Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 4 septembrie 2025.###

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de K. M. H. împotriva Obshtina Stara Zagora (comuna Stara Zagora, Bulgaria), în vederea obținerii unei hotărâri prin care să se declare schimbarea sa de sex dispunându‑se schimbarea numelui său ( 2 ) și ca această schimbare să figureze în actul său de naștere.

Această trimitere preliminară privește, așadar, recunoașterea și înscrierea în registrul de stare civilă de către autoritățile unui stat membru competente să modifice actul său de naștere a identității trans a unei persoane resortisante a acestui stat membru. Deși persoana respectivă și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere într‑un alt stat membru, cererea sa nu are ca obiect recunoașterea unei schimbări a unui element al identității sale dobândit în mod legal într‑un alt stat membru.

Or, în materie de înregistrare în registrul de stare civilă, până la Hotărârea din 4 octombrie 2024, Mirin ( 3 ), jurisprudența Curții s‑a dezvoltat numai în cadrul recunoașterii de către un stat membru a efectelor unui act sau ale unei decizii obținute într‑un alt stat membru și în principal în temeiul dreptului cetățenilor Uniunii de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, prevăzut la articolul 21 TFUE, amintindu‑se totodată că dreptul Uniunii nu aduce atingere competenței acestor state în domeniul stării civile.

În plus, în acest curent jurisprudențial, în ceea ce privește recunoașterea raporturilor juridice, Curtea s‑a străduit să precizeze în mod expres că recunoașterea de către un stat membru a unei situații juridice stabilite în mod legal într‑un alt stat membru nu impune primului stat membru în care această situație produce efecte prevăzute de dreptul Uniunii să își modifice reglementarea în materie de stare civilă a persoanelor ( 4 ). În sfârșit, în alte domenii, Curtea a subliniat competența statelor membre în ceea ce privește recunoașterea juridică a identității de gen ( 5 ).

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Mirin, în statul membru al cărui resortisant era persoana în cauză exista o procedură națională de schimbare a identității de gen ( 6 ). Nu aceasta este situația în speță, întrucât statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză se opune ferm recunoașterii schimbării identității de gen.

Prin urmare, prin cererea de decizie preliminară se solicită Curții să se pronunțe cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a reglementării unui stat membru, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, care nu recunoaște nici schimbarea identității de gen a unuia dintre resortisanții săi, nici consecințele sale, atunci când această schimbare a identității de gen nu a fost constatată în mod legal într‑un alt stat membru ( 7 ). Miza, în măsura în care privește competența statelor membre în materie de stare civilă a persoanelor, este majoră.

Astfel, Curtea va trebui să stabilească în ce măsură situația din cauza principală intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, care este obstacolul în calea exercitării drepturilor de care se poate prevala persoana în cauză și dacă acest obstacol poate fi justificat.

Vom prezenta motivele pentru care Curtea ar putea considera, în raport cu anumite dispoziții ale dreptului Uniunii, că un stat membru este obligat să remedieze obstacolele în calea libertății de circulație și de ședere create prin lipsa în acest stat membru a recunoașterii juridice a identității de gen trăite de unul dintre resortisanții săi, prin modificarea actului său de naștere, precum și a documentelor sale de identitate, chiar și în lipsa unei constatări legale a schimbării identității de gen obținute într‑un alt stat membru.

În cadrul prezentelor concluzii, vom face trimitere la articolul 20 și la articolul 21 alineatul (1) TFUE, la articolul 7 și la articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 8 ), precum și la articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE ( 9 ).

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Legea privind registrul de stare civilă, în versiunea aplicabilă litigiului principal: „Înscrierea în registrul de stare civilă constă în înscrierea nașterii, a căsătoriei și a decesului în registrele actelor de stare civilă și în înscrierea persoanelor în registrul de evidență a populației.”

Articolul 2 alineatul (1) din această lege prevede: „Înscrierea persoanelor în registrul de stare civilă în Republica Bulgaria se întemeiază pe datele care figurează în actele lor de stare civilă și pe datele care figurează în alte acte indicate prin lege.”

Articolul 3 din legea menționată prevede: „(1) În registrele actelor de stare civilă sunt înscrise evenimentele prevăzute la articolul 1 alineatul (2) în ceea ce privește toate persoanele care, la momentul producerii evenimentului, sunt cetățeni bulgari și în ceea ce privește persoanele care nu sunt cetățeni bulgari, dar care, la momentul producerii evenimentului, se află pe teritoriul Republicii Bulgaria. (2) Sunt înscriși în registrul de evidență a populației: 1. toți cetățenii bulgari; […] [ ( 10 )]”

Potrivit articolului 8 alineatul (1) din aceeași lege, principalele date din registrul de stare civilă ale persoanelor sunt numele, data și locul nașterii, sexul, cetățenia și numărul personal de identificare a acestora.

Articolul 9 alineatul (1) din Legea privind registrul de stare civilă prevede: „Numele unui cetățean bulgar născut pe teritoriul Republicii Bulgaria este compus dintr‑un prenume, un patronim și un nume de familie. Cele trei părți ale numelui sunt înscrise în actul de naștere.”

Articolul 13 din această lege prevede: „Patronimul oricărei persoane este constituit din prenumele tatălui și se scrie cu sufixul ‑ov sau ‑ev și cu o terminație în funcție de sexul copilului, cu excepția cazului în care prenumele tatălui nu permite aplicarea acestor terminații sau dacă acestea sunt contrare tradițiilor familiale, etnice sau religioase ale părinților.”

Articolul 14 alineatul (1) din legea menționată prevede: „Numele de familie al oricărei persoane este numele de familie sau patronimul tatălui, cu sufixul ‑ov sau ‑ev și cu o terminație în funcție de sexul copilului, cu excepția cazului în care tradițiile familiale, etnice sau religioase ale părinților impun altfel.”

Articolul 19 alineatul (1) din aceeași lege are următorul cuprins: „Schimbarea prenumelui, a patronimului sau a numelui de familie este autorizată de instanță pe baza unei cereri scrise a persoanei în cauză, atunci când acesta este ridicol, dezonorant sau inacceptabil din punct de vedere social și în cazurile în care circumstanțe importante o impun.”

Potrivit articolului 45 alineatul (1) punctele 6-8 din Legea privind registrul de stare civilă, actul de naștere cuprinde numele nou‑născutului, numărul personal de identificare al copilului (numai pentru cetățenii bulgari), precum și sexul și cetățenia.

