Concluziile avocatului general domnul A. Rantos prezentate la 3 aprilie 2025.#A Oy împotriva Veronsaajien oikeudenvalvontayksikkö.#Cererea de decizie preliminară formulată de Korkein hallinto-oikeus.#Trimitere preliminară – Fiscalitate – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Operațiuni impozabile – Scutire referitoare la acordarea de credite – Articolul 135 alineatul (1) litera (b) – Scutire referitoare la operațiuni financiare – Recuperarea creanțelor – Articolul 135 alineatul (1) litera (d) – Factoring cu vânzare de creanțe – Factoring cu ipotecă mobiliară.#Cauza C-232/24.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (1) litera (c), a articolului 9 alineatul (1) și a articolului 135 alineatul (1) literele (b) și (d) din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „Directiva TVA”) ( 2 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A Oy, o societate de drept finlandez, pe de o parte, și keskusverolautakunta (Comisia Fiscală Centrală, Finlanda), pe de altă parte, în legătură cu tratamentul în scopul taxei pe valoarea adăugată (TVA) al diferitor comisioane și onorarii percepute de această societate în cadrul activităților sale de factoring.

Amintim că termenul „factoring” este utilizat pentru a desemna servicii de gestiune financiară care permit unei întreprinderi („clientul”) să cesioneze creanțele facturate neplătite (denumite în continuare „creanțele facturate”) pe care le deține față de debitorii săi („debitorii facturați”) unei societăți de factoring („factorul”) pentru a obține o plată anticipată. În contrapartidă, factorul preia, în schimbul unei remunerații, recuperarea creanțelor și, în funcție de contract, oferă o garanție pentru neplată ( 3 ). Acest serviciu permite, astfel, clientului să își îmbunătățească situația financiară fără a trebui să aștepte scadența termenelor de plată acordate debitorilor facturați ( 4 ).

Deși jurisprudența Curții oferă repere utile în ceea ce privește tratamentul în scopuri de TVA al serviciilor de factoring ( 5 ), prezenta trimitere preliminară va permite să se clarifice dacă anumite elemente ale remunerației factorului în cadrul prestării de servicii de factoring trebuie considerate contrapartida unei prestări de servicii care intră în domeniul de aplicare al Directivei TVA și, în caz afirmativ, dacă aceste servicii constituie o operațiune de „recuperare a creanțelor” supusă TVA‑ului în temeiul articolului 135 alineatul (1) litera (d) din această directivă sau de „acordare de credite” scutită de TVA în temeiul articolului 135 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată.

Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva TVA prevede: „(1) Următoarele operațiuni sunt supuse TVA: […] (c) prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare.”

Articolul 9 alineatul (1) primul și al doilea paragraf din această directivă prevede: „«Persoană impozabilă» înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfășoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective. Orice activitate a producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activitățile miniere și agricole și activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale, este considerată «activitate economică». Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate este de asemenea considerată activitate economică.”

Articolul 135 alineatul (1) literele (b) și (d) din directiva menționată prevede: „Statele membre scutesc următoarele operațiuni: […] (b) acordarea și negocierea de credite și gestionarea creditelor de către persoana care le acordă; […] (d) operațiuni, inclusiv negocierea, privind conturile de depozit sau conturile curente, plăți, viramente, creanțe, cecuri și alte instrumente negociabile, exceptând recuperarea creanțelor.”

Articolul 1 alineatul (1) punctul 1 din arvonlisäverolaki 1501/1993 (Legea nr. 1501/1993 privind taxa pe valoarea adăugată) din 30 decembrie 1993 (denumită în continuare „AVL”), care transpune în dreptul finlandez Directiva TVA, prevede că pentru vânzarea mărfurilor sau serviciilor efectuată în Finlanda în cadrul unei activități economice statul percepe TVA.

Articolul 18 alineatul (2) din această lege definește „vânzarea unui serviciu” ca fiind furnizarea sau altă punere la dispoziție cu titlu oneros a unui serviciu.

Articolul 41 din legea menționată prevede că vânzarea unui serviciu financiar nu este supusă TVA‑ului.

Articolul 42 alineatul (1) punctele 2 și 3 din aceeași lege prevede că acordarea de credite sau orice alte mecanisme de finanțare, pe de o parte, și administrarea unui credit de către un creditor, pe de altă parte, sunt considerate servicii financiare.

A este o societate finlandeză care prestează servicii financiare, inclusiv factoring, care constituie cea mai mare parte a activității sale.

Clienții societății A își desfășoară în general activitatea în sectoare în care viteza de rotație a creanțelor este scăzută. Aceștia recurg la servicii de factoring în scopul, pe de o parte, de a dispune imediat de fondurile scontate pentru creanțele facturate, înainte de expirarea termenului prevăzut pentru plata acestor facturi, și, pe de altă parte, de a se degreva de operațiunile referitoare la colectarea creanțelor rezultate din facturi și la trimiterea avizelor de plată. Creanțele facturate care fac obiectul unui factoring sunt cele care rezultă din facturile emise de A debitorilor facturați și care nu sunt contestate.

Contractele de factoring încheiate între A și clienții săi fac parte din factoringul sub forma fie a unei finanțări garantate cu facturi (denumit în continuare „factoring cu ipotecă mobiliară”), fie a unei vânzări de creanțe (denumit în continuare „factoring cu vânzare de creanțe”).

Pe de o parte, în cadrul factoringului cu ipotecă mobiliară, A, acționând în calitate de factor, acordă o finanțare clientului său, acordându‑i un credit pe baza creanțelor pentru facturi neplătite ale debitorilor acestui client, în limita unui cuantum total stabilit de A în funcție de nivelul de risc al activității economice a clientului respectiv, A fiind responsabilă de trimiterea avizelor de plată și de recuperarea voluntară a creanțelor date ca garanție. Într‑un asemenea caz, creanțele facturate care sunt alese de A nu sunt transferate din punct de vedere juridic, ci servesc drept garanție pentru finanțarea acordată, astfel încât, pe de o parte, debitorilor facturați li se notifică un aviz de ipotecă mobiliară pentru creanțele date ca garanție societății A, în temeiul căruia sunt obligați, la scadența creanței, să efectueze plata direct către aceasta, iar pe de altă parte, clientul rămâne creditor în raport cu debitorii facturați și își asumă riscul de neplată în cazul incapacității de plată a acestor debitori ( 6 ).

Pe de altă parte, în cadrul factoringului cu vânzare de creanțe, A cumpără creanțe facturate ale clientului alese de ea, în limita unui cuantum maxim până la care A se obligă să cumpere creanțe de la acest client. Acest cuantum se stabilește pe baza unei analize de risc realizate de A cu privire la activitatea clientului ( 7 ). Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), instanța de trimitere, precizează că, spre deosebire de factoringul cu ipotecă mobiliară, în care riscul de neplată continuă să fie asumat de client, factoringul cu vânzare de creanțe implică cesiunea creanțelor și, așadar, transferul riscului de neplată de la debitorii facturați la societatea care le achiziționează.

