Ordonanța Curții (Camera a noua) din 5 octombrie 2023.#AL împotriva Princess Holdings.#Cerere de decizie preliminară formulată de Qorti tal-Maġistrati (Malta) fil-qasam civili.#Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2), articolul 94 literele (b) și (c) și articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Cambii – Cerința prezentării contextului normativ al litigiului principal – Cerința indicării motivelor care justifică necesitatea unui răspuns din partea Curții – Inadmisibilitate vădită parțială – Lipsa competenței instanței de executare sesizate cu o opoziție de a aprecia, din oficiu sau la cererea consumatorului vizat, caracterul abuziv al clauzelor contractului încheiat de acest consumator cu un profesionist și care constituie temeiul emiterii cambiilor a căror valoare de titlu executoriu este contestată.#Cauza C-25/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), a articolelor 5 și 10 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66), precum și a articolelor 6-8 din Directiva (UE) 2019/771 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri, de modificare a Regulamentului (UE) 2017/2394 și a Directivei 2009/22/CE și de abrogare a Directivei 1999/44/CE (JO 2019, L 136, p. 28).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AL, pe de o parte, și Princess Holdings Ltd, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune introdusă de AL pentru a evita încuviințarea executării unor cambii ajunse la scadență.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

Articolul 5 din Directiva 2008/48 are ca obiect „[i]nformații[le] precontractuale”.

Articolul 10 din această directivă privește „[i]nformații[le] care trebuie menționate în contractele de credit”.

Articolul 6 din Directiva 2019/771 are ca obiect „[c]erințe[le] subiective de conformitate” ale bunurilor care fac obiectul unor contracte de vânzare.

Articolul 7 din această directivă privește „[c]erințe[le] obiective de conformitate” a acestor bunuri.

Articolul 8 din directiva menționată are ca obiect „[i]nstalarea incorectă a bunurilor [menționate]”.

Articolul 24 alineatul (2) din aceeași directivă prevede că dispozițiile acesteia din urmă nu se aplică contractelor încheiate înainte de 1 ianuarie 2022.

Articolul 94 literele (b) și (c) din Regulamentul de procedură al Curții prevede: „Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă: […] (b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă; (c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.”

Articolul 253 litera (e) din Kodiċi ta’ Organizzazzjoni u Proċedura Ċivili (Codul de organizare și de procedură civilă), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul de organizare și de procedură civilă”), prevede în esență că o cambie emisă în temeiul Kodiċi tal‑Kummerċ (Codul comercial), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul comercial”), care a ajuns la scadență, devine titlu executoriu atunci când creditorul în cauză prezintă o scrisoare judiciară prin care această cambie devine executabilă, iar debitorul său nu formulează opoziție în termen de 20 de zile de la primirea acestei scrisori. O astfel de opoziție se poate întemeia pe faptul că semnătura care figurează pe cambia menționată nu este cea a acestui debitor sau pe alte „motive serioase și valabile”. În cazul în care instanța competentă admite opoziția menționată, deținătorul acestei cambii trebuie să introducă o cerere distinctă, în conformitate cu Codul comercial.

Articolul 198 din Codul comercial prevede în esență că opozițiile formulate împotriva titularului unei cambii nu pot întârzia plata acesteia din urmă, cu excepția cazului în care pot fi examinate „cu ușurință și cu promptitudine”. Atunci când aceste opoziții impun efectuarea unei „cercetări prelungite”, examinarea corespunzătoare se efectuează în cadrul unei proceduri distincte și, în așteptarea rezultatului acestei cercetări, executarea ordonanței de plată, care poate fi însoțită, dacă este cazul, de constituirea unei garanții, nu poate fi suspendată.

În luna octombrie 2019, AL a încheiat cu No Deposit Cars Malta Ltd un contract de leasing având ca obiect un autovehicul de ocazie și care prevedea un preț de 12000 de euro, plătibil în 60 de rate lunare în cuantum de 200 de euro pentru o perioadă de cinci ani. În acest scop, AL a semnat 60 de cambii în valoare de 200 de euro fiecare.

La 1 iunie 2021, Princess Holdings, societate care aparține de asemenea acționarului care deține toate părțile sociale ale No Deposit Cars Malta, căreia i‑au fost transmise aceste cambii, a depus o scrisoare judiciară la Qorti tal‑Maġistrati (Malta) fil‑qasam ċivili (Tribunalul Inferior în Materie Civilă, Malta), având ca obiect executarea silită a opt dintre cambiile menționate prin emiterea unui mandat de executare.

La 28 iunie 2021, AL a introdus o acțiune pentru a se opune ca aceste opt cambii să devină executorii, arătând printre altele că, deși restituise mașina în cauză societății No Deposit Cars Malta, aceasta din urmă ar fi păstrat aceleași cambii.

În aceste condiții, Qorti tal‑Maġistrati (Malta) fil‑qasam ċivili (Tribunalul Inferior în Materie Civilă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Împrejurarea că, în cadrul unei proceduri prin care se urmărește încuviințarea executării unei cambii […], o instanță [națională] este împiedicată să examineze contractul care a precedat tragerea cambiei contravine dispozițiilor Directivei [93/13], în special articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din aceasta? 2) Împrejurarea că, în cadrul unei proceduri prin care se urmărește încuviințarea executării unei cambii […], o instanță [națională] este împiedicată să examineze contractul care a precedat tragerea cambiei contravine dispozițiilor Directivei [2008/48] – în special articolelor 5 și 10 din această directivă? 3) Împrejurarea că, în cadrul unei proceduri prin care se urmărește încuviințarea executării unei cambii […], o instanță [națională] este împiedicată să examineze obligațiile care au stat la baza tragerii cambiei contravine Directivei [2019/771], în special dreptului consumatorului de a primi de la vânzător un bun care îndeplinește cerințele prevăzute la articolele 6-8 din această directivă și de a dispune de o cale de atac în cazul în care aceste cerințe nu sunt îndeplinite?”

Potrivit articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

Este necesar să se aplice această dispoziție în prezenta cauză în ceea ce privește a doua și a treia întrebare.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 5 și 10 din Directiva 2008/48, precum și articolele 6-8 din Directiva 2019/771 trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții a dreptului național și interpretării sale de către instanțele naționale care prevăd o procedură de executare a unei cambii în cadrul căreia instanța națională nu ar fi competentă să examineze caracterul abuziv al unor clauze ale contractului care au condus la emiterea acestei cambii, a cărei valoare de titlu executoriu este contestată.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia sunt chemate să se pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

Întrucât decizia de trimitere servește drept fundament pentru această procedură, instanța națională este obligată să explice, în însăși decizia de trimitere, cadrul factual și normativ al litigiului principal și să furnizeze explicațiile necesare cu privire la motivele care au stat la baza alegerii dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată [a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 4 iunie 2020, C.F. (Control fiscal), C‑430/19, EU:C:2020:429, punctul 23 și jurisprudența citată].

În această privință, trebuie subliniat de asemenea că informațiile care figurează în deciziile de trimitere trebuie să permită, pe de o parte, Curții să dea răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța națională și, pe de altă parte, guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate să își exercite dreptul care le este conferit de articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene de a prezenta observații. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie asigurată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părților interesate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C‑570/19, EU:C:2021:664, punctul 134 și jurisprudența citată).

Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei decizii de trimitere figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Ordonanța din 3 iulie 2014, Talasca, C‑19/14, EU:C:2014:2049, punctul 21, și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Toplofikatsia Sofia și alții, C‑208/20 și C‑256/20, EU:C:2021:719, punctul 20, precum și jurisprudența citată). Ele sunt în plus amintite la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).

În speță, decizia de trimitere nu îndeplinește în mod vădit cerințele prevăzute la articolul 94 literele (b) și (c) din Regulamentul de procedură, în ceea ce privește a doua și a treia întrebare.

Pe de o parte, decizia de trimitere nu conține o descriere suficient de precisă a cadrului juridic național în care se înscrie litigiul cu care este sesizată instanța națională. Astfel, deși articolele 166 A și 166 B din Codul de organizare și de procedură civilă par a fi elemente‑cheie pentru înțelegerea litigiului principal, instanța de trimitere nu le expune în cererea de decizie preliminară și nu explică legătura care ar exista între aceste articole și Directivele 2008/48 și 2019/771. În consecință, aceasta nu permite Curții să ofere un răspuns util la aceste întrebări.

