Hotărârea Curții (Camera întâi) din 16 aprilie 2026.#Electricity & Water Authority of the Government of Bahrain și alții împotriva Prysmian Netherlands BV și alții.#Cererea de decizie preliminară formulată de Gerechtshof Amsterdam.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă și comercială – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competențe speciale – Articolul 8 punctul 1 – Pluralitate de pârâți – Cereri între care există o «legătură atât de strânsă» încât este oportună examinarea și judecarea lor în același timp – Noțiunea de «legătură atât de strânsă» – Noțiunea de «pârât de bază» – Încălcare a articolului 101 TFUE – Directiva 2014/104/UE – Repararea prejudiciilor cauzate de o înțelegere – Noțiunea de întreprindere – Răspunderea societății‑mamă și a unei filiale – Decizia Comisiei – Decizia unei autorități naționale de concurență – Prejudiciu survenit în afara Spațiului Economic european [SEE].#Cauza C-672/23.

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între, în primul rând, Electricity & Water Authority of the Government of Bahrain, GCC Interconnection Authority, Kuwait Ministry of Electricity and Water și Oman Electricity Transmission Company SAOC (aceste patru întreprinderi denumite în continuare împreună, „EWAGB ș.a.”), pe de o parte, și Prysmian Netherlands BV, Draka Holdings BV, Prysmian Cavi e Sistemi Srl, Pirelli & C. Spa, Prysmian SpA, The Goldman Sachs group Inc., ABB BV, ABB Holdings BV, ABB AB, ABB Ltd., Nexans Nederland BV, Nexans Cabling Solutions BV, Nexans Participations SA, Nexans SA și Nexans France SAS (aceste 15 societăți denumite în continuare împreună, „Draka ș.a.”), pe de altă parte și, în al doilea rând, Smurfit Kappa Europe BV, Smurfit International BV, Smurfit Kappa Italia SpA, DS Smith Italy BV, DS Smith plc, DS Smith Packaging Italia SpA, DS Smith Holding Italia SpA și Toscana Ondulati SpA (aceste opt societăți denumite în continuare, împreună, „Smurfit Kappa ș.a.”), pe de o parte, și Unilever Europe BV, Unilever Supply Chain Company AG și Unilever Italy Holdings Srl (aceste trei societăți denumite în continuare, împreună, „Unilever ș.a.”), pe de altă parte, cu privire la stabilirea instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunile având ca obiect angajarea răspunderii solidare a Draka ș.a. și a Smurfit Kappa ș.a. și obligarea acestora la repararea prejudiciilor rezultate dintr‑o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumit în continuare „Acordul privind SEE”).

Considerentele (15), (16) și (21) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins: „(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență. (16) În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. Acest lucru este important în special în litigiile privind obligații necontractuale care rezultă din încălcări ale intimității și ale drepturilor legate de personalitatea sa, inclusiv privind calomnia. […] (21) În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în diferite state membre a unor hotărâri ireconciliabile. Trebuie să fie prevăzut un mecanism clar și eficace de rezolvare a cazurilor de litispendență și de conexitate, precum și de înlăturare a problemelor care decurg în urma divergențelor interne referitoare la determinarea datei la care se consideră că o cauză este pendinte. În sensul prezentului regulament, este necesar ca data în cauză să fie definită în mod independent.”

Capitolul II din acest regulament, intitulat „Competența”, cuprinde zece secțiuni. În secțiunea 1 din acesta, intitulată „Dispoziții generale”, figurează articolele 4-6 din regulamentul menționat.

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din același regulament: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede: „Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

Figurând în secțiunea 2 din acest capitol II, intitulată „Competențe speciale”, articolul 8 punctul 1 din acest regulament prevede: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție: 1. atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor”.

Potrivit articolului 63 alineatul (1) din regulamentul menționat: „În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice are domiciliul în locul unde aceasta își are: a) sediul statutar; b) administrația centrală; sau c) punctul principal de activitate.”

