Concluziile avocatei generale L. Medina prezentate la 27 martie 2025.###

Dreptul de acces la informațiile despre mediu este primul dintre cei trei piloni care stau la baza Convenției de la Aarhus ( 2 ), printre care se află și dreptul de participare a publicului și accesul la justiție ( 3 ). Obiectivul ultim al acestor drepturi este acela de a permite oricărui cetățean să își „afirme”„dreptul de a trăi într‑un mediu propice sănătății și bunăstării sale și [să își îndeplinească] obligația, atât individuală, cât și colectivă, de a proteja și îmbunătăți mediul în folosul generațiilor prezente și viitoare” ( 4 ). Convenția de la Aarhus are o „dublă identitate” ( 5 ), prin faptul că stabilește o legătură între drepturile în materie de mediu și drepturile omului ( 6 ). „Pilonii” săi „se sprijină reciproc” ( 7 ); dreptul de acces la informațiile despre mediu este o condiție prealabilă pentru exercitarea celorlalte drepturi ( 8 ).

Primul considerent al Directivei 2003/4 ( 9 ) reflectă importanța dreptului la informare și exprimă aspirația ca „[a]ccesul sporit al publicului la informațiile despre mediu și diseminarea acestor informații [să] contribuie la o mai bună conștientizare a problemelor de mediu […] și, în cele din urmă, la îmbunătățirea mediului”.

Prezenta cauză privește aspectul dacă accesul la informațiile despre mediu poate să fie supus, ca regulă generală, cerinței ca solicitanții să își furnizeze numele și adresa fizică. Cauza de față ridică totodată problema garanțiilor de care dispun autoritățile publice atunci când se confruntă cu cereri pe care le consideră neserioase sau vexatorii.

Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Convenția de la Aarhus prevede: „(1) Fiecare parte se asigură, sub rezerva alineatelor prezentate în continuare în prezentul articol, că autoritățile publice pun la dispoziția publicului informațiile despre mediu disponibile solicitate, în cadrul legislației interne, inclusiv, la cerere și sub rezerva literei (b) menționate în continuare, copii ale documentației originale care conține sau cuprinde astfel de informații: (a) fără să fie necesară invocarea unui interes deosebit”.

Potrivit articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, „«[s]olicitant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care solicită informații despre mediu”.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, intitulat „Accesul la informații despre mediu la cerere”, prevede: „Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile din prezenta directivă, autoritățile publice trebuie să pună la dispoziția oricărui solicitant, la cererea acestuia și fără ca acesta să declare interesul pe care îl are în acest sens, informațiile despre mediu pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor.”

Articolul 6 din European Communities (Access to Information on the Environment) Regulations 2007 to 2014 [Regulamentul privind Comunitățile Europene (accesul la informații privind mediul) 2007-2014] (denumit în continuare „Regulamentul AIM”) prevede: „6. (1) O cerere de informații despre mediu – […] (c) cuprinde numele, adresa și orice alte date de contact relevante ale solicitantului […] […] (2) Solicitantul nu este obligat să declare interesul pe care îl are în formularea cererii.”

Între 13 martie și 30 mai 2022, unul sau mai mulți solicitanți (probabil unul, dar posibil mai mulți) s‑au angajat într‑un demers susținut de a se adresa în scris societății Coillte (societatea forestieră semistatală din Irlanda), sub forma unui număr foarte mare de cereri probabil anonime sau sub un pseudonim, într‑un format identic sau aproape identic, având ca obiect acordarea accesului la informații despre mediu. Nu au fost furnizate adrese fizice. Numele erau inspirate de personaje din filme.

Cererile anterioare care utilizau unele dintre numele utilizate de solicitanții din prezenta procedură au fost tratate în modul obișnuit de către Coillte, întrucât, la momentul respectiv, ele păreau a fi cereri punctuale. Totuși, atunci când din 20 martie 2022 au început să sosească cereri anonime de un stil și de un tip similare și cu o formulare similară, pentru Coillte a devenit evident că ele păreau să facă parte dintr‑o campanie organizată și aceasta a luat măsuri pentru a verifica identitatea solicitanților.

Coillte a considerat în mod rezonabil, în opinia instanței de trimitere, că cererile respective nu sunt destinate obținerii de informații despre mediu și că par să facă parte dintr‑o campanie mai amplă desfășurată de persoane necunoscute pentru motive discutabile. Campania a avut implicații foarte importante pentru activitățile Coillte și a avut ca efect devierea efortului din perspectiva timpului și a resurselor de la cererile reale de informații despre mediu cu întârzierile și frustrarea aferentă pentru solicitanții reali de informații despre mediu.

Coillte a răspuns la aceste cereri solicitând o adresă (actuală) din partea solicitanților și confirmarea faptului că numele erau numele reale (legale) ale solicitanților. Instanța de trimitere constată că Coillte a considerat, ceea ce era rezonabil având în vedere împrejurările, că exista un dubiu prima facie cu privire la veridicitatea informațiilor furnizate de solicitanți referitor la identitatea lor. De asemenea, instanța de trimitere constată că, având în vedere numărul de cereri formulate, autoritatea publică în cauză a acționat în mod rezonabil pentru a stabili dacă cererile erau în mod evident nerezonabile în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant.

Instanța de trimitere apreciază că, în lipsa unor probe contrare, confirmarea solicitată de Coillte a numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia a avut drept scop verificarea identității solicitantului, iar nu stabilirea interesului său.

Întrucât niciuna dintre informațiile solicitate de Coillte nu a fost furnizată, aceasta din urmă a respins cererile ca fiind lipsite de validitate în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul AIM.

Ulterior, solicitanții au adresat societății Coillte o cerere de reexaminare internă. Coillte a cerut solicitanților să își confirme numele legale reale și să își indice adresele actuale. Întrucât aceste cereri de confirmare au fost de asemenea ignorate, cererile de reexaminare internă au fost respinse ca fiind lipsite de validitate.

Mai multe dintre diferitele refuzuri ale cererilor de informații au fost atacate în fața Commissioner for Environmental Information (Comisarul pentru informații despre mediu) (Irlanda) (denumit în continuare „comisarul”). La 29 august 2022, comisarul a emis o decizie (denumită în continuare „decizia atacată”), prin care a constatat că are competența de a examina aceste căi de atac și că Coillte a considerat în mod nejustificat cererile anonime sau pseudonime ca fiind lipsite de validitate în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul AIM.

Coillte a formulat recurs în fața instanței de trimitere împotriva deciziei atacate.

Irlanda și Attorney General au obținut calitatea de intervenienți în procedura judiciară, iar Right to Know CLG (denumită în continuare „Right to Know”) a fost introdusă în cauză ca amicus curiae.

Instanța de trimitere solicită să se clarifice interpretarea termenului „cerere” de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4 și a termenului „solicitant” de la articolul 2 alineatul (5) din această directivă.