Pe de altă parte, decizia de trimitere nu prezintă legătura care ar exista între dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată în cadrul întrebărilor menționate și legislația națională aplicabilă litigiului principal. Astfel, nu reiese nicidecum din cererea de decizie preliminară în ce mod interpretarea articolelor 5 și 10 din Directiva 2008/48, precum și a articolelor 6-8 din Directiva 2019/771 este necesară pentru soluționarea litigiului principal. Instanța de trimitere nu explică nici legătura pe care pretinde că o stabilește între aceste dispoziții ale dreptului Uniunii și dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal. În consecință, Curtea nu poate aprecia măsura în care un răspuns la aceleași întrebări este necesar pentru a permite acestei instanțe să pronunțe propria decizie.

În sfârșit, în ceea ce privește a treia întrebare, trebuie să se constate că din articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2019/771 reiese că această directivă se aplică numai contractelor încheiate începând cu 1 ianuarie 2022. Dat fiind că contractul care face obiectul litigiului principal a fost încheiat înainte de această dată, directiva menționată nu este, așadar, aplicabilă în speță.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, cererea de decizie preliminară este, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, vădit inadmisibilă în măsura în care privește a doua și a treia întrebare.

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

Este necesar să se aplice această dispoziție în prezenta cauză în ceea ce privește prima întrebare.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opun unei dispoziții a dreptului național, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, care prevede că, într‑o procedură de executare a cambiilor, instanța sesizată cu o opoziție nu este competentă să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului vizat, caracterul potențial abuziv al clauzelor contractului încheiat de acest consumator cu un profesionist și care constituie temeiul emiterii cambiilor a căror valoare de titlu executoriu este contestată, în condițiile în care o asemenea examinare nu a fost realizată, iar instanța de executare nu poate suspenda executarea până la finalizarea procedurii pe fond.

Deși Curtea a încadrat astfel, în mai multe rânduri și ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1), precum și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă, nu este mai puțin adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale și că acestea sunt stabilite, prin urmare, de ordinea juridică internă a statelor membre, cu condiția însă ca ele să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2023, BRD Groupe Societé Générale și Next Capital Solutions, C‑200/21, EU:C:2023:380, punctul 28, precum și Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctele 45 și 46, precum și jurisprudența citată).

În plus, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, reafirmată la articolul 7 alineatul (1) din această directivă și consacrată și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică în special în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2023, BRD Groupe Societé Générale și Next Capital Solutions, C‑200/21, EU:C:2023:380, punctul 29, precum și Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 29 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că protecția efectivă a drepturilor care decurg din Directiva 93/13 nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a unei asemenea ordonanțe, un control din oficiu, efectuat de instanță, al caracterului potențial abuziv al clauzelor cuprinse în contractul în cauză (Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 45).

Astfel, în ipoteza în care în stadiul procedurii de executare a acestei ordonanțe nu este prevăzut niciun control din oficiu, efectuat de instanță, al caracterului potențial abuziv al clauzelor cuprinse în contractul în cauză, trebuie să se considere că o reglementare națională este de natură să aducă atingere efectivității protecției urmărite de Directiva 93/13 în cazul în care aceasta nu prevede un astfel de control în stadiul emiterii ordonanței menționate sau, atunci când un astfel de control este prevăzut numai în stadiul procedurii de opoziție formulată împotriva ordonanței emise, dacă există un risc care nu e neglijabil ca consumatorul în cauză să nu formuleze opoziția necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie având în vedere importanța costurilor pe care le‑ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate, fie pentru că legislația națională nu prevede obligația comunicării tuturor informațiilor necesare acestui consumator pentru a‑i permite să stabilească întinderea drepturilor sale (Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 46).

În ceea ce privește biletele la ordin, Curtea a declarat că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite emiterea unei ordonanțe de plată, întemeiată pe un bilet la ordin legal, care garantează o creanță născută dintr‑un contract de credit de consum, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului abuziv al clauzelor acestui contract, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 71).

