Concluziile avocatului general domnul J. Richard de la Tour prezentate la 18 septembrie 2025.#ATAU împotriva Procura generale presso la Corte d’appello di Napoli.#Cererea de decizie preliminară formulată de Corte di appello di Napoli.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Procedura de predare între statele membre – Motive facultative de neexecutare – Articolul 4 punctul 6 – Angajamentul statului membru de executare de a pune în executare pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Recunoaștere reciprocă în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate – Motive de nerecunoaștere și neexecutare – Articolul 9 alineatul (1) litera (i) – Persoană care nu a fost prezentă personal la procesul care a condus la condamnarea sa – Informare cu privire la data ședinței și locul stabilite pentru acest proces – Renunțare voluntară și neechivocă a persoanei în cauză de a fi prezentă personal la procesul menționat – Apreciere a autorității competente din statul membru de executare – Obligația de interpretare conformă.#Cauza C-95/24.

Dreptul la un proces echitabil este unul dintre principiile de bază ale unei societăți democratice. Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces se întemeiază pe dreptul menționat și ar trebui să fie asigurat în întreaga Uniune Europeană ( 2 ). Totuși, acest drept nu are caracter absolut. În anumite condiții, persoanele suspectate și acuzate ar trebui să aibă posibilitatea de a renunța la acest drept, în mod expres sau tacit, dar neechivoc ( 3 ).

În acest context, prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 4 ), precum și a articolului 9 alineatul (1) litera (i) și a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană ( 5 ), astfel cum au fost modificate prin Decizia‑cadru 2009/299 ( 6 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri referitoare la executarea, în Italia, a unei hotărâri pronunțate în Slovacia prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate o persoană care s‑a sustras procedurii înainte ca procesul său să aibă loc.

Prezenta cauză invită în special Curtea să precizeze ce trebuie să se înțeleagă prin expresia „având cunoștință de procesul stabilit”, care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, precum și care este marja de apreciere de care dispun autoritățile competente la punerea în aplicare a motivului de nerecunoaștere și de neexecutare menționat la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din această decizie-cadru. Subliniem, în această privință, că respectiva cauză se înscrie într‑un context factual care prezintă anumite diferențe față de cel din cauza Höldermann (C‑447/24), în care prezentăm de asemenea concluzii astăzi ( 7 ). În special, spre deosebire de acea cauză, prezenta cauză privește executarea unui mandat european de arestare.

Articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”, prevede la punctul 6: „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare: […] 6. în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.”

Articolul 4a din această decizie‑cadru, intitulat „Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană”, prevede la alineatul (1): „Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent: (a) în timp util (i) fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit; și (ii) a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces; sau (b) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces; sau (c) după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale: (i) a indicat în mod expres că nu contestă decizia; sau (ii) nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător; sau (d) nu i s‑a înmânat personal decizia, însă: (i) i se va înmâna decizia personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale; și (ii) va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în mandatul de arestare european relevant.”

Articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/909, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare”, prevede la alineatul (1) litera (i): „Autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei, în cazul în care: […] (i) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, persoana nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care certificatul menționează că, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului emitent, persoana: (i) în timp util – fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit; și – a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces; sau (ii) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces; sau (iii) după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale: – a declarat în mod expres că nu contestă decizia; sau – nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător.”

Articolul 25 din această decizie‑cadru are următorul cuprins: „Fără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din decizia‑cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

Articolul 6 alineatul 1 bis litera b) din legge n. 69 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla decisione quadro 2002/584/GAI del Consiglio, del 13 giugno 2002, relativa al mandato d’arresto europeo e alle procedure di consegna tra Stati membri (Legea nr. 69 din 22 aprilie 2005 privind dispoziții pentru asigurarea conformității dreptului intern cu Decizia‑cadru [2002/584]) ( 8 ), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „În cazul în care a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate aplicate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă personal, mandatul european de arestare trebuie […] să conțină o mențiune privind îndeplinirea cel puțin a uneia dintre următoarele condiții: […] b) persoana în cauză, după ce a fost informată cu privire la procedura împotriva sa, a fost reprezentată în procesul în urma căruia s‑a pronunțat decizia menționată anterior de către un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat.”

Potrivit articolului 18 bis alineatul 2 din această lege: „În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, corte di appello [Curtea de Apel, Italia] poate refuza predarea cetățeanului italian sau a unei persoane care are reședința legală și efectivă sau care locuiește în mod neîntrerupt pe teritoriul italian de cel puțin cinci ani, […] cu condiția să dispună ca această pedeapsă sau măsură de siguranță să fie executată în Italia, în conformitate cu dreptul său intern.”

Articolul 13 din decreto legislativo n. 161 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla Decisione quadro 2008/909/GAI relativa all’applicazione del principio del reciproco riconoscimento alle sentenze penali che irrogano pene detentive o misure privative della libertà personale, ai fini della loro esecuzione nell’Unione europea [Decretul legislativ nr. 161 din7 septembrie 2010 privind dispoziții pentru asigurarea conformității dreptului intern cu Decizia‑cadru [2008/909])] ( 9 ), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 161/2010”), prevede la alineatul 1 litera i): „Curtea de Apel refuză recunoașterea hotărârii de condamnare în unul dintre următoarele cazuri: […] i) în cazul în care persoana vizată nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia care trebuie executată, cu excepția cazului în care certificatul menționează: 1) fie că, în timp util, persoana vizată a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces sau a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială, aptă să stabilească fără echivoc faptul că avea cunoștință despre proces și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces; sau 2) fie că, având cunoștință de data stabilită pentru proces, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat, de care a fost într‑adevăr apărată la proces; sau 3) fie că, după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, cu posibilitatea de a participa la aceasta, pentru a obține reexaminarea fondului acuzării, ținându‑se seama de dovezile noi, a declarat în mod expres că nu contestă decizia sau nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în termenul prevăzut în acest scop.”

Articolul 24 din Decretul legislativ nr. 161/2010 prevede că, atunci când Curtea de Apel refuză predarea solicitată prin intermediul unui mandat european de arestare întemeiat pe o hotărâre penală de condamnare și dispune executarea pedepsei pe teritoriul italian, aceasta trebuie să recunoască simultan, în scopul executării în Italia, hotărârea penală străină de condamnare pe care se întemeiază mandatul european de arestare, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aceasta.

La 5 octombrie 2015, Okresný súd Dunajská Streda (Tribunalul Districtual din Dunajská Streda, Slovacia) a emis un mandat european de arestare în scopul executării unei hotărâri penale de condamnare pronunțate de această instanță împotriva lui ATAU la 23 august 2010 ( 10 ), prin care a fost condamnat la o pedeapsă de cinci ani de închisoare. Acesta din urmă a fost găsit și arestat în Italia, la 19 iunie 2023.

Corte di appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli, Italia), care este instanța de trimitere, trebuie să examineze cererea de predare prezentată, prin intermediul acestui mandat european de arestare, de autoritățile judiciare slovace. Aceasta arată că a revocat măsura preventivă coercitivă de arest la domiciliu care îi fusese impusă lui ATAU la 20 iunie 2023.

În cursul procedurii în fața acestei instanțe, ATAU a declarat și a dovedit că avea reședința efectivă și legală în Italia de mai mult de cinci ani. În consecință, el a solicitat instanței menționate să refuze predarea sa și, prin recunoașterea hotărârii din 23 august 2010, să dispună executarea în Italia a pedepsei la care fusese condamnat.

Pentru a examina această cerere, instanța de trimitere a solicitat autorităților slovace să completeze certificatul transmis anterior, specificând garanțiile procedurale aplicate lui ATAU.

Prin scrisoarea din 2 noiembrie 2023, Okresný súd Dunajská Streda (Tribunalul Districtual din Dunajská Streda) a răspuns că ATAU nu a participat în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea din 23 august 2010. El a fost însă asistat și reprezentat de un avocat în cursul procesului. În plus, deși nu a fost niciodată informat cu privire la data și locul în care urma să se desfășoare procesul, el avea cunoștință de existența procesului în curs împotriva sa. El a fost într‑adevăr arestat și plasat în arest preventiv în Slovacia la 28 septembrie 2009 pentru aceeași infracțiune, apoi, la 15 decembrie 2009, a fost pus în libertate și plasat într‑o tabără de refugiați pe teritoriul slovac. Ulterior, el s‑a sustras procedurii, fără a reveni și fără a alege un domiciliu pentru comunicări, astfel încât nu a fost posibil să fie informat cu privire la data și locul stabilite pentru proces și nici cu privire la faptul că hotărârea va fi pronunțată chiar și în cazul în care nu se înfățișează.

Instanța de trimitere explică, într‑o primă etapă, că, potrivit dreptului italian, Curtea de Apel, atunci când decide să refuze predarea și dispune executarea în Italia a unei hotărâri penale de condamnare străine, trebuie să recunoască hotărârea, ceea ce nu poate face decât dacă sunt îndeplinite condițiile pentru o astfel de recunoaștere. Or, în speță, nu aceasta ar fi situația. Astfel, instanța menționată amintește că ATAU nu a primit informațiile prevăzute la articolul 13 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 161/2010, în special data și locul stabilite pentru procesul său.

Într‑o a doua etapă, instanța de trimitere subliniază că, în dreptul italian, predarea persoanei condamnate, în temeiul unui mandat european de arestare, este permisă numai cu condiția ca această persoană să fi fost informată cu privire la existența unui proces în curs împotriva sa și să fi fost reprezentată de un avocat în cadrul procesului. În schimb, recunoașterea unei hotărâri de condamnare în Italia este permisă cu condiția mai strictă ca persoana condamnată, asistată de un avocat, să fi fost informată cu privire la data stabilită pentru proces.

În consecință, din dreptul italian rezultă că ATAU ar putea fi predat autorităților slovace întrucât a fost informat despre existența unui proces în curs împotriva sa și a fost asistat de un avocat, dar că, deși locuiește efectiv pe teritoriul italian de mai mult de cinci ani și a solicitat ca pedeapsa sa să fie executată în Italia, nu ar fi posibil să se refuze predarea acestuia prin dispunerea executării pedepsei pe teritoriul italian deoarece nu a fost informat cu privire la data stabilită pentru proces.