Potrivit considerentului (1) al Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1). „Articolele 101 și 102 [TFUE] sunt o chestiune de ordine publică și ar trebui aplicate în mod eficace pe întreg cuprinsul Uniunii [Europene] pentru a asigura că nu este denaturată concurența pe piața internă.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2): „Prezenta directivă prevede norme pentru coordonarea asigurării respectării normelor de concurență de către autoritățile în materie de concurență și asigurarea respectării normelor respective prin acțiunile în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale.”

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 2, 3 și 6: „În sensul prezentei directive: […] 2. «autorul încălcării» înseamnă o întreprindere sau o asociație de întreprinderi care a săvârșit o încălcare a legislației în materie de concurență; 3. «legislația națională în materie de concurență» înseamnă dispozițiile legislației naționale care urmăresc predominant același obiectiv ca articolele 101 și 102 din TFUE și care sunt aplicate aceleiași cauze și în paralel cu legislația Uniunii în materie de concurență în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 [al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 et 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167)] excluzând dispozițiile de drept național care impun sancțiuni penale persoanelor fizice, cu excepția cazului în care aceste sancțiuni penale constituie mijloacele de a asigura respectarea normelor de concurență aplicabile întreprinderilor; […] 6. «parte prejudiciată» înseamnă o persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență”.

Potrivit articolului 3 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul la despăgubiri integrale”: „(1) Statele membre se asigură că orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență poate solicita și obține despăgubiri integrale pentru prejudiciul respectiv. (2) Despăgubirile integrale plasează persoanele care au suferit un prejudiciu în poziția în care s‑ar fi aflat dacă încălcarea legislației în materie de concurență nu ar fi fost săvârșită. Prin urmare, acestea includ dreptul la despăgubiri pentru pierderea efectivă și pentru pierderea de profit plus plata dobânzii. (3) Despăgubirea integrală în temeiul prezentei directive nu conduce la o despăgubire excesivă, indiferent dacă despăgubirea integrală se produce în urma unor despăgubiri punitive, multiple sau de altă natură.”

Articolul 9 din Directiva 2014/104, intitulat „Efectul deciziilor naționale”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că o încălcare a legislației în materie de concurență constatată printr‑o decizie definitivă a unei autorități naționale în materie de concurență sau a unei instanțe de control judiciar se consideră a fi stabilită în mod irefutabil în scopul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața instanțelor lor naționale în temeiul articolului 101 sau al articolului 102 [TFUE] sau în temeiul legislației naționale în materie de concurență. (2) Statele membre se asigură că o decizie definitivă menționată la alineatul (1) pronunțată într‑un alt stat membru poate fi prezentată, în conformitate cu legislația națională, în fața instanțelor lor naționale cel puțin drept probă prima facie a faptului că a avut loc o încălcare a legislației în materie de concurență și, după caz, poate fi evaluată împreună cu orice alte probe introduse de părți. (3) Prezentul articol nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor instanțelor naționale prevăzute la articolul 267 [TFUE].”

Articolul 11 din această directivă, intitulat „Răspunderea în solidar”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că întreprinderile care au încălcat legislația în materie de concurență printr‑un comportament comun sunt răspunzătoare în solidar pentru prejudiciul cauzat de încălcarea legislației în materie de concurență, acest lucru având drept efect faptul că fiecare dintre întreprinderile respective are obligația de despăgubire integrală a prejudiciului, iar partea prejudiciată are dreptul de a solicita despăgubiri integrale de la oricare dintre acestea până când este despăgubită integral.”