Articolul 73 din această lege prevede că modificarea datelor referitoare la starea civilă a persoanelor care figurează în actele de stare civilă întocmite se efectuează pe cale judiciară sau administrativă.

În conformitate cu articolul 76 alineatul (5) din legea menționată, numele și sexul se modifică pe cale judiciară.

Potrivit articolului 100 din aceeași lege, sistemul unic de înscriere în registrul de stare civilă și de servicii administrative pentru populație (ESGRAON) este un sistem național de înregistrare în registrul de stare civilă a persoanelor fizice din Republica Bulgaria și o sursă de date cu caracter personal referitoare la aceste persoane.

Potrivit articolului 101 punctele 1-4 din Legea privind registrul de stare civilă: „Funcțiile ESGRAON sunt: 1. întocmirea și ținerea registrelor actelor de stare civilă; 2. întocmirea și ținerea unui registru electronic național al actelor de stare civilă; 3. întocmirea și ținerea unui registru de evidență a populației; 4. instituirea sistemului de creare și de atribuire a identificatorului administrativ unic (numărul personal de identificare) al persoanelor fizice, precum și întocmirea și ținerea registrului numerelor personale de identificare.”

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Zakon za bulgarskite lichni dokumenti (Legea privind documentele de identitate bulgare) ( 11 ) din 1 aprilie 1999, în versiunea aplicabilă litigiului principal, fiecare resortisant bulgar are dreptul la un document de identitate.

Articolul 9 alineatul (1) din această lege prevede: „În cazul schimbării numelui, a numărului personal de identificare (numărul personal/numărul personal pentru străini), a sexului, a cetățeniei sau al modificării substanțiale și permanente a aspectului, persoana este obligată să solicite noi documente de identitate bulgare în termen de maximum 30 de zile.”

Articolul 13 alineatul (1) din legea menționată enumeră tipurile de documente de identitate. Este vorba printre altele despre cartea de identitate, despre pașaport și despre permisul de conducere.

În temeiul articolului 16 alineatul (1) din aceeași lege, numele, data de naștere, numărul personal de identificare, sexul și cetățenia persoanei interesate trebuie să figureze în documentele de identitate. Alineatele (2) și (6) ale acestui articol precizează că pașaportul și cartea de identitate trebuie să conțină și date biometrice.

Alineatul (1) punctul 16 din dispozițiile suplimentare ale Legii privind documentele de identitate bulgare adaugă că datele biometrice sunt imaginea feței cetățeanului și amprentele sale digitale.

K. M. H. este o persoană născută la 7 august 1990 în Bulgaria și care a fost înregistrată la naștere ca fiind de sex masculin cu un nume, compus dintr‑un prenume, un patronim și un nume de familie ( 12 ), ce corespunde acestui sex. Totodată i s‑a atribuit un număr personal de identificare și i s‑a eliberat un document de identitate, care îl identifică de asemenea ca fiind de sex masculin. Cu toate acestea, K. M. H. susține că ea ( 13 )„s‑a considerat întotdeauna femeie în ceea ce privește aspectul fizic, atitudinea, percepția, emoțiile și comportamentul” ( 14 ), și aceasta încă din copilărie.

Persoana menționată locuiește în prezent în Italia și în mod stabil împreună cu un partener italian ( 15 ) care îi asigură subzistența. Ea a urmat un tratament hormonal datorită căruia se prezintă ca femeie și dorește să se supună unei intervenții chirurgicale pentru schimbarea sexului, ceea ce ar implica o modificare a stării civile. Discordanța dintre aspectul său fizic și atitudinea sa de persoană de sex feminin, pe de o parte, și faptul că are documente de identitate oficiale, printre care cartea sa de identitate, de persoană de sex masculin, pe de altă parte, îi cauzează neplăceri și probleme cotidiene în special în ceea ce privește găsirea unui loc de muncă.

Acesta este motivul pentru care, în cursul anului 2017, K. M. H. a solicitat Rayonen sad Stara Zagora (Tribunalul de Raion din Stara Zagora, Bulgaria), în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Legea privind registrul de stare civilă, să declare că ea este o persoană de sex feminin, dispunând schimbarea numelui său din K. M. H. (prenume, patronim și nume de familie masculine) în K. M. H. (prenume, patronim și nume de familie feminine) și ca această schimbare să figureze în actul de naștere care i‑a fost eliberat.

Instanța respectivă, care a dispus de diverse avize medicale și de o expertiză judiciară care confirmă declarațiile lui K. M. H. referitoare la identitatea de gen revendicată, a respins cererea sa la 28 februarie 2018. Ea a admis că K. M. H. este o persoană transgen și a constatat că respectiva cerere de recunoaștere a schimbării identității de gen a acesteia ( 16 ) este rezultatul unei voințe libere și al unei alegeri informate. Însă ea a considerat că nu era îndeplinit criteriul juridic care permite admiterea cererii menționate în temeiul articolului 73 din Legea privind registrul de stare civilă coroborat cu articolul 19 din această lege. Ea a reținut că dreptul obiectiv bulgar nu prevede posibilitatea de a modifica din considerente psihologice faptele stabilite într‑un act de stare civilă.

Această decizie a fost confirmată în apel de Okrazhen sad Stara Zagora (Tribunalul Regional din Stara Zagora, Bulgaria) la 15 iunie 2018, pentru motivul că, mai întâi, legiuitorul bulgar a prevăzut înregistrarea sexului determinat la naștere pe baza caracteristicilor sexuale primare. O modificare a sexului nu poate fi autorizată decât dacă este necesară ca urmare a unei modificări corporale. În continuare, dispozițiile Legii privind registrul de stare civilă sunt absolut clare și nu permit nicio interpretare diferită. În sfârșit, revine statului, în calitatea sa de legiuitor, sarcina de a lua măsuri pentru respectarea vieții private și de familie a cetățenilor, în conformitate cu norma prevăzută la articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 17 ), care este direct aplicabilă.

În recursul admis prin ordonanța din 7 februarie 2019, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) a statuat, prin decizia din 28 iunie 2019, că, în pofida lipsei unei reglementări în dreptul național, principiul respectării vieții private și de familie impune instanței să aprecieze, de la caz la caz, dacă sunt îndeplinite condițiile materiale ale schimbării identității de gen a unei persoane de care depinde o modificare juridică a datelor referitoare la starea civilă înscrise în actul de naștere, pentru a se ajunge la justul echilibru necesar între interesul public și cel al individului, în raport cu articolul 8 din CEDO. Aceasta a decis să trimită cauza spre rejudecare la Okrazhen sad Stara Zagora (Tribunalul Regional din Stara Zagora) pentru ca acesta să obțină noi elemente de probă referitoare la situația medicală a lui K. M. H.

Prin decizia din 21 noiembrie 2019, această instanță, care a dispus o a doua expertiză ce a confirmat că K. M. H. este o persoană transgen, a respins din nou cererea sa de modificare a stării civile, reiterând motivarea din prima sa decizie întemeiată pe lipsa unei proceduri care să permită înscrierea într‑un act de naștere a „sexului psihologic”.

K. M. H. a formulat recurs împotriva acestei decizii la Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație). Acest recurs a fost admis la 26 iunie 2023 având în vedere incompatibilitatea deciziei menționate cu Hotărârea din 30 aprilie 1996, P./S. ( 18 ), invocată de K. M. H., în ceea ce privește următoarele probleme juridice care fac obiectul litigiului, rezumate astfel de instanța de trimitere: „Persoanele fizice au dreptul de a‑și determina propria identitate, inclusiv apartenența la un anumit sex? Refuzul instanței de a dispune la cererea solicitantului, care afirmă că este transsexual, modificarea sexului, a numelui și a numărului de identificare din actele de stare civilă constituie o inegalitate de tratament?”

Această procedură a fost redeschisă după ce plenul secțiilor civile ale Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a pronunțat decizia interpretativă nr. 2/2020 din 20 februarie 2023 ( 19 ), care se impune tuturor autorităților statului și tuturor instanțelor, inclusiv completelor Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație). S‑a statuat ( 20 ), ca răspuns la problema dacă condițiile prealabile modificării datelor din actele de stare civilă ale unei persoane care afirmă că este transgen decurg din articolul 8 din CEDO, mai întâi, că dreptul material în vigoare în Bulgaria nu prevede posibilitatea unei modificări a datelor referitoare la sex, la nume și la numărul personal de identificare care figurează în actele de stare civilă într‑un astfel de caz. În continuare, dreptul Uniunii nu impune o concluzie diferită, întrucât normele referitoare la starea civilă a persoanelor țin de competența statelor membre. În sfârșit, această decizie se întemeiază pe hotărârea nr. 15 din 26 octombrie 2021 a Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională, Bulgaria), din care reiese că termenul „sex” din Constituție nu poate fi înțeles decât în sensul său biologic și că interesul public prevalează asupra interesului persoanelor transgen, având în vedere normele și principiile morale și/sau religioase care stau la baza concepțiilor și a valorilor stabilite în societate, a căror stabilitate și perenitate trebuie asigurate. În această privință, în hotărârea menționată se subliniază incidența modificării actului de naștere al unei persoane care afirmă că este „transsexuală” asupra stării civile a altor persoane, inclusiv a persoanelor minore și incapabile, cum ar fi copiii acestei persoane, precum și a soțului său.

Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) exprimă însă îndoieli cu privire la interpretarea reținută în decizia interpretativă. În primul rând, aceasta arată, făcând trimitere la articolul 8 din CEDO și la articolul 9 TUE, că ar exista o discriminare în sensul acestor dispoziții dacă domeniul de aplicare al dreptului național care interzice discriminarea pe criterii de sex ar fi limitat la persoanele intersexuale și la alte persoane pentru anumite motive medicale. Ea menționează de asemenea cazuri identice sau similare tratate diferit în alte state membre pentru a invoca o încălcare a dreptului la un proces echitabil al persoanelor transgen bulgare.

În al doilea rând, această instanță ridică problema dacă interdicția de a modifica din punct de vedere juridic datele care figurează în actul de naștere nu încalcă principiile egalității cetățenilor Uniunii și liberei circulații prevăzute la articolele 8 și 21 TFUE, „consacrate de dispozițiile articolului 7 din cartă […] și ale articolului 8 din CEDO”, ca urmare a faptului că persoanele în cauză nu sunt în măsură să facă dovada identității lor cu documentele lor de identitate în care figurează ca persoană de sex opus.

În sfârșit, instanța menționată consideră că revine Curții sarcina de a aprecia dacă o interpretare obligatorie a Constituției, dată printr‑o decizie a Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională), potrivit căreia termenul „sex” nu este înțeles decât în sensul său biologic, este conformă cu cerințele dreptului Uniunii și poate constitui un obstacol juridic în calea luării în considerare a identității de gen în documentele de stare civilă.

În aceste condiții, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Principiile egalității cetățenilor Uniunii și liberei circulații a persoanelor, consacrate la articolul 9 [TUE] și la articolele 8 și 21 [TFUE] și confirmate la articolul 7 din [cartă] și la articolul 8 din [CEDO], permit o reglementare națională a unui stat membru care exclude orice posibilitate de modificare a datelor privind sexul, numele și numărul personal de identificare (EGN) deja înscrise în actele de stare civilă ale unui solicitant care afirmă că este [o persoană transgen]? 2) Principiile egalității cetățenilor Uniunii și liberei circulații a persoanelor, consacrate la articolul 9 [TUE] și la articolele 8 și 21 [TFUE], precum și interdicția discriminărilor pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală consacrată la articolul 10 TFUE, confirmate la articolul 7 din [cartă] și la articolul 8 din [CEDO], precum și principiul unei căi de atac efective permit consacrarea unei jurisprudențe naționale (în speță, hotărârea interpretativă […]), potrivit căreia se admite că dreptul material obiectiv aplicabil pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene nu prevede posibilitatea de modificare a datelor privind sexul, numele și numărul personal de identificare din actele de stare civilă ale unui solicitant care afirmă că este [o persoană transgen], ceea ce îl plasează astfel pe acesta într‑o situație diferită de cea în care s‑ar afla într‑un alt stat membru a cărui jurisprudență permite contrariul? Este admisibilă o jurisprudență națională potrivit căreia, pentru motive legate de valorile religioase și de concepțiile morale, nu este posibilă modificarea identității de gen, cu excepția cazului în care aceasta este necesară din motive medicale în cazul anumitor persoane intersexuale? Este admisibilă o jurisprudență națională potrivit căreia, pentru motive legate de valorile religioase și de concepțiile morale, nu este posibilă modificarea identității de gen decât în anumite cazuri și pentru anumite persoane (intersexuale) pentru motive medicale, dar nu și în alte cazuri de modificare a identității de gen determinate de alte motive medicale diferite? 3) Obligația statelor membre ale Uniunii Europene – recunoscută în jurisprudența [Curții] [Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman ș.a. (C‑673/16, EU:C:2018:385), și [Hotărârea Pancharevo]] în legătură cu aplicarea Directivei [2004/38] și a articolului 21 alineatul (1) TFUE – de a recunoaște starea civilă a unei persoane stabilită într‑un alt stat membru în conformitate cu legislația acestuia este valabilă și în privința sexului ca unul dintre elementele esențiale ale înregistrării de stare civilă și impune ca, la modificarea constatată într‑un alt stat membru a sexului unei persoane care deține și cetățenia bulgară, acest aspect să fie înscris în registrele corespunzătoare din Republica Bulgaria? 4) Ținând seama de dreptul la un proces echitabil consacrat de cartă și de CEDO, este admisibilă o interpretare a Constituției printr‑o hotărâre a Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională), potrivit căreia noțiunea de «sex» trebuie înțeleasă numai în sens biologic? Această interpretare este compatibilă cu cerințele prevăzute de dreptul Uniunii și poate constitui un impediment juridic pentru reflectarea unei schimbări de sex?”

Instanța de trimitere a răspuns la 27 mai 2024 la o solicitare de informații din partea Curții.

K. M. H., guvernele estonian, maghiar, neerlandez și portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. K. M. H., guvernele bulgar și neerlandez, precum și Comisia au participat la ședința care a avut loc la 22 mai 2025, în cursul căreia au răspuns de asemenea la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

Cu titlu introductiv, arătăm că, deși prima întrebare preliminară are ca obiect reglementarea națională care exclude înregistrarea în registrul de stare civilă a identității trans, celelalte întrebări privesc jurisprudența națională potrivit căreia interpretarea acestei reglementări nu permite modificarea stării civile a unei persoane transgen.

În acest cadru, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă dispozițiile dreptului Uniunii referitoare la egalitatea cetățenilor Uniunii, la libertatea lor de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, la nediscriminare și la o protecție jurisdicțională efectivă, aceste drepturi fiind consacrate de cartă, se opun ca reglementarea națională, precum și interpretarea dată acesteia de instanțele naționale să nu permită „modificarea identității de gen” ( 21 ) a unui resortisant bulgar în scopul înscrierii acesteia în actul său de naștere și în documentele sale de identitate, inclusiv fără tratament chirurgical pentru tranziție de gen.

Întrucât această cerere de decizie preliminară se înscrie în cadrul unui litigiu între un resortisant bulgar și autoritatea bulgară competentă în materie de înscriere în registrul de stare civilă, care nu are ca obiect recunoașterea unui act sau a unei decizii înregistrate într‑un alt stat membru, este necesar să se precizeze ceea ce justifică competența Curții ( 22 ).

În opinia noastră, este suficient să se constate că situația lui K. M. H. intră în domeniul de aplicare al articolului 21 alineatul (1) TFUE ( 23 ). Astfel, în calitate de resortisantă bulgară ( 24 ), K. M. H. și‑a exercitat dreptul la liberă circulație într‑un alt stat membru, și anume Republica Italiană. Ea dorește să locuiască și să lucreze în acest stat, precum și să circule liber pe teritoriul statelor membre sub o identitate care să rezulte din recunoașterea juridică în statul membru de origine a identității sale de gen, precum și să i se garanteze viața de familie cu partenerul său italian. Republica Bulgaria este singura competentă să îi elibereze lui K. M. H. o carte de identitate sau un pașaport care indică cetățenia sa.

Prin urmare, K. M. H. se poate prevala printre altele de dreptul fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, conferit fiecărui cetățean al Uniunii în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) litera (a) și cu articolul 21 alineatul (1) TFUE, sub rezerva, potrivit acestei din urmă dispoziții, a limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora ( 25 ). În această privință, Directiva 2004/38 are ca obiect printre altele stabilirea condițiilor de exercitare a acestor drepturi, precum și a restrângerilor acestora ( 26 ). În special, aceasta prevede, la articolul 4 alineatul (3), eliberarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport.

În ceea ce privește întrebările instanței de trimitere și, mai întâi, primele două, arătăm că aceasta a adresat cererea sa de decizie preliminară și răspunsul său la solicitarea de informații formulată de Curte înainte de pronunțarea Hotărârii Mirin referitoare la înscrierea în actul de naștere al unui cetățean al Uniunii a schimbării prenumelui său și a identității sale de gen de către autoritatea competentă a statului membru al cărui resortisant este cetățeanul respectiv. Curtea a statuat că „articolul 20 și articolul 21 alineatul (1) TFUE, citite în lumina articolelor 7 și 45 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care nu permite recunoașterea și înscrierea în actul de naștere al unui resortisant al acestui stat membru a schimbării prenumelui și a identității de gen dobândite în mod legal în alt stat membru cu ocazia exercitării libertății sale de circulație și de ședere, cu consecința de a‑l obliga să inițieze o nouă procedură, de natură judecătorească, de schimbare a identității de gen în acest prim stat membru, care face abstracție de această schimbare obținută deja în mod legal în acest alt stat membru” ( 27 ).

Cu toate acestea, există o diferență importantă între cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Mirin și prezenta cauză, și anume lipsa în speță a unei schimbări a identității de gen dobândite în mod legal într‑un alt stat membru. Prin urmare, prima și a doua întrebare preliminară rămân pertinente.

În continuare, deși Hotărârea Mirin permite înlăturarea îndoielilor instanței de trimitere exprimate în a treia întrebare preliminară, aceasta este inadmisibilă, întrucât nu acesta este obiectul litigiului și, prin urmare, este ipotetică. Astfel, K. M. H. nu a obținut nicio decizie judiciară sau administrativă în Italia, unde locuiește, astfel cum rezultă din răspunsul instanței de trimitere la solicitarea de informații a Curții.

În sfârșit, considerăm că a patra întrebare preliminară poate fi înțeleasă în sensul că se solicită să se stabilească dacă instanța de trimitere se află în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată de Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională) într‑un sens care nu ar fi compatibil cu acest drept. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, se impune un răspuns negativ.