Contractele de factoring încheiate între A și clienții săi prevăd că A percepe diferite onorarii și comisioane. În decizia sa, instanța de trimitere enumeră nouă, dar se concentrează asupra celor mai importante onorarii din punctul de vedere al cuantumului, și anume comisionul de finanțare și comisionul de întocmire a dosarului ( 8 ): – Comisionul de finanțare este un comision perceput anticipat de A, exprimat ca procent din fiecare creanță facturată care face obiectul contractului. Cuantumul acestui comision de finanțare este calculat în același mod, indiferent dacă este vorba despre un factoring cu ipotecă mobiliară sau cu vânzare de creanțe, în funcție de condițiile de plată a creanțelor facturate, acest cuantum fiind cu atât mai ridicat cu cât termenul de plată a facturilor este mai lung și cu cât ratingul creanțelor în cauză este mai scăzut ( 9 ). – Comisionul de întocmire a dosarului este o remunerație forfetară pe care clientul o plătește societății A în schimbul activităților legate de pregătirea și demararea unei proceduri de factoring, inclusiv printre altele în ceea ce privește obligațiile referitoare la legislația privind spălarea banilor.

A a solicitat Comisiei Fiscale Centrale o soluție fiscală anticipată privind tratamentul în scopuri de TVA al comisioanelor și al onorariilor pe care le percepe de la clienții săi în cadrul activităților sale de factoring.

Comisia Fiscală Centrală a adresat societății A o soluție fiscală anticipată care acoperea perioada cuprinsă între 25 octombrie 2022 și 31 decembrie 2023, prin care, pe de o parte, aceasta a considerat că comisioanele și onorariile percepute de A pentru activitatea sa de factoring, cu ipotecă mobiliară și cu vânzare de creanțe, erau supuse TVA‑ului în măsura în care constituiau contrapartida unui serviciu de administrare și de recuperare a creanțelor facturate ( 10 ) și prin care, pe de altă parte, a apreciat că, printre altele, comisionul de finanțare și comisionul de întocmire a dosarului (cel puțin parțial) constituiau contrapartida unui serviciu financiar scutit de TVA. Mai precis, în măsura în care A oferea clienților săi finanțare în cadrul unei limite proprii fiecărui client, comisionul de finanțare ar fi constituit, la fel ca alte comisioane și onorarii ( 11 ), contrapartida unui serviciu financiar de acordare de credite, scutit de TVA în temeiul articolului 41 din AVL. În schimb, potrivit Comisiei Fiscale Centrale, comisionul de întocmire a dosarului trebuia să fie împărțit într‑o parte supusă TVA‑ului și o alta scutită de TVA, pentru motivul că acesta constituia remunerația pentru pregătirea și demararea unui mecanism de finanțare garantat prin creanțe facturate și reprezenta, așadar, contrapartida unui serviciu în parte supus TVA‑ului și în parte scutit de TVA.

A a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune având ca obiect modificarea în parte a soluției fiscale anticipate care i‑a fost adresată, susținând că toate comisioanele și onorariile percepute trebuiau să fie supuse TVA‑ului, beneficiind astfel de un drept de deducere. Mai precis, aceasta consideră că, pe de o parte, în cadrul factoringului cu ipotecă mobiliară, comisionul de finanțare, precum și toate celelalte comisioane și onorarii percepute în cadrul acestui mecanism ( 12 ), inclusiv comisionul de întocmire a dosarului, sunt, în ansamblul lor, supuse TVA‑ului, drept contrapartidă a unui serviciu de administrare și de recuperare a creanțelor facturate sau a altor servicii supuse TVA‑ului. Aceasta susține, pe de altă parte, în cadrul factoringului cu vânzare de creanțe, că acest tip de factoring nu implică acordarea unui credit și, așadar, nu poate fi asimilat unui credit, întrucât A cumpără creanțele facturate de la clienții săi, așa încât nu există o relație de datorie între ea și clienții săi. Astfel, serviciul în cauză nu ar consta în punerea capitalului la dispoziția clientului, așa încât onorariile percepute pentru acest serviciu ar trebui considerate în toate privințele contrapartida percepută pentru un serviciu supus TVA‑ului.

În fața acestei instanțe, Veronsaajien oikeudenvalvontayksikkö (Serviciul însărcinat cu apărarea drepturilor destinatarilor de venituri fiscale, Finlanda) a intervenit în susținerea pozițiilor Comisiei Fiscale Centrale. Potrivit acestui serviciu, pe de o parte, factoringul cu ipotecă mobiliară constituie un mecanism în temeiul căruia clientul are posibilitatea de a obține un credit din partea societății A în schimbul propriilor creanțe facturate, astfel încât comisionul de finanțare și celelalte onorarii percepute de A în acest temei constituie contrapartida acordării unui credit; pe de altă parte, în ceea ce privește factoringul cu vânzare de creanțe, onorariul pentru cumpărarea creanțelor facturate constituie, în opinia sa, contrapartida unui serviciu impozabil, spre deosebire de comisionul de finanțare și de celelalte onorarii care constituie, în ceea ce le privește, contrapartida punerii la dispoziția clientului a unui capital, respectiv un serviciu distinct de cumpărarea creanțelor și scutit de TVA.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la modul în care trebuie tratate diferitele comisioane percepute pentru factoringul cu ipotecă mobiliară și cu vânzare de creanțe ( 13 ). În această privință, ea precizează că cererea sa de decizie preliminară poate fi considerată ca fiind limitată la comisionul de finanțare și la comisionul de întocmire a dosarului, în măsura în care analiza tratamentului lor în scopuri de TVA pare suficientă pentru a‑i permite să stabilească modul în care trebuie tratate celelalte comisioane și onorarii.

În aceste condiții, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În cazul în care o societate de factoring cumpără de la un client creanțe facturate care nu sunt încă scadente astfel încât riscul de credit aferent acestor creanțe este transferat de la client la societate (factoring sub forma unei vânzări de creanțe): a) comisionul de finanțare pe care societatea îl facturează, care constă într‑un procent din fiecare creanță care intră în domeniul de aplicare al contractului, trebuie considerat o ajustare a prețului de cumpărare a creanțelor ori un alt element care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei TVA sau b) articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 9 din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că respectiva societate prestează clientului său în schimbul comisionului de finanțare menționat la litera a) un serviciu cu titlu oneros care intră în domeniul de aplicare al Directivei TVA? 2) Comisionul fix de întocmire a dosarului care este facturat clientului în cadrul factoringului sub forma unei vânzări de creanțe pentru pregătirea și demararea procedurii de factoring trebuie considerat ca reprezentând contrapartida prestării în beneficiul clientului a unui serviciu care intră în domeniul de aplicare al Directivei TVA? 3) În cazul în care remunerațiile menționate în [prima și în a doua întrebare], facturate în cadrul factoringului sub forma unei vânzări de creanțe, trebuie considerate ca reprezentând contrapartida prestării unui serviciu care intră în domeniul de aplicare al Directivei TVA: a) articolul 135 alineatul (1) litera (b) din Directiva TVA, referitor la acordarea de credite, sau articolul 135 alineatul (1) litera (d) din această directivă, referitor la operațiunile privind plățile sau creanțele, trebuie interpretate în sensul că comisionul de finanțare sau comisionul de întocmire a dosarului facturat clientului trebuie considerate ca reprezentând contrapartida prestării scutite a unui serviciu sau b) articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că este vorba despre contrapartida pentru serviciul de recuperare a creanțelor care trebuie considerat impozabil ori contrapartida unui alt serviciu impozabil? 4) În cazul în care o societate de factoring acordă clientului său o finanțare prin acordarea unui credit astfel încât creanțele facturate ale clientului servesc drept garanție pentru finanțarea acordată de această societate (factoring sub forma finanțării garante cu facturi): a) articolul 135 alineatul (1) litera (b) din Directiva TVA, referitor la acordarea de credite, sau articolul 135 alineatul (1) litera (d) din această directivă, referitor la operațiunile privind plățile sau creanțele, trebuie interpretate în sensul că comisionul de finanțare perceput de la client, aferent fiecărei facturi care intră în domeniul de aplicare al contractului, și comisionul fix de întocmire a dosarului pentru pregătirea și demararea procedurii de factoring trebuie considerate cel puțin parțial ca reprezentând contrapartida prestării unui serviciu scutit sau b) articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că este vorba despre contrapartida unui serviciu de recuperare a creanțelor care trebuie considerat impozabil ori contrapartida unui alt serviciu impozabil? 5) În cazul în care comisionul de finanțare sau comisionul de întocmire a dosarului facturat în cadrul factoringului sub forma unei vânzări de creanțe sau al factoringului sub forma finanțării garantate cu facturi sunt considerate în integralitatea lor, pe baza [celei de a treia și a celei de a patra întrebare], contrapartida pentru un serviciu impozabil, impozitarea serviciului în temeiul [D]irectivei [TVA] este atât de clară și de necondiționată încât, la cererea persoanei impozabile, trebuie să i se recunoască un efect direct chiar dacă scutirea de TVA prevăzută de legea națională privind TVA‑ul cuprinde pe lângă acordarea creditelor și alte mecanisme de finanțare?”

A, guvernul finlandez și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 9 alineatul (1) din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că, în cadrul desfășurării unei activități de factoring cu vânzare de creanțe, precum cea în discuție în litigiul principal, comisionul de finanțare și comisionul de întocmire a dosarului care sunt percepute pentru o astfel de activitate trebuie considerate elemente de remunerare care reprezintă contrapartida unor prestări de servicii care intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Îndoielile exprimate de instanța de trimitere în această privință nu par să se întemeieze pe pretențiile părților din litigiul principal, care consideră că această activitate intră în mod clar în domeniul de aplicare al Directivei TVA, ci mai degrabă pe interpretarea dată de ea Hotărârilor MKG și GFKL ( 14 ).

În această privință, dorim să amintim, cu titlu introductiv, că Directiva TVA stabilește un sistem comun al TVA‑ului bazat printre altele pe o definire uniformă a operațiunilor taxabile ( 15 ). Astfel, conform articolului 2 alineatul (1) litera (c) din această directivă, este supusă TVA‑ului prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros de către o persoană impozabilă care acționează ca atare. Articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată precizează în acest sens, la primul paragraf, că „persoană impozabilă” înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfășoară orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective. Potrivit celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții, este considerată „activitate economică” printre altele orice activitate a persoanelor care prestează servicii, inclusiv operațiunile care implică „[e]xploatarea bunurilor […] necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”. În ceea ce privește noțiunea de „exploatare”, în sensul dispoziției menționate, această noțiune se referă, conform cerințelor principiului neutralității sistemului comun al TVA‑ului, la toate operațiunile, oricare ar fi forma juridică a acestora, prin care se urmărește obținerea unor venituri cu caracter de continuitate din bunul respectiv ( 16 ). Astfel, aceeași directivă stabilește un domeniu de aplicare foarte larg pentru TVA, o activitate fiind calificată drept „economică” atunci când prezintă caracter permanent și este efectuată în schimbul unei remunerații primite de autorul operațiunii ( 17 ).

În lumina acestor principii vom examina, într‑o primă etapă, dacă factoringul cu vânzare de creanțe constituie o prestare de servicii efectuată cu titlu oneros, în sensul dispozițiilor citate anterior, intrând astfel în domeniul de aplicare al Directivei TVA.

În această privință, Curtea a avut deja ocazia să statueze că activitățile de factoring trebuie analizate ca intrând în domeniul de aplicare al TVA‑ului. Astfel, în Hotărârea MKG, care privea un dispozitiv de factoring așa‑numit „autentic” – și anume care se caracterizează prin cumpărarea de către factor de creanțe ale clientului său fără a beneficia de un drept la acțiune împotriva acestuia în caz de neplată de către debitori –, Curtea a declarat, în temeiul celei de A șasea directive ( 18 ), că o asemenea activitate constituia o prestare de servicii cu titlu oneros care intră în domeniul de aplicare al TVA‑ului. Pentru a ajunge la această concluzie, ea a arătat printre altele că „relațiile dintre factor și clientul său sunt guvernate de un contract în cadrul căruia au loc prestații reciproce între părți”, acestea din urmă constând în mod concret, pentru factor, „în a degreva [clientul] de operațiunile de recuperare a creanțelor și de riscul de neplată a acestora” și, pentru client, în schimbul serviciului astfel primit, în a plăti o remunerație corespunzătoare „diferenței dintre valoarea nominală a creanțelor […] cedate factorului și cuantumul pe care [acesta i‑l plătește] pentru plata creanțelor” ( 19 ).

Deși se întemeiază pe interpretarea celei de A șasea directive, apreciem că soluția reținută în Hotărârea MKG rămâne aplicabilă și poate fi transpusă pe deplin în cazul factoringului cu vânzare de creanțe, cum este cel din speță, acesta din urmă prezentând în esență aceleași caracteristici precum cele ale „factoringului autentic” în discuție în Hotărârea MKG. Astfel, în cadrul unui contract de factoring cu vânzare de creanțe, factorul și clientul său se angajează reciproc, în ceea ce îl privește pe primul, să cumpere de la clientul său creanțe facturate care nu sunt scadente pentru a‑l degreva de operațiunile de recuperare, asumându‑și în același timp riscul de neplată, iar în ceea ce îl privește pe al doilea, să plătească diferitele comisioane stabilite în contractul de factoring. Prestațiile convenite în acest contract sunt sinalagmatice, prestarea de servicii efectuată de A fiind condiționată de plata de către clienți a comisioanelor convenite, iar această din urmă plată fiind condiționată de furnizarea de către A clienților respectivi a serviciilor convenite.

