Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 23 octombrie 2025.#„EVN Bulgaria Toplofikatsia” EAD împotriva OZ.#Cererea de decizie preliminară formulată de Rayonen sad Plovdiv.#Trimitere preliminară – Energie – Promovarea eficienței energetice – Directiva 2012/27/UE – Articolul 9 alineatul (3) – Contabilizarea transparentă și exactă a consumului de energie termică aferent părților comune – Neluarea în considerare a cantității reale de căldură furnizată fiecărei locuințe – Algoritm privind repartizarea costurilor legate de consumul de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună.#Cauza C-760/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficiența energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE și 2010/30/UE și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE (JO 2012, L 315, p. 1), a articolului 13 din Directiva 2006/32/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind eficiența energetică la utilizatorii finali și serviciile energetice și de abrogare a Directivei 93/76/CEE a Consiliului (JO 2006, L 114, p. 64, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 222), precum și a articolelor 101, 107 și 169 TFUE.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „EVN Bulgaria Toplofikatsia” EAD (denumită în continuare „EVN”), o întreprindere de furnizare a energiei termice, pe de o parte, și OZ, o persoană fizică, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în plata unor facturi referitoare la furnizarea de energie termică pentru locuința al cărei proprietar este OZ dintr‑o clădire aflată în proprietate comună, racordată la un sistem de termoficare.

Considerentele (8) și (20) ale Directivei 2012/27 enunță: „(8) La 8 martie 2011, Comisia [Europeană] a adoptat comunicarea sa privind planul 2011 pentru eficiență energetică. Comunicarea a confirmat că Uniunea [Europeană] nu își poate îndeplini obiectivul privind eficiența energetică. Acest fapt se constată cu toate că s‑au înregistrat progrese în politicile naționale pentru eficiență energetică, prezentate în cadrul primelor planuri naționale de acțiune pentru eficiență energetică înaintate de statele membre în îndeplinirea cerințelor Directivei [2006/32]. Analiza inițială a celui de‑al doilea plan de acțiune confirmă faptul că Uniunea nu își poate îndeplini obiectivul. Pentru a remedia acest aspect, planul pentru eficiență energetică în 2011 cuprindea o serie de politici și măsuri în ceea ce privește eficiența energetică care reglementează întregul lanț energetic, inclusiv producerea, transportul și distribuția energiei; rolul principal al sectorului public în ceea ce privește eficiența energetică; clădirile și aparatele; industria și necesitatea de a autoriza consumatorii finali să‑și gestioneze propriul consum de energie. […] […] (20) Evaluarea posibilității de stabilire a unei scheme de «certificate albe» la nivelul Uniunii a demonstrat că, în situația actuală, un astfel de sistem ar genera costuri administrative excesive, existând riscul ca economiile de energie să se concentreze într‑o serie de state membre și să nu fie introduse uniform pe întreg teritoriul Uniunii. Obiectivul unei astfel de scheme la nivelul Uniunii ar putea fi realizat mai bine, cel puțin în acest stadiu, prin intermediul schemelor naționale de obligații în materie de eficiență energetică pentru utilitățile energetice sau al altor măsuri de politică alternative care să asigure aceeași cantitate de economii de energie. Ar fi indicat ca nivelul de ambiție al acestor scheme să fie stabilit într‑un cadru comun la nivelul Uniunii, oferindu‑se în același timp statelor membre o flexibilitate considerabilă pentru a ține pe deplin seama de organizarea națională a actorilor pieței, de contextul specific al sectorului energiei și de obiceiurile consumatorilor finali. Cadrul comun ar trebui să ofere utilităților energetice posibilitatea de a furniza servicii energetice tuturor consumatorilor finali, nu doar celor cărora le vând energie. Aceasta crește concurența pe piața energetică deoarece utilitățile energetice își pot diferenția produsele prin furnizarea de servicii energetice complementare. Cadrul comun ar trebui să permită statelor membre să includă cerințele în schema lor națională care urmărește un scop social, în special pentru a se asigura că consumatorii vulnerabili beneficiază de o eficiență energetică mai ridicată. Statele membre ar trebui să stabilească, pe baza unor criterii obiective și nediscriminatorii, care sunt distribuitorii de energie sau furnizorii de energie care ar trebui să aibă obligația de a îndeplini obiectivul de economisire a energiei la nivelul utilizării finale stabilit de prezenta directivă. […]”

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins: „Prezenta directivă prevede un cadru comun de măsuri pentru promovarea eficienței energetice pe teritoriul Uniunii cu scopul de a se asigura atingerea obiectivului principal al Uniunii de 20 % în materie de eficiență energetică până în 2020 și de a deschide calea pentru viitoarea creștere a eficienței energetice după această dată. Prezenta directivă prevede norme menite să elimine barierele existente pe piața energiei și să depășească deficiențele pieței care împiedică eficiența în ceea ce privește aprovizionarea și utilizarea energiei, stabilind obiectivele naționale indicative în materie de eficiență energetică pentru 2020.”