Mai recent, Curtea a statuat că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept național în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit și împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existența unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menționată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziție, în temeiul dreptului național, o acțiune în justiție în scopul constatării existenței unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluție nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită și care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor clauze abuzive (Hotărârea din 4 mai 2023, BRD Groupe Societé Générale și Next Capital Solutions, C‑200/21, EU:C:2023:380, punctul 31).

Curtea a declarat de asemenea că această directivă trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu permite instanței de executare, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nici să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului în cauză, caracterul abuziv al unei clauze cuprinse în contractul din care rezultă datoria solicitată și pe care se întemeiază titlul executoriu, nici să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea executării, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei finale a instanței sesizate cu procedura pe fond corespunzătoare, competentă să verifice caracterul abuziv al acestei clauze (Hotărârea din 17 mai 2022, Impuls Leasing România, C‑725/19, EU:C:2022:396, punctul 51 și jurisprudența citată).

În speță, este adevărat că debitorul în cauză are dreptul de a formula opoziții împotriva beneficiarului unei cambii, dar, în temeiul Codului de organizare și de procedură civilă, el poate să formuleze aceste opoziții întemeindu‑se doar pe faptul că semnătura care figurează pe această cambie nu este a sa sau pe „motive serioase și valabile”, în conformitate cu reglementarea națională în cauză. În celelalte situații, acest debitor este obligat să conteste respectiva cambie pe fond, în cadrul unei proceduri distincte, în temeiul Codului comercial. Cu toate acestea, în măsura în care o astfel de contestare nu poate conduce la suspendarea executării aceleiași cambii, debitorul menționat nu o poate contesta, în principiu, înainte ca ea să fie declarată executorie de către o instanță națională. Or, legislația națională în discuție în litigiul principal nu pare să prevadă în această ipoteză specifică posibilitatea instanței de executare de a adopta o măsură provizorie precum suspendarea procedurii de executare până la finalizarea procedurii pe fond.

Din cererea de decizie preliminară reiese că Codul de organizare și de procedură civilă nu permite instanței de executare, sesizată cu o opoziție, să controleze, din oficiu sau la cererea consumatorului vizat, caracterul abuziv al clauzelor contractului care constituie temeiul titlului executoriu în cauză, din moment ce acest control poate fi efectuat de instanța de fond în cadrul examinării unei acțiuni de drept comun, această instanță de fond neavând, la rândul său, competența de a dispune suspendarea procedurii de executare.

În această privință, Curtea a apreciat că împrejurarea că, în temeiul dreptului național, controlul caracterului abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract de credit ipotecar, încheiat între un profesionist și un consumator, poate fi exercitat nu de instanța sesizată cu cererea de executare silită a acestui contract, ci, ulterior și dacă este cazul, numai de instanța de fond sesizată de consumator cu o acțiune în declararea nulității acestor clauze este vădit insuficientă pentru a se asigura eficiența deplină a protecției consumatorilor urmărite de Directiva 93/13 (Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctul 61).

Astfel, Curtea a apreciat că, în ipoteza în care procedura de executare silită se finalizează înainte de pronunțarea deciziei instanței de fond prin care se declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea acestei executări silite și, pe cale de consecință, nulitatea procedurii respective, această decizie nu ar permite să se asigure consumatorului menționat decât o protecție a posteriori de natură financiară, care s‑ar dovedi incompletă și insuficientă și nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a opri utilizarea acestei clauze contractuale, contrar prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (Ordonanța din 6 noiembrie 2019, BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala București și Secapital, C‑75/19, EU:C:2019:950, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții de drept național, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, care prevede că, în cadrul unei proceduri de executare a unor cambii, instanța sesizată cu o opoziție nu este competentă să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului vizat, caracterul potențial abuziv al clauzelor contractului încheiat de acest consumator cu un profesionist și care constituie temeiul emiterii cambiilor a căror valoare de titlu executoriu este contestată.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a noua)

5 octombrie 2023 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 93/13

Directiva 2008/48

Directiva 2019/771

Regulamentul de procedură al Curții

Dreptul maltez

Codul de organizare și de procedură civilă

Codul comercial

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată