Hotărârea Tribunalului (Camera a opta) din 23 octombrie 2024.#Keserű Művek Fegyvergyár Kft. împotriva Uniunii Europene, reprezentată de Comisia Europeană.#Răspundere extracontractuală – Controlul achiziționării și deținerii de arme – Directiva de punere în aplicare (UE) 2019/69 – Legătură de cauzalitate – Noțiunea de «armă de foc» – Noțiunea de «arme de alarmă și arme de semnalizare».#Cauza T-519/23.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 268 TFUE și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE, reclamanta, Keserű Művek Fegyvergyár Kft., solicită repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării Directivei de punere în aplicare (UE) 2019/69 a Comisiei din 16 ianuarie 2019 de stabilire a specificațiilor tehnice pentru armele de alarmă și de semnalizare în temeiul Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii de arme (JO 2019, L 15, p. 22).

Reclamanta este o societate cu sediul în Ungaria care are ca obiect de activitate fabricarea și comerțul de arme. Ea declară că dispune, pentru perioada cuprinsă între 7 august 2009 și 4 aprilie 2029, de drepturi exclusive de fabricare și de comercializare a unui model de armă ce permite expulzarea de gloanțe din cauciuc (denumită în continuare „arma Keserű”).

La 16 ianuarie 2019, Comisia Europeană a adoptat Directiva de punere în aplicare 2019/69, al cărei termen de transpunere de către statele membre expira, conform articolului 4 alineatul (1) din aceasta, la 17 ianuarie 2020.

Ungaria a transpus Directiva de punere în aplicare 2019/69 printre altele prin Legea 2020. évi XLIX. törvény egyes törvényeknek a fegyverek megszerzésének és tartásának ellenőrzésére vonatkozó európai uniós jogi szabályozás módosításával összefüggő jogharmonizációs célú módosításáról, Magyar Közlöny 2020. évi 137. száma (Legea nr. XLIX din 2020 de modificare a anumitor acte în scopul armonizării juridice în contextul modificării legislației Uniunii Europene privind controlul achiziționării și deținerii de arme), de modificare a Legii 2004. évi XXIV. törvény a lőfegyverekről és lőszerekről, Magyar Közlöny 2004. évi 56. száma (Legea nr. XXIV din 2004 privind armele de foc și munițiile), cu efect de la 1 ianuarie 2021, și prin 326/2020. (VII. 1.) Korm. Rendelet a fegyverekről és lőszerekről szóló 253/2004. (VIII. 31.) Korm. rendelet jogharmonizációs célú módosításáról, Magyar Közlöny 2020. évi 158. száma [Decretul guvernamental 326/2020 (VII. 1.) în scopul modificării, din motive de armonizare a dreptului, a Decretului guvernamental 253/2004. (VIII. 31.) privind armele și munițiile], intrat în vigoare la 1 ianuarie 2023.

Prin scrisoarea din 25 octombrie 2022, Országos Rendőr‑főkapitányság (Statul‑Major al Poliției Naționale, Ungaria) a informat reclamanta cu privire la noua reglementare aplicabilă „armelor cu gaz și de alarmă”. Reclamanta a dedus de aici că nu ar mai putea, începând cu 1 ianuarie 2023, să vândă arma Keserű persoanelor care nu dispun de un permis de deținere de arme.

Considerând că Directiva de punere în aplicare 2019/69 i‑a cauzat un prejudiciu, întrucât a avut drept consecință limitarea vânzării armei Keserű numai la persoanele care dispun de un permis de deținere de arme, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

Reclamanta solicită în esență Tribunalului: – obligarea Uniunii Europene la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea Directivei de punere în aplicare 2019/69, estimată la 1590088 de euro pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2023 și 4 aprilie 2029; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia, susținută de Republica Franceză, solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii formulate, reclamanta solicită, cu titlu principal, să fie despăgubită pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act nelegal, și anume Directiva de punere în aplicare 2019/69, și, cu titlu subsidiar, să fie despăgubită pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea directivei menționate, chiar dacă aceasta din urmă ar fi legală.