Astfel, Curtea a statuat, pe de o parte, că instanța națională care a exercitat posibilitatea conferită de articolul 267 al doilea paragraf TFUE trebuie, dacă este cazul, să înlăture aprecierile unei instanțe naționale superioare dacă consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, lăsând, eventual, neaplicată norma națională care o obligă să se conformeze deciziilor acestei instanțe superioare. Pe de altă parte, această soluție se aplică printre altele atunci când o instanță de drept comun este ținută de o decizie a unei curți constituționale naționale pe care o consideră contrară dreptului Uniunii ( 28 ).

În consecință, propunem Curții să ne concentrăm analiza asupra primei și a celei de a doua întrebări preliminare, în măsura în care acestea se întemeiază pe articolul 21 TFUE și pe articolul 7 din cartă, și să le examinăm împreună.

Întrucât K. M. H. se poate prevala de articolul 21 alineatul (1) TFUE, anumite temeiuri invocate de instanța de trimitere ar putea fi, în opinia noastră, înlăturate, și anume dispozițiile referitoare la egalitate (articolul 9 TUE și articolul 8 TFUE), la nediscriminare (articolul 10 TFUE) și la dreptul la o cale de atac efectivă (articolul 47 din cartă).

Acesta este motivul pentru care propunem reformularea primei și a celei de a doua întrebări preliminare. În plus, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte, instituită prin articolul 267 TFUE, și pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere în vederea soluționării litigiului cu care este sesizată, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale ( 29 ).

Prin urmare, având în vedere finalitatea cererii de decizie preliminară ( 30 ), ar trebui să se considere că instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 și articolul 21 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 7 și articolul 45 alineatul (1) din cartă coroborate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, care nu permite ca schimbarea identității de gen a resortisanților săi, inclusiv fără tratament chirurgical pentru tranziție de gen, și schimbarea numelui și a numărului personal de identificare ale acestora să fie recunoscute din punct de vedere juridic și înscrise în actul lor de naștere, în condițiile în care de această înscriere depinde modificarea datelor care figurează în documentele lor de identitate.

În materie de stare civilă și de recunoaștere juridică a identității trans, Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la obligațiile statelor membre în temeiul dreptului Uniunii în împrejurări specifice, și anume schimbarea identității de gen dobândite în mod legal într‑un alt stat membru ( 31 ). Logica care stă la baza acestei jurisprudențe este identică cu cea referitoare la nume. Ea se întemeiază pe constatarea că exercitarea drepturilor conferite de articolul 20 și de articolul 21 alineatul (1) TFUE este împiedicată atunci când identitatea unui cetățean „mobil” al Uniunii recunoscută într‑un stat membru este diferită de cea care este înregistrată în statul membru al cărui resortisant este ( 32 ).

Acest obstacol justifică limitarea competenței statelor membre în materie de stare civilă a persoanelor. Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în stadiul actual al dreptului Uniunii, starea civilă a persoanelor, care include normele referitoare la schimbarea prenumelui, a numelui și a identității de gen a unei persoane, este o materie care intră în competența statelor membre, iar dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competențe. Cu toate acestea, în exercitarea acesteia, fiecare stat membru trebuie să respecte dreptul Uniunii și în special dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetățean al Uniunii de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, recunoscând, în acest scop, starea civilă a persoanelor stabilită într‑un alt stat membru în conformitate cu dreptul acestuia ( 33 ).

Însă, în lipsa unui act sau a unei decizii obținute în mod legal într‑un alt stat membru decât cel al cărui resortisant este persoana interesată, nu mai este vorba despre soluționarea unor dificultăți legate de starea civilă a unei persoane care, ca urmare a simplului fapt că aceasta și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere într‑un stat membru, diferă în funcție de statele membre în cauză.

Problema ridicată în fața Curții este cea privind modalitatea de a garanta efectivitatea exercitării acestei libertăți atunci când identitatea de gen trăită de un cetățean al Uniunii diferă de identitatea de gen care rezultă din indicarea sexului său în actul său de naștere, care este înscrisă în cartea de identitate sau în pașaportul său. În speță, în mod concret, astfel cum arată K. M. H. în fața instanțelor naționale, aceasta nu dispune de documente de identitate care să îi permită să circule și să locuiască, precum și să lucreze pe teritoriul statelor membre, fără a trebui să înlăture îndoiala provocată de discordanța dintre, pe de o parte, indicarea sexului său în aceste documente, conformă cu cea care figurează în actul său de naștere, și, pe de altă parte, identitatea sa de gen trăită.

În consecință, se ridică problema de a ști care poate fi temeiul în dreptul Uniunii al unei obligații a statelor membre de a recunoaște din punct de vedere juridic schimbarea de gen a unuia dintre resortisanții lor născut pe teritoriul lor.

În lipsa unui act sau a unei decizii emise într‑un alt stat membru, considerăm că nu se poate extinde la o astfel de situație domeniul de aplicare al articolului 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum este interpretat în materia identității cetățenilor „mobili” ai Uniunii atunci când această identitate este diferită în funcție de statele membre în cauză. A decide numai în acest temei, chiar interpretat în lumina articolului 7 din cartă, că un stat membru are obligația de a recunoaște din punct de vedere juridic identitatea de gen ar însemna să se repună în discuție principiul competenței statelor membre în materie de statut al persoanelor și, în consecință, de stare civilă. O astfel de decizie ar conduce în cele din urmă la recunoașterea fără limite a drepturilor aferente cetățeniei Uniunii, în condițiile în care nicio dispoziție din tratate nu prevede acest lucru. În plus, o interpretare întemeiată pe articolul 45 alineatul (1) din cartă este limitată de articolul 51 alineatul (2) din cartă.

Acesta este motivul pentru care considerăm, asemenea Comisiei care s‑a exprimat în acest sens în ședință, că pare preferabil un răspuns întemeiat pe articolul 21 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38.

El prezintă avantajul fundamental de a rămâne în limitele și condițiile exercitării de către cetățenii Uniunii a libertății de circulație și de ședere, prevăzute la articolul 21 alineatul (1) TFUE, care sunt stabilite de Directiva 2004/38 ( 34 ). În plus, un astfel de răspuns se poate baza pe trei decizii ale Curții, și anume pe Hotărârea Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, referitoare la condițiile de eliberare a unei cărți de identitate cu valoare de document de călătorie în interiorul Uniunii Europene, pe de o parte, precum și pe Hotărârile Mirin și Deldits, cu privire la înscrierea identității trans în registrele publice, pe de altă parte.

Astfel, Curtea a precizat că se înscrie în realizarea spațiului fără frontiere interne oferit de Uniune cetățenilor săi dreptul, conferit în mod direct fiecăruia dintre aceștia prin articolul 20 alineatul (2) litera (a) și prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, Directiva 2004/38 urmărind, potrivit unei jurisprudențe constante, să faciliteze exercitarea acestuia ( 35 ).

Prin urmare, cărțile de identitate și pașapoartele, care conțin în special o imagine facială a titularilor lor, servesc la identificarea cetățenilor Uniunii ( 36 ) mai ales în scopul atestării calității lor de beneficiari ai dreptului de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre și implicit al exercitării acestui drept ( 37 ).

În consecință, în cazul în care cărțile de identitate și pașapoartele eliberate de statul membru în cauză conțin o indicație referitoare la sexul titularului lor extrasă din actul său de naștere, identitatea de gen trăită de titularul respectiv ar trebui să figureze în acestea dacă este diferită de cea care a fost atribuită la naștere ( 38 ). Același lucru este valabil în ceea ce privește prenumele, numele și, dacă este cazul, numărul personal de identificare concordante cu schimbarea identității de gen. În această privință, trebuie amintit că indicarea sexului are efecte psihosociale ( 39 ), dat fiind că determină identitatea de gen masculină sau feminină. Prin urmare, dacă, într‑o situație concretă, această indicație nu corespunde identității de gen trăite de persoana în cauză ( 40 ), documentul prezentat cu titlu de dovadă a identității (carte de identitate sau pașaport) ridică în mod necesar îndoieli cu privire la autenticitatea sau la veridicitatea sa ( 41 ).

Cu privire la acest aspect, în ceea ce privește indicarea sexului în cărțile de identitate sau în pașapoarte, considerăm oportun să aducem mai multe precizări esențiale.

Trebuie să se facă distincție între legislația europeană în materie de eliberare a pașapoartelor, pe de o parte, și a cărților de identitate, pe de altă parte. Primele sunt reglementate de Regulamentul (CE) nr. 2252/2004 ( 42 ). Pentru cele din urmă, se aplică în prezent Regulamentul 2025/1208.

Chiar dacă, în ambele cazuri, aceste regulamente fac trimitere la recomandările Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI) ( 43 ) și în special la cele care figurează în Documentul 9303 privind documentele de călătorie citite automat ( 44 ), trebuie subliniate unele diferențe.

În ceea ce privește pașapoartele, în partea 4 din Documentul 9303, intitulată „Specificații pentru pașapoartele citite automat (PCA) și alte DCCA[ ( 45 )] în format TD3[ ( 46 )]” ( 47 ), în zona II, care conține „[d]ate personale obligatorii și opționale”, este prevăzut un câmp 11 referitor la sexul titularului pașaportului, în următoarea formă în limba franceză: „F (féminin), M (masculin) ou X (sexe non spécifié) [F (feminin), M (masculin) sau X (sex nespecificat)]” ( 48 ). Astfel, potrivit acestui standard, statele membre au obligația de a prevedea un câmp pentru a include în acesta date privind sexul. Cu toate acestea, ele pot fi scutite de obligația de a furniza aceste informații ( 49 ).

În ceea ce privește cărțile de identitate, aceleași cerințe referitoare la indicarea sexului figurează în partea 5 din Documentul 9303, intitulată „Specificații pentru documentele de călătorie oficiale citite automat (DCOCA) în format TD1[ ( 50 )]” ( 51 ).

Totuși, pentru cărțile de identitate ale cetățenilor Uniunii, statele membre pot deroga de la aceste cerințe, astfel cum prevede articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2025/1208, interpretat în lumina considerentului (25) al acestuia. Astfel, pentru aceste cărți de identitate, legiuitorul Uniunii a ales: – să utilizeze mai degrabă termenul „gen” decât termenul „sex” care figurează în Documentul 9303 pentru a desemna aceste date care trebuie incluse într‑un câmp al cărții de identitate și – să facă facultativă desemnarea de către statele membre a „genului” (în sensul de „sex” potrivit Documentului 9303) al unei persoane în cartea sa de identitate. Cu alte cuvinte, statele membre nu sunt obligate să includă un câmp referitor la gen (sau sex) în acest document ( 52 ).

Prin urmare, pentru a continua analiza referitoare la condițiile în care trebuie să fie eliberată o carte de identitate concordantă cu identitatea de gen trăită a unui cetățean al Uniunii transgen, trebuie să ne plasăm în ipoteza în care statul membru al cărui resortisant este acesta desemnează genul (sau sexul) în cărțile de identitate.

Într‑un asemenea caz, precum în speță în Bulgaria ( 53 ), obstacolul în calea exercitării dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre suferit de un cetățean al Uniunii transgen rezultă din eliberarea de către unica autoritate competentă, și anume cea a statului său membru de origine, a unei cărți de identitate care preia în mod obligatoriu indicația privind sexul său care figurează în actul său de naștere, în condițiile în care ea nu mai corespunde identității sale de gen trăite. În aceste condiții, documentul de identitate respectiv nu este conform cu finalitatea sa. Amintim că aceasta este de a permite identificarea titularului său fără să poată fi repusă în discuție autenticitatea documentelor pe care el le prezintă sau veridicitatea datelor cuprinse în acestea ( 54 ).

Prin urmare, această constatare ar trebui să determine Curtea să rețină o nouă formă de obstacol în calea exercitării de către un cetățean al Uniunii a drepturilor garantate la articolul 21 TFUE și la articolul 45 alineatul (1) din cartă, interpretate în lumina articolului 7 din aceasta. Obstacolul respectiv nu rezultă din existența a două acte în materie de stare civilă divergente privind aceeași persoană, ci din indicarea obligatorie în cartea de identitate a sexului care rezultă din actul de naștere, fără nicio posibilitate de a menționa în aceasta o identitate de gen diferită, și anume cea care este trăită.

Curtea ar putea reține în acest caz că, într‑o astfel de situație, un stat membru nu poate invoca lipsa în dreptul său național a unei proceduri de recunoaștere juridică a transidentității pentru a se opune dreptului de a obține un document de identitate care să faciliteze exercitarea dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre al cetățeanului Uniunii în cauză ( 55 ).