În ceea ce privește termenul „cerere”, instanța de trimitere arată că, potrivit articolului 6 din Regulamentul AIM, o cerere de informații despre mediu trebuie să respecte anumite cerințe formale, inclusiv să cuprindă un nume și o adresă. O cerere care nu respectă aceste formalități trebuie considerată ca fiind lipsită de validitate. Instanța de trimitere consideră astfel că termenul „cerere” poate să desemneze numai o cerere valabilă conformă cu Directiva 2003/4 și cu legislația națională de transpunere.

Referitor la termenul „solicitant”, instanța de trimitere consideră că acesta desemnează o persoană fizică sau juridică identificată prin numele legal și adresa fizică actuale ale persoanei respective, spre deosebire de o persoană anonimă sau sub un pseudonim. Ea afirmă că faptul că Directiva 2003/4 conferă drepturi persoanelor fizice și juridice implică necesitatea ca solicitantul să furnizeze un nume real și o adresă fizică pentru a demonstra dreptul său de a fi tratat drept solicitant. Lipsa acestor informații poate conduce la un rezultat nesatisfăcător și atunci când un litigiu ajunge în fața unei instanțe, după cum s‑a întâmplat în cazul părților interesate, care nu pot fi identificate prin informațiile minime necesare pentru a participa la procedură.

Instanța de trimitere ridică problema dacă, în ipoteza în care Curtea va constata că un „solicitant”, în sensul Directivei 2003/4, nu are obligația de a se identifica, această directivă se opune unei reglementări naționale care impune solicitanților să furnizeze numele lor și/sau o adresă fizică actuală pentru a formula o cerere. Instanța de trimitere consideră că, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale naționale, un stat membru poate opta să transpună Directiva 2003/4 într‑un mod care impune solicitanților să se identifice, astfel încât autoritatea publică să poată verifica dacă aceștia sunt persoanele fizice sau juridice cărora le revin drepturile conferite solicitanților.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul în care Curtea ar constata că Directiva 2003/4 se opune unei reglementări naționale care impune identificarea solicitanților, o autoritate publică poate totuși să solicite confirmarea numelui solicitantului și/sau a unei adrese fizice actuale a acestuia atunci când are motive rezonabile să suspecteze că informațiile furnizate sunt false sau incomplete. Faptul că astfel de informații ar putea conduce eventual la speculații cu privire la interesul solicitantului nu ar trebui să fie relevant.

În sfârșit, instanța de trimitere nu este sigură dacă autoritatea poate solicita informații referitoare la identitatea solicitantului pentru a stabili dacă o anumită cerere este vădit nerezonabilă în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant.

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare: „1) Termenul «cerere» de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4, interpretat în lumina articolului 4 alineatul (1) din [Convenția de la Aarhus], desemnează numai o cerere valabilă în raport cu directiva și în raport cu reglementarea internă de transpunere adoptată de statul membru în cauză? 2) Termenul «solicitant» de la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, interpretat în lumina, printre altele, a articolului 4 alineatul (1) litera (b) și/sau a articolului 6 alineatul (1) și/sau alineatul (2) și/sau a articolului 2 alineatul (5), precum și a articolului 4 alineatul (1) și a articolului 4 alineatul (3) litera (b) din [Convenția de la Aarhus] desemnează o persoană fizică sau juridică identificată prin numele său real și/sau o adresă fizică actuală, spre deosebire de o persoană anonimă sau sub un pseudonim și/sau un solicitant ale cărui date de contact sunt identificate numai prin e‑mail? 3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, efectul articolului 3 alineatul (1) și/sau alineatul (5) litera (c) din Directiva 2003/4, interpretat în lumina articolului 4 alineatul (1) din [Convenția de la Aarhus], este acela de a se opune unei reglementări naționale care impune solicitantului să furnizeze numele său real și/sau adresa fizică actuală pentru a formula o cerere? 4) În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este negativ și răspunsul la a treia întrebare este, în general, afirmativ, Directiva 2003/4, interpretată în lumina articolului 4 din [Convenția de la Aarhus], are ca efect faptul că, în cazul în care o autoritate publică consideră în mod rezonabil că există un dubiu prima facie cu privire la veridicitatea informațiilor furnizate de un solicitant cu privire la identitatea sa, autoritatea publică nu poate să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a verifica identitatea solicitantului, iar nu pentru a stabili interesul solicitantului, chiar dacă furnizarea numelui real al unui solicitant și/sau a adresei fizice actuale a acestuia ar putea determina în mod indirect autoritatea publică sau altă entitate să tragă concluzii sau să speculeze cu privire la interesul solicitantului menționat la articolul 3 alineatul (1) din directivă, în cazul în care există vreun astfel de interes? 5) În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este negativ și răspunsul la a treia întrebare este, în general, afirmativ, articolul 4 alineatul (1) litera (b) din directivă, interpretat în lumina articolului 4 alineatul (3) litera (b) din [Convenția de la Aarhus], are drept consecință faptul că o autoritate publică nu poate să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a stabili dacă o anumită cerere este vădit nerezonabilă în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant, iar nu pentru a stabili interesul solicitantului, chiar dacă furnizarea numelui real al unui solicitant și/sau a adresei fizice actuale a acestuia ar putea determina în mod indirect autoritatea publică sau altă entitate să tragă concluzii sau să speculeze cu privire la interesul solicitantului menționat la articolul 3 alineatul (1) din directivă, în cazul în care există vreun astfel de interes?”

Coillte, comisarul, guvernele ceh și italian, Irlanda și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Mai întâi, trebuie amintit că, prin aderarea la Convenția de la Aarhus, Uniunea Europeană s‑a angajat să asigure, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, un acces de principiu la informațiile despre mediu deținute de autoritățile publice ( 10 ).

Astfel cum confirmă considerentul (5) al Directivei 2003/4, prin adoptarea acestei directive, legiuitorul Uniunii a intenționat să asigure compatibilitatea dreptului Uniunii cu convenția respectivă în vederea încheierii acesteia de către Uniunea Europeană instituind un regim general care urmărește să asigure oricărei persoane fizice sau juridice dintr‑un stat membru al Uniunii un drept de acces la informațiile despre mediu deținute de autoritățile publice sau în numele acestora fără ca persoana în cauză să aibă obligația de a declara interesul pe care îl are în acest sens ( 11 ).

În consecință, în scopul interpretării Directivei 2003/4, trebuie să se țină cont de textul și de obiectul Convenției de la Aarhus, pe care această directivă urmărește să o pună în practică în dreptul Uniunii ( 12 ).

Mai mult, potrivit jurisprudenței constante a Curții, Ghidul de aplicare a Convenției de la Aarhus poate fi considerat un document explicativ care, dacă este cazul, poate fi luat în considerare, împreună cu alte elemente relevante, în vederea interpretării acestei convenții, chiar dacă analizele pe care le cuprinde nu au nicidecum forță obligatorie și nici caracterul normativ al prevederilor convenției menționate ( 13 ).