Pentru angajarea răspunderii Uniunii, reclamanta invocă o faptă ilicită care decurge din nelegalitatea Directivei de punere în aplicare 2019/69 întrucât aceasta ar încălca articolele 340 și 10 TFUE, precum și articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Reclamanta susține în esență că arma Keserű nu ar putea expulza, din cauza caracteristicilor sale tehnice, decât gloanțe din cauciuc, iar nu „muniție reală”, și că ea nu ar putea fi transformată în armă de foc din cauza modului în care este turnată. Astfel, această armă ar răspunde pe deplin, ca urmare a modului său de fabricație, finalității Directivei de punere în aplicare 2019/69, care urmărește să protejeze viața persoanelor și să prevină riscul de omucidere. Or, ignorând această specificitate a armei Keserű, Directiva de punere în aplicare 2019/69 ar fi supus‑o aceluiași regim juridic precum armele de alarmă și armele de semnalizare care permit expulzarea de proiectile solide și care fac parte, din acest motiv, dintr‑o categorie de arme diferite, încălcând astfel interdicția discriminării. Potrivit reclamantei, directiva menționată ar fi trebuit să prevadă o excepție pentru tipul de arme care prezintă caracteristici asemănătoare celor ale armei Keserű. Astfel, tratând situații diferite în mod identic, Comisia ar fi încălcat articolul 10 TFUE și articolul 21 din cartă, precum și interdicția discriminării întemeiate în special pe o „caracteristică specifică”.

Reclamanta susține, în plus, că arma Keserű nu poate fi considerată o „armă de foc” în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 1 din Directiva (UE) 2021/555 a Parlamentului European și a Consiliului din 24 martie 2021 privind controlul achiziționării și deținerii de arme (JO 2021, L 115, p. 1), întrucât această dispoziție prevede că nu intră în sfera noțiunii de „armă de foc” armele excluse din această definiție pentru unul dintre motivele enumerate la punctul III din anexa I la directiva menționată. Or, potrivit reclamantei, arma Keserű îndeplinește condițiile prevăzute la punctul III litera (a) din anexa I la Directiva 2021/555 și, prin urmare, nu poate fi calificat drept „armă de foc”.

Comisia și Republica Franceză contestă această argumentație.

În temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor.

Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonată îndeplinirii unui ansamblu de condiții, și anume existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 32 și jurisprudența citată).

În cazul în care una dintre condițiile menționate la punctul 15 de mai sus nu este îndeplinită, acțiunea trebuie respinsă în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții ale răspunderii extracontractuale a Uniunii. În plus, instanța Uniunii nu este ținută să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctele 13 și 63, și Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 148).

În speță, trebuie analizată mai întâi condiția referitoare la existența unei legături de cauzalitate între actul pretins nelegal și prejudiciul suferit.

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că această condiție privește existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituțiilor Uniunii și prejudiciu, legătură a cărei dovedire este în sarcina reclamantului, astfel încât comportamentul reproșat trebuie să fie cauza determinantă a prejudiciului (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 32 și jurisprudența citată).

Mai precis, prejudiciul trebuie să decurgă în mod suficient de direct din comportamentul nelegal, ceea ce exclude în special prejudiciile care nu ar fi decât o consecință îndepărtată a acestui comportament (Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 135, și Ordonanța din 12 decembrie 2007, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑113/04, nepublicată, EU:T:2007:377, punctul 40).

În speță, reclamanta arată că Directiva de punere în aplicare 2019/69 este nelegală, întrucât încalcă interdicția discriminării consacrată la articolul 10 TFUE și la articolul 21 din cartă, și că i‑a cauzat un prejudiciu prin aceea că a avut drept consecință faptul că, de la 1 ianuarie 2023, vânzarea armei Keserű nu este autorizată decât unor persoane care dispun de un permis de deținere de arme.

În această privință, trebuie arătat că Directiva de punere în aplicare 2019/69 are ca obiect stabilirea specificațiilor tehnice pentru armele de alarmă și de semnalizare în temeiul Directivei 91/477/CEE a Consiliului din 18 iunie 1991 privind controlul achiziționării și deținerii de arme (JO 1991, L 256, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 233), aceasta fiind abrogată prin Directiva 2021/555. Potrivit articolului 26 din Directiva 2021/555, trimiterile la Directiva 91/477 se interpretează ca trimiteri la Directiva 2021/555. Prin urmare, dat fiind că prejudiciul pretins suferit de reclamantă privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2023 și 4 aprilie 2029, Directiva 2021/555 este aplicabilă ratione temporis în speță.

Este necesar, așadar, să se verifice dacă o armă dotată cu caracteristicile armei Keserű poate fi calificată drept „armă de alarmă și armă de semnalizare” în sensul Directivei 2021/555 și dacă, prin urmare, Directiva de punere în aplicare 2019/69, care, potrivit reclamantei, se află la originea prejudiciului său, ar fi trebuit să prevadă o excepție pentru tipul de arme care prezintă caracteristici asemănătoare cu cele ale armei Keserű.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2021/555, noțiunea de „armă de foc” înseamnă „orice armă portabilă cu țeavă care poate expulza, este concepută să expulzeze sau poate fi transformată să expulzeze o alică, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie, cu excepția cazului în care este exclusă din prezenta definiție pentru unul dintre motivele enumerate [la punctul III] din anexa I”. Potrivit acestei dispoziții, armele de foc sunt clasificate la punctul II din anexa I. Pe de altă parte, „[s]e consideră că un obiect poate fi transformat pentru a expulza o alică, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie dacă: (a) are aspectul unei arme de foc și (b) ca urmare a construcției sale sau a materialului din care este confecționat poate fi transformat în acest scop[.]”

