxă”. Astfel, aceasta s‑a pronunțat numai cu privire la „al doilea nivel” al lanțului de aprovizionare cu energie electrică, fără a constata că „primul nivel” al acesteia se caracteriza printr‑o reglementare a prețurilor pieței ( 34 ).

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea ENEA, legislația în discuție în litigiul principal stabilea un program de sprijin pentru producția de energie electrică produsă prin cogenerare prin intermediul unei obligații de achiziționare. Această obligație consta în a impune întreprinderilor care vând energie electrică utilizatorilor finali ca o parte, în speță 15 % din ansamblul vânzărilor lor anuale de energie electrică, să provină din producția categoriei de energie electrică menționate. Președintele autorității naționale de reglementare în domeniul energiei aproba tarifele maxime de vânzare a energiei electrice, astfel încât, în anumite împrejurări, furnizorii de energie electrică achiziționau energia electrică produsă prin cogenerare la un preț superior celui practicat în cadrul vânzării către utilizatorii finali, ceea ce determina un supracost pentru aceștia ( 35 ).

În hotărârea sa, Curtea nu a considerat că măsura în cauză constituie o reglementare a prețurilor. În plus, chiar presupunând că această măsură ar face parte dintr‑o astfel de categorie, răspunsul negativ în ceea ce privește angajarea resurselor de stat era motivat exclusiv de „lipsa unei repercutări integrale a unui astfel de supracost asupra utilizatorului final, a finanțării sale printr‑o contribuție obligatorie impusă de statul membru sau a unui mecanism de compensare integrală” ( 36 ). Cu alte cuvinte, în lipsa unui mecanism de repercutare obligatorie a supraprețului menționat, era aplicabil criteriul juridic din Hotărârea PreussenElektra, care exclude utilizarea resurselor de stat.

Comisia susține de asemenea că Tribunalul a adoptat, în special la punctele 108, 109 și 114 din hotărârea atacată, o interpretare excesiv de largă a jurisprudenței privind schemele de sprijin pentru producția de energie electrică. Mai precis, această critică vizează constatarea potrivit căreia elementul decisiv pentru a concluziona în sensul angajării resurselor de stat este faptul că întreprinderile private în cauză „sunt mandatate de stat să gestioneze o resursă de stat, iar nu sunt doar obligate să cumpere utilizând resurse financiare proprii” ( 37 ). Potrivit Comisiei, noțiunea de „obligație de cumpărare” ar descrie în realitate o reglementare a prețurilor pieței. În schimb, această noțiune nu ar include o obligație de plată care revine unei entități private față de o altă entitate, independent de orice relație contractuală între aceste două entități. În cazul în care Curtea ar fi dorit să acopere astfel de obligații de plată, ne‑am fi putut aștepta în mod legitim ca aceasta să indice că entitățile private respective nu sunt „doar supuse unei obligații de plată utilizând resurse proprii” ( 38 ).

Or, distincția semantică dintre „obligația de cumpărare” și „obligația de plată” nu ne convinge. Astfel, considerăm că este clar că utilizarea primei expresii de către Curte este pur circumstanțială, în măsura în care sistemele naționale care urmăresc susținerea producției de energie electrică, examinate în această jurisprudență, cuprind în mod tipic obligații de cumpărare în sarcina operatorilor din lanțul de aprovizionare cu energie electrică.

Trebuie adăugat că, contrar celor susținute de Comisie, această distincție nu este susținută de Hotărârea Fallimento Esperia și GSE ( 39 ).

În această hotărâre, Curtea a examinat o schemă națională de sprijin pentru producția de energie verde care urmărea să garanteze injectarea unei cote de energie electrică verde în rețeaua electrică națională pe o bază anuală.

Potrivit Curții, punerea la dispoziție gratuită a unor certificate verzi în beneficiul producătorilor naționali de energie electrică verde nu era susceptibilă să mobilizeze resurse de stat, din moment ce valoarea economică a acestor certificate părea să rezulte numai din obligația legală care revenea anumitor producători și importatori de a le cumpăra. Astfel, avantajul reprezentat de această punere la dispoziție gratuită a certificatelor verzi părea finanțat din resurse care proveneau de la producătorii sau importatorii respectivi ( 40 ). Cu toate acestea, Curtea a arătat de asemenea că aceeași schemă impunea unei entități controlate de Ministerul Economiei și Finanțelor cumpărarea certificatelor verzi excedentare în raport cu cele pe care anumiți operatori erau obligați să le cumpere. Această cumpărare părea astfel, în opinia Curții, să fie efectuată de o entitate asimilabilă statului, pe baza mandatului care îi este conferit de legislația națională, prin intermediul veniturilor provenite dintr‑o componentă tarifară plătită în acest scop de consumatori ( 41 ). Prin urmare, sistemul național în cauză implica un transfer de resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 42 ).

Comisia consideră că primul mecanism instituit prin această schemă descria o obligație de achiziționare a unei cote anuale de energie electrică ecologică și, prin urmare, o reglementare a prețurilor pieței. Cu toate acestea, al doilea mecanism depășea o simplă reglementare a prețurilor pieței, din moment ce impunea unui organism public controlat de Ministerul Economiei și Finanțelor cumpărarea certificatelor verzi excedentare deținute de producătorii naționali prin intermediul fondurilor finanțate printr‑o taxă în sarcina consumatorilor.

În aceeași ordine de idei, suplimentul de preț KWKG în speță nu poate fi considerat, potrivit Comisiei, o reglementare a prețurilor pieței pentru motivul că statul german ar obliga operatorii de rețea să plătească operatorilor centralelor CHP o sumă independentă de orice tranzacție comercială între aceste două entități.

Or, considerăm că este dificil să acceptăm teza potrivit căreia, în Hotărârea Fallimento Esperia, constatarea existenței unui transfer de resurse de stat depindea de faptul că schema în cauză prevedea o obligație de plată directă precum cea descrisă la cele două puncte precedente.

Astfel, reiese cu claritate din această hotărâre că criteriul juridic aplicat, în conformitate cu jurisprudența relevantă, este cel al controlului public. Potrivit Curții, sumele percepute de producătorii naționali ca urmare a vânzării certificatelor verzi nu erau pur și simplu rezultatul unei redistribuiri financiare care opera „de la o entitate privată la alta” ( 43 ). Astfel, avantajul care consta în punerea la dispoziție a certificatelor verzi producătorilor naționali de energie electrică verde era finanțat, cel puțin parțial, printr‑o diminuare a resurselor sub controlul statului ca urmare a obligației de achiziționare a certificatelor verzi excedentare de către o entitate controlată de stat.

Comisia nu poate invoca în mod util nici jurisprudența referitoare la noțiunile de „taxă” sau de „impozit intern” în sensul actualelor articole 30 și 110 TFUE, în special Hotărârea Dubois și Général cargo services ( 44 ), în susținerea distincției dintre obligațiile de cumpărare și obligațiile de plată directă. În această privință, facem trimitere la considerațiile formulate anterior în prezentele concluzii.

În concluzie, considerăm că raționamentul urmat de Tribunal la punctele 101-118 din hotărârea atacată nu conține nicio eroare de drept. Astfel, Tribunalul a statuat în mod întemeiat că domeniul de aplicare al Hotărârii PreussenElektra nu este limitat la cazurile în care statul intervine prin reglementarea prețului de piață al unei tranzacții, ci acoperă și situațiile în care statul impune o obligație de plată directă, independentă de orice relație contractuală între părți private.

Dorim totuși să precizăm că suntem pe deplin conștienți de dezbaterea doctrinară cu privire la domeniul de aplicare al Hotărârii PreussenElektra ( 45 ). Nu putem ignora faptul că o interpretare largă a acestui domeniu de aplicare conduce uneori la o diferență între realitatea juridică și realitatea economică care ar putea părea nesatisfăcătoare. În această privință, este legitim să se ridice problema dacă, atunci când îndeplinirea condiției privind „resursele de stat” este subordonată unei duble cerințe de imputabilitate și de angajare a resurselor de stat, un număr excesiv de măsuri naționale nu intră în sfera interdicției de acordare a ajutoarelor de stat ( 46 ).

Prin recursul formulat, Comisia susține în esență că Curtea ar trebui să ia în considerare gradul de influență a statului asupra libertății comerciale a întreprinderilor. Chiar dacă această abordare poate fi împărtășită, ea nu pare să poată fi urmată în speță. Aceasta ar echivala astfel cu invocarea unei schimbări de paradigmă în aprecierea caracterului statal sau nestatal al transferurilor de resurse impuse de legislația națională. Așa cum am încercat să demonstrăm în prezentele concluzii, criteriul juridic aplicat de jurisprudența Curții privește influența statului asupra gestionării fondurilor private, precum și asupra destinației acestora, iar nu, în sens mai general, asupra libertății comerciale a acestor întreprinderi. Prin urmare, considerăm că raționamentul Tribunalului de la punctele 101-118 din hotărârea atacată nu conține nicio eroare de drept.

Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al motivului unic trebuie, în opinia noastră, să fie de asemenea respins.

Prin urmare, propunem respingerea recursului în totalitate.

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, în cazul în care recursul este nefondat, Curtea urmează să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură, care se aplică procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Republica Federală Germania a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Republica Federală Germania.

Pe baza considerațiilor care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: 1) Respinge recursul. 2) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Republica Federală Germania.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL DEAN SPIELMANN

prezentate la 23 octombrie 2025 ( 1 )

Introducere

Istoricul litigiului, decizia în litigiu și hotărârea atacată

Măsurile în litigiu și finanțarea acestora

Decizia în litigiu

Hotărârea atacată

Procedura și concluziile părților în fața Curții

Cu privire la recurs

Observații introductive

Cu privire la primul aspect al motivului unic

Rezumatul argumentelor părților

Analiză

Cu privire la al doilea aspect al motivului unic

Rezumatul argumentelor părților

Apreciere

Cu privire la cheltuielile de judecată

Concluzie