Potrivit instanței de trimitere, acest lucru ar avea, în mod paradoxal, drept consecință faptul că garanția procedurală prevăzută pentru persoana condamnată în ceea ce privește recunoașterea unei hotărâri de condamnare, care este mai importantă decât cea prevăzută pentru această persoană în ceea ce privește predarea sa în executarea unui mandat european de arestare, se întoarce împotriva sa în loc să îi fie favorabilă. În plus, distincția existentă în dreptul italian ar conduce la concluzia paradoxală potrivit căreia aceeași hotărâre de condamnare nu poate fi recunoscută în Italia în vederea executării sale, deși poate determina emiterea unui mandat european de arestare care ar trebui să fie executat.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul Uniunii poate fi interpretat în sensul că predarea poate fi refuzată, după recunoașterea hotărârii în scopul executării pedepsei în statul membru de executare, chiar dacă nu a fost acordată garanția procedurală prevăzută pentru această recunoaștere (informarea cu privire la data stabilită pentru proces), însă a fost acordată garanția procedurală prevăzută pentru predarea în temeiul mandatului european de arestare (informarea cu privire la existența unui proces în curs).

În plus, această instanță observă că dreptul italian, în special articolul 13 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 161/2010, prevede că, atunci când persoana condamnată nu a fost informată cu privire la data procesului, instanța națională „refuză recunoașterea” ( 11 ) hotărârii. În schimb, dreptul Uniunii, în special articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909, prevede că, într‑un astfel de caz, instanța din statul de executare „poate refuza să recunoască” ( 12 ) hotărârea. În consecință, în timp ce, în temeiul dreptului italian, Curtea de Apel ar fi obligată să refuze recunoașterea hotărârii, în temeiul dreptului Uniunii, Curtea de Apel ar avea posibilitatea, dar nu obligația, de a o refuza.

Astfel, în speță, aplicând dreptul italian, nu ar fi posibil să se recunoască hotărârea din 23 august 2010 în vederea executării sale în Italia, deoarece ATAU nu a fost informat cu privire la data stabilită pentru proces, prin urmare instanța de trimitere ar trebui să îl predea Republicii Slovace, chiar dacă acesta are dreptul de a executa pedeapsa în Italia și a formulat o cerere în acest sens. În schimb, aplicând dreptul Uniunii, această instanță ar dispune de o putere de apreciere pentru a recunoaște sau a nu recunoaște hotărârea de condamnare străină și pentru a refuza predarea și a dispune executarea pedepsei în Italia.

În aceste condiții, Corte di appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „Dispozițiile coroborate [ale] articolul[ui] 4 punctul 6 din Decizia‑cadru [2002/584], [precum] și [ale] articolul[ui] 9 alineatul (1) litera (i) și [ale] articolul[ui] 25 din Decizia‑cadru [2008/909] trebuie interpretate în sensul că: a) instanța din statul de executare, solicitată să recunoască o hotărâre penală străină executorie de condamnare, are facultatea, iar nu obligația, de a refuza recunoașterea hotărârii atunci când se constată că procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea nu a oferit persoanei acuzate niciuna dintre garanțiile procedurale prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru [2008/909]; b) instanța din statul de executare, solicitată să dispună predarea în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei hotărâri, atunci când sunt îndeplinite simultan condițiile pentru a dispune predarea persoanei condamnate către statul de condamnare și condițiile de refuz al acesteia, dispunând în același timp executarea pedepsei pe teritoriul statului de executare, are posibilitatea de a refuza predarea, de a recunoaște hotărârea și de a dispune executarea acesteia pe teritoriul său, chiar dacă procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea recunoscută nu a oferit persoanei acuzate niciuna dintre garanțiile procedurale prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru [2008/909]?”

ATAU, guvernele italian și român, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise și au participat la ședința care a avut loc la 15 mai 2025, în cursul căreia au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

Guvernul italian consideră că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă ca urmare a caracterului său ipotetic, în măsura în care, solicitând recunoașterea hotărârii de condamnare în Italia, ATAU ar fi fost de acord cu condamnarea pronunțată în lipsa sa. Instanța competentă din statul membru de executare ar fi, așadar, obligată să recunoască această hotărâre în scopul executării pedepsei în Italia. Guvernul menționat face trimitere, în această privință, la articolul 13 alineatul 1 litera i) punctul 3 din Decretul legislativ nr. 161/2010, care transpune în dreptul italian articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2008/909. Astfel, din această dispoziție rezultă că autoritatea competentă din statul membru de executare nu poate refuza recunoașterea hotărârii de condamnare și executarea pedepsei în cazul în care, după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care persoana interesată are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei să fie reexaminată, ținându‑se seama de dovezile noi, și poate conduce la infirmarea deciziei inițiale, persoana interesată a declarat în mod expres că nu contestă decizia sau nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în termenul prevăzut în acest scop.

Aspectul dacă împrejurarea că persoana condamnată a solicitat statului membru de condamnare ca pedeapsa sa să fie executată într‑un alt stat membru corespunde ipotezei prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2008/909 se referă mai degrabă la fond decât la admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Subliniem în plus că această întrebare a fost adresată de instanța de trimitere în cauza Höldermann (C‑447/24). Prin urmare, cu privire la acest aspect, facem trimitere la concluziile noastre prezentate astăzi în acea cauză.

Prin intermediul întrebărilor formulate, pe care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, precum și articolul 9 alineatul (1) litera (i) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, menționat în prima dintre aceste dispoziții, atunci când persoana care face obiectul acestui mandat nu a fost prezentă în persoană la proces, autoritatea competentă din statul membru de executare are facultatea, iar nu obligația, de a refuza recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei în cazul în care niciuna dintre excepțiile prevăzute de cea de a doua dintre dispozițiile menționate nu este aplicabilă.

Printre motivele de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, amintim că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau această măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.

Curtea a statuat că din utilizarea verbului „a putea” reiese că autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de o anumită marjă de apreciere, în special pentru a ține seama de obiectivul acestei dispoziții, care este acela de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată ( 13 ).

Astfel, aplicarea motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut de această dispoziție este subordonată îndeplinirii a două condiții, și anume, pe de o parte, ca persoana căutată să rămână în statul membru de executare, să fie resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, ca acest stat să se angajeze să execute, în conformitate cu dreptul său intern, pedeapsa sau măsura de siguranță pentru care a fost emis mandatul european de arestare ( 14 ).

În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea a declarat deja că o persoană căutată „este rezident” în statul membru de executare atunci când și‑a stabilit reședința reală în acest stat și „rămâne” în acest stat atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în respectivul stat membru, a stabilit cu acest stat legături similare cu cele care rezultă din reședință ( 15 ).

În ceea ce privește a doua dintre condițiile menționate, rezultă din modul de redactare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 că orice refuz de a executa mandatul european de arestare presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate. În măsura în care această persoană a fost condamnată în statul membru emitent, acest lucru implică în mod necesar faptul ca autoritățile statului membru de executare să recunoască hotărârea de condamnare pronunțată în privința persoanei menționate în conformitate cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2008/909 ( 16 ). Prin urmare, simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. Rezultă că orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern ( 17 ).

Trebuie astfel să se garanteze că posibilitatea autorității judiciare de executare de a refuza executarea mandatului european de arestare este exercitată numai cu condiția de a asigura executarea efectivă în statul membru de executare a pedepsei pronunțate împotriva persoanei căutate și de a conduce astfel la o soluție conformă cu finalitatea urmărită de Decizia‑cadru 2002/584 ( 18 ).

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, „[f]ără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din decizia‑cadru respectivă sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective”. Curtea a arătat în special că relația prevăzută de legiuitorul Uniunii între Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909 trebuie să contribuie la atingerea obiectivului care constă în facilitarea reinserției sociale a persoanei în cauză și că o asemenea reinserție este nu numai în interesul persoanei condamnate, ci și în cel al Uniunii Europene în general ( 19 ).

Din această perspectivă, considerentul (12) al Deciziei‑cadru 2008/909 enunță că aceasta „[…] se aplic[ă] mutatis mutandis executării sentințelor în cazurile în care se aplică articolul 4 alineatul (6) și articolul 5 alineatul (3) din Decizia‑cadru [2002/584]. Aceasta înseamnă printre altele că fără să aducă atingere deciziei‑cadru respective, statul de executare ar putea verifica existența motivelor de nerecunoaștere și neexecutare, astfel cum sunt prevăzute la articolul 9 din prezenta decizie‑cadru […] drept o condiție pentru recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești în vederea stabilirii fie a predării persoanei, fie a executării pedepsei în cazurile în care se aplică articolul 4 alineatul (6) din Decizia‑cadru [2002/584]”. Prin urmare, legiuitorul Uniunii pune accentul, cu titlu de exemplu, pe verificarea de către statul membru de executare a existenței unor temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzute la articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/909.

În cadrul prezentei cauze, această verificare privește temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată. Astfel, existența unui asemenea temei ar putea împiedica punerea în aplicare a motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Cu alte cuvinte, refuzul executării mandatului european de arestare întemeiat pe articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru presupune ca pedeapsa să poată fi executată în statul membru de executare, ceea ce nu este cazul dacă autoritatea judiciară de executare consideră că este aplicabil temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909. În acest context, interpretarea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să urmărească garantarea atât a obiectivului care constă în facilitarea reinserției sociale a persoanei condamnate, cât și pe cel privind combaterea impunității. În același timp, luarea în considerare a temeiului de nerecunoaștere și de neexecutare menționat la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie de asemenea să conducă la a ține seama de dreptul persoanei în cauză de a fi prezentă în persoană la proces.

Astfel, această dispoziție prevede un temei facultativ de nerecunoaștere a unei hotărâri transmise de un alt stat membru și de neexecutare a pedepsei aplicate de acesta, în cazul în care persoana condamnată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia de condamnare. Această posibilitate este însoțită însă de trei excepții, enumerate la punctele (i)-(iii) ale dispoziției menționate, care privează autoritatea competentă din statul membru de executare de posibilitatea de a refuza recunoașterea și executarea hotărârii care îi este transmisă.

Întrebările adresate de instanța de trimitere se întemeiază pe mai multe considerații.

În primul rând, Republica Italiană a transpus în mod diferit în dreptul său național articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, deși aceste dispoziții sunt redactate în mod identic. Astfel, în timp ce, în primul caz, în dreptul italian se impune ca persoana în cauză să fi fost informată cu privire la procedura inițiată împotriva sa, în al doilea caz, se impune ca persoana în cauză să fi avut cunoștință de data stabilită pentru proces.

În al doilea rând, având în vedere această din urmă cerință, excepția care împiedică autoritatea competentă din statul membru de executare să se prevaleze de temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare menționat la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 nu ar fi aplicabilă în speță. Astfel, ATAU nu ar fi avut cunoștință de data și locul stabilite pentru procesul său.

În al treilea rând, în măsura în care această excepție nu ar fi aplicabilă, autoritatea competentă din statul membru de executare ar fi obligată, în temeiul dreptului italian, să refuze recunoașterea hotărârii și să dispună executarea pedepsei. Întrucât motivul de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare nu poate fi, prin urmare, aplicat, ATAU ar trebui predat autorităților slovace în scopul executării pedepsei sale.

Având în vedere considerațiile astfel formulate de instanța de trimitere, trebuie analizat, în primul rând, dacă condiția de a avea cunoștință de procesul stabilit, care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, impune o informare a persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru procesul său. În al doilea rând, trebuie să se stabilească dacă, atunci când această condiție nu este îndeplinită, dreptul național poate impune autorității competente din statul membru de executare să refuze recunoașterea hotărârii și să dispună executarea pedepsei.

Considerăm că, pentru motivele pe care le‑am expus în Concluziile noastre prezentate astăzi în cauza Höldermann (C‑447/24), la care facem trimitere, condiția de a avea cunoștință de procesul stabilit, prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, impune informarea persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru proces. Având în vedere diferența de transpunere în dreptul italian a acestei dispoziții și a articolului 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584, precizăm că, în opinia noastră, această diferență nu este necesară întrucât apreciem că, în măsura în care modul de redactare a acestor două dispoziții este identic, ar trebui reținută aceeași interpretare în ceea ce privește cea din urmă dispoziție.

Pentru a verifica dacă prima condiție prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 este îndeplinită, considerăm că este relevant să se țină seama de jurisprudența referitoare la Directiva 2016/343. Astfel, în acest context, Curtea a identificat situații în care trebuie să se considere că persoana în cauză a fost informată cu privire la ținerea procesului său.

Astfel, pentru a verifica dacă prima condiție care figurează la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343 este îndeplinită, Curtea a arătat că, după cum rezultă din considerentul (38) al acestei directive, trebuie să se acorde o atenție deosebită, pe de o parte, diligenței depuse de autoritățile publice pentru a informa persoana interesată cu privire la ținerea acestui proces și, pe de altă parte, diligenței depuse de această persoană pentru a primi informațiile referitoare la proces. În consecință, potrivit Curții, prezintă relevanță în vederea aprecierii aceleiași condiții eventuale indicii precise și obiective că persoana respectivă, deși a fost informată oficial că este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și știind, așadar, că urma să fie organizat un proces împotriva sa, procedează în mod deliberat astfel încât să evite primirea oficială a informațiilor privind data și locul acestui proces. Existența unor asemenea indicii precise și obiective poate fi constatată, de exemplu, atunci când aceeași persoană a comunicat în mod deliberat o adresă eronată autorităților competente sau nu se mai află la adresa pe care le‑a comunicat‑o ( 20 ). Astfel, faptul că persoana în cauză a împiedicat în mod deliberat statul să o informeze constituie o împrejurare relevantă pentru a determina caracterul suficient al informației care i‑a fost transmisă.

Curtea a statuat că se va putea considera printre altele că o persoană condamnată în lipsă a dispus de informații suficiente pentru a ști că urma să fie organizat un proces împotriva sa dacă a primit un act de acuzare preliminar al cărui conținut corespunde, în ceea ce privește faptele reproșate și încadrarea lor juridică, conținutului actului de acuzare definitiv întocmit în final în privința sa ( 21 ).

Rezultă că, atunci când persoana în cauză s‑a sustras procedurii după ce a primit un astfel de act de acuzare preliminar, se permite statelor membre să considere că trimiterea în timp util de către autoritățile competente a unui document oficial care menționează data și locul unui proces la adresa pe care persoana respectivă a comunicat‑o acestor autorități în timpul urmăririi penale efectuate în cauză și dovada adusă că acest document a fost efectiv livrat la această adresă echivalează cu informarea persoanei respective cu privire la această dată și acest loc, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343. Însă acest lucru poate fi valabil numai cu condiția ca autoritățile menționate să fi depus eforturi rezonabile pentru a localiza aceeași persoană și pentru a o cita în persoană sau pentru a o informa oficial, prin alte mijloace, cu privire la data și locul acestui proces, astfel cum se prevede în considerentul (36) al directivei menționate În acest caz, se consideră că persoana interesată a fost informată cu privire la ținerea procesului menționat ( 22 ). Lipsa de diligență a persoanei în cauză, ca urmare a sustragerii sale, poate conduce astfel la ficțiunea juridică potrivit căreia aceasta a fost informată în mod corespunzător cu privire la data și locul procesului său.

Având în vedere aceste elemente, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă trebuie să se considere că ATAU a fost informat cu privire la data și locul procesului său. În acest scop, aceasta va trebui să identifice eventuale indicii precise și obiective că ATAU, deși a fost informat oficial că era acuzat de săvârșirea unei infracțiuni și știind, așadar, că urma să fie organizat un proces împotriva sa, a procedat în mod deliberat astfel încât să evite primirea oficială a informațiilor privind data și locul acestui proces.

Din această perspectivă, amintim că, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, deși nu a fost niciodată informat cu privire la data și locul în care urma să aibă loc procesul, ATAU avea cunoștință de procesul în curs împotriva sa. Astfel, el a fost arestat și plasat în arest preventiv în Slovacia la 28 septembrie 2009 pentru aceeași infracțiune, apoi, la 15 decembrie 2009, a fost pus în libertate și plasat într‑o tabără de refugiați pe teritoriul slovac. Ulterior, el s‑a sustras procedurii, fără a reveni și fără a alege un domiciliu pentru comunicări, astfel încât nu a fost posibil să fie informat cu privire la data și locul stabilite pentru proces și nici cu privire la faptul că hotărârea va fi pronunțată chiar și în cazul în care nu se înfățișează.

Pornind de la aceste elemente, revine instanței de trimitere, după ce a solicitat, dacă este cazul, informații de la autoritatea judiciară emitentă, sarcina de a verifica dacă ATAU s‑a sustras procedurii, fără a reveni și fără a alege un domiciliu pentru comunicări, după ce a luat cunoștință de acuzația îndreptată împotriva sa. În măsura în care ATAU a fost arestat și plasat în arest preventiv în Slovacia, este probabil, ceea ce este de competența instanței de trimitere să verifice, să fi primit această informație în această etapă a urmăririi penale. Prin urmare, pare să existe un indiciu precis și obiectiv că această persoană, știind că urma să facă obiectul unui proces, a procedat în mod deliberat astfel încât să evite primirea oficială a informațiilor privind data și locul acestui proces. Cu toate acestea, pentru a se putea considera că ATAU a primit aceste informații, este necesar ca autoritățile slovace să fi depus eforturi rezonabile pentru a‑l localiza și a‑l cita în persoană sau pentru a‑l informa oficial, prin alte mijloace, cu privire la data și locul procesului menționat.

În ceea ce privește reprezentarea de către un avocat mandatat, Curtea a precizat că existența unui „mandat”, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, impune ca persoana în cauză să fi încredințat ea însăși unui avocat, eventual celui care i‑a fost desemnat din oficiu, misiunea de a o reprezenta la procesul său în lipsă ( 23 ). Rezultă că simpla împrejurare că o persoană condamnată în lipsă a fost apărată de un avocat numit din oficiu pe parcursul întregii proceduri judiciare desfășurate în lipsa sa nu este suficientă pentru a îndeplini a doua condiție enunțată în această dispoziție ( 24 ).

Potrivit Curții, reprezentarea de către un avocat permite să se demonstreze că persoana judecată în lipsă a renunțat în mod voluntar și neechivoc la dreptul său de a fi prezentă la proces numai dacă această persoană a lăsat în mod deliberat acestui avocat sarcina de a‑i asigura apărarea în fața instanței de judecată, ceea ce presupune ca ea să îl fi desemnat în mod specific pentru a o reprezenta, în lipsa sa, în cadrul procesului ( 25 ). Prin urmare, contactele dintre persoana condamnată în lipsă și un avocat numit din oficiu care au intervenit exclusiv în cursul fazei de urmărire penală nu pot fi considerate suficiente pentru a demonstra că această persoană a fost reprezentată, în cadrul procesului său desfășurat în lipsă, „de un avocat mandatat”, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343 ( 26 ). În consecință, revine instanței competente sarcina de a verifica dacă din elementele de care dispune reiese că persoana în cauză a încredințat fără echivoc avocatului numit din oficiu un mandat pentru a o reprezenta, în lipsa sa, în fața instanței de judecată ( 27 ).

Pe baza acestor elemente, care, în opinia noastră, ar trebui să permită examinarea celei de‑a doua condiții prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această condiție este îndeplinită. Din această perspectivă, amintim că, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, deși ATAU nu a participat personal la procedura care a condus la hotărârea din 23 august 2010, el a fost totuși asistat și reprezentat de un avocat în cursul procedurii.

În cazul în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a excepției prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei în Italia nu ar putea fi refuzate. Prin urmare, nu ar exista niciun obstacol ca, în cadrul punerii în aplicare a motivului facultativ de refuz prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Italia să se angajeze să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva lui ATAU.

În orice caz, chiar dacă instanța de trimitere trebuia să constate că aceste condiții nu sunt îndeplinite, este necesar să se sublinieze că aceasta nu poate fi obligată, în temeiul dreptului său național, să refuze recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei. Astfel, aceasta ar dispune de o marjă de apreciere pentru a decide dacă să aplice sau să nu aplice temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.

În acest context și pe baza considerațiilor care precedă trebuie să se răspundă în mod mai direct la întrebările instanței de trimitere.

Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 impune autorității competente din statul membru de executare să refuze recunoașterea și executarea unei hotărâri de condamnare atunci când constată că niciuna dintre excepțiile prevăzute de această dispoziție nu este aplicabilă. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere ridică problema dacă această constatare o împiedică să exercite o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este sau nu este necesar să refuze recunoașterea hotărârii de condamnare.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie arătat că, la fel ca în cazul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, legiuitorul Uniunii a decis să acorde, în cadrul mecanismului de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești în materie penală, o importanță specifică dreptului inculpatului de a se prezenta în persoană la proces, instituind, la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909, un temei facultativ de nerecunoaștere și de neexecutare consacrat în mod special protecției unui astfel de drept ( 28 ). În plus, un atare motiv de refuz trebuie interpretat în conformitate cu cerințele care decurg din articolul 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și din articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 29 ).

Curtea a constatat că reiese din modul de redactare a articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 că această dispoziție prevede un motiv facultativ de neexecutare a unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate în cazul în care persoana interesată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată condamnarea sa. Această posibilitate este însoțită totuși de patru excepții, prevăzute la literele (a)-(d) ale acestei dispoziții, care privează autoritatea judiciară de executare în cauză de posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare care i‑a fost adresat ( 30 ).

În consecință, o autoritate judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate în cazul în care persoana interesată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia în cauză, cu excepția cazului în care respectivul mandat european de arestare menționează că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 31 ). În această privință, Curtea a arătat că respectivul articol 4a limitează astfel posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare, prevăzând, în mod precis și uniform, condițiile în care nu pot fi refuzate recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană ( 32 ).

Rezultă că o autoritate judiciară de executare este obligată să procedeze la executarea unui mandat european de arestare în pofida absenței persoanei interesate de la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia în cauză atunci când este verificată existența uneia dintre împrejurările prevăzute la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din această decizie‑cadru ( 33 ).

Curtea a avut ocazia de a preciza că, în măsura în care acest articol 4a prevede un motiv de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, o autoritate judiciară de executare poate, în orice caz, chiar după ce a constatat că împrejurările menționate la punctul anterior din prezentele concluzii nu acoperă situația persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare, să ia în considerare alte împrejurări care îi permit să se asigure că predarea persoanei în cauză nu implică o încălcare a dreptului la apărare al acesteia ( 34 ).

În această privință, Curtea s‑a întemeiat pe însuși modul de redactare a articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, în special pe indicația potrivit căreia autoritatea judiciară de executare „poate refuza” executarea mandatului european de arestare, pentru a deduce de aici că aceasta din urmă trebuie să dispună de o marjă de apreciere cu privire la aspectul dacă este sau nu necesar să refuze să procedeze la o astfel de executare atunci când mandatul european de arestare nu conține niciuna dintre indicațiile menționate la literele (a)-(d) din această dispoziție ( 35 ).

Potrivit Curții, această interpretare este confirmată de economia generală a deciziei‑cadru menționate. Astfel, executarea unui mandat european de arestare constituie principiul stabilit de decizia‑cadru menționată, motivele de refuz al recunoașterii și al executării constituind excepții. Or, privarea autorității judiciare de executare de posibilitatea de a ține seama de împrejurările specifice fiecărei spețe care ar putea să o determine să considere că nu sunt îndeplinite condițiile de refuz al predării ar avea ca efect să înlocuiască simpla posibilitate, prevăzută la articolul 4a din aceeași decizie‑cadru, cu o adevărată obligație, transformând astfel excepția constituită de refuzul predării într‑o normă de principiu ( 36 ).

Astfel, atunci când niciuna dintre condițiile enunțate la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 nu este îndeplinită, autoritatea judiciară de executare nu poate fi obligată să refuze executarea mandatului european de arestare, fără a avea posibilitatea de a lua în considerare împrejurările specifice fiecărei spețe ( 37 ).

Prin urmare, autoritatea judiciară de executare poate, din această perspectivă, să țină seama de alte împrejurări care îi permit să se asigure că predarea persoanei interesate nu implică o încălcare a dreptului său la apărare și să procedeze astfel la predarea acesteia statului membru emitent. În această privință, poate fi luat printre altele în considerare comportamentul persoanei interesate, în special faptul că aceasta din urmă a încercat să se sustragă de la notificarea informațiilor care îi erau adresate sau să evite orice contact cu avocații săi ( 38 ).

Rezultă că, atunci când verifică dacă una dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 este îndeplinită, o autoritate judiciară de executare nu poate fi împiedicată să se asigure de respectarea dreptului la apărare al persoanei interesate luând în considerare în această privință, în mod corespunzător, ansamblul împrejurărilor ce caracterizează cauza cu care este sesizată, inclusiv informațiile de care poate dispune ea însăși ( 39 ).

Odată făcute aceste precizări, arătăm că normele referitoare la procedurile in absentia care figurează în Deciziile‑cadru 2002/584 și 2008/909 au aceeași origine, și anume Decizia‑cadru 2009/299, și urmăresc același obiectiv, care vizează printre altele să consolideze dreptul la apărare al persoanelor în cauză, garantându‑le dreptul fundamental la un proces echitabil ( 40 ), îmbunătățind totodată recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre ( 41 ). În plus, astfel cum au fost modificate și, respectiv, inserate prin Decizia‑cadru 2009/299, formularea actuală a articolului 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 și cea a articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 sunt similare, ceea ce, astfel cum reiese din considerentele (4) și (6) ale Deciziei‑cadru 2009/299, reflectă voința legiuitorului Uniunii de a stabili, în mod precis și uniform, condițiile în care recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui să fie refuzate ( 42 ).

Având în vedere aceste elemente, apreciem că concluziile deduse din jurisprudența Curții referitoare la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 ar trebui să se aplice, prin analogie, temeiului facultativ de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.

Aceasta înseamnă că, în cazul în care condițiile de aplicare a excepțiilor prevăzute de această dispoziție nu sunt îndeplinite, autoritatea competentă din statul membru de executare dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili, de la caz la caz, dacă acest temei de nerecunoaștere și de neexecutare trebuie invocat. În acest caz, se aplică principiul neexecutării facultative. Astfel, autoritatea competentă din statul membru de executare poate, în orice caz, să ia în considerare alte împrejurări care îi permit să se asigure că recunoașterea unei hotărâri și executarea unei pedepse nu determină o încălcare a dreptului la apărare al persoanei în cauză. Această autoritate trebuie, așadar, să aibă posibilitatea de a ține seama de comportamentul persoanei în cauză, inclusiv de împrejurările care demonstrează că aceasta a încercat să se sustragă de la notificarea informațiilor care îi erau adresate sau că a evitat orice contact cu avocații săi.

Prin exercitarea puterii sale de apreciere, autoritatea competentă din statul membru de executare poate astfel să asigure un echilibru între obiectivele de combatere a impunității, de facilitare a reabilitării sociale a persoanei condamnate și de garantare a dreptului la apărare al acesteia din urmă. Considerăm că trebuie să se țină seama de asemenea în cadrul evaluării comparative care trebuie efectuată între diferitele interese în discuție de împrejurarea că persoana condamnată a solicitat ca pedeapsa sa să fie executată în statul membru de executare ( 43 ).

În speță, din informațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că reglementarea italiană în discuție în litigiul principal obligă autoritatea competentă din statul membru de executare să refuze recunoașterea unei hotărâri judecătorești și executarea unei pedepse pronunțate într‑un alt stat membru atunci când nu este aplicabilă niciuna dintre excepțiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909. Această reglementare nu lasă, așadar, autorității menționate nicio marjă de apreciere pentru a verifica, pe baza împrejurărilor speței, dacă se poate considera că dreptul la apărare al persoanei în cauză a fost respectat și, prin urmare, pentru a decide să recunoască și să execute hotărârea de condamnare în discuție.

În aceste condiții, trebuie să se constate că o astfel de reglementare națională este contrară articolului 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.

Având în vedere această constatare a incompatibilității, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu impune unei instanțe naționale să lase neaplicată o dispoziție a dreptului național incompatibilă cu dispoziții ale Deciziei‑cadru 2002/584 sau ale Deciziei‑cadru 2008/909 întrucât acestea sunt lipsite de efect direct. Cu toate acestea, autoritățile statelor membre, inclusiv instanțele judecătorești, sunt obligate să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a dreptului lor național care să le permită să asigure un rezultat compatibil cu finalitatea urmărită de aceste decizii‑cadru ( 44 ).

Astfel, deși deciziile‑cadru nu pot avea efect direct, caracterul lor obligatoriu implică totuși în sarcina autorităților naționale o obligație de interpretare conformă a dreptului lor intern începând de la data expirării termenului de transpunere a acestor decizii‑cadru. La aplicarea dreptului lor național, aceste autorități sunt obligate, așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei‑cadru în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, o interpretare contra legem a dreptului național fiind însă exclusă. Prin urmare, principiul interpretării conforme impune luarea în considerare a ansamblului dreptului intern și aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta eficacitatea deplină a respectivei decizii‑cadru și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta ( 45 ).

Rezultă că va reveni instanței de trimitere, luând în considerare ansamblul dreptului său intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, sarcina de a interpreta reglementarea națională în discuție în litigiul principal, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Corte di appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli, Italia) după cum urmează: Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, precum și articolul 9 alineatul (1) litera (i) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum au fost modificate prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în cadrul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, menționat în prima dintre aceste dispoziții, atunci când persoana care face obiectul acestui mandat nu a fost prezentă în persoană la proces, autoritatea competentă din statul membru de executare are facultatea, iar nu obligația, de a refuza recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei în cazul în care niciuna dintre excepțiile prevăzute de cea de a doua dintre dispozițiile menționate nu este aplicabilă. Revine instanței naționale, luând în considerare ansamblul dreptului său intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, sarcina de a interpreta reglementarea sa națională, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909, astfel cum au fost modificate.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 18 septembrie 2025 ( 1 )