Potrivit punctului III litera (a) din anexa I la Directiva 2021/555, în definiția „armei de foc” nu sunt incluse obiectele care corespund acestei definiții, dar care sunt concepute în scopul de alarmare, semnalizare, protejare, abataj, pescuit cu harpon sau în scopuri industriale sau tehnice, cu condiția să nu poată fi utilizate decât în acel scop.

Noțiunea de „arme de alarmă și arme de semnalizare” este definită, la rândul său, la articolul 1 alineatul (1) punctul 4 din Directiva 2021/555, ca însemnând „dispozitive echipate cu un tub de cartuș, care sunt proiectate numai pentru a trage gloanțe oarbe sau cartușe pirotehnice de semnalizare sau pentru a expulza substanțe iritante sau alte substanțe active și care nu pot fi transformate pentru a expulza o alică, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie”.

În speță, reiese din dosar, precum și din înscrisurile reclamantei că arma Keserű este o armă care permite expulzarea de gloanțe din cauciuc dintr‑un tambur, prevăzută cu un corp, cu o țeavă integrată în corp, cu un tambur dotat cu camere fixat pe corp, cu un trăgaci fixat pe corp și cu un cocoș acționat de trăgaci, al cărei tambur este conceput pentru a fi încărcat cu gloanțe din cauciuc prin partea din față și cu cartușe de semnalizare sau cu gaz prin partea din spate, iar dintre camerele tamburului una se află pe axa țevii armei în momentul declanșării focului. După cum susține Comisia, fără a fi contrazisă de reclamantă, această armă utilizează un combustibil de propulsie pentru expulzarea gloanțelor din cauciuc.

Rezultă că arma Keserű este o armă portabilă cu țeavă care poate expulza „gloanțe”, în speță din cauciuc, prin acțiunea unui combustibil de propulsie și că, prin urmare, ea trebuie să fie calificată drept „armă de foc” în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2021/555.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentele reclamantei.

În primul rând, argumentul reclamantei potrivit căruia arma Keserű nu poate expulza decât gloanțe din cauciuc, iar nu gloanțe „reale”, nu poate decât să fie respins. Astfel, noțiunea de „armă de foc” cuprinde orice armă care poate expulza „o alică, un glonț sau un proiectil” prin acțiunea unui combustibil de propulsie. În speță, nu se poate susține că noțiunea de „glonț” în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2021/555 nu acoperă gloanțele din cauciuc, precum cele expulzate de arma Keserű.

În al doilea rând, faptul că arma Keserű nu poate fi transformată pentru a expulza gloanțe „reale”, din cauza modului în care este turnată, nu este relevant, întrucât împrejurarea potrivit căreia arma menționată este concepută pentru a expulza gloanțe din cauciuc prin acțiunea unui combustibil de propulsie este suficientă pentru a o califica drept „armă de foc”, astfel cum s‑a subliniat la punctul 29 de mai sus.

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe duritatea gloanțelor din cauciuc utilizate în arma Keserű și pe presiunea maximă de vârf la momentul expulzării acestora, trebuie să se constate că aceste caracteristici, presupunând că sunt dovedite, nu permit să se concluzioneze că arma menționată nu este o „armă de foc” în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2021/555, din moment ce ea îndeplinește toate condițiile prevăzute de această dispoziție, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 29 de mai sus, precizându‑se că nicio dispoziție din Directiva 2021/555 nu sugerează că un glonț din cauciuc nu ar trebui considerat un „glonț” în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 1 din aceeași directivă în funcție de duritatea sa sau de presiunea de vârf în momentul expulzării sale.

În al patrulea rând, contrar celor susținute de reclamantă, arma Keserű nu se încadrează în categoria de arme prevăzută la punctul III litera (a) din anexa I la Directiva 2021/555, arme care nu sunt incluse în definiția unei „arme de foc”.

Astfel, arma Keserű nu este concepută în scop de alarmare sau de semnalizare și nu îndeplinește, așadar, condiția potrivit căreia ea nu poate fi utilizată decât în acest scop, astfel cum impune punctul III litera (a) din anexa I la Directiva 2021/555.

În această privință, potrivit articolului 1 alineatul (1) punctul 4 din Directiva 2021/555, „arme[le] de alarmă și arme[le] de semnalizare” sunt dispozitive care, pe de o parte, sunt concepute „numai” pentru a trage gloanțe oarbe sau cartușe pirotehnice de semnalizare sau pentru a expulza substanțe iritante sau alte substanțe active și care, pe de altă parte, nu pot fi transformate pentru a expulza o alică, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie.