Articolul 9 alineatele (1) și (3) din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre garantează că, în măsura în care este posibil din punct de vedere tehnic, rezonabil din punct de vedere financiar și proporțional în raport cu economiile de energie potențiale, consumatorii finali de energie electrică, gaze naturale, încălzire centralizată, răcire centralizată și apă caldă menajeră sunt dotați cu contoare individuale la prețuri competitive, care reflectă exact consumul real de energie al consumatorilor finali și care furnizează informații despre timpul efectiv de utilizare. Astfel de contoare individuale la prețuri competitive se pun totdeauna la dispoziție în cazul în care: (a) se înlocuiește un contor existent, cu excepția situației în care acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic sau nu este rentabil în raport cu economiile potențiale estimate pe termen lung; (b) se face o nouă conexiune într‑o clădire nouă sau atunci când o clădire este supusă unor renovări majore, în conformitate cu dispozițiile [Directivei 2010/31/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 2010 privind performanța energetică a clădirilor (JO 2010, L 153, p. 13)]. […] (3) În cazul în care încălzirea și răcirea sau apa caldă pentru o clădire sunt furnizate de o rețea de termoficare sau de o sursă centrală care alimentează mai multe clădiri, se instalează un contor de energie termică sau de apă caldă la schimbătorul de căldură sau la punctul de livrare. În clădirile cu mai multe apartamente și în clădirile polivalente cu o sursă centrală de încălzire/răcire sau alimentate de la o rețea de termoficare sau de la o sursă centrală deservind mai multe clădiri, contoarele care măsoară consumul individual se instalează de asemenea până la 31 decembrie 2016 pentru măsurarea consumului de energie pentru încălzire sau răcire sau de apă caldă pentru fiecare unitate în parte, în cazul în care acest lucru este fezabil din punct de vedere tehnic și eficient din punctul de vedere al costurilor. În cazul în care utilizarea de contoare individuale nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau nu este eficientă din punctul de vedere al costurilor, pentru contorizarea energiei termice se utilizează repartitoare individuale de costuri pentru energia termică destinate măsurării consumului fiecărui corp de încălzire, cu excepția cazului în care statul membru în cauză arată că instalarea unor astfel de repartitoare nu ar fi eficientă din punctul de vedere al costurilor. În aceste cazuri, pot fi avute în vedere metode alternative eficiente din punctul de vedere al costurilor privind măsurarea consumului de energie termică. În cazul în care clădirile cu mai multe locuințe sunt alimentate de la rețele de termoficare sau răcire centralizată sau în cazul în care prevalează sistemele comune proprii de încălzire sau răcire pentru astfel de clădiri, statele membre pot introduce norme transparente privind repartizarea costurilor pentru consumul de energie termică sau de apă caldă în astfel de clădiri, în vederea asigurării transparenței și a corectitudinii contabilizării consumului individual. După caz, astfel de norme includ orientări privind modalitatea de repartizare a costurilor pentru energia termică și/sau apa caldă utilizată, după cum urmează: (a) apă caldă menajeră; (b) energie termică distribuită de instalația clădirii și în scopul încălzirii zonelor comune (în cazul în care casa scărilor și coridoarele sunt echipate cu corpuri de încălzire); (c) în scopul încălzirii apartamentelor.”

Articolul 10 din Directiva 2012/27, intitulat „Informații privind facturarea”, prevede: „(1) În cazul în care consumatorii finali nu dispun de contoare inteligente conform [Directivei 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55) și Directivei 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (JO 2009, L 211, p. 94)], statele membre se asigură, până la 31 decembrie 2014, că informațiile cu privire la facturare sunt exacte și au la bază consumul real, în conformitate cu anexa VII punctul 1.1, în cazul tuturor sectoarelor reglementate de prezenta directivă, inclusiv al distribuitorilor de energie, al operatorilor de sisteme de distribuție și al furnizorilor de energie, atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic și justificat din punct de vedere economic. Această obligație poate fi îndeplinită printr‑un sistem de autocitire periodică de către consumatorii finali în cadrul căruia aceștia comunică citirile propriului contor furnizorului de energie. Numai în cazul în care consumatorul final nu a transmis o citire a contorului pentru o perioadă stabilită de facturare, factura se bazează pe o estimare a consumului sau pe o sumă forfetară. (2) Contoarele instalate în conformitate cu Directivele [2009/72] și [2009/73] permit furnizarea de informații exacte privind facturarea, bazate pe consumul real. Statele membre asigură clienților finali posibilitatea de a accesa cu ușurință informații suplimentare referitoare la consumul anterior, care permit o autoverificare detaliată. Informațiile suplimentare privind consumul anterior includ: (a) date cumulative pentru cel puțin ultimii trei ani sau pentru perioada scursă de la începutul contractului de furnizare, dacă aceasta din urmă este mai mică. Datele corespund intervalelor pentru care au fost elaborate informații privind facturarea frecventă; și (b) date detaliate în funcție de perioada de utilizare pentru fiecare zi, săptămână, lună și an. Aceste date se pun la dispoziția consumatorului final prin intermediul internetului sau al interfeței destinate contoarelor, pentru perioada de cel puțin 24 de luni anterioare sau pentru perioada scursă de la începutul contractului de furnizare, dacă aceasta din urmă este mai mică. (3) Indiferent dacă au fost instalate sau nu contoare inteligente, statele membre: (a) solicită ca, la cererea consumatorului final, informațiile privind facturile la energie și consumul anterior al consumatorilor finali să fie puse la dispoziția unui furnizor de servicii energetice desemnat de către consumatorul final, în măsura în care aceste informații sunt disponibile; (b) se asigură că consumatorilor finali li se oferă opțiunea de a primi pe cale electronică facturi și informații privind facturarea, precum și că consumatorii primesc, la cerere, o explicație clară și ușor de înțeles a modului de stabilire a facturii, în special în cazul în care facturile nu sunt bazate pe consumul real; (c) se asigură că, împreună cu factura, sunt puse la dispoziție informații adecvate pentru a oferi consumatorilor finali o perspectivă cuprinzătoare asupra costurilor actuale ale energiei, în conformitate cu anexa VII; (d) pot prevedea că, la cererea consumatorului final, informațiile cuprinse în respectivele facturi nu sunt considerate ca fiind o solicitare de plată. În astfel de cazuri, statele membre se asigură că furnizorii de surse de energie oferă modalități flexibile pentru plățile propriu‑zise; (e) solicită ca informațiile și estimările costurilor energiei să fie puse la dispoziția consumatorilor la cerere, în timp util și într‑un format ușor de înțeles, care să le permită acestora să compare diferite oferte în condiții identice.”

Anexa VII la Directiva 2012/27, intitulată „Cerințe minime pentru facturare și informațiile privind facturarea pe baza consumului real”, prevede la punctul 1.1: „Facturarea pe baza consumului real Pentru a permite consumatorilor finali să‑și regleze propriul consum de energie, facturarea ar trebui să fie efectuată pe baza consumului real, cel puțin o dată pe an, iar informațiile privind facturarea ar trebui puse la dispoziție cel puțin trimestrial, la cerere sau în cazul în care consumatorii au optat pentru factura electronică, sau de două ori pe an în celelalte cazuri. Gazul folosit doar pentru gătit poate fi scutit de la aplicarea prezentei cerințe.”

În temeiul articolului 27 din această directivă, intitulat „Modificări și abrogări”, Directiva 2006/32 a fost abrogată cu efect de la 5 iunie 2014, sub rezerva anumitor excepții.

Articolul 38b alineatul (1) din Zakon za energetikata (Legea energiei) din 9 decembrie 2003 (DV nr. 107 din 9 decembrie 2003), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea energiei”), prevede: „Întreprinderile energetice care sunt părți la contractele menționate la articolul 38a alineatul (1) comunică consumatorilor lor de servicii energetice informații cu privire la: 1) […] prețurile serviciilor de întreținere și alte prețuri ale serviciilor legate de activitatea autorizată; […] 3) […] cantitățile efectiv consumate și valoarea prestațiilor furnizate la periodicitatea convenită pentru contabilizare, fără obligația de plată suplimentară pentru acest serviciu; […]”

Articolul 125 alineatul (3) din Legea energiei prevede: „Modalitățile și condițiile tehnice privind furnizarea de energie termică, gestionarea operațională a sistemului de termoficare, racordarea producătorilor și a clienților la rețeaua de transport de energie termică [denumită în continuare «rețeaua de termoficare»], distribuția, întreruperea aprovizionării și suspendarea alimentării cu energie termică sunt stabilite prin ordin al ministrului energiei. […]”

Articolul 139 alineatul (1) din această lege are următorul conținut: „Repartizarea consumului de energie termică în cadrul unei clădiri aflate în proprietate comună este efectuată în conformitate cu un sistem de repartizare a consumului. […]”

Potrivit articolului 140 alineatul (1) din legea menționată: „Repartizarea consumului de energie termică între consumatorii dintr‑o clădire aflată în proprietate comună se efectuează prin intermediul: […] 2) […] aparatelor pentru repartizarea consumului de energie termică, și anume al repartitoarelor privind cheltuielile de încălzire individuale care corespund normelor în vigoare în țară sau al contoarelor termice individuale; 3) […] aparatelor pentru repartizarea consumului de apă caldă menajeră, și anume al apometrelor comune de alimentare cu apă caldă menajeră și al contoarelor individuale de apă caldă pe toate ramificațiile de la instalația de alimentare cu apă caldă a clădirii până la proprietățile consumatorilor. […]”

Articolul 140a din aceeași lege prevede: „Cantitatea totală de energie termică consumată într‑o clădire aflată în proprietate comună racordată la o centrală secundară de utilizator sau la o ramificație autonomă a acesteia este repartizată între apă caldă și încălzire.”

Articolul 141 din Legea energiei prevede: „(1) Energia termică pentru apa caldă dintr‑o clădire aflată în proprietate comună este determinată de: 1) cantitatea de apă consumată în clădire pentru apa caldă menajeră, înregistrată de contorul comun; 2) costurile de energie termică pentru încălzirea unui metru cub de apă din cantitatea menționată la punctul 1, determinate în condițiile și potrivit modalităților prevăzute de decretul menționat la articolul 125 alineatul (3). (2) Energia termică menționată la alineatul (1) se repartizează între consumatori în condițiile și în conformitate cu modalitățile decretului menționat la articolul 125 alineatul (3).”

Potrivit articolului 142 din această lege: „(1) Energia termică pentru încălzirea unei clădiri aflate în proprietate comună este diferența dintre cantitatea totală de energie termică destinată distribuției într‑o clădire aflată în proprietate comună și cantitatea de energie termică pentru apa caldă, stabilită în conformitate cu articolul 141 alineatul (1). (2) Energia termică pentru încălzirea unei clădiri aflate în proprietate comună se împarte în căldura furnizată de instalația clădirii, energia termică pentru încălzirea părților comune și energia termică pentru încălzirea locuințelor. […]”

Articolul 38 din Naredba za toplosnabdyavaneto nr. 16‑334 (Decretul nr. 16‑334 privind termoficarea) din 6 aprilie 2007, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul privind termoficarea”), prevede: „Producătorul, întreprinderea de transport al energiei termice sau furnizorul aprovizionează clienții cu energie termică, cu respectarea următoarelor condiții: 1. unitățile proprietarilor sau ale titularilor de drepturi reale de utilizare sunt racordate la rețeaua de distribuție a energiei termice; 2. se încheie un contract de vânzare de energie termică între întreprinderea de transport al energiei termice și clienți, în conformitate cu termenii și condițiile generale; 3. clienții de energie termică plătesc ratele lunare datorate pentru energia termică în termen.”

Articolul 52 alineatele (1) și (2) din Decretul privind termoficarea prevede: „(1) Repartizarea consumului de energie termică între consumatorii din clădirile aflate în proprietate comună se efectuează prin intermediul [contoarelor termice], după cum urmează: 1) repartitoare individuale de energie termică, instalate pe toate corpurile de încălzire și/sau contoarele termice individuale aferente bunurilor imobile, care corespund normelor și actelor normative în vigoare pe teritoriul național; 2) un contor comun de apă rece amplasat în amonte de instalația de încălzire pentru alimentarea cu apă caldă și contoare individuale de apă caldă distribuite tuturor ramificațiilor de la instalația clădirii pentru alimentarea cu apă caldă către bunurile imobile ale consumatorilor. (2) Aparatele menționate la alineatul (1) contribuie la stabilirea părții din energia termică consumată de diferiții consumatori din clădirile aflate în proprietate comună, în aval [de contorul termic]. […]”

Articolul 57 din acest decret prevede: „(1) Atunci când cantitatea de energie termică se măsoară cu ajutorul [contoarelor termice] instalate dincolo de limitele proprietății, cantitățile înregistrate se ajustează prin costurile tehnologice ale energiei termice aferente sectorului între [contoarele termice] și limita de proprietate. (2) Costurile tehnologice ale energiei termice pentru infrastructură se stabilesc în conformitate cu secțiunea IV. (3) Dispoziția menționată la alineatul (1) privește de asemenea centralele secundare de abonați în imobile aflate în proprietate comună și unipersonale. […]”

Dispozițiile complementare ale decretului menționat conțin, la alineatul 1, următoarele definiții: „1. «Algoritmul» este un sistem de reguli (formule) care determină ordinea operațiunilor de calcul, a căror aplicare conduce la soluționarea unei probleme specifice. […] 2a. «Puterea instalată efectiv a instalației de încălzire» reprezintă suma puterii instalate a corpurilor de încălzire în toate bunurile imobile ale clădirii aflate în proprietate comună. 3. «Instalația din clădire» sau «instalația interioară» înseamnă ansamblul de conducte de distribuție principale verticale și orizontale până la corpurile de încălzire, precum și echipamentele pentru distribuția și furnizarea de energie termică de la centrala secundară de abonat la bunurile imobile ale clienților. În cazul în care mai multe clădiri sunt conectate la o centrală secundară de abonat, fiecare conductă de căldură de racordare este un element al instalației corespunzătoare a clădirii. […] 8. «Costul specific maxim al clădirii» înseamnă cantitatea maximă de energie termică emisă de o putere instalată de un kilowatt a unui corp de încălzire în clădire în cadrul regimului corespunzător de funcționare a instalației clădirii. […] 13a. «Puterea proiectată a instalației de încălzire» este puterea instalației de încălzire interne determinată prin proiectul de investiții al clădirii. […]”

Dispozițiile tranzitorii și finale ale aceluiași decret conțin un punct 2, care are următorul cuprins: „(1) Proprietarii și/sau titularii unui drept real privind folosința unui bun imobil într‑o clădire aflată în coproprietate sunt obligați: 1) să monteze pe corpurile de încălzire sigilate care se află pe proprietatea lor aparate pentru repartizarea consumului; 2) să monteze contoare de apă caldă pe toate ramificațiile care leagă bunul lor imobil de instalarea clădirii pentru alimentarea cu apă caldă menajeră. […]”

Decretul privind termoficarea cuprinde o anexă intitulată „Metodologie de repartizare a consumului de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună” (denumită în continuare „metodologia”), al cărei punct 1 prevede: „Consumul de energie termică care trebuie repartizat este cantitatea de energie termică măsurată cu ajutorul contorului termic din centrala secundară de abonat, ajustată cu costurile tehnologice în funcție de limita proprietății, precum și cu cantitatea de energie termică consumată pentru a completa umplerea instalației clădirii, atunci când se utilizează agent termic din rețeaua de termoficare.”

Potrivit punctului 2 din metodologie: „Energia termică măsurată cu ajutorul unui contor termic într‑o centrală secundară de abonat a unei clădiri aflate în proprietate comună pe o anumită perioadă de contorizare este suma energiei consumate pentru încălzire, a energiei consumate pentru aprovizionarea cu apă caldă menajeră și a costurilor tehnologice de energie termică în centrala secundară de abonat.”

Conform punctului 6 din metodologie, cantitatea de energie termică consumată pentru încălzire este diferența dintre energie, astfel cum este definită la punctul 1 din aceasta, și cantitatea de energie termică pentru alimentarea cu apă caldă menajeră.

Punctul 6.1 din metodologie prevede: „Cantitatea de energie termică consumată pentru încălzire cuprinde cantitățile de energie termică emisă de instalația clădirii, de corpurile de încălzire care se află în părțile comune și de corpurile de încălzire care se află în bunurile imobile individuale.”

Potrivit punctului 6.1.1 din metodologie, cantitatea de energie termică emisă de instalația clădirii depinde de tipul și de caracteristicile termofizice ale clădirii, precum și de instalația de încălzire. Aceasta este determinată de furnizorul de energie care efectuează repartizarea consumului în conformitate cu formula matematică prevăzută la acest punct.

Punctul 6.1.3 din metodologie are următorul cuprins: „Cantitatea de energie termică […], exprimată în kWh, emisă de instalația clădirii este repartizată proporțional cu volumul încălzit al bunurilor imobile potrivit proiectului de construcție.”

EVN, o întreprindere energetică, în sensul Legii energiei, deține o licență pentru producerea și transportul de energie termică pe baza căreia furnizează încălzire și apă caldă în special clădirilor aflate în proprietate comună.

OZ este proprietarul unui bun într‑o clădire aflată în proprietate comună racordat la rețeaua de termoficare pentru care EVN furnizează energia termică necesară funcționării sale.

În acest context, EVN a solicitat OZ o sumă de 519 de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 265 de euro), pentru consumul său de energie termică în perioada cuprinsă între 1 mai 2018 și 31 octombrie 2020, sumă care nu a fost achitată. Ca urmare a acestui fapt, EVN i‑a solicitat de asemenea dobânzi de întârziere în limita a 78,20 de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 40 de euro), pentru perioada cuprinsă între 3 iulie 2018 și 5 aprilie 2021.

Întrucât OZ nu a plătit aceste sume, EVN a sesizat Rayonen sad Plovdiv (Tribunalul de Raion din Plovdiv, Bulgaria), instanța de trimitere, cu o acțiune având ca obiect obligarea OZ la plata acestora.

OZ contestă că datorează sumele solicitate de EVN, în special pentru motivul că formula matematică menționată la punctul 6.1.1 din metodologia pe baza căreia se calculează repartizarea consumului de energie termică între diferiții coproprietari este contrară dreptului Uniunii. În plus, OZ susține că nu există un contract scris pentru furnizarea de energie, că suma solicitată de EVN nu corespunde consumului real, că contoarele sunt defecte, că stația secundară de abonat, și anume localul tehnic al clădirii din care este asigurată distribuția energiei termice și a apei calde în diferitele părți ale acesteia, nu este în stare bună și că nu există o contabilizare regulată a consumului de energie.

În urma raportului de expertiză realizat în cadrul procedurii principale, care nu este contestat de părți, s‑a constatat că contoarele termice utilizate corespundeau cerințelor din Decretul privind termoficarea, dar și că instalația de încălzire în cauză prezenta anumite nereguli, ceea ce avea drept consecință faptul că datele reținute de furnizor erau incorecte.

În special, expertul a repus în discuție calculele de repartizare a consumului de energie termică efectuate pe baza formulei matematice care figurează la punctul 6.1.1 din metodologie, în măsura în care aceste calcule aveau ca efect faptul că utilizatorii care nu consumă energie termică datorau o parte din sumele datorate de utilizatorii care consumă energie termică, dar care nu își achitau facturile.

În această privință, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea metodologiei cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2012/27. În acest context, ea arată că elementele formulei matematice care figurează la punctul 6.1.1 din metodologie nu sunt clare și că, având în vedere elementele luate în considerare în această formulă, este foarte probabil ca sumele solicitate consumatorilor care nu consumă energie termică în locuințele lor să fie prea ridicate. Astfel, formula menționată s‑ar baza pe date teoretice care figurează în proiectele de realizare a instalațiilor de încălzire, fără a ține seama de condițiile reale în care aceste instalații funcționează în practică și fără a ști dacă aceste condiții reale sunt aceleași cu cele care au fost prevăzute teoretic.

În aceste condiții, Rayonen sad Plovdiv (Tribunalul de Raion din Plovdiv) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 9 alineatul (3) din Directiva [2012/27], precum și articolul 169 TFUE permit plata costurilor pentru energia termică distribuită de instalația unei clădiri în cazul în care casa scărilor și coridoarele nu sunt echipate cu corpuri de încălzire? 2) Articolul 9 alineatul (3) din Directiva [2012/27] și articolul 169 TFUE permit unei întreprinderi de termoficare să pretindă în temeiul unei reglementări naționale contravaloarea consumului de energie termică din instalația unei clădiri în cazul în care cantitatea de energie termică se calculează după formula stabilită de administrație, care – introduce un coeficient care calculează ponderea puterii instalate a instalației clădirii prin raportare la puterea totală a instalației de încălzire, fără să fie clar cum se formează acest coeficient; – utilizează o putere instalată a instalației clădirii care nu ține seama de puterea efectiv instalată; – nu are în vedere temperatura agentului termic din instalația clădirii; – pornește de la premisa că instalația funcționează constant la putere maximă; – nu ține seama de modul de funcționare specific al diferitelor tipuri de sisteme de încălzire (în speță: «Tichelmann»), considerându‑le echivalente ca mod de funcționare; – presupune automat o temperatură medie de 19 °C în clădirile cu mai mulți proprietari? 3) Articolul 9 alineatul (3) din Directiva [2012/27/UE] și articolul 169 TFUE permit unei întreprinderi de termoficare să pretindă în temeiul unei reglementări naționale contravaloarea consumului de energie termică pentru apă caldă în cazul în care cantitatea de energie termică se calculează pe baza unei formule stabilite de administrație, care nu are în vedere temperatura până la care trebuie să se încălzească și să se distribuie la coproprietari apa caldă menajeră și, respectiv, energia termică necesară pentru această încălzire și nu ține seama de volumul în metri cubi de apă caldă menajeră consumat de abonați, în condițiile în care la aplicarea formulei se asigură întotdeauna o cantitate dublă de apă caldă menajeră în sezonul rece față de cea din timpul verii? 4) Articolul 13 din Directiva [2006/32], articolul 9 alineatul (3) din Directiva [2012/27], precum și articolul 169 TFUE permit unei întreprinderi de termoficare să pretindă în temeiul unei reglementări naționale contravaloarea consumului de energie termică din instalația unei clădiri cu mai mulți proprietari, repartizată proporțional cu volumul încălzit al apartamentelor potrivit planului clădirii, fără a ține seama de cantitatea de energie termică efectiv emisă într‑o locuință individuală corespunzător capacităților tehnologice ale instalației de încălzire? Pentru a răspunde la întrebare, este relevant faptul că, potrivit reglementării naționale, energia termică a instalației clădirii constituie o componentă a algoritmului pentru calcularea sumei finale (rezultatul adunării sumelor pentru energia termică emisă de instalația de distribuție a clădirii, pentru încălzire și apă caldă) pe care trebuie să o plătească consumatorii pentru cantitatea totală de energie termică, în condițiile în care cuantumul de plată pentru încălzirea unui apartament este egal cu diferența dintre energia totală pentru încălzire (descăzut) și suma dintre energia termică totală din instalația de distribuție, energia termică emisă de corpurile de încălzire din părțile comune din clădire, precum și energia termică pentru apa caldă menajeră (scăzător)? 5) O reglementare națională potrivit căreia consumatorii plătesc pentru furnizarea energiei termice emise de o instalație a unei clădiri proporțional cu volumul încălzit al apartamentelor potrivit planului clădirii, fără a ține seama de cantitatea de energie termică efectiv emisă în fiecare dintre apartamente, încalcă interdicția privind abuzul de poziție dominantă în sensul articolului 101 TFUE și interdicția privind acordarea ajutoarelor de stat nelegale în sensul articolului 107 TFUE?”

Comisia contestă admisibilitatea întrebărilor preliminare, în măsura în care acestea privesc interpretarea articolelor 101, 107 și 169 TFUE.

Aceasta subliniază că cererea de decizie preliminară nu conține niciun element care să permită stabilirea unei legături între obiectul litigiului principal și articolele 101, 107 și 169 TFUE și nici elementele de fapt și de drept care ar permite Curții să ofere un răspuns util instanței de trimitere în vederea soluționării litigiului cu care este sesizată.

În plus, în ceea ce privește interpretarea solicitată a articolului 169 TFUE, Comisia susține că, dat fiind că această dispoziție privește o competență a Uniunii, interpretarea sa nu ar trebui să fie pertinentă pentru evaluarea unor măsuri adoptate de statele membre. În această privință, Directiva 2012/27 ar prevedea o armonizare minimă și nu ar împiedica, așadar, statele membre să adopte măsuri mai stricte pentru a asigura o protecție sporită a consumatorilor.

În această privință, trebuie amintit că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe. În cadrul acestei cooperări, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului principal, singura care cunoaște în mod precis situația de fapt ce se află la originea acestuia și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond, 83/78, EU:C:1978:214, punctul 25, și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Biohemp Concept, C‑793/22, EU:C:2024:837, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare atunci când este evident că interpretarea unei norme a dreptului Uniunii solicitată de o instanță națională nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului cu care este sesizată aceasta, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 13 iulie 2000, Idéal tourisme, C‑36/99, EU:C:2000:405, punctul 20, și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Biohemp Concept, C‑793/22, EU:C:2024:837, punctul 27 precum și jurisprudența citată).

În această privință, articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții impune ca orice cerere de decizie preliminară să cuprindă „o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările”, „conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă”, precum și „expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal”.

Or, în speță, cererea de decizie preliminară nu conține niciun element de natură să stabilească legătura dintre reglementarea națională aplicabilă în discuție în litigiul principal și dispozițiile Tratatului FUE a căror interpretare este solicitată.

Astfel, această cerere nu expune circumstanțele factuale care permit Curții să înțeleagă în ce mod soluționarea litigiului principal ar necesita o interpretare a articolelor 101, 107 și 169 TFUE și nici motivele pentru care instanța de trimitere consideră că o asemenea interpretare îi este necesară în acest scop.

În aceste condiții, este necesar să se considere că a cincea întrebare, referitoare la interpretarea articolelor 101 și 107 TFUE, este inadmisibilă, la fel ca primele patru întrebări în măsura în care privesc interpretarea articolului 169 TFUE.

Prin intermediul primelor patru întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2012/27 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia proprietarul unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună este obligat să achite, pe de o parte, cheltuielile care îi sunt facturate pentru energia termică emisă de toate conductele și instalațiile de distribuție și de furnizare a energiei termice din interiorul clădirii, inclusiv atunci când părțile comune ale acesteia nu sunt echipate cu radiatoare, deși aceste costuri nu sunt determinate pe baza unui consum real și individualizat, ci pe baza unei globalizări, apoi a unei repartizări între coproprietari proporțional cu volumul încălzit al apartamentului lor, și, pe de altă parte, costuri care îi sunt facturate pentru consumul individual de energie termică pentru încălzirea apartamentului său și a apei calde menajere, în condițiile în care aceste costuri nu sunt stabilite pe baza unui consum real și individualizat, ci pe baza unei formule matematice bazate pe parametri neclari sau nejustificați.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită Curții o interpretare a dispozițiilor Directivei 2006/32, în special a articolului 13 din aceasta, care prevede printre altele că statele membre trebuie să se asigure că facturile adresate consumatorilor finali se bazează pe consumul real de energie și sunt prezentate în mod clar și inteligibil.

Conform articolului 27 alineatul (1) din Directiva 2012/27, care a înlocuit Directiva 2006/32, aceasta din urmă a fost abrogată cu efect de la 5 iunie 2014. De asemenea, potrivit articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2012/27, statele membre trebuiau să pună în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acestei directive cel târziu până la 5 iunie 2014. Această directivă nu cuprinde de altfel nicio dispoziție specială în ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Directivei 2006/32 pe care le‑a înlocuit.

Prin urmare, întrucât situația de fapt din litigiul principal are legătură cu perioada cuprinsă între 1 mai 2018 și 31 octombrie 2020, este necesar, pentru a furniza un răspuns util instanței de trimitere, să se examineze întrebările preliminare în lumina dispozițiilor Directivei 2012/27.

Mai întâi, trebuie arătat că Directiva 2012/27 are ca obiectiv, în conformitate cu articolul 1 din aceasta, să promoveze o mai bună eficiență energetică. În acest context și astfel cum reiese din considerentul (8) al acestei directive, întregul lanț energetic, de la producătorul de energie la clientul final care o consumă, este solicitat pentru atingerea acestui obiectiv.

În această privință, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2012/27, statele membre se asigură că, în măsura în care este posibil din punct de vedere tehnic, rezonabil din punct de vedere financiar și proporțional, consumatorii finali sunt dotați cu contoare individuale care reflectă exact consumul real de energie și care furnizează informații despre timpul efectiv de utilizare.

Mai precis, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care este vorba despre clădiri cu mai multe apartamente racordate la o rețea de termoficare, articolul 9 alineatul (3) al doilea paragraf din această directivă prevede că contoarele individuale de consum trebuiau instalate până la 31 decembrie 2016 cel târziu, pentru a permite măsurarea consumului de energie termică, de răcire sau de apă caldă pentru fiecare unitate, în cazul în care acest lucru este fezabil din punct de vedere tehnic și eficient din punctul de vedere al costurilor. Această dispoziție precizează în plus că, în cazul în care utilizarea unor astfel de contoare nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau nu este eficientă din punctul de vedere al costurilor, trebuie utilizate repartitoare individuale de costuri pentru energia termică destinate măsurării consumului fiecărui corp de încălzire, statele membre având totuși posibilitatea de a lua în considerare metode alternative eficiente din punctul de vedere al costurilor de măsurare a consumului de energie termică.

Astfel cum reiese din articolul 1 din Directiva 2012/27, interpretat în lumina considerentului (20) al acesteia, statele membre dispun de o largă marjă de manevră în ceea ce privește atât alegerea măsurilor adaptate pentru reducerea consumului de energie, cât și modalitățile de punere în aplicare a acestora. În acest sens, statele membre pot în special să prevadă norme transparente privind repartizarea costurilor legate de consumul de energie termică sau de apă caldă în clădirile de apartamente. În loc să opteze pentru o reglementare precisă și exhaustivă, statele membre pot de asemenea să prevadă un cadru general care să lase o marjă de manevră pentru coproprietăți.

În acest sens, articolul 9 alineatul (3) al treilea paragraf din această directivă precizează că, în cazul în care clădirile cu mai multe locuințe sunt alimentate de la rețele de termoficare sau răcire centralizată sau în cazul în care prevalează sistemele comune proprii de încălzire sau răcire pentru astfel de clădiri, statele membre pot introduce norme transparente privind repartizarea costurilor pentru consumul de energie termică sau de apă caldă în astfel de clădiri în vederea asigurării transparenței și a corectitudinii contabilizării consumului individual. Dacă este necesar, aceste norme pot include orientări privind repartizarea costurilor legate de consumul, în primul rând, de apă caldă menajeră, în al doilea rând, de energie termică emisă de instalația clădirii și în scopul încălzirii zonelor comune, precum și, în al treilea rând, de încălzirea unităților individuale.

În acest context, Curtea a statuat deja că, în anumite clădiri aflate în proprietate comună racordate la o rețea de termoficare, precum imobilul în discuție în litigiul principal, pare dificil de conceput ca facturile privind încălzirea să poată fi individualizate în întregime, în special în ceea ce privește instalația interioară, cu alte cuvinte, ansamblul conductelor și al instalațiilor de distribuție, precum și de furnizare de energie termică în interiorul clădirii în cauză, și în ceea ce privește părțile comune. Referitor, mai precis, la instalația interioară, poate fi dificil, ba chiar imposibil, să se determine cu precizie cantitatea de energie termică emisă de această instalație în fiecare locuință. Astfel, această cantitate include nu numai energia termică emisă în interiorul apartamentului în cauză prin elementele materiale ale instalației interioare, ci și schimburile termice dintre spațiile încălzite și spațiile neîncălzite. Astfel, apartamentele dintr‑o clădire aflată în proprietate comună nu sunt independente unele de altele pe plan termic, întrucât căldura circulă între unitățile încălzite și cele care sunt mai puțin încălzite sau nu sunt încălzite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2019, EVN Bulgaria Toplofikatsia și Toplofikatsia Sofia, C‑708/17 și C‑725/17, EU:C:2019:1049, punctele 85 și 86).

În primul rând, în ceea ce privește aspectul dacă statele membre pot prevedea că proprietarul unui apartament din cadrul unei clădiri aflate în proprietate comună este obligat să plătească costuri pentru energia termică emisă de instalația interioară, inclusiv atunci când părțile comune ale acesteia nu sunt echipate cu radiatoare, trebuie arătat că Directiva 2012/27 nu impune statelor membre, atunci când prevăd norme transparente referitoare la repartizarea costurilor legate de consumul de energie termică, o condiție potrivit căreia părțile comune ale unei clădiri aflate în proprietate comună ar trebui să fie echipate cu radiatoare.

În plus, astfel cum reiese din articolul 9 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2012/27 și din jurisprudența citată la punctul 54 din prezenta hotărâre, în clădirile racordate la o rețea de termoficare precum cea în discuție în litigiul principal, căldura emisă de instalația clădirii, în special ca urmare a faptului că țevile de încălzire traversează anumite apartamente, iar între spațiile încălzite și cele care nu sunt încălzite au loc schimburi termice, trebuie deosebită de căldura emisă în părțile comune, produsă de eventuale corpuri de încălzire, precum radiatoarele care se află în casa scărilor și pe culoare. Rezultă că proprietarii apartamentelor nu pot fi scutiți de costurile legate de consumul de energie termică emisă de instalația interioară pentru simplul motiv că părțile comune ale clădirii nu sunt prevăzute cu astfel de corpuri de încălzire.

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2012/27 se opune unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că fiecare proprietar al unui apartament trebuie să achite costurile pentru energia termică emisă de instalația interioară de încălzire proporțional cu volumul încălzit al apartamentelor potrivit proiectului de construcție, Curtea a statuat deja în esență că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal pare să corespundă noțiunii de „orientări”, prevăzută la articolul 9 alineatul (3) al treilea paragraf din această directivă, întrucât această reglementare prevede că costurile legate de consumul termic se repartizează între cele care corespund căldurii emise de instalația clădirii, cele aferente energiei termice destinate încălzirii părților comune și cele privind energia termică destinată încălzirii unităților individuale. Curtea a considerat că, ținând seama de marja de manevră recunoscută statelor membre, Directiva 2012/27 nu se opune ca facturile referitoare la consumul de energie termică al instalației interioare să fie întocmite, pentru fiecare proprietar al unui apartament din clădirea în cauză proporțional cu volumul încălzit al apartamentului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2019, EVN Bulgaria Toplofikatsia și Toplofikatsia Sofia, C‑708/17 și C‑725/17, EU:C:2019:1049, punctele 90-92).

În al treilea rând, în ceea ce privește formula matematică pe baza căreia sunt calculate costurile legate de consumul de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună, este necesar să se constate că articolul 9 din Directiva 2012/27 nu prevede cerințele pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de formulă.

Cu toate acestea, conform articolului 9 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2012/27, statele membre pot introduce norme privind repartizarea costurilor pentru consumul de energie termică sau de apă caldă în clădiri în vederea asigurării transparenței și a corectitudinii contabilizării consumului individual.

Or, pentru ca o astfel de contabilizare a acestor costuri să poată fi considerată transparentă și exactă, trebuie ca aceasta să se efectueze pe o bază la fel de transparentă și de exactă, astfel încât consumatorul final să poată, pe de o parte, să cunoască cu precizie costurile care îi sunt contabilizate și, pe de altă parte, să ia, dacă este cazul, măsuri pentru adaptarea consumului său personal și, prin urmare, să se conformeze obiectivului Directivei 2012/27, și anume promovarea unei mai bune eficiențe energetice.

Rezultă că cerința transparenței și exactității se aplică și formulei matematice, cum este cea în discuție în litigiul principal, pe baza căreia sunt calculate costurile menționate.

În speță, deși formula matematică menționată la punctul 6.1.1 din metodologie se întemeiază pe anumite date obiective, din dosarul de care dispune Curtea reiese, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că aceasta nu ia în considerare un anumit număr de parametri legați de funcționarea reală a instalației de încălzire în discuție în litigiul principal. Astfel, ar trebui în special ca o asemenea formulă să ia în considerare caracteristicile specifice ale imobilului, precum izolația sa și cea a instalației sistemului de încălzire, materialele utilizate pentru acest sistem, ca și o eventuală pierdere de căldură.

În plus, potrivit raportului de expertiză întocmit în cadrul litigiului principal, această formulă este lipsită de claritate în măsura în care cuprinde mai multe ambiguități, ceea ce ar putea repune în discuție caracterul transparent al repartizării costurilor legate de consumul de energie termică sau de apă caldă în cadrul clădirii în cauză.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27, statele membre trebuie să se asigure că informațiile referitoare la facturare sunt exacte și se bazează pe consumul real, atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic și justificat din punct de vedere economic. Această dispoziție face trimitere la punctul 1.1 din anexa VII la această directivă, care prevede printre altele, sub titlul „Facturarea pe baza consumului real”, că, pentru a permite consumatorilor finali să își regleze propriul consum de energie, facturarea ar trebui efectuată cel puțin o dată pe an pe baza consumului real, iar informațiile privind facturarea ar trebui să îi fie comunicate cel puțin trimestrial, la cerere sau dacă a optat pentru o facturare electronică, sau de două ori pe an în celelalte cazuri. Rezultă că formula de calcul al costurilor ar trebui să se bazeze pe parametri clari și justificați, astfel încât facturarea să fie efectuată pe informații precise și bazate pe consumul real.

În aceste condiții și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, se pare că formula matematică menționată la punctul 6.1.1 din metodologie, pe baza căreia sunt calculate costurile legate de consumul de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună, nu permite o contabilizare transparentă și exactă a consumului individual, în sensul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2012/27.

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima-a patra întrebare că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2012/27 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia proprietarul unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună este obligat să achite costurile care îi sunt facturate pentru energia termică emisă de toate conductele și instalațiile de distribuție și de furnizare a energiei termice din interiorul clădirii, inclusiv atunci când casa scărilor și culoarele clădirii nu sunt echipate cu radiatoare, proporțional cu volumul încălzit al apartamentului său, cu condiția ca normele și parametrii pe baza cărora sunt calculate costurile care îi sunt facturate pentru consumul său individual de energie termică destinată încălzirii apartamentului său și a apei calde menajere să garanteze transparența și exactitatea contabilizării consumului individual.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

23 octombrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul bulgar

Legea energiei

Decretul privind termoficarea

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată