Concluziile avocatului general domnul A. Rantos prezentate la 3 aprilie 2025.#AS „Gaso” și AS „Conexus Baltic Grid” împotriva Sabiedrisko pakalpojumu regulēšanas komisija.#Cererea de decizie preliminară formulată de Administratīvā apgabaltiesa.#Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Gaze naturale – Directiva 2009/73/CE – Articolul 41 alineatul (8) – Noțiunea de «stimulente corespunzătoare» – Regulamentul (CE) nr. 715/2009 – Articolul 13 alineatul (1) – Noțiunea de «rentabilitate corespunzătoare a investiției» – Sisteme de transport și de distribuție – Instalație de înmagazinare – Criterii care trebuie luate în considerare pentru determinarea tarifelor de transport și de distribuție stabilite de autoritatea de reglementare națională – Rata de rentabilitate a capitalului – Obligația de interpretare conformă – Obligația de motivare.#Cauza C-87/24.

Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia), privește interpretarea articolului 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73/CE ( 2 ) și a articolului 13 din Regulamentul (CE) nr. 715/2009 ( 3 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unor acțiuni în anulare formulate, pe de o parte, de „Gaso” AS, o societate de drept leton operator de distribuție a gazelor naturale în Letonia, și, respectiv, pe de altă parte, de „Conexus Baltic Grid” AS, o societate de drept leton operator de transport și de sistem pentru gaze naturale și de înmagazinare a acestui gaz în același stat membru (denumite în continuare, împreună, „reclamantele”), împotriva unei decizii a Sabiedrisko pakalpojumu regulēšanas komisija (Comisia de Reglementare a Serviciilor Publice, Letonia, denumită în continuare „autoritatea de reglementare letonă”), prin care aceasta din urmă a stabilit rata de rentabilitate a capitalului rețelei de transport al gazelor naturale, a rețelei de distribuție a gazelor naturale și a înmagazinării gazelor naturale pentru calcularea tarifelor de acces (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Mai precis, instanța de trimitere ridică în esență problema interpretării noțiunilor de „stimulente corespunzătoare”, în sensul articolului 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73, și de „rentabilitate corespunzătoare a investiției”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 715/2009, precum și a modului în care o autoritate națională de reglementare a pieței gazelor naturale, atunci când calculează și stabilește tarifele de acces la rețelele de transport și de distribuție și la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale, trebuie să garanteze că operatorii acestor rețele și ai acestor instalații beneficiază de astfel de stimulente corespunzătoare și/sau de o astfel de rentabilitate corespunzătoare a investiției.

Potrivit considerentelor (23), (25), (30) și (32) ale Directivei 2009/73: „(23) Este necesară luarea unor măsuri suplimentare în vederea asigurării unor tarife transparente și nediscriminatorii pentru accesul la transport. Aceste tarife ar trebui să fie aplicabile tuturor utilizatorilor, fără nicio discriminare. […] […] (25) Accesul nediscriminatoriu la rețelele de distribuție determină accesul la clienți la nivelul pieței cu amănuntul. […] […] (30) Este necesar ca autoritățile de reglementare în domeniul energiei să poată lua decizii privind ansamblul aspectelor relevante legate de reglementare pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a pieței interne a gazelor naturale și să fie pe deplin independente față de orice alte interese publice sau private. Aceasta nu exclude controlul judiciar și exercitarea controlului parlamentar în conformitate cu dreptul constituțional al statelor membre. […] […] (32) Autoritățile de reglementare naționale ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili sau de a aproba tarifele sau metodele de calcul al tarifelor, pe baza propunerii operatorului de transport și de sistem sau a operatorului (operatorilor) de distribuție sau a operatorului de sistem de gaze naturale lichefiate (GNL) sau pe baza unei propuneri agreate de acest (acești) operator(i) și de utilizatorii rețelei. În realizarea acestor sarcini, autoritățile de reglementare naționale ar trebui să asigure faptul că tarifele de transport și de distribuție sunt nediscriminatorii și reflectă costurile și ar trebui să țină cont de costurile de rețea marginale evitate pe termen lung, ca urmare a măsurilor de gestionare a cererii.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă stabilește norme comune privind transportul, distribuția, furnizarea și înmagazinarea gazelor naturale. Aceasta definește modalitățile de organizare și funcționare a sectorului gazelor naturale, de acces pe piață, precum și criteriile și procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizații de transport, distribuție, furnizare și înmagazinare a gazelor naturale și exploatarea sistemelor.”

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 4. «operator de transport și de sistem» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care realizează activitatea de transport și răspunde de exploatarea, întreținerea și, dacă este necesar, dezvoltarea sistemului de transport într‑o anumită zonă […]; […] 6. «operator de distribuție» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care realizează activitatea de distribuție și răspunde de exploatarea, asigurarea întreținerii și, dacă este necesar, dezvoltarea sistemului de distribuție într‑o anumită zonă și, după caz, a interconexiunilor sale cu alte sisteme […]; […] 9. «instalație de înmagazinare» înseamnă o instalație utilizată pentru înmagazinarea gazelor naturale și care este deținută și/sau exploatată de o întreprindere din sectorul gazelor naturale, incluzând partea instalațiilor GNL utilizate pentru înmagazinare […]; 10. «operator de înmagazinare» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care realizează activitatea de înmagazinare și răspunde de exploatarea unei instalații de înmagazinare; […]”

Articolul 39 din aceeași directivă, intitulat „Desemnarea autorităților de reglementare și independența acestora”, prevede la alineatul (4): „Statele membre garantează independența autorității de reglementare și se asigură că aceasta își exercită competențele în mod imparțial și transparent. În acest scop, statul membru se asigură că, atunci când își îndeplinește atribuțiile de reglementare care îi revin în temeiul prezentei directive și al legislației în domeniu, autoritatea de reglementare: (a) este distinctă din punct de vedere juridic și independentă din punct de vedere funcțional de orice altă entitate publică sau privată; (b) se asigură că personalul său și persoanele cu funcții de conducere: (i) acționează în mod independent de orice interes de piață și (ii) nu solicită și nu acceptă instrucțiuni directe din partea niciunui guvern sau a niciunei entități publice sau private în îndeplinirea atribuțiilor de reglementare care îi revin. […]”

Articolul 40 din Directiva 2009/73, intitulat „Obiectivele generale ale autorităților de reglementare”, prevede: „În îndeplinirea atribuțiilor de reglementare prevăzute de prezenta directivă, autoritățile de reglementare iau toate măsurile rezonabile în vederea realizării următoarelor obiective în cadrul atribuțiilor și competențelor prevăzute la articolul 41, în cooperare strânsă, după caz, cu alte autorități naționale competente, inclusiv cu autoritățile din domeniul concurenței, și fără a aduce atingere competențelor acestora: […] (f) garantarea acordării de stimulente corespunzătoare operatorilor de sistem și utilizatorilor de sistem, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, pentru a spori eficiența în ceea ce privește performanța sistemelor, precum și integrarea pe piață; […]”

Articolul 41 din această directivă, intitulat „Atribuțiile și competențele autorității de reglementare”, are următorul cuprins: „(1) Autoritatea de reglementare are următoarele atribuții: (a) să stabilească sau să aprobe, conform unor criterii transparente, tarife de transport sau de distribuție sau metodologiile pentru acestea; […] (n) să monitorizeze și să revizuiască condițiile de acces la instalațiile de înmagazinare, la stocarea în conductă și la alte servicii de sistem, astfel cum se prevede la articolul 33. În cazul în care sistemul de acces la instalațiile de înmagazinare este definit în conformitate cu articolul 33 alineatul (3), această sarcină exclude revizuirea tarifelor. […] (6) Autoritățile de reglementare răspund de stabilirea sau aprobarea, cu suficient timp înainte de intrarea lor în vigoare, cel puțin a metodologiilor folosite pentru calcularea sau stabilirea clauzelor și condițiilor privind: (a) racordarea și accesul la rețelele naționale, inclusiv tarifele de transport și distribuție și clauzele, condițiile și tarifele de acces la instalațiile GNL. Aceste tarife sau metodologii permit efectuarea investițiilor necesare în rețele și în instalații GNL într‑un mod care să garanteze viabilitatea acestora; […] (8) La stabilirea sau aprobarea tarifelor sau a metodologiilor și a serviciilor de echilibrare, autoritățile de reglementare se asigură că operatorilor de transport și de sistem și de distribuție li se acordă stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente. […] (16) Deciziile luate de autoritățile de reglementare sunt pe deplin întemeiate și motivate pentru a permite controlul judiciar. Deciziile sunt disponibile publicului, păstrându‑se confidențialitatea informațiilor sensibile din punct de vedere comercial. […]”

Considerentele (7) și (8) ale Regulamentului nr. 715/2009 enunță: „(7) Este necesar să se specifice criteriile conform cărora se stabilesc tarifele de acces la rețea, pentru a garanta respectarea deplină a principiului nediscriminării și a cerințelor unei bune funcționări a pieței interne, precum și pentru a lua în considerare în totalitate necesitatea integrității sistemului și a reflecta costurile reale suportate, în măsura în care acestea sunt transparente și corespund costurilor unui operator de rețea eficient și comparabil din punct de vedere structural, incluzând și un randament corespunzător al investiției și, după caz, luând în considerare analizele comparative ale tarifelor realizate de autoritățile de reglementare. (8) La calcularea tarifelor pentru accesul la rețele, este necesar să fie luate în considerare costurile reale suportate, în măsura în care acestea sunt transparente și corespund costurilor unui operator de rețea eficient și comparabil din punct de vedere structural, precum și nevoia de a oferi un randament corespunzător al investiției și stimulente pentru construirea unei noi infrastructuri, inclusiv măsuri speciale de reglementare pentru investiții noi, astfel cum se prevede în Directiva 2009/73 […]”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede: „Prezentul regulament are drept obiectiv: (a) stabilirea de norme nediscriminatorii pentru condițiile de acces la sistemele pentru transportul gazelor naturale, luând în considerare caracteristicile specifice ale piețelor naționale și regionale, în vederea asigurării unei funcționări corespunzătoare a pieței interne a gazelor; (b) stabilirea de norme nediscriminatorii pentru condițiile de acces la instalațiile GNL și de înmagazinare, luând în considerare caracteristicile specifice ale piețelor naționale și regionale; […] Obiectivele menționate la primul paragraf cuprind definirea unor principii armonizate de fixare a tarifelor sau a unor metodologii de calcul al acestor tarife, definirea unor principii armonizate pentru accesul la rețea, dar nu și la instalațiile de înmagazinare […] […]”

Articolul 13 din regulamentul menționat, intitulat „Tarifele privind accesul la rețele”, prevede la alineatul (1) primul și al treilea paragraf: „Tarifele sau metodologiile folosite la calcularea lor, aplicate de operatorii de transport și de sistem și aprobate de autoritățile de reglementare în conformitate cu articolul 41 alineatul (6) din Directiva 2009/73 […], precum și tarifele publicate în conformitate cu articolul 32 alineatul (1) din directiva respectivă trebuie să fie transparente, să ia în considerare nevoia de integritate a sistemului și de îmbunătățire a acesteia și să reflecte costurile reale suportate, în măsura în care acestea corespund costurilor unui operator de rețea eficient și comparabil din punct de vedere structural și care sunt transparente, incluzând și o rentabilitate corespunzătoare a investiției și, după caz, luând în considerare analizele comparative ale tarifelor realizate de autoritățile de reglementare. Tarifele sau metodologiile folosite la calcularea lor se aplică în mod nediscriminatoriu. […] Tarifele sau metodologiile folosite la calcularea lor facilitează comerțul eficient cu gaze și concurența, în același timp evitând subvențiile încrucișate dintre utilizatorii rețelei, oferind stimulente pentru investiții și menținând sau creând interoperativitate pentru rețelele de transport.”

Articolul 1 din Regulamentul (UE) 2017/460 ( 4 ), intitulat „Obiect”, prevede că acest regulament stabilește un cod al rețelei care determină normele privind structurile tarifare armonizate pentru transportul gazelor, inclusiv norme privind aplicarea unei metodologii de stabilire a prețurilor de referință, cerințele conexe în materie de consultare și de publicare, precum și norme privind calcularea prețurilor de rezervă pentru produsele de capacitate standard.

Articolul 30 din regulamentul menționat, intitulat „Informații publicate înainte de perioada tarifară”, prevede la alineatul (1): „Următoarele informații sunt publicate […] de către autoritatea națională de reglementare sau de către operatorul (operatorii) de transport și de sistem, conform deciziei autorității naționale de reglementare: […] (b) următoarele informații: […] (iii) următorii parametri: […] 2. costul de capital și metodologia de calculare a acestuia; […] 5. mecanismele de stimulare și obiectivele în materie de eficiență; 6. indicii de inflație. […]”

Conform articolului 7 alineatul (2) din likums „Par sabiedrisko pakalpojumu regulatoriem” (Legea privind autoritățile de reglementare a serviciilor publice) din 19 octombrie 2000 ( 5 ), autoritatea de reglementare letonă este un organism de drept public, independent din punct de vedere instituțional și funcțional, precum și autonom în ceea ce privește punerea în aplicare a bugetului său aprobat prin lege. Una dintre sarcinile sale este de a reglementa furnizarea de servicii publice în domeniul aprovizionării cu gaze naturale.

Articolul 9 alineatul (1) punctul 2) din această lege prevede că autoritatea de reglementare letonă adoptă metodologia de calcul și de stabilire a tarifelor sau a plafoanelor tarifare, precum și modalitățile de aplicare a tarifelor sau a plafoanelor tarifare, în măsura în care legislația sectorială specifică nu prevede alte principii tarifare. Articolul 9 alineatul (2) din legea menționată precizează că, în cadrul competenței sale, această autoritate adoptă, în mod autonom, decizii și acte administrative obligatorii pentru furnizorii și utilizatorii serviciilor publice în cauză.

În temeiul articolului 20 alineatul (1) din aceeași lege, tarifele sunt stabilite la un asemenea nivel încât plata lor de către utilizatori să acopere costurile justificate din punct de vedere economic ale serviciului public și să asigure rentabilitatea acestuia, în măsura în care o legislație sectorială specifică nu prevede alte principii tarifare. În cazul modificării factorilor care afectează tarifele, cum ar fi rentabilitatea, autoritatea de reglementare letonă poate declanșa o revizuire tarifară și poate solicita furnizorului serviciului public să prezinte, într‑un anumit termen, un proiect de tarife, însoțit de o justificare a costurilor lor constitutive.

La 13 august 2018, Consiliul autorității de reglementare letone a adoptat Decizia nr. 1/23 privind metodologia de calcul al ratei de rentabilitate a capitalului (denumită în continuare „decizia privind metodologia”) ( 6 ). Această decizie a stabilit modalitățile de calcul și de aplicare a ratei de rentabilitate a capitalului pentru elaborarea proiectelor de tarife ale serviciilor reglementate, inclusiv serviciile rețelei de gaze naturale. Aceasta definește, printre altele, formula de calcul al ratei medii ponderate de rentabilitate a capitalului în termeni reali.

La 20 august 2020, autoritatea de reglementare letonă a adoptat, în temeiul deciziei privind metodologia, decizia în litigiu, prin care a considerat că, pentru anul 2021, operatorii de sistem și de transport, de distribuție și de înmagazinare a gazelor naturale aplică rata medie ponderată a rentabilității capitalului în termeni reali. Aceasta din urmă a stabilit astfel că, pentru un operator care, pe baza datelor din ultimul raport anual disponibil, făcea parte din categoria întreprinderilor mijlocii sau mari, rata de rentabilitate a capitalului era de 2,65 % ( 7 ).

Potrivit acestei autorități, ratele de rentabilitate a capitalului determinate pentru întreprinderile care se încadrau în categoria întreprinderilor mijlocii sau mari erau conforme cu situația de pe piețele financiare și evaluau în mod adecvat riscurile legate de obținerea de fonduri, garantând, prin urmare, posibilitatea operatorilor de transport și de sistem, de distribuție și de înmagazinare a gazelor naturale de a se împrumuta, de a investi în reînnoirea și în dezvoltarea rețelei de gaze naturale, precum și de a obține o rentabilitate rezonabilă, asigurând în același timp utilizatorilor posibilitatea de a beneficia de servicii publice continue, sigure și de calitate, ale căror tarife corespundeau unor costuri justificate din punct de vedere economic.

În urma adoptării deciziei în litigiu, Gaso, care era operatorul de distribuție a gazelor naturale în Letonia, și Conexus Baltic Grid, care era operatorul de transport și de sistem și operatorul de înmagazinare a acestui gaz în statul membru menționat, au introdus acțiuni în anulare împotriva deciziei în litigiu la Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională), instanța de trimitere.

În susținerea acțiunilor formulate, reclamantele arată în esență că autoritatea de reglementare letonă și‑a depășit competențele, a săvârșit erori grave de procedură și de fond în stabilirea criteriilor utilizate pentru calcularea ratei de rentabilitate a capitalului și și‑a încălcat obligația de motivare, stabilind o rată de rentabilitate a capitalului anormal de scăzută. În opinia acestora, decizia în litigiu ar încălca în special Directiva 2009/73, care impune autorităților de reglementare competente ale statelor membre obligația de a promova, printre altele, dezvoltarea și funcționarea pieței gazelor naturale, oferind investitorilor stimulente corespunzătoare pentru a realiza investițiile necesare în infrastructură. În același mod, această decizie ar încălca Regulamentul nr. 715/2009, care impune ca autoritățile de reglementare să țină seama, în cadrul stabilirii tarifelor, de o rentabilitate corespunzătoare a investițiilor realizate.

În acest context, instanța de trimitere arată, în primul rând, că articolul 40 litera (f) și articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73, precum și articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 715/2009 coroborat cu considerentele (7) și (8) ale acestuia din urmă sunt aplicabile litigiului principal.

Aceasta constată, în al doilea rând, că, deși reiese, desigur, din dispozițiile menționate anterior că statele membre trebuie să includă o „rentabilitate corespunzătoare a investiției” în stabilirea tarifelor de acces la rețelele de transport al gazelor naturale, ea nu dispune de orientări clare pentru a evalua compatibilitatea cu dreptul Uniunii a metodologiei urmate de autoritatea de reglementare letonă în ceea ce privește stabilirea ratei de rentabilitate a capitalului aplicate în cauza principală.

Această instanță arată, în al treilea rând, că, deși conținutul dispozițiilor Directivei 2009/73 nu este suficient de clar, Legea privind autoritățile de reglementare a serviciilor publice prevede un cadru de reglementare care nu cuprinde dispoziții care să corespundă celor din această directivă, în special articolului 40 din aceasta, care definește obiectivele generale ale autorității de reglementare, și articolului 41 din aceasta, care stabilește atribuțiile și competențele autorității respective. În această privință, ea precizează că, după toate probabilitățile, articolul 20 alineatul (1) din această lege, în temeiul căruia autoritatea de reglementare letonă a adoptat decizia în litigiu, nu ar acoperi toate obiectivele vizate de dispozițiile menționate mai sus. Prin urmare, se ridică problema transpunerii corecte în dreptul leton a dispozițiilor directivei menționate.

În al patrulea și ultimul rând, instanța menționată exprimă îndoieli, în lumina dispozițiilor Directivei 2009/73 și ale Regulamentului nr. 715/2009, în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 13 alineatul (1) din acest regulament în cazul tarifului referitor la accesul la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale, a cărui gestionare aparține în speță Conexus Baltic Grid. Astfel, potrivit acesteia, articolul 13 alineatul (1) din regulamentul menționat, care stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească tarifele aplicate de operatorii de transport și de sistem și aprobate de autoritățile de reglementare în conformitate cu articolul 41 alineatul (6) din Directiva 2009/73, precum și tarifele publicate în conformitate cu articolul 32 alineatul (1) din această directivă, se aplică numai tarifelor serviciului de transport al gazelor naturale și nu acoperă stabilirea tarifelor referitoare la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale.

În aceste condiții, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 se opune unei reglementări naționale care nu impune autorității de reglementare, la calcularea tarifelor sau la stabilirea metodologiilor, obligația de a justifica modul în care se garantează că operatorilor de transport și de sistem și de distribuție li se acordă stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente? 2) Este în conformitate cu articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 interpretarea unei reglementări naționale în sensul că se garantează acordarea de stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente, în cazul în care plata tarifelor de către utilizatori acoperă doar costurile justificate din punct de vedere economic ale serviciului public și se garantează rentabilitatea, cel puțin la un nivel minim? 3) Este compatibilă cu obiectivele prevăzute la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 o reglementare națională care, stabilind «stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung» și stimulente «în scopul de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente», nu prevede luarea în considerare a principiilor acceptate în domeniul financiar pentru stabilirea ratei medii ponderate de rentabilitate a capitalului, care au în vedere întreprinderi comparabile care își desfășoară activitatea pe piața liberă? 4) În interpretarea conceptelor de «rentabilitate corespunzătoare a investiției» în sensul articolului 13 din Regulamentul [nr. 715/2009] și de «stimulente pentru investiții» în sensul articolului 41 din Directiva 2009/73, autoritatea de reglementare trebuie să se ghideze după conceptul acceptat în mediul financiar de rată medie de rentabilitate a capitalului (weighted average cost of capital – WACC) și după metodologia utilizată pentru calcularea acesteia? 5) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, autoritatea de reglementare poate în mod legitim să se îndepărteze de metodologia utilizată în domeniul financiar pentru stabilirea ratei medii de rentabilitate a capitalului și să ajusteze acest cost după cum consideră oportun? 6) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, autoritatea de reglementare poate ajusta în mod legitim rata medie de rentabilitate a capitalului astfel încât calculul acesteia să ia în considerare o primă de mărime bazată pe costurile îndatorării suportate de alte întreprinderi din economia statului membru? 7) În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, autoritatea de reglementare poate ajusta în mod legitim rata medie de rentabilitate a capitalului astfel încât să nu fie nevoită să compenseze operatorul de transport și de sistem sau de înmagazinare a gazelor naturale pentru creșterea inflației în cursul perioadei tarifare precedente? 8) În cazul unui răspuns afirmativ la a cincea întrebare și dacă operatorul nu este de acord cu nivelul ratei medii de rentabilitate a capitalului propus de autoritatea de reglementare sau cu elementele pe care se bazează acesta, trebuie autoritatea de reglementare, atunci când stabilește rata medie de rentabilitate a capitalului WACC, să recurgă la un terț independent pentru evaluarea nivelului corespunzător al ratei? 9) Este compatibilă cu obiectivele prevăzute la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 o procedură de stabilire a tarifelor în cadrul căreia rata medie de rentabilitate a capitalului este calculată de autoritatea de reglementare și în care operatorul de transport și de sistem sau de înmagazinare a gazelor naturale nu are dreptul de a ajusta acest calcul pe baza indicatorilor comerciali individuali ai operatorului? 10) Articolul 1 [primul paragraf] litera (b) din Regulamentul [nr. 715/2009] coroborat cu al doilea paragraf al acestui articol trebuie interpretat în sensul că considerentele (7) și (8) și articolul 13 alineatul (1) din acest regulament se aplică instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale și tarifelor stabilite de autoritatea de reglementare în situația în care accesul la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale lichefiate este reglementat?”

Gaso, Conexus Baltic Grid, autoritatea de reglementare letonă, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Pledoariile acestor părți au fost ascultate în ședința care a avut loc la 15 ianuarie 2025.

Înainte de a proceda la analiza întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere, trebuie examinate excepțiile de inadmisibilitate ridicate de autoritatea de reglementare letonă.

În primul rând, potrivit acestei autorități, prima întrebare preliminară este ipotetică și nu privește interpretarea dreptului Uniunii, ci a dreptului național. Astfel, această întrebare s‑ar întemeia pe premisa eronată potrivit căreia autoritatea menționată ar fi scutită de obligația de a motiva atât metodologia de calcul al ratei de rentabilitate a capitalului, cât și ratele de rentabilitate înseși. Totuși, ea afirmă că situația nu este aceasta în speță, în măsura în care dreptul național îi impune să își motiveze deciziile ( 8 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește întrebările preliminare a doua-a șasea, autoritatea de reglementare letonă apreciază că acestea sunt formulate în termeni prea generali și nu privesc interpretarea dreptului Uniunii, ci aplicarea acestuia. Ea arată, pe de altă parte, că atât articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73, cât și articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 715/2009 nu impun autorităților de reglementare decât obiectivul care trebuie atins, acordându‑le în același timp libertatea de a alege mijloacele sau metodele pentru realizarea acestuia. Or, această alegere, care dă naștere îndoielilor instanței de trimitere, nu este, potrivit acestei autorități, o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, ci de aplicare a acestuia, care nu este de competența Curții, ci de cea a instanțelor naționale.

În al treilea rând, aceeași autoritate consideră că, la fel ca în cazul primei întrebări preliminare, a doua, a opta și a noua întrebare nu privesc interpretarea dreptului Uniunii, ci interpretarea dreptului național.

În al patrulea rând, autoritatea menționată apreciază că întrebările preliminare a patra-a opta nu au nicio legătură cu situația descrisă în cauza principală și nu răspund, așadar, unei necesități obiective în vederea deciziei care trebuie luată pentru soluționarea acesteia, în special ținând seama de faptul că, în calitate de operator al instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale, Conexus Baltic Grid nu ar fi supusă articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 715/2009, care nu s‑ar aplica unor astfel de instalații.

În această privință, dorim să amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 9 ). Or, situația nu este aceasta în speță, astfel încât obiecția întemeiată pe inaplicabilitatea în cauza principală a dispozițiilor dreptului Uniunii menționate de instanța de trimitere nu are legătură cu admisibilitatea cererii de decizie preliminară, ci ține de fondul întrebărilor ( 10 ). Pe de altă parte, considerăm necesar să precizăm că, în cadrul cererii sale, această instanță a identificat în mod clar dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este necesară pentru a putea soluționa litigiul cu care este sesizată.

Prin urmare, ținând seama de elementele care precedă, este necesar să se respingă excepțiile de inadmisibilitate invocate de autoritatea de reglementare letonă și să se efectueze analiza pe fond.

Prin intermediul celor zece întrebări, instanța de trimitere ridică în esență problema, în primul rând, a domeniului de aplicare material al normelor tarifare în sectorul gazelor naturale (a șaptea, a noua și a zecea întrebare), în al doilea rând, a interpretării noțiunilor de „stimulente corespunzătoare”, în sensul articolului 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73, și de „rentabilitate corespunzătoare a investiției”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 715/2009 (prima și a doua întrebare), și, în al treilea rând, a modului în care autoritatea națională de reglementare a pieței gazelor naturale, atunci când calculează și stabilește tarifele de acces la rețelele de transport și de distribuție, precum și la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale, trebuie să garanteze că operatorii acestor rețele și instalații beneficiază de astfel de stimulente și/sau de o asemenea rentabilitate corespunzătoare a investiției (întrebările a treia-a noua).

Vom examina, astfel, întrebările preliminare adresate grupându‑le în trei categorii de întrebări.

Prin intermediul celei de a șaptea, al celei de a noua și al celei de a zecea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere ridică în esență problema domeniului de aplicare material al normelor tarifare în sectorul gazelor naturale și, mai precis, a aspectului dacă articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 și articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 715/2009 trebuie interpretate în sensul că se aplică nu numai operatorilor acestor rețele, ci și instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale ( 11 ).

Cu titlu introductiv, observăm că decizia în litigiu a stabilit o rată de rentabilitate a capitalului identică pentru Gaso, în calitate de operator de distribuție a gazelor naturale în Letonia, și pentru Conexus Baltic Grid, în calitate de operator de transport și de sistem și al instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale. Prin urmare, se ridică problema dacă autoritatea de reglementare letonă a aplicat în mod întemeiat instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale aceeași metodologie precum cea utilizată pentru calcularea tarifului aplicabil operatorilor de rețea.

Arătăm în această privință că, deși activitățile de transport, de distribuție și de furnizare de gaze naturale, pe de o parte, și activitățile de înmagazinare, pe de altă parte, intră atât în domeniul de aplicare al Directivei 2009/73 ( 12 ), cât și în cel al Regulamentului nr. 715/2009, dreptul Uniunii stabilește totuși o distincție, în anumite cazuri, între „rețele” și „instalații de înmagazinare”, astfel încât nu toate dispozițiile care sunt aplicabile operatorilor de distribuție și de transport al gazelor naturale se aplică în mod necesar operatorilor de înmagazinare a gazelor naturale ( 13 ).

Această situație se regăsește în special în cazul normelor referitoare la tarifarea operatorilor de rețele.

Mai precis, Directiva 2009/73 conferă autorităților naționale de reglementare, în conformitate cu articolul 41 alineatul (1) litera (a) din aceasta, atribuția „să stabilească sau să aprobe, conform unor criterii transparente, tarife de transport sau de distribuție sau metodologiile pentru acestea” ( 14 ). Articolul 41 alineatul (6) litera (a) din aceasta precizează că autoritățile respective răspund de stabilirea sau aprobarea cel puțin a metodologiilor folosite pentru calcularea sau stabilirea condițiilor privind accesul la rețelele naționale, inclusiv tarifele de transport și de distribuție.

În ceea ce privește Regulamentul nr. 715/2009, care este aplicabil transportului gazelor naturale, articolul 1 din acesta, referitor la tarife și la metodologiile de calcul al acestora, exclude în mod expres instalațiile de înmagazinare din domeniul său de aplicare.

Rezultă că normele de tarifare prevăzute la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 și la articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 715/2009 se aplică numai „rețelelor”, iar nu „instalațiilor de înmagazinare a gazelor”.

Totuși, aceasta nu înseamnă că principiile de stabilire a tarifelor de rețea nu se pot dovedi relevante în scopul stabilirii tarifelor de înmagazinare. Astfel, deși aceste principii nu sunt direct aplicabile instalațiilor de înmagazinare, trebuie să se constate că dispozițiile Directivei 2009/73 și ale Regulamentului nr. 715/2009 nu interzic autorităților naționale de reglementare să extindă la instalațiile de înmagazinare principiile tarifare aplicabile „rețelelor” ( 15 ).

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la a șaptea, a noua și a zecea întrebare că articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 și articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 715/2009 trebuie interpretate în sensul că nu se aplică în principiu instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale, autoritățile naționale de reglementare putând totuși să aplice prin analogie principiile generale prevăzute de aceste dispoziții în privința controlului tarifelor de acces la înmagazinare.

Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia „stimulente corespunzătoare”, în sensul acestei dispoziții, sunt garantate prin faptul că tarifele plătite de utilizatori acoperă doar costurile justificate din punct de vedere economic ale serviciului public și asigură o rentabilitate, chiar minimă, fără să se impună autorității naționale de reglementare nicio obligație de a justifica modul în care prevede aceste „stimulente corespunzătoare” ( 16 ).

În această privință, în temeiul articolului 41 alineatul (6) litera (a) din directiva menționată, autoritățile de reglementare răspund de stabilirea sau aprobarea metodologiilor folosite pentru calcularea sau stabilirea condițiilor privind accesul la rețelele naționale de gaze naturale, inclusiv tarifele de transport și de distribuție. Potrivit acestei dispoziții, tarifele respective trebuie să permită efectuarea investițiilor necesare în rețele într‑un mod care să garanteze viabilitatea acestora. Articolul 41 alineatul (8) din directiva menționată precizează că, „[l]a stabilirea sau aprobarea tarifelor sau a metodologiilor […] autoritățile de reglementare se asigură că operatorilor de transport și de sistem și de distribuție li se acordă stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente” ( 17 ).

Reiese, astfel, din modul de redactare a acestor dispoziții că aceeași directivă impune autorităților naționale de reglementare, fie la momentul adoptării metodologiei de calcul al tarifelor de acces la rețelele de transport și de distribuție a gazelor naturale, fie la stabilirea concretă a acestor tarife, să prevadă, dincolo de calculul costurilor suportate de operatorii acestor rețele pentru a asigura accesul la acestea, pe de o parte, efectuarea investițiilor necesare pentru viabilitatea rețelelor menționate și, pe de altă parte, stimulente corespunzătoare pentru a acoperi finanțarea obiectivelor enumerate la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73.

Considerăm că este util să subliniem că, în speță, reglementarea națională și în special articolul 20 alineatul (1) din Legea privind autoritățile de reglementare a serviciilor publice impune ca autoritatea de reglementare letonă să garanteze că tarifele de acces la rețelele de gaze naturale sunt stabilite la un asemenea nivel încât plata acestora „să acopere costurile justificate din punct de vedere economic ale serviciului public și să asigure rentabilitatea acestuia”.

Asemenea Comisiei, arătăm, în primul rând, că împrejurarea că această reglementare nu reproduce în mod identic termenii care figurează la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 sau că utilizează un termen diferit nu repune în discuție, în sine, legalitatea reglementării menționate și nici exactitatea transpunerii acestei directive. Astfel, niciun element din decizia de trimitere nu indică faptul că aceeași reglementare interzice autorității naționale competente să prevadă „stimulentele corespunzătoare” vizate la articolul 41 alineatul (8) din directiva menționată sau că, în cadrul competențelor sale, autoritatea respectivă nu ar ține seama de cerințele care decurg din această dispoziție.

Odată făcută această precizare, faptul că formularea reținută de reglementarea națională nu este identică cu cea a articolului 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 nu ar trebui interpretat de autoritatea de reglementare letonă (sau de instanțele naționale) în sensul că stabilește o limită în privința marjei de apreciere de care dispune autoritatea respectivă, în temeiul directivei menționate, la calcularea și stabilirea tarifelor de acces la rețelele de transport și de distribuție a gazelor naturale.

În al doilea rând, în ceea ce privește decizia în litigiu, constatăm că aceasta privește exclusiv rata medie ponderată a rentabilității capitalului, care constituie numai unul dintre elementele luate în considerare la stabilirea cuantumului tarifelor. Or, din Directiva 2009/73 nu reiese că realizarea obiectivelor stabilite la articolul 41 alineatul (8) din aceasta ar trebui evaluată numai pe baza ratei de rentabilitate a capitalului. Se pare mai degrabă că realizarea obiectivelor respective trebuie asigurată prin intermediul tarifelor și al metodologiei utilizate pentru stabilirea acestora în ansamblul lor.

Situația este aceeași, în opinia noastră, în ceea ce privește a doua parte a problematicii ridicate de primele două întrebări preliminare, referitoare la obligația de motivare care revine autorităților naționale de reglementare în temeiul articolului 41 alineatul (16) din Directiva 2009/73. Astfel, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că impune autorităților naționale competente să justifice toate etapele stabilirii tarifului în cauză sau să motiveze, pentru fiecare element și parametru reținut în metodologia lor, modul în care acestea iau în considerare stimulentele corespunzătoare și contribuie la garantarea acestora. Independent de faptul că o asemenea obligație nu decurge din dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii, a impune o atare cerință ar fi, în opinia noastră, atât paradoxal, cât și lipsit de pragmatism ( 18 ). Această obligație trebuie, astfel, înțeleasă în sensul că impune autorității naționale de reglementare să explice, în motivarea deciziei sale, în ce mod asigură conformitatea tarifelor sau a metodologiei pe care o utilizează cu cerințele prevăzute la articolul 41 alineatul (8) din directiva menționată.

Pe de altă parte, observăm că decizia în litigiu a fost adoptată în temeiul și în aplicarea deciziei privind metodologia, care definește în detaliu modalitățile de calcul al ratei de rentabilitate a capitalului. În ceea ce ne privește, considerăm că faptul că autoritatea de reglementare letonă a publicat în prealabil, în deplină transparență, metodologia pe care intenționa să o aplice ulterior, în mod detaliat, comunicând parametrii economici și tehnici pe care se întemeiază metodologia respectivă, este suficient în principiu pentru a îndeplini obligația de motivare care revine acestei autorități. Or, s‑ar părea că, în speță, reclamantele nu contestă în mod direct metodologia menționată, ci rata de rentabilitate obținută pe baza acesteia. Într‑o asemenea ipoteză, aceeași metodologie nu poate fi repusă în discuție decât în cazul în care reclamantele susțin că aceasta nu a fost respectată, ținând seama, de exemplu, de faptul că rata de rentabilitate obținută în final nu reflectă elementele pe care se întemeiază aceasta din urmă.

În al treilea rând, adăugăm că, prin intermediul primelor două întrebări, instanța de trimitere dorește de asemenea să obțină indicații în ceea ce privește interpretarea noțiunii de „stimulente corespunzătoare” prevăzute la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73. Această instanță se referă în această privință, în decizia sa, la noțiunea de „rentabilitate corespunzătoare a investiției”, care figurează la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 715/2009, care s‑ar putea dovedi de asemenea pertinentă, potrivit acesteia, în cadrul litigiului pe care este chemată să îl soluționeze.

Deși este adevărat că aceste două noțiuni pot avea, astfel, o importanță deosebită în cadrul prezentei cauze, precizăm totuși că noțiunea de „rentabilitate corespunzătoare a investiției” privește costul investiției sau al capitalului și vizează să garanteze că operatorii de rețea obțin un randament suficient din capital sau din investiția efectuată, în timp ce noțiunea de „stimulente corespunzătoare” are un domeniu de aplicare mai larg și urmărește să asigure realizarea obiectivelor enunțate de această dispoziție, și anume sporirea eficienței, îmbunătățirea integrării pe piață și a siguranței alimentării și sprijinirea activităților de cercetare aferente.

Cu toate acestea, în măsura în care Directiva 2009/73 și Regulamentul nr. 715/2009 urmăresc un obiectiv comun, și anume realizarea unei piețe interne a gazelor naturale deschise și concurențiale în cadrul Uniunii, noțiunile menționate anterior trebuie interpretate în mod complementar în sensul că tariful reținut în final de autoritatea de reglementare letonă și, prin urmare, metodologia utilizată pentru stabilirea acestuia nu trebuie numai să garanteze acoperirea costurilor reale, ci și să permită operatorului de rețea să efectueze investițiile necesare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, pentru a garanta eficiența, siguranța și dezvoltarea infrastructurilor rețelei.

Trebuie arătat că, deși Curtea are atribuția de a furniza elemente de interpretare care să permită precizarea limitelor acestor noțiuni, așa cum s‑a procedat la punctele 57 și 58 din prezentele concluzii, revine autorităților de reglementare competente sau, dacă este cazul, instanței naționale sarcina de a aprecia in concreto, în funcție de elementele de fapt și de drept relevante în fiecare speță, conformitatea cu noțiunile menționate a tarifelor sau a metodologiei utilizate de aceste autorități.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care nu prevede în mod expres că autoritatea de reglementare competentă, atunci când stabilește tarifele sau o metodologie de stabilire a acestora, include în motivarea sa modul în care se asigură că operatorilor de transport și de sistem și de distribuție a gazelor naturale li se acordă stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente.

Prin intermediul întrebărilor a treia-a noua, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere ridică în esență problema întinderii marjei de apreciere de care dispun autoritățile naționale de reglementare în ceea ce privește alegerea metodologiei aplicabile calculului ratei de rentabilitate a capitalului și în ceea ce privește parametrii incluși în acest calcul, la stabilirea tarifelor de acces la rețelele de transport și de distribuție a gazelor naturale ( 19 ). În această privință, instanța menționată ridică problema dacă această marjă de apreciere ar trebui încadrată sau chiar limitată și, dacă este cazul, în ce condiții, de cerința de a asigura operatorilor de rețele „stimulente corespunzătoare”, în sensul articolului 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73, și/sau o „rentabilitate corespunzătoare a investiției”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 715/2009.

Dorim să subliniem, în primul rând, că dispozițiile dreptului Uniunii menționate mai sus nu prevăd o metodologie specifică și obligatorie pe care o autoritate națională de reglementare ar fi obligată să o urmeze în ceea ce privește stabilirea tarifelor de acces la rețelele de transport și de distribuție a gazelor naturale sau pentru calcularea ratei de rentabilitate a capitalului rețelei. Pe de altă parte, niciuna dintre aceste dispoziții nu precizează rata de rentabilitate care ar putea fi considerată „corespunzătoare”. Trebuie să se constate de asemenea că, prin însăși natura sa, o astfel de rată nu poate fi stabilită în prealabil în mod abstract.

Mai precis, deși articolul 41 din Directiva 2009/73 încredințează autorităților naționale de reglementare sarcina de a stabili sau de a aproba tarifele de acces la rețelele de transport și de distribuție a gazelor naturale, cu respectarea condițiilor de transparență și de nediscriminare, această dispoziție nu conține totuși nicio altă precizare în ceea ce privește stabilirea acestor tarife și nici nu furnizează, a fortiori, indicații referitoare la metodologia și la modalitățile de calcul al ratei de rentabilitate a capitalului. Situația este aceeași în ceea ce privește articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 715/2009, care se limitează să prevadă că tarifele respective, precum și metodologiile lor de calcul trebuie să îndeplinească o serie de criterii și de condiții prevăzute de această din urmă dispoziție ( 20 ).

Observăm, în al doilea rând, că din cadrul de reglementare menționat anterior reiese că, deși metodologiile utilizate de autoritățile naționale de reglementare trebuie să fie conforme cu principiile stabilite la articolul 13 din Regulamentul nr. 715/2009 și la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73, aceste dispoziții lasă autorităților respective o marjă importantă de manevră în ceea ce privește alegerea metodologiei precise care trebuie utilizată.

Rezultă, în opinia noastră, că, în special atunci când este vorba despre luarea în considerare a unor parametri tehnici și economici complecși, autoritățile menționate trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere în stabilirea tarifelor de acces la rețeaua de transport sau de distribuție a gazelor naturale ( 21 ), fără să li se impună, în ceea ce privește necesitatea de a asigura stimulente corespunzătoare sau o rentabilitate corespunzătoare a investiției, să adopte o metodologie specifică, cum este cea bazată pe CMPC ( 22 ). În acest context, marja respectivă de apreciere de care dispun aceleași autorități trebuie să le permită să poată ajusta această metodologie și calculele lor în funcție de parametri pe care îi consideră necesari în raport cu obiectivele urmărite atât de dreptul Uniunii, cât și de reglementarea națională aplicabilă, inclusiv ținând seama de condițiile speciale care există pe piața națională a gazelor naturale, fără a exista vreo obligație de a efectua a priori aceste calcule luând în considerare inflația și/sau impozitul pe profit ( 23 ).

În această privință, considerăm important să subliniem că, în cadrul observațiilor lor scrise și orale, reclamantele s‑au concentrat pe nivelul ratei de rentabilitate a capitalului care a fost reținut de autoritatea de reglementare letonă, care ar fi injust și anormal de scăzut și nu ar corespunde noțiunii de rentabilitate corespunzătoare. Acestea din urmă au dedicat, pe de altă parte, o parte importantă a observațiilor lor faptului că elementele luate în considerare în metodologia utilizată de autoritatea de reglementare letonă ar fi eronate. În acest cadru, ele au apreciat că autoritatea respectivă ar fi trebuit să opteze pentru metodologia utilizată în sectorul financiar, și anume cea care se bazează pe CMPC, care ar fi determinat‑o astfel fie să omită sau să ignore anumiți parametri în calculele sale, fie, dimpotrivă, să țină seama de alte elemente.

Considerăm că este important să amintim de asemenea că, deși Curtea este competentă să interpreteze dispoziții de drept al Uniunii, nu este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cuantumul ratei de rentabilitate a capitalului reținute de autoritatea de reglementare letonă și nici să identifice ea însăși o rată de rentabilitate care ar putea fi considerată „corespunzătoare”. Astfel, calcularea și stabilirea acestei rate depind de un ansamblu de elemente de fapt și de parametri tehnici de care Curtea nu dispune și pe care, în orice caz, numai instanța de trimitere este competentă să îl aprecieze. Rezultă că nu revine Curții sarcina de a stabili metodologia concretă pe care această autoritate ar fi obligată să o aplice pentru a calcula rata de rentabilitate a capitalului și nici de a se pronunța cu privire la caracterul adecvat al unor modele economice alternative care ar fi putut fi utilizate în speță.

Observăm, în al treilea rând, că faptul că dreptul Uniunii nu stabilește principii mai detaliate privind metodologiile de calcul vizate în întrebările a treia-a noua nu înseamnă totuși că, la stabilirea tarifelor de acces la rețele, autoritatea națională de reglementare este liberă să aleagă în mod discreționar metodologia pe care să o aplice. Astfel, marja de apreciere de care dispune această autoritate trebuie încadrată, pe plan formal, de obligația de motivare enunțată la articolul 41 alineatul (16) din Directiva 2009/73, precum și, pe plan substanțial, de principiile prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 715/2009 și la articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73. Pe de altă parte, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, autoritatea menționată nu numai că este ținută de principiile dreptului Uniunii referitoare la stabilirea tarifelor, ci trebuie de asemenea să respecte alte dispoziții și principii relevante ale dreptului Uniunii, cum ar fi normele de concurență ( 24 ), normele de bună administrare, precum și principiile generale ale proporționalității și nediscriminării.

Arătăm, în al patrulea și ultimul rând, că, după cum rezultă din articolul 39 alineatul (4) din Directiva 2009/73, autoritățile naționale de reglementare sunt singurele competente și responsabile să stabilească sau să aprobe, în conformitate cu criteriile prevăzute de dreptul Uniunii și cu obiectivele urmărite de acesta, tarifele de transport și de distribuție a gazelor naturale sau metodologiile de calcul al acestora. Prin urmare, deși operatorii rețelei de transport sau ai rețelei de distribuție pot prezenta o propunere autorităților respective în această privință ( 25 ), acestea din urmă nu sunt ținute de ea.

Rezultă că aprecierea diferiților parametri de calcul al tarifelor efectuată de autoritățile naționale de reglementare nu poate, în cazul contestării de către entitățile cărora li se aplică aceste tarife, să fie subordonată intervenției unui terț, cum ar fi un cabinet de experți ( 26 ). Amintim în acest sens că articolul 39 alineatul (4) din Directiva 2009/73, interpretat în lumina considerentului (30) al acesteia, prevede că autoritățile menționate trebuie să își exercite competența în mod independent de orice entitate publică sau privată, garantând că acestea adoptă deciziile în mod autonom, exclusiv în temeiul interesului public, fără a fi supuse unor instrucțiuni externe care provin de la alte organe publice sau private ( 27 ). În plus, exercitarea acestei competențe de către autoritățile menționate nu aduce atingere posibilității de care dispun eventual întreprinderile în cauză de a invoca rapoarte ale unor experți terți în susținerea cererilor formulate în fața autorității de reglementare sau a instanțelor competente, în măsura în care dreptul național permite aceasta.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la întrebările a treia-a noua că Directiva 2009/73 și Regulamentul nr. 715/2009 trebuie interpretate în sensul că, întrucât nu prevede o metodologie specifică și obligatorie pentru calcularea și stabilirea tarifelor referitoare la rețelele de transport și de distribuție, precum și la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale, revine autorității naționale de reglementare, sub controlul instanțelor naționale, sarcina de a stabili caracterul adecvat al metodologiei utilizate pentru acest calcul, pe baza faptelor relevante, cu respectarea principiilor generale de stabilire a tarifelor prevăzute de dreptul Uniunii.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia) după cum urmează: 1) Articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE, precum și articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 715/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețelele pentru transportul gazelor naturale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1775/2005 trebuie interpretate în sensul că nu se aplică în principiu instalațiilor de înmagazinare a gazelor naturale, autoritățile naționale de reglementare putând totuși să aplice prin analogie principiile generale prevăzute de aceste dispoziții în privința controlului tarifelor de acces la înmagazinare. 2) Articolul 41 alineatul (8) din Directiva 2009/73 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care nu prevede în mod expres că autoritatea de reglementare competentă, atunci când stabilește tarifele sau o metodologie de stabilire a acestora, include în motivarea sa modul în care se asigură că operatorilor de transport și de sistem și de distribuție a gazelor naturale li se acordă stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente. 3) Directiva 2009/73 și Regulamentul nr. 715/2009 trebuie interpretate în sensul că, întrucât nu prevede o metodologie specifică și obligatorie pentru calcularea și stabilirea tarifelor referitoare la rețelele de transport și de distribuție, precum și la instalațiile de înmagazinare a gazelor naturale, revine autorității naționale de reglementare, sub controlul instanțelor naționale, sarcina de a stabili caracterul adecvat al metodologiei utilizate pentru acest calcul, pe baza faptelor relevante, cu respectarea principiilor generale de stabilire a tarifelor prevăzute de dreptul Uniunii.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 3 aprilie 2025 ( 1 )