În opinia noastră, ar trebui înlăturat de asemenea argumentul, susținut de guvernul bulgar în ședință, potrivit căruia, întrucât documentul de identitate reflectă actul de naștere, acesta nu poate conține decât indicația privind sexul înregistrată la nașterea persoanei în cauză. Desigur, actul de naștere constituie baza pe care sunt întocmite documentele de identitate ( 56 ) având în vedere finalitatea lor probatorie comună, în materie de identitate, conținutul primului fiind exhaustiv, cel al celui de al doilea constituind o sinteză ( 57 ).

Astfel, într‑un act de naștere sunt înregistrate o constatare, și anume nașterea unei persoane de sex în general determinat și identitatea care i‑a fost dată (nume, prenume), precum și legăturile cu unul sau cu ambii părinți. Indicarea sexului, a prenumelui și a numelui servește la identificarea persoanei a cărei naștere a fost înregistrată. În funcție de statele membre, aceste indicații pot fi corelate între ele la niveluri diferite, fie sociologic, de exemplu pentru alegerea unui prenume, fie juridic, de exemplu în Bulgaria, pentru nume ( 58 ), sau în Ungaria, potrivit observațiilor scrise prezentate de guvernul maghiar referitoare la prenume.

În plus, alegerea de a face din actul de naștere documentul de referință în care sunt consemnate modificările datelor pe care le conține, în scopuri probatorii, în special în vederea eliberării documentelor de identitate, ține de exercitarea de către statele membre a competenței lor, atât în materie de stare civilă ( 59 ), cât și de eliberare a documentelor de identitate ( 60 ).

Cu toate acestea, în exercitarea competenței respective în aceste două materii, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetățean al Uniunii de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre ( 61 ).

În consecință, într‑un sistem juridic în care actul de naștere este singurul document de referință pe tot parcursul vieții unei persoane, întocmirea unei cărți de identitate a unei persoane transgen cu indicarea unei identități de gen trăite, care nu este, așadar, concordantă cu indicarea sexului din actul său de naștere, nu poate, având în vedere cerințele stricte care conferă cărții de identitate valoarea sa probatorie ( 62 ) în vederea exercitării dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, decât să fie precedată de o înregistrare oficială a schimbării identității de gen. Cu alte cuvinte, tocmai faptul că documentul de identitate conține o indicație referitoare la sex și că aceasta este extrasă numai din actul de naștere al persoanei, astfel cum a fost întocmit în mod legal în statul membru competent având în vedere cetățenia acesteia, creează pentru acest stat, având în vedere finalitatea documentului de identitate, obligația de a recunoaște din punct de vedere juridic identitatea de gen trăită și de a o înscrie în acest act ( 63 ).

În aceste condiții, o reglementare națională, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, care nu permite unei persoane transgen, în lipsa obținerii recunoașterii identității sale de gen, să beneficieze de un drept protejat de dreptul Uniunii precum, în speță, dreptul de a dispune de un document de identitate care i‑ar permite să își exercite în mod liber dreptul de circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, constituie o restrângere a dreptului de liberă circulație și ședere prevăzut la articolul 21 alineatul (1) TFUE ( 64 ).

În plus, Curtea a statuat că „[o] asemenea restrângere trebuie să fie constatată și în ceea ce privește dreptul consacrat la articolul 45 alineatul (1) din cartă” ( 65 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o reglementare națională care este de natură să restrângă exercitarea acestui drept consacrat la articolul 21 TFUE nu poate fi justificată decât dacă se întemeiază pe motive obiective și este proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național ( 66 ).

În plus, o reglementare națională care se opune ca o persoană transgender, în lipsa recunoașterii identității sale de gen, să poată îndeplini o condiție necesară pentru a beneficia de un drept protejat de dreptul Uniunii trebuie să fie considerată, în principiu, incompatibilă cu dreptul Uniunii ( 67 ).

În speță, instanța de trimitere menționează hotărârea Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională) nr. 15 din 26 octombrie 2021, pe care se întemeiază decizia interpretativă ( 68 ), care se bazează pe principiul potrivit căruia numai „sexul biologic” este înscris în actul de naștere, pe de o parte, precum și pe valori religioase și norme morale în legătură cu efectele schimbării stării civile a unei persoane transgen pentru membrii familiei sale ( 69 ), pe de altă parte.

Guvernul bulgar nu a invocat în ședință o justificare specială. Acesta a susținut că recunoașterea juridică a identității de gen ține de competența exclusivă a statelor membre, care trebuie respectată în cadrul Uniunii.

Chiar presupunând că reglementarea națională, astfel cum a fost interpretată de Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională) și de plenul secțiilor civile ale Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) în decizia interpretativă, urmărește un obiectiv legitim, ea nu poate în niciun caz să fie considerată justificată decât dacă este conformă cu drepturile fundamentale garantate de cartă, a căror respectare este asigurată de Curte, și în special cu dreptul la respectarea vieții private prevăzut la articolul 7 din cartă ( 70 ).

Din moment ce drepturile garantate la articolul 7 din cartă au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, același înțeles și aceeași întindere precum cele garantate la articolul 8 din CEDO, aceasta din urmă constituind un prag de protecție minimă ( 71 ), trebuie să se rețină că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( 72 ) rezultă că, în temeiul obligațiilor pozitive care decurg pentru statele membre din articolul 8 din CEDO ( 73 ), acestea sunt obligate să asigure recunoașterea schimbării identității de gen, printre altele permițând persoanelor interesate să modifice starea lor civilă, cu consecințele care rezultă din aceasta ( 74 ), în documentele oficiale, în mod rapid, transparent și accesibil.

În plus, în Hotărârea P.H. împotriva Bulgariei, Curtea EDO a făcut trimitere la Hotărârea sa din 9 iulie 2020, Y.T. împotriva Bulgariei ( 75 ), subliniind că ea a concluzionat că, „prin refuzul de a recunoaște în mod legal tranziția de gen a reclamantului fără a prezenta pentru aceasta o motivare suficientă și pertinentă și fără a explica motivul pentru care în alte cauze soluționate de instanțele naționale o astfel de tranziție de gen a fost recunoscută, autoritățile interne au adus o atingere nejustificată dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private” ( 76 ).

În continuare, aceasta a statuat în același sens, reținând că „[l]ipsa unei evaluări comparative a intereselor individuale ale reclamantei și a interesului public, într‑un context de practică divergentă a instanței supreme bulgare demonstrează, la fel ca în cauza [în care s‑a pronunțat Hotărârea] Y.T. împotriva Bulgariei […], o rigiditate a raționamentului privind recunoașterea identității sexuale. În speță, această rigiditate a pus‑o pe reclamantă, pentru o perioadă nerezonabilă și continuă, într‑o situație tulburătoare care i‑a inspirat în mod inutil sentimente de vulnerabilitate, umilință și anxietate (a se vedea mutatis mutandis [Hotărârea din 11 iulie 2002,] Christine Goodwin împotriva Regatului Unit [CE:ECHR:2002:0711JUD002895795], §§ 77-78 […], și Hotărârea Y.T. împotriva Bulgariei […], § 72)” ( 77 ).

Pe de altă parte, tot în Hotărârea P.H. împotriva Bulgariei, Curtea EDO, informată cu privire la procedura referitoare la decizia interpretativă încă pendinte la momentul la care se pronunța ( 78 ), a amintit „necesitatea de a se face trimitere la recomandările emise de organisme internaționale, în special de Comitetul de Miniștri și Adunarea Parlamentară ale Consiliului Europei, precum și de Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, cu privire la măsuri de combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen, printre care se află recomandarea adresată statelor de a permite schimbarea numelui și a sexului în documentele oficiale într‑un mod rapid, transparent și accesibil” ( 79 ).

În acest context, propunem Curții să considere că revine, în principiu, instanței de trimitere, fără a aștepta ca reglementarea națională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, sarcina să asigure efectul deplin al obligației menționate la punctul 82 din prezentele concluzii, interpretând această reglementare în lumina dreptului Uniunii și în special a normelor referitoare la libertatea de circulație și de ședere, la respectarea vieții private, precum și la eliberarea documentelor de identitate sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată ( 80 ). Considerăm că, totuși, nu ar fi repusă în discuție sau tratată ca o eroare care trebuie rectificată indicația referitoare la sexul persoanei în cauză care figurează în actul său de naștere de la data întocmirii acestuia ( 81 ).

În această privință, pe de o parte, expunerea reiterată în Hotărârea P.H. împotriva Bulgariei a curentului jurisprudențial anterior deciziei interpretative potrivit căruia „dreptul intern permitea recunoașterea juridică a tranziției de gen” ( 82 ), precum și opinia separată exprimată de numeroși judecători cu ocazia adoptării acestei decizii cu majoritate simplă ( 83 ) prezintă un interes major ( 84 ), în măsura în care acestea demonstrează că reglementarea națională nu a fost, în mod constant, interpretată într-un sens care nu este compatibil cu dreptul Uniunii.

Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, în Hotărârea din 17 februarie 2022, Y împotriva Poloniei ( 85 ), Curtea EDO a ținut seama de faptul că sistemul de înregistrare a nașterilor prezintă un caracter istoric și că referirea la sexul atribuit la naștere poate, în anumite situații, să fie utilă pentru a dovedi anumite fapte anterioare tranziției de gen, chiar dacă din aceasta poate rezulta o anumită suferință pentru persoana în cauză ( 86 ).

Pe de altă parte, oricare ar fi procedura reținută de statul membru în cauză, pare oportun să se amintească, în primul rând, că Curtea EDO a statuat că „protejarea principiului indisponibilității stării civile a persoanelor, a garanției privind fiabilitatea și coerența stării civile și, în sens mai larg, a cerinței de securitate juridică ține de interesul general și justifică instituirea unor proceduri riguroase printre altele în scopul de a verifica motivațiile profunde ale unei cereri de schimbare legală a identității (a se vedea mutatis mutandis [Hotărârea din 6 aprilie 2017,] A.P., Garçon și Nicot împotriva Franței, [CE:ECHR:2017:0406JUD007988512], § 142, Hotărârea [din 11 octombrie 2018,] S.V. împotriva Italiei, [CE:ECHR:2018:1011JUD005521608], § 69 […], și Hotărârea Y.T împotriva Bulgariei […], § 70)” ( 87 ).

În al doilea rând, deși este de competența statelor membre să determine condițiile recunoașterii juridice a schimbării de gen a unei persoane ( 88 ), este necesar să se precizeze, ca urmare a informațiilor furnizate de guvernul bulgar în ședință, că nu este admisibilă condiționarea exercitării de către o persoană transgen a dreptului său de a înregistra în registrul de stare civilă identitatea sa trans în vederea obținerii unei cărți de identitate sau a unui pașaport care să corespundă identității sale de gen de prezentarea unor probe privind un tratament chirurgical pentru tranziție de gen.

Astfel, Curtea a statuat că o asemenea cerință probatorie ar aduce atingere esenței drepturilor fundamentale garantate de cartă și în special esenței dreptului la integritate al persoanei și dreptului la respectarea vieții private, prevăzute la articolul 3 și, respectiv, la articolul 7 din aceasta ( 89 ). În plus, ea a amintit că Curtea EDO a statuat că recunoașterea identității de gen a unei persoane transgen nu poate fi condiționată de realizarea unui tratament chirurgical nedorit de această persoană ( 90 ) și că un certificat medical, inclusiv un psihodiagnostic prealabil, poate constitui un element de probă pertinent și suficient în această privință ( 91 ).

În consecință, nicio procedură care conduce la completarea stării civile a unei persoane transgen în vederea obținerii unui document de identitate concordant nu trebuie să fie condiționată de prezentarea unor probe privind un tratament chirurgical pentru tranziție de gen.

Din ansamblul acestor considerații rezultă că trebuie prevăzută, dacă este necesar printr‑o interpretare jurisprudențială a reglementării naționale, o procedură adecvată în materie de stare civilă pentru a se putea elibera resortisanților bulgari documente de identitate care să corespundă identității de gen trăite de aceștia.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) după cum urmează: Articolul 20 și articolul 21 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 7 și articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, care nu permite ca schimbarea identității de gen a resortisanților săi, inclusiv fără tratament chirurgical pentru tranziție de gen, și schimbarea numelui și a numărului personal de identificare ale acestora să fie recunoscute din punct de vedere juridic și înscrise în actul lor de naștere, în condițiile în care de această înscriere depinde modificarea datelor care figurează în documentele lor de identitate.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 4 septembrie 2025 ( 1 )