În consecință, tindem să considerăm că prestațiile furnizate de un factor în temeiul unui contract de factoring cu vânzare de creanțe, precum cel în discuție în litigiul principal, constituie o prestare de servicii efectuată „cu titlu oneros”, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva TVA.

Această concluzie nu poate fi infirmată de Hotărârea GFKL, la care face referire instanța de trimitere. Amintim că această cauză privea o vânzare izolată de creanțe considerate „incerte”, și anume creanțe referitoare la 70 de contracte de împrumut denunțate și declarate scadente, care determinau asumarea sarcinii recuperării, precum și a riscului de neplată de către cumpărător și al căror preț de cumpărare reflecta nu remunerarea unui serviciu prestat, ci valoarea economică reală a creanțelor cedate, devenită inferioară valorii lor nominale. Tocmai în acest context, Curtea a statuat că un operator care cumpără, pe propriul risc, creanțe incerte la un preț inferior valorii nominale a acestora nu efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros și nu desfășoară o activitate economică care intră în domeniul de aplicare al celei de A șasea directive atunci când diferența dintre valoarea nominală a creanțelor menționate și prețul de cumpărare al acestora reflectă valoarea economică efectivă a creanțelor respective la momentul cesiunii lor ( 20 ).

Cu toate acestea, este clar, în opinia noastră, că nu poate fi stabilită nicio comparație între, pe de o parte, factoringul cu vânzare de creanțe care nu sunt scadente, precum în cauza principală, și, pe de altă parte, cumpărarea de creanțe „incerte” deja scadente, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea GFKL. Astfel, trebuie să se constate, mai întâi, că aceste activități urmăresc obiective diferite din punctul de vedere al clientului. Astfel, în primul caz, clientul urmărește să dispună imediat de capital, chiar dacă creanțele sale nu vor deveni exigibile decât ulterior, în timp ce, în al doilea caz, clientul încearcă să renunțe la creanțe deja scadente care prezintă un anumit risc. În continuare, spre deosebire de activitățile de factoring, părțile la cumpărarea de creanțe deja scadente nu au convenit un comision cu titlu de remunerație care să se adauge la prețul de cumpărare pentru un serviciu prestat de cumpărătorul creanțelor. Spre deosebire de factoringul autentic, cesionarul creanțelor nu primea nicio contraprestație din partea cedentului ( 21 ). În plus, valoarea economică efectivă a creanțelor „incerte” la momentul cumpărării lor nu ține seama, precum în speță, de serviciile prin intermediul cărora vânzătorul creanțelor fusese scutit de sarcina legată de recuperarea creanțelor facturate. În sfârșit, factoringul cu vânzare de creanțe nu pare a fi comparabil nici cu achiziționarea de active de tipul „participații la o societate” al căror proprietar ar încasa fructele ( 22 ), factorul necomportându‑se ca un proprietar pasiv, ci prestând efectiv pentru clientul său un serviciu care constă în asumarea, în schimbul unei remunerații, a riscului de neplată de către debitor.

Într‑o a doua etapă, după ce am stabilit că factoringul cu vânzare de creanțe intră în domeniul de aplicare al TVA‑ului, vom analiza dacă, în pofida împrejurărilor menționate de instanța de trimitere ( 23 ), există o legătură directă între activitatea de factoring și contravaloarea primită sub formă de comision de finanțare și de comision de întocmire a dosarului, permițând astfel confirmarea faptului că acestea constituie contrapartida unor prestații care intră în domeniul de aplicare al TVA‑ului.

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, considerăm că aceasta pare să fie situația în speță.

Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește comisionul de finanțare, apreciem că nu este întemeiată propunerea instanței de trimitere potrivit căreia acest comision ar putea fi considerat o ajustare prin care se urmărește ca prețul de cumpărare al unei creanțe să corespundă prețului de cumpărare al unei creanțe la valoarea sa actualizată după scontare. Astfel, comisionul menționat este un onorariu care constă într‑un procent din fiecare creanță facturată cumpărată, acest cuantum fiind cu atât mai ridicat cu cât termenul de plată a facturilor este mai lung, iar ratingul creanțelor în cauză este mai scăzut. Prin urmare, acest procent nu are nicio legătură cu stabilirea prețului de cumpărare a creanțelor, care poate varia de la valoarea nominală până la o parte redusă a creanței. În consecință, acest comision nu pare să fie stabilit în urma unei evaluări a valorii economice a creanței facturate la momentul cesiunii, ci pare să fie direct legat de contrapartida serviciilor furnizate de A. De altfel, din observațiile scrise depuse de A reiese că, întrucât creanțele cedate sunt creanțe care nu sunt scadente, nu ar exista niciun motiv să se considere că valoarea nominală a creanțelor nu corespunde valorii lor economice reale sau că ar fi necesar să se ajusteze această valoare nominală a creanței pentru ca prețul plătit pentru ea să corespundă valorii sale economice efective, din moment ce nu exista niciun motiv să se presupună că debitorii facturați nu și‑ar plăti în întregime datoriile care nu sunt încă scadente. În plus, sub rezerva aprecierilor definitive care trebuie efectuate de instanța de trimitere, s‑ar părea că acest comision se înscrie într‑o relație de servicii de lungă durată și că A percepe de la clienții săi costuri anuale și/sau lunare continue, astfel încât afirmația potrivit căreia A nu ar percepe o contraprestație după transferul creanțelor nu ar fi exactă ( 24 ).

Pe de altă parte, în ceea ce privește comisionul de întocmire a dosarului, din elementele de care dispune Curtea reiese că acest comision constituie o remunerație forfetară plătită de client factorului în schimbul serviciilor legate de pregătirea mecanismului de factoring, inclusiv în ceea ce privește respectarea obligațiilor care decurg din legislația privind spălarea banilor. Aceasta implică faptul că, atât timp cât contractul de factoring rămâne în vigoare, comisionul menționat poate fi considerat contrapartida disponibilității serviciilor, în calitate de servicii indispensabile pentru prestarea serviciului de factoring cu vânzare de creanțe. Rezultă că plata aceluiași comision este și ea efectuată pe baza unei relații contractuale care nu are legătură cu valoarea creanțelor sau cu o ajustare a acesteia. Dimpotrivă, considerăm că prestarea serviciilor în cauză și plata comisionului de întocmire a dosarului sunt interdependente, astfel încât unul dintre elemente nu este furnizat decât cu condiția ca celălalt element să fie de asemenea furnizat și viceversa.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 9 din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unei activități de factoring cu vânzare de creanțe precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se considere că atât comisionul de finanțare, cât și comisionul de întocmire a dosarului care sunt percepute de factor pentru aceste prestații reprezintă contrapartida unor prestații care intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie de asemenea analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că comisionul de finanțare sau comisionul de întocmire a dosarului perceput de un factor în cadrul unor servicii de factoring cu ipotecă mobiliară sau cu vânzare de creanțe, precum cele în discuție în litigiul principal, constituie contrapartida unei prestații unice și indivizibile de „recuperare a creanțelor”, care este supusă TVA‑ului în temeiul acestei dispoziții, și, în cazul unui răspuns negativ, dacă aceste două comisioane trebuie considerate, cel puțin parțial, ca reprezentând contrapartida unei prestări de servicii scutite de TVA în calitate de prestație referitoare la „acordarea […] de credite” sau la „operațiuni […] privind […] plăți [și] creanțe” în temeiul articolului 135 alineatul (1) litera (b) și, respectiv, litera (d) din această directivă.

Din decizia de trimitere reiese că îndoielile exprimate de instanța de trimitere privesc în principal eventuala calificare a acestor două comisioane ca reprezentând, în ansamblul lor, contrapartida unei prestații unice și indivizibile de recuperare a creanțelor. Astfel, în opinia sa, este posibil să se considere că serviciul de factoring cuprinde un serviciu de finanțare care ia, cel puțin în parte, forma unei acordări de credite care nu ar fi nici legată de serviciul de recuperare a creanțelor, nici accesorie acestuia, astfel încât aceste două servicii nu pot fi tratate, în scopuri de TVA, ca o prestație unică și indivizibilă. Pe de altă parte, tot potrivit acestei instanțe, analizarea activității de factoring ca fiind o activitate supusă în întregime TVA‑ului ar putea conduce la un tratament diferit, în scopuri de TVA, al diferitelor activități de finanțare și de acordare de credite.

În acest context, vom analiza aspectul dacă, mai întâi, serviciile de factoring cu vânzare de creanțe și cu ipotecă mobiliară pot fi calificate drept „operațiuni privind «recuperarea creanțelor»” în sensul articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA, în al doilea rând, dacă cele două comisioane menționate mai sus constituie contrapartida unei prestații unice și indivizibile de factoring și, în cele din urmă, dacă aceste comisioane pot constitui, cel puțin parțial, contrapartida unor servicii de „acordare de credite” sau de „plăți sau creanțe” în temeiul articolului 135 alineatul (1) litera (b) și, respectiv, litera (d) din această directivă.

În primul rând, în ceea ce privește calificarea serviciilor de factoring drept „operațiuni privind «recuperarea creanțelor»”, în sensul articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA, amintim că această dispoziție prevede că statele membre scutesc „operațiuni, inclusiv negocierea, privind conturile de depozit sau conturile curente, plăți, viramente, creanțe, cecuri și alte instrumente negociabile, exceptând recuperarea creanțelor”.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, scutirile de TVA menționate la articolul 135 alineatul (1) din această directivă constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii care au ca obiect evitarea unor divergențe în aplicarea sistemului TVA‑ului de la un stat membru la altul. Tot potrivit unei jurisprudențe constante, termenii utilizați pentru a desemna aceste scutiri sunt de strictă interpretare, dat fiind că ele constituie derogări de la principiul general potrivit căruia TVA‑ul este perceput pentru fiecare prestare de servicii efectuată cu titlu oneros de o persoană impozabilă. O asemenea interpretare trebuie să fie însă conformă cu obiectivele urmărite prin scutirile respective și să respecte cerințele principiului neutralității fiscale inerent sistemului comun al TVA‑ului, astfel încât aceasta nu le poate priva de efecte ( 25 ).

În această privință, arătăm că, în lipsa unei definiții a noțiunii de „recuperare a creanțelor” în Directiva TVA, este necesar ca articolul 135 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată să fie plasat în contextul său și să fie interpretat având în vedere spiritul acesteia, precum și, mai general, structura directivei amintite ( 26 ). Astfel, această noțiune, ca excepție de la o dispoziție derogatorie de la aplicarea TVA‑ului, al cărei efect este faptul că operațiunile pe care le vizează sunt supuse taxării, ce constituie regula de principiu pe care se întemeiază Directiva TVA, trebuie să primească o interpretare largă ( 27 ). Curtea, întemeindu‑se pe o asemenea interpretare largă, a statuat, în Hotărârea MKG, că noțiunea de „recuperare a creanțelor”, în sensul aceleiași dispoziții, ar trebui interpretată ca vizând operațiuni financiare care urmăresc să obțină plata unei datorii în bani ( 28 ). Astfel, în măsura în care este relevant în speță, Curtea a precizat că această noțiune ar trebui interpretată în sensul că include toate formele de factoring, dat fiind că, prin natura sa obiectivă, factoringul are ca scop esențial recuperarea și încasarea de creanțe de la un terț. Prin urmare, potrivit Curții, factoringul trebuia considerat ca reprezentând doar o variantă a conceptului mai general de „recuperare a creanțelor”, oricare ar fi, pe de altă parte, modalitățile potrivit cărora se realizează ( 29 ). Astfel, excepția de la scutirea de TVA pentru „recuperarea creanțelor” trebuia înțeleasă ca acoperind atât „factoringul autentic”, cât și „cvasifactoringul”, în măsura în care, tot potrivit Curții, nu există niciun motiv care să poată justifica un tratament diferit, în scopuri de TVA, al acestor două categorii de factoring – în ambele cazuri, factorul furnizează clientului prestații cu titlu oneros și desfășoară, prin urmare, o activitate economică ( 30 ).

Acest raționament pare să fie pe deplin aplicabil în speță.

Pe de o parte, în ceea ce privește factoringul cu vânzare de creanțe, astfel cum reiese din analiza care figurează la punctul 30 din prezentele concluzii, acesta prezintă aceleași caracteristici precum cele ale factoringului autentic care era în discuție în Hotărârea MKG. Or, în acea hotărâre, Curtea a declarat că factoringul autentic constituie o activitate de recuperare a creanțelor în sensul articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA ( 31 ). Prin urmare, această constatare ar trebui să se aplice și în cazul factoringului cu vânzare de creanțe.

Pe de altă parte, în ceea ce privește factoringul cu ipotecă mobiliară, trebuie să se constate că singura diferență dintre acest tip de factoring și cvasifactoringul care era în discuție în Hotărârea MKG privește faptul că, în aceasta din urmă, creanțele erau transferate din punct de vedere juridic factorului ( 32 ), în timp ce în factoringul cu ipotecă mobiliară creanțele nu sunt transferate, ci servesc drept garanție pentru finanțarea acordată ( 33 ). Totuși, aceste două tipuri de factoring conduc la același rezultat, și anume recuperarea creanțelor fără ca factorul să suporte riscul de neplată de către debitori. În măsura în care, în Hotărârea MKG, Curtea a considerat că cvasifactoringul intra de asemenea sub incidența excepției privind recuperarea creanțelor prevăzute la articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA ( 34 ), ar trebui să se considere că și factoringul cu ipotecă mobiliară intră sub incidența aceleiași excepții.

Rezultă că, în temeiul unei aplicări prin analogie a Hotărârii MKG, se poate concluziona că cele două servicii de factoring în cauză constituie o prestație de recuperare a creanțelor în sensul articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA.

În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul indivizibil sau distinct al diferitelor prestații oferite în cadrul unui serviciu de factoring, amintim că, în speță, Comisia Fiscală Centrală a apreciat că atât factoringul cu ipotecă mobiliară, cât și factoringul cu vânzare de creanțe sunt compuse din prestații distincte și independente, și anume, pe de o parte, „acordarea de credite”, care ar fi scutită de TVA și, pe de altă parte, „recuperarea creanțelor”, care ar fi supusă TVA‑ului. Prin urmare, ar trebui să se stabilească, pe plan fiscal, dacă cele două comisioane în cauză se raportează la elementul impozabil sau la cel scutit al prestațiilor de factoring.

În acest scop, arătăm că din jurisprudența Curții reiese că, în cazurile în care o operațiune este constituită dintr‑un fascicul de elemente și de acte, nu există o regulă absolută în ceea ce privește determinarea întinderii unei prestații din punctul de vedere al TVA‑ului și, prin urmare, trebuie luate în considerare toate împrejurările în care se desfășoară operațiunea în discuție pentru a stabili printre altele dacă această operațiune dă naștere, în scopuri de TVA, la două sau la mai multe prestații distincte sau la o prestație unică, precizându‑se că, în general, fiecare prestație trebuie considerată o prestație distinctă și independentă, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva TVA ( 35 ). Cu toate acestea, prin excepție de la regula generală menționată, primo, operațiunea constituită dintr‑o singură prestație pe plan economic nu trebuie să fie descompusă în mod artificial, pentru a nu altera funcționalitatea sistemului TVA‑ului. Acesta este motivul pentru care există o prestație unică atunci când mai multe elemente sau acte furnizate clientului de persoana impozabilă sunt atât de strâns legate între ele încât formează, în mod obiectiv, o singură prestație economică indivizibilă, a cărei descompunere ar avea un caracter artificial ( 36 ). Secundo, în anumite împrejurări, mai multe operațiuni distincte în mod formal, care ar putea fi furnizate separat și care ar da naștere astfel, în mod individual, la impozitare sau la scutire, trebuie să fie considerate o operațiune unică dacă nu sunt independente. Aceasta este situația în special atunci când unul sau mai multe elemente trebuie considerate ca reprezentând prestația principală, în timp ce, invers, alte elemente trebuie să fie privite ca una sau mai multe prestații accesorii care au același tratament fiscal precum prestația principală. În special, o prestație trebuie să fie considerată ca fiind accesorie unei prestații principale atunci când nu constituie pentru clientelă un scop în sine, ci mijlocul de a beneficia în cele mai bune condiții de prestația principală ( 37 ). Tertio, pentru a stabili dacă o operațiune care cuprinde mai multe prestații constituie o operațiune unică în scopuri de TVA, Curtea ține cont atât de obiectivul economic al acestei operațiuni, cât și de interesul destinatarilor prestațiilor ( 38 ).

Deși revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă serviciile de factoring în cauză constituie o prestație unică și de a efectua toate aprecierile de fapt în această privință, revine Curții sarcina de a‑i furniza elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată ( 39 ).

Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat de la bun început că, în general, contractele de factoring nu permit cu ușurință o caracterizare sau o descriere unică, printre altele ca urmare a faptului că este posibil să se discearnă cel puțin trei funcții principale urmărite de astfel de contracte, și anume: i) o funcție de finanțare, care permite clientului un avans pe baza creanței transferate; ii) o funcție de administrare a contului de facturi și a stocului de creanțe ale clienților și iii) o funcție de garanție pentru neplată de către debitori, în cadrul unui contract de factoring autentic ( 40 ). Totuși, în speță, îndoielile instanței de trimitere privesc în principal prima funcție, respectiv cea referitoare la finanțare, care este prezentă în toate contractele de servicii de factoring, cum sunt cele în discuție în litigiul principal, și care prezintă similitudini cu serviciile de „acordare de credite”.

În această privință, considerăm că analiza factoringului cu vânzare de creanțe trebuie distinsă de cea a factoringului cu ipotecă mobiliară.

Pe de o parte, în ceea ce privește factoringul cu vânzare de creanțe, trebuie să se constate că această formă de factoring nu implică, prin definiție, acordarea de credite, dat fiind că, în cazul în care clientul dispune de fonduri plătite din creanțe facturate, aceste fonduri nu fac obiectul unui împrumut, ci al unei vânzări definitive. În acest sens, serviciul cuprinde numai recuperarea creanțelor și administrarea creanțelor facturate, împreună cu operațiunile asociate acestora. Astfel, ca urmare a caracterului definitiv al vânzării de creanțe, clientul nu rambursează fondurile primite, iar A primește plata de la debitorul facturat în locul clientului său. Din acest motiv, nu există o relație de creditare între A și clientul său, întrucât acesta din urmă nu rambursează capitalul pus la dispoziția sa. Cu alte cuvinte, dacă A trebuie să asigure finanțarea creanțelor în perioada cuprinsă între momentul în care ea le‑a achiziționat de la clientul său și momentul în care debitorul facturat îi plătește factura (creanța), aceasta nu înseamnă că ea acordă un credit clientului său.

Pe de altă parte, în ceea ce privește factoringul cu ipotecă mobiliară, care nu implică o vânzare definitivă de creanțe, apreciem că ar fi preferabil, în scopul aplicării TVA‑ului, ca un asemenea serviciu să nu fie descompus în diferitele sale prestații.

Astfel, mai întâi, nu se contestă că factoringul, din punctul de vedere atât al clientului, cât și al factorului, constituie, în principiu, o singură prestație pe plan economic. Diferitele servicii care pot fi oferite de un factor par să fie legate și formează o singură prestație economică indivizibilă care urmărește în principal ca clientul să nu fie nevoit să se preocupe de recuperarea creanțelor sale. Având în vedere această finalitate economică, descompunerea unui asemenea serviciu ar avea, în opinia noastră, un caracter artificial.

În continuare, trebuie arătat că, deși este cert că prestațiile de finanțare și celelalte prestații care au ca scop facilitarea recuperării creanțelor ar putea, din punct de vedere teoretic, să fie furnizate izolat, în speță, aceste operațiuni nu par să fie livrate în mod independent. Astfel, prestația de finanțare nu ar putea fi furnizată fără efectuarea tuturor celorlalte servicii legate de pregătirea și demararea unui mecanism de factoring (acoperite de comisionul de dosar) și, invers, existența acestor din urmă servicii nu ar avea sens în lipsa unei prestații de finanțare. În realitate, prestația principală a serviciilor de factoring constă în „degrevarea [clientului] de operațiunile de recuperare a creanțelor” ( 41 ) și, în acest sens, prestația de finanțare trebuie considerată ca fiind una dintre prestațiile accesorii care au același tratament fiscal precum prestația principală. Pentru client, finanțarea nu este un scop în sine, printre altele pentru motivul că există alte posibilități de finanțare externă – precum creditul bancar – la costuri potențial inferioare, ci este mijlocul de a beneficia de recuperarea anticipată a creanțelor și de a‑și îmbunătăți situația financiară.

De altfel, constatăm că realitatea economică, astfel cum este reflectată, în principiu, în acordurile contractuale în cauză, constituie un criteriu fundamental pentru aplicarea sistemului comun al TVA‑ului. Prin urmare, problema dacă diferite prestații formează o operațiune complexă unică poate depinde de condițiile în care devine exigibilă remunerația pentru aceste servicii. Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă cele nouă tipuri de remunerație ( 42 ) formează contrapartida unor prestații care constituie, din punct de vedere contractual, o operațiune complexă unică. Astfel, ar fi util să se examineze dacă, în speță, aceste prestații sunt furnizate în schimbul plății unei redevențe fixe separate, independent de orice furnizare a serviciului de factoring, ceea ce ar putea lăsa să se înțeleagă că aceste prestații sunt distincte și independente de furnizarea serviciului de factoring ( 43 ).

În sfârșit, contrar celor susținute de guvernul finlandez în observațiile sale scrise, nu ar fi problematic, în opinia noastră, ca cele două forme de factoring, cum sunt cele în discuție, să fie considerate în întregime ca fiind servicii supuse TVA‑ului. Deși este adevărat că această constatare ar implica existența unei piețe pe care finanțarea scutită de TVA ar fi disponibilă sub formă de credite tradiționale, iar finanțarea supusă TVA‑ului ar fi disponibilă sub formă de factoring și că acest lucru ar plasa furnizorii diferitelor forme de finanțare în situații diferite, astfel încât numai factorii ar putea să dispună de un drept de deducere care ar permite clienților lor să deducă taxa inclusă în serviciul de factoring, așa încât această taxă nu ar constitui un cost pentru clienții respectivi, considerăm că tocmai aceasta a fost alegerea deliberată a legiuitorului Uniunii. Astfel, articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA efectuează o distincție între anumite servicii scutite de TVA și alte servicii care continuă să fie supuse TVA‑ului. Teoretic, acordarea de credite este considerată o operațiune financiară pură, care nu include prestarea de servicii ca atare și care constă în punerea la dispoziție de fonduri, astfel încât dobânda primită în schimbul creditului este asimilată mai degrabă unui venit financiar decât unei remunerații pentru o prestație taxabilă ( 44 ). În plus, din perspectiva neutralității TVA‑ului, impozitarea ar avea un efect inflaționist și ar dăuna finanțării economiei, întrucât, în general, TVA‑ul nu ar putea fi recuperat de împrumutat ( 45 ). În schimb, „recuperarea creanțelor” nu este scutită, dat fiind că, printre altele, din punct de vedere economic este vorba despre o prestare de servicii furnizată unui creditor în schimbul unor comisioane și onorarii și care generează, prin urmare, o valoare adăugată economică concretă ( 46 ).

În al treilea și ultimul rând și din motive de exhaustivitate, am dori să răspundem la întrebarea adresată de instanța de trimitere cu privire la aspectul dacă cele două comisioane în cauză pot constitui contrapartida unor servicii de „acordare a unui credit” în sensul articolului 135 alineatul (1) litera (b) din Directiva TVA, în lumina Hotărârilor Franck și Fondul O, la care aceasta face referire. Or, apreciem că aceste hotărâri nu pot fi interpretate astfel încât să justifice o descompunere, în scopuri de TVA, a serviciilor de factoring.

Pe de o parte, în Hotărârea Franck, Curtea a arătat că expresia „acordarea și negocierea de credite”, care figurează în această dispoziție, trebuie interpretată în sens larg, astfel încât domeniul său de aplicare nu poate fi limitat numai la împrumuturile și la creditele acordate de organisme bancare și financiare ( 47 ), că o astfel de acordare constă printre altele în punerea la dispoziție a unui capital în schimbul unei remunerații și că o asemenea remunerație poate lua alte forme de contraprestație decât plata de dobânzi ( 48 ). Totuși, o interpretare largă a acestei expresii nu poate sugera că, în speță, remunerația pe care A o percepe de la clienții săi constituie contrapartida unei puneri la dispoziție a unei acordări de credit. Astfel, nu se poate face abstracție de contextul factual în care a fost pronunțată acea hotărâre, care se distinge în mai multe privințe de prezenta cauză. Mai precis, în Hotărârea Franck, un împrumutat utilizase un bilet la ordin ca instrument de credit pentru a obține un împrumut de la o societate intermediară, care vânduse acest bilet la ordin unei societăți de factoring. În acest mod, societatea intermediară, care nu era o instituție financiară, pusese fonduri la dispoziția împrumutatului, care, altfel, nu ar fi fost în măsură să împrumute fonduri de la instituții financiare din cauza ratingului său de credit scăzut. Faptul că una dintre societățile implicate în această operațiune era o societate de factoring era în mod evident lipsit de relevanță, iar relația dintre împrumutat și societatea intermediară nu putea fi nici aceasta calificată drept „factoring”, întrucât biletul la ordin nu fusese emis de împrumutat pe baza prestării unor servicii de factoring furnizate de societatea intermediară ( 49 ). Or, în cauza principală, niciun element nu pare să indice existența unor relații contractuale tripartite între A, clientul său și debitorii facturați, în temeiul cărora A ar fi pus fonduri la dispoziția clientului prin acordarea unui credit acestuia. În plus, debitorii facturați nu trebuie să ramburseze societății A datoria aferentă creditului sau dobânzile clientului, ci propriile datorii rezultate din creanțele facturate.

Pe de altă parte, în ceea ce privește Hotărârea Fondul O, este adevărat că Curtea a statuat că, în cadrul unui contract de subparticipare prin care un subparticipant (investitorul) oferă o finanțare unui inițiator (un fond de securitizare nestandardizat) în schimbul unor venituri viitoare generate de creanțe specifice, în condițiile în care aceste creanțe rămân din punct de vedere juridic proprietatea inițiatorului, împrejurarea că subparticipantul este expus unor pierderi potențiale și suportă astfel riscul de credit este inerentă oricărei operațiuni de acordare de credite, indiferent dacă acest risc provine din neîndeplinirea obligațiilor de plată de către debitorii creanțelor ale căror venituri îi sunt transferate sau din insolvența cocontractantului său direct ( 50 ). Cu toate acestea, dincolo de problema proprietății sau nu asupra creanțelor și a gestiunii riscului, acest tip de serviciu se distinge de factoring prin faptul că este vorba despre un instrument de finanțare, utilizat în securitizări sau în finanțările structurate care nu pot fi efectuate prin împrumuturi clasice și care sunt, în consecință, asimilabile unei acordări de credit, în timp ce factoringul constituie în principal un serviciu de administrare a recuperării creanțelor. În sfârșit, simplul fapt că o operațiune implică un risc financiar nu este suficient pentru a o scuti de TVA. Cu titlu ilustrativ, în cadrul unui leasing, finanțatorul suportă anumite riscuri financiare (de exemplu, în cazul incapacității de plată a locatarului sau al deprecierii bunului), însă prestația furnizată ține de închiriere, iar nu de operațiuni de finanțare scutite de TVA.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la a treia și la a patra întrebare că articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că comisionul de finanțare sau comisionul de întocmire a unui dosar percepute de un factor în cadrul unui serviciu de factoring cu ipotecă mobiliară sau cu vânzare de creanțe, cum sunt cele în discuție în litigiul principal, constituie contrapartida unei prestații unice și indivizibile de „recuperare a creanțelor”, în sensul acestei dispoziții, care este supusă TVA‑ului în conformitate cu dispoziția menționată.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul în care ar considera că excepția referitoare la „recuperarea creanțelor” prevăzută la articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA se aplică serviciilor de factoring, această dispoziție trebuie considerată ca fiind suficient de clară și necondiționată pentru a‑i fi recunoscut un efect direct, astfel încât să poată fi invocată în fața instanțelor naționale pentru a înlătura aplicarea normelor de drept intern incompatibile cu aceasta ( 51 ).

Instanța de trimitere arată că legislația națională în cauză, și anume articolul 42 alineatul (1) punctul 2 din AVL, prevede că sunt considerate servicii financiare scutite nu numai acordarea de credite, ci și „orice alte mecanisme de finanțare”, în condițiile în care acestea din urmă nu sunt menționate de Directiva TVA. Cu toate acestea, în cazul în care excepția de la scutirea de TVA referitoare la „recuperarea creanțelor” s‑ar aplica celor două comisioane în discuție în litigiul principal drept contrapartidă a unui factoring, această instanță apreciază că s‑ar putea să nu fie posibil ca legea națională să fie interpretată într‑un mod pe deplin conform cu directiva menționată, întrucât noțiunea de „orice alte mecanisme de finanțare” ar putea include și factoringul. Prin urmare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dispozițiile articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA au efect direct, astfel încât să poată fi invocate în mod direct de o persoană impozabilă pentru a înlătura dreptul național care ar fi contrar acestora.

În această privință și fără a lua poziție cu privire la interpretarea dreptului național, ce revine exclusiv instanței de trimitere, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii, inclusiv persoanele impozabile în scopuri de TVA ( 52 ), sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului, printre altele atunci când acesta a transpus directiva în mod incorect ( 53 ). Potrivit aceleiași jurisprudențe, o dispoziție din dreptul Uniunii este necondiționată în cazul în care enunță o obligație care nu este însoțită de nicio condiție și nici nu depinde, în privința executării sau a efectelor sale, de intervenția vreunui act fie al instituțiilor Uniunii Europene, fie al statelor membre și este suficient de precisă atunci când obligația pe care o prevede este enunțată în termeni neechivoci ( 54 ).

În acest context, în primul rând, în ceea ce privește caracterul necondiționat al articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA, arătăm că din înșiși termenii dispoziției menționate rezultă că aceasta nu conferă nicio marjă de apreciere statelor membre în ceea ce privește scutirea sau impozitarea operațiunilor vizate, din moment ce, spre deosebire de alte operațiuni care pot face obiectul unei scutiri în temeiul articolului 135 alineatul (1) ( 55 ) din directiva menționată, ea nu permite statelor membre respective să stabilească condițiile și limitele acordării scutirii în discuție. Astfel, reiese cu claritate din modul de redactare a acestei dispoziții, pe de o parte, că „recuperarea creanțelor” nu intră în niciun caz în domeniul de aplicare al scutirii de TVA prevăzute de aceeași dispoziție și, pe de altă parte, că această excepție de la scutire nu este însoțită de nicio condiție suplimentară și nici nu depinde, în privința executării sau a efectelor sale, de intervenția vreunui act fie al instituțiilor Uniunii Europene, fie al statelor membre. Această constatare este valabilă cu atât mai mult cu cât Curtea a confirmat aplicabilitatea directă a scutirilor fiscale, chiar și atunci când lasă o marjă de apreciere statelor membre pentru a stabili condițiile de aplicare a acestora ( 56 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul suficient de precis al articolului 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA, deși este cert că noțiunea de „recuperare a creanțelor” nu a fost definită în directivă, această noțiune nu este nici vagă, nici ambiguă și, astfel cum a demonstrat Curtea, ea trebuie interpretată în sens larg, astfel încât „factoringul”, autentic sau nu, să facă parte din aceasta ( 57 ). Pe de altă parte, pentru motivele dezvoltate la punctele 58-62 din prezentele concluzii, noțiunea menționată se referă la o operațiune care se distinge de operațiunile care țin de acordarea de credite.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la a cincea întrebare că excepția de la scutirea de TVA referitoare la „recuperarea creanțelor” prevăzută la articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva TVA este necondiționată și suficient de precisă pentru a putea avea efect direct, astfel încât să poată fi invocată în fața unei instanțe naționale pentru a se opune aplicării unei norme de drept intern neconforme cu aceasta.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda) după cum urmează: 1) Articolul 2 alineatul (1) litera (c), articolul 9 alineatul (1) și articolul 135 alineatul (1) literele (b) și (d) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că, în cadrul desfășurării unei activități de factoring sub forma unei vânzări de creanțe, prin care factorul cumpără de la un client creanțe facturate care nu sunt scadente, asumându‑și în același timp riscul de neplată de către debitorul acestui client, trebuie să se considere că reprezintă contrapartida unor prestări de servicii care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, pe de o parte, comisionul perceput de factor de la clientul respectiv, care constă într‑un procent din fiecare creanță facturată care intră sub incidența mecanismului de factoring, acest procent fiind cu atât mai ridicat cu cât termenul de plată a facturilor este mai lung și cu cât ratingul creanțelor în cauză este mai scăzut, și, pe de altă parte, comisionul forfetar de întocmire a dosarului perceput de factor de la clientul menționat pentru pregătirea și demararea unui astfel de dispozitiv. 2) Articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că comisionul de finanțare sau comisionul de întocmire a dosarului percepute de un factor în cadrul unei activități de factoring sub forma unei vânzări de creanțe, precum cea menționată la punctul anterior, sau al unei activități de factoring sub forma unei finanțări garantate cu facturi, prin care factorul acordă un credit unui client, astfel încât creanțele facturate ale acestui client servesc drept garanție pentru finanțarea acordată de factor, constituie contrapartida unei prestații unice și indivizibile de „recuperare a creanțelor”, care este supusă taxei pe valoarea adăugată (TVA) în conformitate cu excepția de la scutirea de TVA prevăzută de această dispoziție. 3) Excepția de la scutirea de TVA referitoare la „recuperarea creanțelor” prevăzută la articolul 135 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2006/112 este necondiționată și suficient de precisă pentru a putea avea efect direct, astfel încât să poată fi invocată în fața unei instanțe naționale pentru a se opune aplicării unei norme de drept intern neconforme cu aceasta.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 3 aprilie 2025 ( 1 )