Or, este cert că arma Keserű nu este concepută „numai” pentru a trage gloanțe oarbe sau cartușe pirotehnice de semnalizare sau pentru a expulza substanțe iritante sau alte substanțe active, întrucât este concepută, potrivit chiar mărturisirii reclamantei, pentru a expulza gloanțe din cauciuc, astfel încât ea nu îndeplinește prima condiție menționată mai sus pentru a fi calificată drept „armă de alarmă și armă de semnalizare”.

Pentru același motiv, arma Keserű nu poate fi considerată ca fiind concepută în scop de alarmare sau de semnalizare și ca îndeplinind astfel condiția potrivit căreia ea nu poate fi utilizată decât în acest scop, în sensul punctului III litera (a) din anexa I la Directiva 2021/555.

Pe de altă parte, reclamanta însăși își descrie arma ca fiind o „armă de alarmă cu gaz concepută pentru a expulza gloanțe din cauciuc”. Prin urmare, chiar presupunând că arma menționată a fost concepută în scop de alarmare, nu este mai puțin adevărat că ea poate expulza și gloanțe din cauciuc, o atare utilizare neputând fi calificată drept utilizare numai în scop de alarmare.

În al cincilea rând, contrar celor pretinse de reclamantă, faptul că arma Keserű este concepută ca o armă neletală nu este un criteriu pertinent pentru a stabili dacă este vorba despre o „armă de foc” în sensul Directivei 2021/555.

În al șaselea rând, reclamanta arată că, prin hotărârea nr. Kfv.VI.39.008/2011/4 din 24 octombrie 2011, Kúria (fostul Legfelsőbb Bíróság) (Curtea Supremă, Ungaria) a statuat că arma Keserű nu este o „armă de foc” în sensul articolului 1 din Directiva 2021/555.

Este suficient să se arate în această privință că competența exclusivă pentru interpretarea definitivă a dreptului Uniunii aparține Curții (a se vedea în acest sens Avizul 2/13 din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 246, și Avizul 1/17 din 30 aprilie 2019, EU:C:2019:341, punctul 111), astfel încât instanța Uniunii nu poate fi ținută de interpretarea dreptului Uniunii reținută de o instanță națională.

În plus și în orice caz, trebuie să se arate că hotărârea Kúria menționată la punctul 39 de mai sus datează din anul 2011, această instanță neputând deci să fi ținut seama de evoluția cadrului juridic al Uniunii în materie de control al achiziționării și al deținerii de arme intervenită ulterior acestei date.

Rezultă că arma Keserű nu poate fi calificată drept „armă de alarmă și armă de semnalizare” în sensul Directivei 2021/555 și că, în consecință, ea nu intră în domeniul de aplicare al Directivei de punere în aplicare 2019/69.

În consecință, Directiva de punere în aplicare 2019/69 nu a putut cauza prejudiciul invocat de reclamantă.

Este deci necesar să se concluzioneze că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat și prejudiciul invocat.

În consecință, răspunderea Uniunii nu poate fi angajată cu acest titlu ca urmare a unei pretinse nelegalități care ar afecta Directiva de punere în aplicare 2019/69.

Reclamanta solicită, cu titlu subsidiar, să fie despăgubită pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea Directivei de punere în aplicare 2019/69 chiar dacă aceasta din urmă ar fi legală.

Fără a fi necesară pronunțarea cu privire la posibilitatea angajării răspunderii Uniunii pentru un prejudiciu cauzat de un act legal [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2010, Sviluppo Italia Basilicata/Comisia, C‑414/08 P, EU:C:2010:165, punctul 141, și Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (Romania)/Comisia, T‑317/12, EU:T:2014:782, punctul 235], este suficient să se constate că, în orice caz, o asemenea răspundere nu poate fi angajată decât dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții, și anume caracterul real al prejudiciului pretins suferit, legătura de cauzalitate dintre acesta și actul reproșat instituțiilor Uniunii, precum și caracterul anormal și special al acestui prejudiciu (Hotărârea din 15 iunie 2000, Dorsch Consult/Consiliul și Comisia, C‑237/98 P, EU:C:2000:321, punctul 19).

Or, pentru aceleași motive ca cele expuse la punctele 17-43 de mai sus, trebuie să se constate că reclamanta nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între Directiva de punere în aplicare 2019/69 și prejudiciul pretins suferit.

Prin urmare, răspunderea Uniunii nu poate fi angajată nici cu acest titlu.

În consecință, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamata a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor pârâtei.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Republica Franceză suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

23 octombrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Cu privire la răspunderea Uniunii pentru adoptarea unui act nelegal

Cu privire la răspunderea Uniunii pentru adoptarea unui act legal

Cu privire la cheltuielile de judecată