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă termenul „cerere” de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că desemnează numai o cerere valabilă în raport cu această directivă și în raport cu reglementarea națională de transpunere adoptată de statul membru în cauză.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4, statele membre trebuie să asigure oricărui „solicitant care consideră că cererea sa de informații a fost ignorată, refuzată în mod incorect […] a primit un răspuns neadecvat sau nu a fost tratată în alt mod în conformitate cu dispozițiile articolelor 3, 4 și 5 accesul la o procedură în cadrul căreia actele sau omisiunile autorității publice în cauză pot fi reexaminate de către respectiva autoritate publică sau de către alta sau poate face obiectul unui revizuiri administrative pe lângă un organism independent și imparțial instituit prin lege”.

Din economia Directivei 2003/4 reiese, după cum a observat în esență Comisia, că expresia „cerere de informații” de la articolul 6 alineatul (1) din această directivă privește o „cerere” depusă în temeiul articolului 3 din directiva menționată.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, informațiile despre mediu pe care le dețin autoritățile publice trebuie să fie puse la dispoziția „oricărui solicitant, la cererea acestuia și fără ca acesta să declare interesul pe care îl are în acest sens”.

Directiva 2003/4 nu definește termenul „cerere” și nici nu impune la articolul 3 anumite condiții de validitate pentru depunerea cererii de către solicitant.

Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de acces garantat de Directiva 2003/4 nu se aplică decât în măsura în care informațiile solicitate intră sub incidența dispozițiilor referitoare la accesul publicului prevăzute de această directivă, ceea ce presupune în special că ele constituie „informații despre mediu” în sensul articolului 2 punctul 1 din directiva menționată ( 14 ).

Prin urmare, cererea trebuie să îndeplinească condițiile generale prevăzute la articolul 3 pentru aplicarea dreptului de acces, ceea ce presupune ca cererea să fie adresată de un „solicitant” unei „autorități publice” și să urmărească obținerea de „informații despre mediu”„pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor”. Sensul acestor termeni este definit la articolul 2 din Directiva 2003/4.

În schimb, nici articolul 2 alineatul (5), nici articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4 nu impun condiții de formă sau de validitate pentru depunerea unei cereri. Termenul „cerere” trebuie interpretat în sens larg, și anume în sensul că desemnează orice cerere depusă în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din această directivă.

Necesitatea de a interpreta termenul „cerere” în sens larg este confirmată de articolul 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus, care obligă părțile să se asigure că pun la dispoziția publicului informațiile despre mediu disponibile solicitate, în cadrul legislației interne. Potrivit Ghidului de aplicare a Convenției de la Aarhus, „o «cerere» poate fi orice comunicare făcută de un membru al publicului către o autoritate publică prin care se solicită informații despre mediu” ( 15 ). Acest ghid menționează totodată că „convenția nu specifică forma cererii, ceea ce implică faptul că orice cerere care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 4, indiferent dacă este orală sau scrisă, va fi considerată ca atare în temeiul convenției” ( 16 ).

Prin intermediul primei întrebări se ridică problema dacă statele membre pot impune condiții de validitate pentru depunerea unei cereri și dacă pot condiționa dreptul de acces la justiție prevăzut la articolul 6 din Directiva 2003/4 de îndeplinirea acestor cerințe.

În primul rând, trebuie subliniat că, potrivit articolului 3 alineatul (5) litera (c) din Directiva 2003/4, în ceea ce privește exercitarea dreptului de acces la informații despre mediu la cerere, statele membre trebuie să se asigure că „sunt definite modalitățile practice” pentru garantarea exercitării eficiente a dreptului respectiv. Printre exemplele de astfel de „modalități practice” se numără desemnarea de responsabili în materie de informații, instituirea și menținerea unor facilități destinate examinării informațiilor solicitate și registre sau liste de informații despre mediu deținute de autoritățile publice sau centrele de informare. Potrivit considerentului (15) al directivei respective, „[a]ceste modalități trebuie să garanteze faptul că informațiile pot fi accesate cu ușurință și în mod eficient și că sunt puse progresiv la dispoziția publicului”. Articolul 3 alineatul (5) literele (a) și (b) fac referire la obligația statelor membre de a se asigura că funcționarii sprijină publicul care solicită acces la informații și că listele autorităților publice sunt accesibile publicului. În plus, în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) ultimul paragraf, statele membre trebuie să se asigure că autoritățile publice informează publicul în mod adecvat cu privire la drepturile de care beneficiază și că furnizează informații, indicații și consiliere în acest sens în mod adecvat.

În cadrul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2003/4, obligația de a garanta „modalitățile practice” pentru exercitarea eficientă a dreptului de acces la informații despre mediu ține de sarcina autorităților publice de a facilita exercitarea drepturilor care revin publicului ( 17 ).

În consecință, obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2003/4, de a stabili „modalități practice” pentru exercitarea dreptului de a solicita informații, diferă de stabilirea oricăror condiții de validitate. Într‑adevăr, în timp ce „modalitățile practice” sunt destinate să faciliteze accesul la informații, condițiile de validitate sunt formalități sau condiții prealabile pe care solicitantul trebuie să le respecte pentru a obține accesul la informațiile relevante.

Deși legislația națională poate stabili cadrul pentru depunerea și soluționarea unei cereri, normele relevante nu pot depăși ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2003/4, și anume garantarea unui acces ușor și eficient la informațiile despre mediu.

În al doilea rând, din articolul 6 din Directiva 2003/4 reiese că un act sau o omisiune a autorității publice trebuie să poată face obiectul unei revizuiri administrative și al unei proceduri de atac judiciare dacă „cererea sa de informații a fost ignorată, refuzată în mod incorect (indiferent dacă integral sau parțial), a primit un răspuns neadecvat sau nu a fost tratată în alt mod în conformitate cu dispozițiile articolelor 3, 4 și 5”.

Astfel, exercitarea dreptului de acces la justiție nu depinde de aspectul dacă autoritatea publică consideră că cererea este validă sau că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a dreptului la informații despre mediu din dreptul național. Aspectul dacă există sau nu o „cerere” în sensul Directivei 2003/4 este – la fel ca toate celelalte condiții materiale pentru nașterea dreptului de acces la informații despre mediu – o chestiune care trebuie să poată face obiectul unei revizuiri administrative sau al unei proceduri de atac judiciare în temeiul articolului 6 din această directivă. Revine organismului responsabil sarcina de a verifica dacă o cerere de informații despre mediu respectă condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din directiva respectivă.

În caz contrar, dreptul de acces la justiție și competența conferită de articolul 6 din Directiva 2003/4 organismelor independente și imparțiale instituite prin lege și instanțelor ar depinde de interpretarea condițiilor de acces la informațiile despre mediu adoptată de autoritățile naționale. După cum a susținut comisarul, mecanismul de asigurare a accesului la justiție ar putea fi compromis prin simplul act al unei autorități publice de a considera o cerere ca fiind lipsită de validitate.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că termenul „cerere” de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că desemnează o cerere care este depusă în temeiul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată. Aspectul dacă o cerere intră în domeniul de aplicare al acestei din urmă dispoziții trebuie să poată face obiectul unei revizuiri administrative și al unei proceduri de atac judiciare în conformitate cu articolul 6 din Directiva 2003/4.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă termenul „solicitant” de la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, citit în lumina articolelor 2 și 4 din Convenția de la Aarhus, desemnează o persoană fizică sau juridică identificată prin numele său real și/sau o adresă fizică actuală, spre deosebire de o persoană anonimă sau sub un pseudonim și/sau un solicitant ale cărui date de contact sunt identificate numai prin e‑mail.

Potrivit articolului 2 alineatul (5), „solicitantul” este „orice persoană fizică sau juridică care solicită informații despre mediu”.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, autoritățile publice trebuie să pună la dispoziția „oricărui solicitant, la cererea acestuia și fără ca acesta să declare interesul pe care îl are în acest sens”, informațiile despre mediu pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor.

Se ridică problema dacă noțiunea de „solicitant” implică identificarea persoanelor fizice sau juridice prin numele lor real sau dacă aceasta poate să includă și solicitanți anonimi sau sub un pseudonim.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă în același timp din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă ( 18 ).

În vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 19 ).

În ceea ce privește modul de redactare a articolului 2 punctul 5, dispoziția respectivă califică drept solicitant „orice persoană fizică sau juridică”. Aceasta nu precizează că asemenea persoane fizice sau juridice trebuie să fie identificate prin numele lor legal real și/sau adresa lor fizică actuală.

Instanța de trimitere consideră că conferirea de drepturi persoanelor fizice și juridice implică faptul că solicitantul trebuie să furnizeze un nume real și/sau o adresă fizică pentru demonstrarea dreptului de a fi tratat ca un solicitant.

Coillte, guvernele ceh și italian, precum și Irlanda sunt de acord cu acest punct de vedere. Acestea susțin că numai o persoană identificată prin numele și adresa sa poate formula o cerere de informații despre mediu. Motivul este acela că autoritățile publice trebuie să fie în măsură să confirme statutul persoanei care formulează cererea, iar mecanismul cel mai simplu și mai evident în acest scop este cerința de a furniza un nume real și/sau o adresă fizică actuală.

În schimb, comisarul și Right to Know afirmă că termenul „solicitant”, în lipsa oricărei referiri la identitatea solicitantului, nu implică o obligație de identificare.

Comisia susține că referirea la o „persoană” de la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4 presupune că o astfel de persoană există în mod real și împiedică o persoană fictivă să depună o cerere în temeiul acestei directive și să beneficieze de dispozițiile sale. Comisia propune totodată să se ia în considerare acele modalități de punere la dispoziție a informațiilor despre mediu care nu necesită întotdeauna identificarea solicitantului.

În opinia noastră, obligația de identificare a solicitantului nu este inerentă noțiunii de „solicitant”. După cum a observat în esență Comisia, faptul că o persoană este identificabilă în sensul articolului 2 punctul 5 nu înseamnă că identificarea este obligatorie în temeiul acestei dispoziții. Astfel, se poate admite că solicitantul trebuie să existe în mod real, iar nu să fie doar un robot automat sau o persoană fictivă. Este însă cu totul altceva să se presupună că solicitanții trebuie, ca regulă generală, să furnizeze date de identitate pentru a‑și exercita dreptul conferit de articolul 3 alineatul (1) și să fie supuși în mod sistematic unei verificări a identității lor.

Prin urmare, după cum a susținut Comisia, în ceea ce privește definiția noțiunii de „solicitant” în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, simpla existență a unei persoane fizice sau juridice este suficientă pentru ca această persoană să beneficieze de drepturile care decurg din directivă.

Cele de mai sus nu aduc atingere marjei de apreciere de care dispun statele membre pentru a prevedea situații în care este necesară identificarea solicitantului, după cum se va arăta în detaliu mai jos în legătură cu a treia, a patra și a cincea întrebare.

De asemenea, Convenția de la Aarhus nu precizează că solicitanții de informații despre mediu trebuie să fie identificați pentru a‑și exercita dreptul de acces la aceste informații. Convenția de la Aarhus nu conține o definiție a termenului „solicitant”. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din această convenție, autoritățile publice pun la dispoziția „publicului” informațiile despre mediu disponibile solicitate. Articolul 2 punctul 4 menționează că „public” înseamnă „una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile de astfel de persoane”. Această definiție largă a noțiunii de „public” este interpretată în Ghidul de aplicare a Convenției de la Aarhus în sensul că se aplică principiul „orice persoană” ( 20 ).

După cum s‑a observat în literatura juridică ( 21 ), lipsa din Convenția de la Aarhus a oricărei obligații de a furniza informații de identificare atunci când se formulează o cerere și lipsa oricărei obligații de a declara interesul implică faptul că autoritățile publice trebuie să adopte o abordare „oarbă cu privire la solicitant”. Potrivit acestei abordări, „nicio persoană – persoană fizică, ONG‑uri sau altele – care solicită informații despre mediu nu trebuie să se identifice sau să își justifice cererea” ( 22 ).

Unul dintre motivele pentru care instanța de trimitere consideră că identificarea ar putea fi necesară este acela de a permite să se verifice dacă solicitanții sunt persoanele fizice sau juridice cărora le sunt conferite drepturile solicitanților, spre deosebire, în special de entitățile fără personalitate juridică. Coillte este de acord cu acest punct de vedere, precum și mai multe părți interesate, inclusiv guvernul ceh, care susține că Directiva 2003/4 și Convenția de la Aarhus leagă dreptul la informații despre mediu de personalitatea juridică a solicitantului.

În această privință, este necesar să se arate că din considerentul (2) al Directivei 2003/4 reiese că „extinde accesul existent acordat în temeiul Directivei 90/313/CEE” ( 23 ). În temeiul Directivei 90/313, în literatura juridică se sublinia că domeniul de aplicare personal al dreptului la informații despre mediu este larg și că trebuie înțeles în sensul că include „practic orice persoană”, fără a fi necesară o anumită formă juridică ( 24 ). O interpretare largă a domeniului de aplicare personal al dreptului la informații despre mediu este confirmată de obiectivele accesului publicului la informațiile despre mediu, care, potrivit considerentului (1) al Directivei 2003/4, este de a „contribu[i] la o mai bună conștientizare a problemelor de mediu, la schimbul liber de opinii, la o participare mai eficientă a publicului la luarea deciziilor despre mediu și, în cele din urmă, la îmbunătățirea mediului”. Doctrina a observat că Directiva 2003/4 „a situat accesul la informații în contextul unui drept al omului” și că, prin urmare, „dreptul este acordat nu doar cetățenilor Uniunii, ci tuturor, inclusiv asociațiilor” ( 25 ).

În plus, potrivit articolului 3 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2003/4, funcționarii au obligația de a sprijini „publicul care solicită acces la informații”. Articolul 2 punctul 6 din directiva respectivă definește „publicul” ca fiind „una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau cu practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile acestora”. Din interpretarea coroborată a celor două dispoziții menționate rezultă că persoanele fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile acestora trebuie să poată solicita accesul la informații despre mediu.

Obligația funcționarilor prevăzută la articolul 3 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2003/4 de a sprijini publicul care solicită acces la informații ar fi golită de orice efect util dacă anumitor categorii de membri ai „publicului” și, în special, asociațiilor care nu au (încă) personalitate juridică li s‑ar nega orice drept de a solicita accesul la informații despre mediu în temeiul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

În plus, după cum s‑a arătat în observațiile introductive de mai sus, în scopul interpretării Directivei 2003/4, trebuie să se țină cont de textul și de obiectul Convenției de la Aarhus, pe care această directivă urmărește să o pună în practică în dreptul Uniunii ( 26 ). În această privință, trebuie amintit că Convenția de la Aarhus urmează principiul „orice persoană” în cazul dreptului de acces la informații despre mediu ( 27 ). Noțiunea de „public” în sensul Convenției de la Aarhus acoperă, mai precis, „asociațiile, organizațiile sau grupurile” de persoane fizice sau juridice „în conformitate cu legislația sau practica națională”. Orice cerințe stabilite de legislația națională trebuie să respecte obiectivul Convenției de la Aarhus de a asigura un „acces larg” la drepturile pe care le conferă ( 28 ). Or, o interpretare care ar permite autorităților să refuze dreptul la informații despre mediu exclusiv pe baza personalității juridice a solicitanților ar fi de natură să aducă atingere acestui principiu.

În orice caz, este evident că persoanele fizice individuale membre ale unei asociații care nu a dobândit (încă) personalitate juridică au dreptul de a solicita accesul la informații ( 29 ).

Prin urmare, în măsura în care orice persoană are dreptul de acces la informații despre mediu, simpla verificare a statutului juridic al „solicitantului” nu poate constitui un motiv pentru a impune identificarea sa.

În ceea ce privește contextul în care se înscrie termenul „solicitant”, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, în conformitate cu această directivă, autoritățile publice trebuie să pună informațiile despre mediu la dispoziția „oricărui solicitant, la cererea acestuia și fără ca acesta să declare interesul pe care îl are în acest sens”. Din considerentul (8) al directivei menționate reiese că dreptul de acces la informațiile despre mediu revine tuturor persoanelor fizice și juridice, fără ca acestea să aibă obligația de a declara interesul pe care îl au în acest sens.

Dreptul „tuturor” solicitanților de a cere informații despre mediu și obligația corelativă a autorităților de a furniza aceste informații completează obligația proactivă a autorităților de a furniza informații care rezultă din articolul 7 din Directiva 2003/4. Potrivit articolului 1 litera (b) din directiva respectivă, obligația proactivă urmărește asigurarea, „ca regulă generală, a punerii la dispoziția publicului și a diseminării progresive a informațiilor despre mediu pentru a se realiza cea mai largă disponibilitate și diseminare sistematică a informațiilor despre mediu la nivelul publicului”. De asemenea, în conformitate cu considerentul (9) al directivei în cauză, autoritățile publice trebuie să pună la dispoziția publicului larg și să disemineze informații despre mediu „într‑o măsură cât mai mare posibil, în special folosind tehnologia informației și de comunicații”.

Din cuprinsul articolului 7 din Directiva 2003/4 coroborat cu articolul 1 litera (b) și în lumina considerentului (9) rezultă că este obligatorie „punerea la dispoziția” publicului a informațiilor despre mediu „ca regulă generală” și „într‑o măsură cât mai mare posibil”, astfel încât publicul nici măcar nu trebuie să solicite aceste informații. Expresia „punere la dispoziție” este suficient de largă pentru a include o varietate de metode de punere la dispoziție a informațiilor. După cum a susținut Right to Know, informațiile despre mediu pot fi puse la dispoziția unui solicitant la sediile unei autorități publice (fie prin inspecție, fie prin colectare), pe un site de pe internet sau prin punerea la dispoziție spre colectare de către un agent. În niciuna dintre aceste situații nu există vreun motiv evident pentru care persoanele fizice sau juridice care doresc să își exercite dreptul de acces la informațiile despre mediu să fie obligate să se identifice în prealabil. În plus, Directiva 2003/4 nu precizează canalul prin care informațiile trebuie să fie „puse la dispoziție”. Prin urmare, informațiile pot fi trimise, de exemplu, la adresa de e‑mail a solicitantului dacă acesta a contactat autoritatea administrativă în acest mod.

Obligația generală a autorităților publice de a disemina informații în mod proactiv susține interpretarea potrivit căreia, atunci când un membru al publicului solicită accesul la informații despre mediu, nu există nicio obligație specifică de a furniza informații privind identitatea sa.

Coillte, Irlanda și guvernul ceh susțin că articolul 6 din Directiva 2003/4 susține concluzia potrivit căreia termenul „solicitant” impune identificarea solicitantului. În opinia lor, în măsura în care un solicitant poate avea acces la o revizuire administrativă a deciziei de respingere a unei cereri de informații, în temeiul articolului 6 alineatul (1), și la o procedură de atac într‑o instanță în temeiul articolului 6 alineatul (2), solicitantul trebuie să fie identificat atunci când solicită informații despre mediu.

Considerăm că paralela făcută între condițiile de exercitare a dreptului la informații despre mediu și procedura care trebuie urmată pentru exercitarea unei căi de atac în fața unei autorități administrative sau a unei acțiuni în justiție nu este convingătoare. Cerințele prevăzute pentru exercitarea fiecăruia dintre aceste drepturi trebuie să fie examinate separat. Recunoașterea posibilității de a depune o cerere anonimă în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4 nu ar aduce însă atingere normelor pe care statele membre le pot prevedea pentru exercitarea dreptului la o cale de atac administrativă sau judiciară. Normele stabilite de statele membre pentru punerea în aplicare a dreptului de acces la informații despre mediu intră sub incidența principiului autonomiei procedurale, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, precum și a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe imparțiale, în conformitate cu articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ( 30 ).

Convingătoare nu este nici paralela făcută de Comisie între regimul în discuție și cel aplicabil accesului public la documente în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 ( 31 ). În primul rând, sfera beneficiarilor dreptului de acces la documente în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 este mai restrictivă decât cea a beneficiarilor dreptului la informații despre mediu prevăzut de Directiva 2003/4. Astfel, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, dreptul de acces la documente revine „oricărui cetățean al Uniunii și oricărei persoane fizice sau juridice având reședința sau sediul social într‑un stat membru”. Nu există astfel de condiții în ceea ce privește sfera beneficiarilor dreptului de acces la informațiile despre mediu. În al doilea rând, accesul publicului la informațiile despre mediu deținute de instituțiile Uniunii este reglementat de Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 ( 32 ). Acest regulament, după cum s‑a observat în literatura academică ( 33 ), „extinde sfera beneficiarilor dreptului de acces” prevăzut la articolul 2 din Regulamentul nr. 1049/2001 prin faptul că recunoaște unui solicitant dreptul de acces la informațiile despre mediu „fără discriminare în funcție de cetățenie, naționalitate sau domiciliu și, în cazul unei persoane juridice, fără discriminare în funcție de locul în care își are sediul social sau un centru efectiv al activităților sale” ( 34 ).

Prin urmare, având în vedere diferențele legate de sfera beneficiarilor, nu este adecvat să se impună obligația de identificare a solicitanților în temeiul Directivei 2003/4 pe baza obligațiilor stabilite în Regulamentul nr. 1049/2001.

În ceea ce privește obiectivele Directivei 2003/4, potrivit articolului 1 litera (a) din această directivă, ea urmărește garantarea dreptului de acces la informațiile despre mediu deținute de către sau pentru autoritățile publice. Dreptul în cauză, așa cum rezultă din considerentul (1) al directivei respective și după cum am subliniat deja la punctul 65 de mai sus, contribuie la o participare mai eficientă a publicului la luarea deciziilor despre mediu și, în cele din urmă, la îmbunătățirea mediului. În plus, din considerentul (2) al directivei menționate rezultă că dreptul de acces al publicului la informațiile despre mediu este parte „dintr‑un proces de schimbare” în ceea ce privește „deschiderea și transparența” ( 35 ). Din considerentul (16) al directivei menționate rezultă că divulgarea informațiilor este în interesul general. În consecință, dreptul de acces la informații care face posibilă divulgarea servește un obiectiv de interes general și nu depinde de interesul persoanei concrete care solicită divulgarea. Pentru acest motiv și astfel cum se prevede în mod expres la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, solicitanții nu sunt obligați să declare interesul pe care îl au în acest sens.

Faptul că solicitanții pot solicita informații despre mediu fără a trebui să se identifice sprijină obiectivul privind accesul mai larg la informațiile despre mediu și transparența. Păstrarea anonimatului poate fi deosebit de importantă, după cum au susținut în esență comisarul și Right to Know, pentru anumiți solicitanți, atunci când includerea numelui legal și a adresei lor poate dezvălui în mod indirect interesul lor legat de depunerea cererii ( 36 ). Lipsa unei cerințe de identificare este de asemenea conformă cu obiectivul de interes public al dreptului la informare ( 37 ).

Coillte și mai multe dintre părțile interesate au avertizat cu privire la riscul ca inteligența artificială să genereze și să trimită în mod automat cereri de acces la informații. Un astfel de risc, oricât ar fi de grav, nu pare să fie inerent cererilor anonime. Acesta este legat mai degrabă de utilizarea mijloacelor societății informaționale pentru comunicarea cu autoritățile publice (spre deosebire de cererile depuse fizic). Pentru a preveni riscul menționat, statului membru respectiv îi revine sarcina să pună în aplicare garanțiile tehnice adecvate necesare pentru a se asigura că autoritățile dau curs numai cererilor care provin de la o persoană, iar nu de la un robot automat ( 38 ).

De asemenea, guvernele care au depus observații scrise și Irlanda au avertizat cu privire la riscul de abuz generat de cererile anonime sau sub un pseudonim. Trebuie amintit că, potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4, statele membre pot refuza o cerere de informații despre mediu care este „în mod evident nerezonabilă”. Acest motiv de refuz este suficient de larg pentru a permite autorității publice să refuze o cerere vexatorie sau care urmărește să cauzeze hărțuiri sau perturbări. După cum vom arăta mai jos referitor la a cincea întrebare, în contextul aplicării excepției respective, autoritățile publice pot solicita identificarea.

Astfel, abuzul de dreptul la informare poate conduce la respingerea unei cereri, dar nu justifică o interpretare restrictivă a termenului „solicitant”.

Concluzionăm că din modul de redactare, contextul și scopul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4 rezultă că noțiunea de „solicitant” nu impune identificarea persoanei fizice sau juridice care solicită informații despre mediu în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din această directivă.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că termenul „solicitant” de la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, citit în lumina articolelor 2 și 4 din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că nu desemnează doar o persoană fizică sau juridică identificată prin numele său real și/sau o adresă fizică actuală, ci și o persoană anonimă sau sub un pseudonim și/sau un solicitant ale cărui date de contact sunt identificate numai prin e‑mail.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune solicitanților să furnizeze numele și adresa lor fizică pentru a formula o cerere de informații despre mediu și se opune ca autoritatea publică să verifice identitatea solicitantului, chiar și atunci când există un dubiu cu privire la veridicitatea informațiilor de identificare furnizate de solicitant.

Va fi necesar să se răspundă la această întrebare în cazul în care Curtea va adopta răspunsul pe care îl propunem la a doua întrebare.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, care prevede, după cum s‑a arătat mai sus, obligația autorităților publice de „a pune la dispoziția oricărui solicitant, la cererea acestuia și fără ca acesta să declare interesul pe care îl are în acest sens, informațiile despre mediu pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor”, corespunde articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus. Această din urmă dispoziție obligă autoritățile publice să furnizeze publicului informațiile despre mediu disponibile solicitate.

După cum s‑a arătat mai sus în cadrul răspunsului la a doua întrebare, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4 nu implică o obligație inerentă a solicitantului de a furniza date de identitate.

Problema care se ridică este aceea dacă statele membre pot prevedea o astfel de obligație de identificare în legislația lor națională.

Reiese din articolul 288 TFUE că statele membre, la transpunerea unei directive, dispun de o marjă de apreciere considerabilă în alegerea căilor și a mijloacelor destinate să asigure punerea sa în aplicare. Această libertate nu afectează obligația fiecăruia dintre statele membre destinatare de a adopta toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei vizate, conform obiectivului pe care aceasta îl urmărește ( 39 ).

În ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului de acces la informațiile despre mediu, articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2003/4 precizează că statele membre trebuie să definească „modalitățile practice” pentru garantarea „exercitării eficiente” a dreptului respectiv. După cum s‑a arătat mai sus ( 40 ), obiectivul acestor modalități practice este acela de a facilita exercitarea dreptului.

Convenția de la Aarhus prevede, la articolul 4 alineatul (1), că autoritățile publice trebuie să pună la dispoziție informațiile despre mediu „în cadrul legislației interne”. Potrivit Ghidului de aplicare a Convenției de la Aarhus, aceasta înseamnă că „legislația națională trebuie să definească un cadru pentru procesul de soluționare a cererilor de informații în conformitate cu Convenția [de la Aarhus]” ( 41 ). În ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului la informații despre mediu, dreptul Uniunii și în special Directiva 2003/4 se consideră ca făcând parte din dreptul național al statelor membre ( 42 ).

Din cuprinsul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2003/4 și al articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus rezultă că, în cadrul definirii modalităților practice pentru exercitarea eficientă a dreptului la informații despre mediu, statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru a stabili cadrul procedurii de depunere și soluționare a cererilor de informații.

În acest context, în primul rând, identificarea solicitantului ar putea fi necesară pentru soluționarea cererii de către autorități. Autoritățile publice ar putea, de exemplu, să solicite numele și adresa poștală a solicitantului dacă acesta nu furnizează alte date de contact.

Datele de identitate ale solicitantului pot fi necesare și atunci când informațiile sunt furnizate în schimbul plății unei taxe (rezonabile), în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2003/4 ( 43 ).

În al doilea rând, datele de identitate ar putea fi necesare atunci când cererea de informații intră sub incidența uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 4 din Directiva 2003/4.

Articolul 4 din această directivă enumeră în mod precis excepțiile pe care statele membre le pot institui de la dreptul de acces la informațiile despre mediu. În măsura în care astfel de excepții au fost efectiv transpuse în dreptul național, autoritățile publice le pot invoca pentru a respinge cererile de informații care le parvin ( 44 ).

Aceste excepții acoperă printre altele o cerere care este în mod evident nerezonabilă, o cerere care vizează materiale în curs de finalizare, comunicările interne și situațiile în care dezvăluirea de informații care ar afecta în mod negativ confidențialitatea procedurilor desfășurate de autoritățile publice, relațiile internaționale, siguranța publică sau apărarea națională, confidențialitatea informațiilor comerciale sau industriale ori confidențialitatea datelor personale.

Articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2003/4 precizează că, în fiecare caz în parte, interesul public servit de dezvăluire trebuie comparat cu interesul servit de refuz. În consecință, refuzul accesului la informațiile de mediu pentru motivele prevăzute la articolul 4 trebuie să fie întotdeauna întemeiat pe o comparare a intereselor implicate.

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că respectiva evaluare comparativă trebuie realizată pe baza unei examinări efective distincte a fiecărei situații care este prezentată autorităților competente în cadrul unei cereri de acces la informații despre mediu în temeiul Directivei 2003/4 ( 45 ).

Din moment ce examinarea unei cereri de acces trebuie să țină seama de interesele specifice aflate în joc în fiecare caz în parte, autoritatea publică este de asemenea obligată să examineze indicațiile eventual furnizate de solicitant cu privire la motivele care pot justifica divulgarea informațiilor solicitate ( 46 ).

Mai mult, potrivit articolului 4 alineatul (5) din Directiva 2003/4, este necesar ca refuzul de a pune la dispoziție informațiile să îi fie „transmis” solicitantului în scris sau electronic, în cazul în care cererea a fost depusă în scris sau în cazul în care solicitantul cere acest lucru. Notificarea trebuie să conțină motivele refuzului. În cazul transmiterii unui refuz, autoritatea publică nu mai pune la dispoziție informațiile. Ea adoptă în schimb o decizie administrativă pentru care pot fi necesare datele de identitate ale solicitantului ( 47 ).

Este evident că, în contextul aplicării unei excepții de la dreptul de acces la informații, autoritatea trebuie să dialogheze cu solicitantul într‑un mod care diferă de simpla punere la dispoziție a informațiilor. În asemenea situații, statele membre ar putea considera că este necesar să impună identificarea solicitantului ( 48 ).

Totuși, atunci când un solicitant cere informații despre mediu și furnizează datele sale de contact, iar autoritatea poate pune la dispoziție informațiile fără a dialoga în mod special cu solicitantul și fără a aplica o excepție, identificarea solicitantului nu pare a fi o condiție necesară pentru exercitarea dreptului de acces. Nu există niciun motiv evident pentru care, de exemplu, o persoană care dorește să aibă acces la registrele sau listele de informații despre mediu întocmite și actualizate în temeiul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2003/4 sau care este prezentă la fața locului într‑o facilitate destinată examinării informațiilor despre mediu trebuie să se identifice în prealabil. Același lucru este valabil, de exemplu, în cazul unei persoane care trimite un e‑mail semnat cu un pseudonim, solicitând informații despre mediu ( 49 ).

După cum au susținut în esență comisarul și Right to Know, impunerea în mod sistematic a identificării tuturor solicitanților de informații despre mediu ar putea descuraja anumite persoane care doresc să solicite informații. Astfel cum s‑a arătat mai sus în răspunsul la prima întrebare, în cazul unor anumiți solicitanți, numele lor ar putea constitui un indiciu în ceea ce privește interesul lor, iar obligația de a‑l dezvălui ar putea echivala cu obligația de a‑și declara interesul, contrară Directivei 2003/4 și Convenției de la Aarhus. Aceste părți interesate au subliniat în mod special riscul de hărțuire a persoanelor care își exercită dreptul la informații despre mediu, risc care nu este teoretic sau abstract, îndeosebi atunci când sunt în joc interese economice. Abordarea „independentă de identitatea solicitantului”, precum și cea „independentă de motivele cererii” pot preveni riscul de represalii vizat la articolul 3 alineatul (8) din Convenția de la Aarhus ( 50 ).

Întrucât identificarea solicitantului nu poate fi impusă ca o cerință generală pentru exercitarea dreptului de acces la informațiile despre mediu, îndoielile cu privire la veridicitatea informațiilor de identificare furnizate de solicitant nu constituie un motiv adecvat pentru ca administrația să poată solicita confirmarea identității solicitantului. Cu toate acestea, după cum vom vedea în cadrul celei de a cincea întrebări, cele de mai sus nu aduc atingere situației în care se solicită confirmarea pentru a stabili dacă o cerere este în mod evident nerezonabilă, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune în general ca solicitanții să își furnizeze numele și adresa fizică pentru a formula o cerere de informații despre mediu, chiar dacă există îndoieli cu privire la veridicitatea informațiilor de identificare furnizate de solicitant. Acest lucru este valabil în măsura în care identificarea nu este necesară pentru a răspunde cererii și nu este aplicabilă nicio derogare în temeiul articolului 4 din această directivă.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (3) litera (b) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că o autoritate publică nu poate să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a stabili dacă o anumită cerere este în mod evident nerezonabilă în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant.

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la informații despre mediu prevăzut de Directiva 2003/4 înseamnă că dezvăluirea acestor informații ar trebui să constituie regula generală și că autoritățile publice pot refuza o cerere de informații despre mediu numai în cazuri specifice și clar definite. Excepțiile de la dreptul de acces ar trebui în consecință să fie interpretate în mod restrictiv, iar interesul public în numele căruia este dezvăluită informația trebuie comparat cu interesul servit de refuz ( 51 ).

După cum am arătat mai sus ( 52 ), articolul 4 din această directivă enumeră în mod precis excepțiile pe care statele membre le pot institui de la dreptul de acces la informațiile despre mediu. În măsura în care astfel de excepții au fost efectiv transpuse în dreptul național, autoritățile publice le pot invoca pentru a respinge cererile de informații care le parvin ( 53 ).

Astfel, statele membre pot dispune, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4, ca o cerere de informații despre mediu să fie refuzată în cazul în care cererea este „în mod evident nerezonabilă”.

Instanța de trimitere ridică în mod special problema dacă, în contextul aplicării acestei excepții, autoritățile publice pot solicita confirmarea identității solicitantului și dacă, pentru verificarea caracterului rezonabil al cererii, ele pot ține seama de volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant.

Trebuie observat de la bun început că anumite versiuni lingvistice ale dispoziției sus‑menționate utilizează termenul „nerezonabilă” ( 54 ) pentru a descrie o cerere, în timp ce alte versiuni lingvistice utilizează termenul „abuzivă” ( 55 ). Totuși, niciuna dintre versiunile lingvistice nu indică criterii concrete pentru aprecierea caracterului în mod evident nerezonabil sau abuziv al cererii.

Articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2003/4 stabilește că, în cazul în care un stat membru prevede excepții, acesta poate elabora o listă de criterii accesibilă publicului pe baza căreia autoritatea în cauză poate decide modul de soluționare a cererilor ( 56 ).

Prin urmare, statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea factorilor pentru aplicarea acestui motiv de refuz.

Totuși, în măsura în care constituie o excepție de la regula generală potrivit căreia informațiile trebuie să fie furnizate, refuzul pentru motivul că o cerere este în mod evident nerezonabilă trebuie să rămână excepțional.

În acest scop, criteriul pentru calificarea unei cereri ca fiind în mod evident nerezonabilă trebuie să fie ridicat.

În special, în ceea ce privește volumul informațiilor solicitate, potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2003/4, acest factor (precum și complexitatea informațiilor solicitate) justifică prelungirea termenului de o lună în care trebuie să răspundă autoritatea administrativă. Din interpretarea articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2003/4 coroborat cu articolul 4 alineatul (2) litera (b) din această directivă rezultă că volumul informațiilor solicitate nu face, în sine, ca o cerere să fie în mod evident nerezonabilă ( 57 ).

În legătură cu frecvența cererilor, trebuie amintit că dreptul de acces la informațiile despre mediu servește obiectivului general de a contribui la o mai bună conștientizare a problemelor de mediu. Un solicitant are dreptul de a solicita informații despre mediu de la autorități diferite sau de la aceeași autoritate, fără limită în ceea ce privește numărul de cereri. Stabilirea unui prag numeric absolut, dincolo de care plângerile respective ar putea fi calificate ca fiind în mod evident nerezonabile, ar putea aduce atingere dreptului la informații despre mediu ( 58 ).

Acestea fiind spuse, potrivit unei jurisprudențe constante, există în dreptul Uniunii un principiu general de drept potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii ( 59 ). Justițiabilii, inclusiv solicitanții care își exercită dreptul la informații despre mediu, sunt ținuți să respecte acest principiu general de drept ( 60 ).

Excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4 reflectă această jurisprudență a Curții și confirmă, după cum a susținut Irlanda, importanța evitării abuzului de drepturile conferite de această directivă.

Pentru a constata că o cerere este în mod evident nerezonabilă, autoritatea în cauză trebuie să țină seama de toate împrejurările relevante în fiecare situație, inclusiv de natura cererii și de originea acesteia. Acest lucru este valabil îndeosebi, după cum a arătat în esență guvernul ceh, atunci când din împrejurările speței reiese că cererea este vexatorie sau neserioasă, când poate cauza hărțuiri sau perturbări ori când dezvăluie intenția solicitantului sau a solicitanților de a paraliza funcționarea autorității respective prin saturarea acesteia cu cereri ( 61 ).

În acest context, confirmarea numelui și adresei solicitantului ar putea fi necesară pentru ca autoritățile să poată comunica solicitantului motivele refuzului de a pune la dispoziția acestuia integral sau parțial informațiile solicitate, după cum prevede articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2003/4.

Rezultă că aprecierea aspectului dacă o cerere este în mod evident nerezonabilă nu depinde de numărul, natura sau frecvența cererilor analizate izolat, ci de toate împrejurările fiecărei spețe. Aceste împrejurări pot include utilizarea unui pseudonim care este vădit vexatoriu sau neserios.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (3) litera (b) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că nu se interzice unei autorități publice să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a stabili dacă o anumită cerere este vădit nerezonabilă în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant, în măsura în care criteriile respective nu sunt luate în considerare în mod izolat, ci în cadrul unei aprecieri globale a împrejurărilor fiecărei spețe. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când împrejurările concrete ale speței indică faptul că cererea este vexatorie sau neserioasă, poate cauza hărțuiri sau perturbări ori dezvăluie intenția solicitantului sau a solicitanților de a paraliza funcționarea autorității publice.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții de Justiție să răspundă la întrebările preliminare adresate de High Court (Înalta Curte, Irlanda) după cum urmează: 1) Termenul „cerere” de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului, citit în lumina articolului 4 alineatul (1) din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 („Convenția de la Aarhus”), trebuie interpretat în sensul că desemnează o cerere care este depusă în temeiul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată. Aspectul dacă o cerere intră în domeniul de aplicare al acestei din urmă dispoziții trebuie să poată face obiectul unei revizuiri administrative sau al unei proceduri de atac judiciare în conformitate cu articolul 6 din Directiva 2003/4. 2) Termenul „solicitant” de la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, citit în lumina, printre altele, a articolelor 2 și 4 din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că nu desemnează doar o persoană fizică sau juridică identificată prin numele său real și/sau o adresă fizică actuală, ci și o persoană anonimă sau sub un pseudonim și/sau un solicitant ale cărui date de contact sunt identificate numai prin e‑mail. 3) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (1) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune în general ca solicitanții să își furnizeze numele și adresa fizică pentru a formula o cerere de informații despre mediu, chiar dacă există îndoieli cu privire la veridicitatea informațiilor de identificare furnizate de solicitant. Acest lucru este valabil în măsura în care identificarea nu este necesară pentru a răspunde cererii și nu este aplicabilă nicio derogare în temeiul articolului 4 din această directivă. 4) Articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/4, citit în lumina articolului 4 alineatul (3) litera (b) din Convenția de la Aarhus, trebuie interpretat în sensul că nu se interzice unei autorități publice să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a stabili dacă o anumită cerere este în mod evident nerezonabilă în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant, în măsura în care criteriile respective nu sunt luate în considerare în mod izolat, ci în cadrul unei aprecieri globale a împrejurărilor fiecărei spețe. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când împrejurările concrete ale speței indică faptul că cererea este vexatorie sau neserioasă, poate cauza hărțuiri sau perturbări ori dezvăluie intenția solicitantului sau a solicitanților de a paraliza funcționarea autorității publice.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LEILA MEDINA

prezentate la 27 martie 2025 ( 1 )