Prin Decizia C(2014) 2139 final din 2 aprilie 2014 referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul AT.39610, „Cabluri electrice”/„Power Cables”), Comisia Europeană a constatat existența unei înțelegeri de anvergură cvasimondială pe piețele cablurilor electrice submarine și subterane în care erau implicate 26 de persoane juridice, și anume: – Nexans și Nexans France, cu sediul în Franța; – Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi, cu sediul în Italia, și fostele lor societăți‑mamă, Pirelli & C și The Goldman Sachs Group; – J‑Power Systems Corporation și societățile‑mamă ale întreprinderii comune, Hitachi Metals Ltd și Sumitomo Electric Industries Ltd; – VISCAS Corporation și societățile‑mamă ale întreprinderii comune, Furukawa Electric Co. Ltd și Fujikura Ltd; – fosta ABB AB, a cărei succesoare în drepturi este ABB AB, cu sediul în Suedia, și ABB Ltd, în calitatea sa de societate‑mamă a ABB AB, cu sediul în Elveția; – Brugg Kabel AG și Kabelwerke Brugg AG Holding; – Silec Cable SAS, societatea‑mamă actuală, General Cable Corporation, și fosta sa societate‑mamă, Safran SA; – EXSYM Corporation și societățile‑mamă ale întreprinderii comune, SWCC Showa Holdings Co. Ltd și Mitsubishi Cable Industries Ltd.; – LS Cable & System Ltd; – Taihan Electric Wire Co. Ltd și – nkt cables GmbH și NKT Holding A/S.

Comisia a considerat că, într‑o perioadă cuprinsă între 18 februarie 1999 și 29 ianuarie 2009, aceste societăți participaseră la o rețea de reuniuni multilaterale și bilaterale și la contacte pentru a‑și împărți piețele și clienții pentru proiecte de cabluri electrice subterane și de cabluri electrice submarine pe teritorii specifice. Ea a apreciat că aceste practici coluzive constituiau o încălcare continuă a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul SEE.

Electricity & Water Authority of the Government of Bahrain, Kuwait Ministry of Electricity and Water și Oman Electricity Transmission Company sunt întreprinderi publice însărcinate cu dezvoltarea, exploatarea și întreținerea rețelelor de înaltă tensiune situate în Bahrain, Kuweit și, respectiv, Oman. GCC Interconnection Authority deține și exploatează o infrastructură de interconectare care leagă rețelele electrice naționale ale statelor părți la Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf, și anume Emiratele Arabe Unite, Regatul Bahrain, Regatul Arabiei Saudite, Sultanatul Oman, Statul Qatar și Statul Kuweit.

EWAGB ș.a. au sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) cu o acțiune declaratorie, având ca obiect, pe de o parte, să se statueze că Draka ș.a. răspund în solidar în privința lor ca urmare a participării la înțelegerea în cauză și, pe de altă parte, obligarea în solidar a acestor societăți la plata unei despăgubiri al cărei cuantum trebuie stabilit ulterior, destinată reparării prejudiciului pe care consideră că l‑au suferit în afara Spațiului Economic European (SEE) ca urmare a acestei înțelegeri.

Această acțiune declaratorie este îndreptată împotriva mai multor societăți pârâte din litigiul principal care aparțin grupurilor Prysmian Cavi e Sistemi, fosta ABB AB și Nexans. Unele sunt stabilite în Țările de Jos, dar în afara circumscripției rechtsbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam), altele în afara Țărilor de Jos. Toate constituie, direct sau indirect, filiale deținute în proporție de 100 % de întreprinderile cărora Comisia a decis să le impute o participare la înțelegerea în cauză. În decizia sa, Comisia a constatat că Prysmian Cavi e Sistemi, fosta ABB AB și Nexans France participaseră la înțelegere și a reținut răspunderea în amonte a Prysmian, Pirelli & C, The Goldman Sachs Group, ABB Ltd și Nexans în calitatea lor de societăți‑mamă (indirecte) ale participantelor la înțelegere. Nexans Participations, precum și societățile Prysmian Netherlands, Draka Holding, ABB BV, ABB Holdings, Nexans Nederland și Nexans Cabling Solutions, societăți cu sediul în Țările de Jos, nu erau destinatare ale deciziei menționate. Toate aceste societăți pârâte de drept neerlandez sunt filiale, directe sau indirecte, deținute în proporție de 100 % de Prysmian Cavi e Sistemi, de ABB Ltd și de Nexans.

Draka Holding, cu sediul în Amsterdam, este singura societate pârâtă cu sediul în circumscripția rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) și constituie, prin urmare, pârâtul care servește drept bază pentru stabilirea competenței instanței sesizate (denumită în continuare„pârâtul de bază”). Această societate este o filială a Prysmian Cavi e Sistemi, care deține de asemenea întregul capital al Prysmian Netherlands. Nici Draka Holding, nici celelalte societăți pârâte cu sediul în Țările de Jos nu au fost destinatare ale Deciziei Comisiei din 2 aprilie 2014.

Printr‑o hotărâre declarativă, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) s‑a declarat competent, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, să judece acțiunile formulate împotriva tuturor societăților pârâte cu sediul în Țările de Jos. În schimb, acesta s‑a declarat necompetent să judece acțiunile îndreptate împotriva societăților pârâte cu sediul în afara Țărilor de Jos, apreciind că nicio competență internațională nu putea fi dedusă din articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 și nici din vreun alt temei juridic. Astfel, instanța menționată a apreciat că între acțiunile introduse împotriva societăților cu sediul în Țările de Jos și cele introduse împotriva societăților cu sediul în afara Țărilor de Jos nu exista o legătură suficient de strânsă care să justifice judecarea acestora de către aceeași instanță pentru a evita hotărâri ireconciliabile.

EWAGB ș.a. au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos), instanța de trimitere în prezenta cauză.

Această instanță amintește că societățile pârâte cu sediul în Țările de Jos nu au contestat decizia rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) recunoscând competența sa teritorială internă de a soluționa acțiunea nu numai în privința Draka Holding, cu sediul în circumscripția teritorială a acestei instanțe, ci și în privința tuturor societăților citate cu sediul în Țările de Jos, dar în afara circumscripției teritoriale a acestuia. Instanța menționată precizează în acest caz că, în conformitate cu normele procedurale naționale, deciziile în materie de competență teritorială internă nu sunt supuse căilor de atac și că, în consecință, este obligată să considere că rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) are o competență teritorială internă față de toate societățile pârâte cu sediul în Țările de Jos.

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă există o legătură suficient de strânsă, în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, între, pe de o parte, acțiunea introdusă împotriva Draka Holding sau a altor societăți pârâte cu sediul în Țările de Jos și, pe de altă parte, acțiunile introduse împotriva societăților pârâte cu sediul în afara Țărilor de Jos.

În aceste condiții, Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) a) Există o legătură strânsă, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012], între: i) pe de o parte, o acțiune împotriva unui pârât de bază care nu este destinatarul unei decizii a Comisiei privind înțelegerile, însă, în calitate de entitate despre care se susține că aparține întreprinderii în sensul dreptului european al concurenței, este ținut responsabil în aval pentru încălcarea constatată a interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii și ii) pe de altă parte, o acțiune împotriva: – unui copârât care este destinatarul acestei decizii și/sau – unui copârât care nu este destinatarul deciziei și în privința căruia se susține că, în calitate de entitate juridică, face parte dintr‑o întreprindere care în decizie este ținută responsabilă, din perspectiva dreptului public, pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii? Este relevant, în acest context: 1. dacă, pe durata înțelegerii, pârâtul de bază ținut responsabil în aval nu a făcut decât să dețină și să administreze participații; 2. în cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera a) dacă pârâtul de bază ținut responsabil în aval a fost implicat în producția, distribuția, vânzarea și/sau livrarea de produse care fac obiectul înțelegerii și/sau furnizarea de servicii care fac obiectul înțelegerii; 3. dacă copârâtul care este destinatar al deciziei este identificat în decizie ca: i) participant de facto la înțelegere – în sensul că a participat efectiv la acordul (acordurile) ilicit(e) și/sau practicile concertate constatate care constituie încălcare – sau ii) entitatea juridică ce face parte din întreprinderea care este ținută responsabilă, din perspectiva dreptului public, pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii; 4. dacă copârâtul care nu este destinatarul deciziei a produs, a distribuit, a vândut și/sau a livrat efectiv produse și/sau servicii care fac obiectul înțelegerii; 5. dacă pârâtul de bază și copârâtul fac parte sau nu din aceeași întreprindere; 6. dacă reclamantele au cumpărat sau li s‑au furnizat produse și/sau servicii, direct sau indirect, de la pârâtul de bază și/sau de la copârât? b) Pentru a răspunde la prima întrebare litera a) este relevant dacă este sau nu previzibil că copârâtul respectiv va fi acționat în justiție în fața instanței acestui pârât de bază? În caz afirmativ, această previzibilitate reprezintă un criteriu separat pentru aplicarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012]? Această previzibilitate există, în principiu, în lumina Hotărârii Sumal din 6 octombrie 2021 (C‑882/19, EU:C:2021:800)? În ce măsură împrejurările menționate la prima întrebare litera a) punctele 1-6 determină caracterul previzibil al faptului că copârâtul ar urma să fie acționat în justiție în fața instanței pârâtului de bază? 2) La stabilirea competenței instanței trebuie să se țină seama și de șansele de succes ale acțiunii formulate împotriva pârâtului de bază? În caz afirmativ, este suficient pentru această verificare faptul că nu se poate exclude a priori posibilitatea ca această acțiune să fie admisă? 3) a) Dreptul oricărei persoane, prevăzut de legislația europeană, la despăgubiri în urma unei încălcări constatate a interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii, include dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile suferite în afara SEE? b) Prezumția, acceptată în dreptul concurenței, a exercitării unei influențe decisive a societății‑mamă (amendate) asupra activității economice a filialelor («prezumția Akzo») trebuie sau poate să fie aplicată în cauze (civile) legate de prejudicii cauzate de o înțelegere? c) Un holding intermediar care nu face decât să administreze și să dețină participații îndeplinește cel de‑al doilea criteriu Sumal (desfășurarea unei activități economice care are o legătură concretă cu obiectul încălcării pentru care s‑a stabilit răspunderea în sarcina societății‑mamă)? 4) a) În aplicarea articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012], mai mulți pârâți cu sediul în același stat membru pot fi (împreună) un pârât de bază? b) Articolul 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] indică în mod direct și imediat instanța competentă din punct de vedere teritorial, cu înlăturarea dreptului național? c) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea a patra litera a), astfel încât un singur pârât poate fi pârât de bază, și al unui răspuns afirmativ la întrebarea a patra litera b), astfel încât articolul 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] indică în mod direct instanța competentă din punct de vedere teritorial, cu înlăturarea dreptului național, aplicarea [acestei dispoziții] permite trimiterea din dreptul național la instanța de la domiciliul pârâtului din același stat membru?”

La 17 iulie 2019, Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato (Autoritatea de Supraveghere a Concurenței și a Pieței, Italia, denumită în continuare „AGCM”) a adoptat o decizie prin care a considerat că mai multe întreprinderi, printre care Smurfit Kappa Italia și Toscana Ondulati, săvârșiseră două încălcări distincte ale articolului 101 TFUE, precum și ale articolelor 15 și 31 din Legea italiană privind concurența.

Prin această decizie, AGCM a considerat, pe de o parte, că aceste întreprinderi participaseră, între 2 februarie 2004 și 30 martie 2017, la o înțelegere pe piața italiană a cartonului ondulat, cu scopul de a influența prețurile de vânzare ale acestui produs și de a încuraja alte întreprinderi să participe la această înțelegere. Aceasta a apreciat, pe de altă parte, că principalii producători de ambalaje din carton participaseră, între 7 septembrie 2005 și 30 martie 2017, la o înțelegere privind materialele de ambalaj, prin care se urmărea denaturarea concurenței pe piața italiană a cutiilor de ambalaj. AGCM a arătat de asemenea că această a doua înțelegere avea o funcție de susținere în raport cu înțelegerea referitoare la cartonul ondulat.

Smurfit Kappa Italia, cu sediul în Milano (Italia), DS Smith Holding Italia, cu sediul în Vimercate (Italia), și Toscana Ondulati, cu sediul în Capannori (Italia), au fost destinatare ale deciziei menționate, din care reiese că Smurfit Kappa Italia și Toscana Ondulati au participat la înțelegere. DS Smith Holding Italia răspunde de asemenea în amonte pentru această înțelegere, în calitate de societate‑mamă indirectă. Celelalte societăți reclamante din litigiul principal, care fac parte din grupurile Smurfit Kappa Italia și Toscana Ondulati, nu au fost, în schimb, destinatare ale acesteia.

Unilever ș.a., care fac parte din grupul Unilever, au cumpărat, în perioadele încălcării, de la societăți părți la înțelegeri materii prime și materiale de ambalare, precum și ambalaje din carton ondulat pentru instalațiile de producție europene ale Unilever. Unilever ș.a. consideră că au suferit un prejudiciu ca urmare a majorării prețurilor produselor achiziționate de la societățile participante la înțelegere, precum și a menținerii unor niveluri de prețuri ridicate în mod artificial („prețuri de protecție”) și a efectelor reziduale ale înțelegerii asupra pieței.

Prin urmare, acestea au sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) cu o acțiune declaratorie, prin care au solicitat să se statueze că Smurfit Kappa ș.a. răspund împreună și în solidar în privința lor ca urmare a participării lor la înțelegerea în cauză. Ele solicită de asemenea obligarea în solidar a acestor societăți la plata unei despăgubiri al cărei cuantum urmează să fie stabilit ulterior, destinată reparării prejudiciului pe care consideră că l‑au suferit ca urmare a acestei înțelegeri.

Smurfit Kappa International este singura societate pârâtă cu sediul în circumscripția rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) și este considerată ca fiind pârâtul de bază. Această societate nu era destinatara deciziei din 17 iulie 2019 emise de AGCM. Ea este o societate holding intermediară filială a Smurfit Kappa Group, o societate cu sediul în Irlanda care nu este vizată de procedura principală, și societatea‑mamă a Smurfit Kappa Europe. Aceasta din urmă deține în totalitate capitalul social al Smurfit Kappa Italia, una dintre societățile destinatare ale deciziei din 17 iulie 2019 a AGCM.

Printr‑o hotărâre declarativă, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) s‑a declarat competent din punct de vedere teritorial, pe plan intern și pe plan internațional, să soluționeze acțiunile îndreptate împotriva societăților cu sediul în Țările de Jos, dar și împotriva celor cu sediul în afara Țărilor de Jos.

Astfel, pe de o parte, acesta a considerat că era competent să soluționeze acțiunea îndreptată împotriva Smurfit International, singura societate pârâtă în fața sa care avea sediul în Amsterdam (Țările de Jos) și, prin urmare, în circumscripția sa teritorială, dar și acțiuni îndreptate împotriva tuturor societăților cu sediul în Țările de Jos, pentru motivul că între toate aceste acțiuni există o conexitate care justifică un tratament comun pentru motive de eficiență. Pe de altă parte, acesta a apreciat că exista o legătură suficient de strânsă între acțiunile îndreptate împotriva tuturor societăților cu sediul în Țările de Jos și cele îndreptate împotriva societăților cu sediul în afara Țărilor de Jos, justificând ca hotărârea să fie pronunțată de aceeași instanță pentru a evita hotărâri ireconciliabile.

Împotriva acestei hotărâri, Smurfit Kappa ș.a. au formulat apel la Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam), instanța de trimitere în prezenta cauză.

Această instanță amintește că societățile cu sediul în Țările de Jos nu au contestat în primă instanță competența rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) și că, în conformitate cu normele procedurale naționale, deciziile adoptate în materie de competență teritorială internă nu sunt supuse vreunei căi de atac în fața sa. Ea arată că este, așadar, obligată să considere că această instanță are o competență teritorială internă pentru a soluționa nu numai acțiunea îndreptată împotriva Smurfit International – singura societate stabilită în speță în circumscripția sa și care, deși nu este destinatara deciziei AGCM, devine pârâtul de bază în raport cu locul sediului său social –, ci și acțiunile îndreptate împotriva tuturor societăților pârâte în fața sa cu sediul în Țările de Jos.

Instanța menționată ridică, în schimb, problema competenței internaționale a tribunalului respectiv în privința acțiunilor îndreptate împotriva societăților cu sediul în afara Țărilor de Jos. Aceasta ridică, în esență, problema dacă există o legătură suficient de strânsă, în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, între, pe de o parte, acțiunea îndreptată împotriva Smurfit International și/sau a altor societăți cu sediul în Țările de Jos și, pe de altă parte, acțiunile îndreptate împotriva societăților cu sediul în afara Țărilor de Jos.

În aceste condiții, Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) a) Există o legătură strânsă, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012], între: i) pe de o parte, o acțiune împotriva unui pârât de bază care nu este destinatarul unei decizii emise de o autoritate națională de concurență, însă, în calitate de entitate despre care se susține că aparține unei întreprinderi în sensul dreptului european al concurenței […], este ținut responsabil în amonte pentru încălcarea constatată a interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii și ii) pe de altă parte, o acțiune împotriva: – unui copârât care este destinatarul acestei decizii și/sau – unui copârât care nu este destinatarul deciziei și în privința căruia se susține că, în calitate de entitate juridică, face parte dintr‑o întreprindere care în decizie este ținută responsabilă, din perspectiva dreptului public, pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii? Este relevant, în acest context: 1. dacă, pe durata înțelegerii, pârâtul de bază ținut responsabil în amonte nu a făcut decât să dețină și să administreze participații; 2. în cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera a) dacă pârâtul de bază ținut responsabil în amonte a fost implicat în producția, distribuția, vânzarea și/sau livrarea de produse care fac obiectul înțelegerii și/sau în furnizarea de servicii care fac obiectul înțelegerii; 3. dacă pârâtul de bază are sau nu domiciliul în statul membru în care autoritatea națională de concurență a constatat (doar) o încălcare a interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii pe piața națională; 4. dacă copârâtul care este destinatar al deciziei este identificat în decizie ca: i) participant de facto la înțelegere – în sensul că a participat efectiv la acordul (acordurile) ilicit(e) și/sau practicile concertate constatate care constituie încălcare – sau ii) entitatea juridică ce face parte din întreprinderea care este ținută responsabilă, din perspectiva dreptului public, pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii; 5. dacă copârâtul care nu este destinatarul deciziei a produs, a distribuit, a vândut și/sau a livrat efectiv produse și/sau servicii care fac obiectul înțelegerii; 6. dacă pârâtul de bază și copârâtul fac parte sau nu din aceeași întreprindere; 7. dacă reclamantele au cumpărat sau li s‑au furnizat produse și/sau servicii, direct sau indirect, de la pârâtul de bază și/sau de la copârât? b) Pentru a răspunde la prima întrebare litera a) este relevant dacă este sau nu previzibil că copârâtul respectiv va fi acționat în justiție în fața instanței acestui pârât de bază? În caz afirmativ, această previzibilitate reprezintă un criteriu separat pentru aplicarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012]? Această previzibilitate există, în principiu, în lumina Hotărârii Sumal din 6 octombrie 2021 (C‑882/19, EU:C:2021:800)? În ce măsură împrejurările menționate la prima întrebare litera a) punctele 1-6 determină caracterul previzibil al faptului că copârâtul ar urma să fie acționat în justiție în fața instanței pârâtului de bază? 2) La stabilirea competenței instanței trebuie să se țină seama și de șansele de succes ale acțiunii formulate împotriva pârâtului de bază? În caz afirmativ, este suficient pentru această verificare faptul că nu se poate exclude a priori posibilitatea ca această acțiune să fie admisă? 3) Prezumția, acceptată în dreptul concurenței, a exercitării unei influențe decisive a societății‑mamă (amendate) asupra activității economice a filialelor («prezumția Akzo») trebuie sau poate să fie aplicată în cauze (civile) legate de prejudicii cauzate de o înțelegere? 4) a) În aplicarea articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012], mai mulți pârâți cu sediul în același stat membru pot fi (împreună) un pârât de bază? b) Articolul 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] indică în mod direct și imediat instanța competentă din punct de vedere teritorial, cu înlăturarea dreptului național? c) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea a patra litera a), astfel încât un singur pârât poate fi pârât de bază, și al unui răspuns afirmativ la întrebarea a patra litera b), astfel încât articolul 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] indică în mod direct instanța competentă din punct de vedere teritorial, cu înlăturarea dreptului național, aplicarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] permite trimiterea din dreptul național la instanța de la domiciliul pârâtului din același stat membru?”

Prin Decizia președintelui Curții din 18 ianuarie 2024, cauzele C‑672/23 și C‑673/23 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii prin care se finalizează judecata, în conformitate cu articolul 54 din Regulamentul de procedură al Curții.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. În această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 15 iulie 2021, Ministrstvo za obrambo, C‑742/19, EU:C:2021:597, punctul 31).

În speță, din deciziile de trimitere reiese că, prin intermediul primei întrebări litera a), formulate în termeni în esență similari în cauzele C‑672/23 și C‑673/23, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă anumite împrejurări proprii acestor cauze sunt de natură să caracterizeze existența unei legături suficient de strânse, în raport cu articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, între, pe de o parte, o acțiune îndreptată împotriva unui pârât de bază, care nu este destinatarul deciziei autorității de concurență naționale sau a Uniunii în cauză, dar care, în calitate de entitate despre care se susține că aparține întreprinderii pe care această decizie o consideră răspunzătoare pentru încălcarea dreptului concurenței al Uniunii, este de asemenea considerată răspunzătoare în amonte sau în aval pentru încălcarea constatată și, pe de altă parte, acțiunile îndreptate împotriva copârâților, destinatari sau nu ai acestei decizii, legătură care ar fi de natură să justifice competența internațională a rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) pentru a o soluționa.

Instanța de trimitere ridică în special problema pertinenței, pentru aprecierea existenței unei astfel de legături, a unor împrejurări precum, în primul rând, simpla deținere și gestionare de acțiuni de către pârâtul de bază, în al doilea rând, eventuala sa implicare în producția, distribuția, vânzarea și/sau livrarea de produse sau prestarea de servicii care fac obiectul înțelegerii, în al treilea rând, faptul că acest pârât de bază este sau nu stabilit în statul membru în care a fost constatată încălcarea dreptului concurenței, în al patrulea rând, calificarea copârâtului destinatar al deciziei în cauză drept participant de facto la încălcare sau ca entitate care face parte din întreprinderea în sarcina căreia s‑a stabilit răspunderea pentru încălcare, în al cincilea rând, faptul că copârâtul care nu este destinatar a produs, a distribuit efectiv, a vândut și/sau a livrat produse sau servicii care au condus la înțelegere, în al șaselea rând, apartenența pârâtului de bază și a copârâtului la aceeași întreprindere și, în al șaptelea rând, faptul că reclamantele au cumpărat în mod direct sau indirect produse sau au primit servicii de la pârâtul de bază și/sau de la copârât sau au fost livrate acestora.

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primelor sale întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că poate exista o „legătură atât de strânsă”, în sensul acestei dispoziții, între, pe de o parte, o acțiune îndreptată împotriva unui pârât de bază care nu a fost vizat ca fiind răspunzător pentru o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE constatată de Comisie sau de o autoritate națională de concurență și, pe de altă parte, acțiuni îndreptate împotriva unor societăți în privința cărora există indicii serioase că aparțin unor întreprinderi, în sensul dreptului concurenței al Uniunii, cărora le‑a fost imputată această încălcare.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, din moment ce Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care, la rândul lui, a înlocuit Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor instrumente juridice anterioare rămâne valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate drept „echivalente” (Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

Aceasta este situația, pe de o parte, a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 și, pe de altă parte, a articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, care sunt redactate în termeni în esență similari, astfel încât aceste dispoziții pot fi calificate drept „echivalente”, în sensul jurisprudenței menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 29, precum și Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 24).

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție în fața instanțelor statului membru în cauză. Articolul 63 alineatul (1) din acest regulament prevede că, în sensul regulamentului menționat, o societate sau o persoană juridică are domiciliul în locul unde își are sediul statutar, administrația centrală sau punctul principal de activitate. Totuși, această normă de competență a instanțelor din statul membru de domiciliu al pârâtului este prevăzută la articolul 4 alineatul (1) menționat, „sub rezerva” celorlalte dispoziții ale Regulamentului nr. 1215/2012. Astfel, în timp ce această normă de competență constituie, în conformitate cu considerentul (15) al acestuia, o normă de principiu, regulamentul menționat prevede o serie de excepții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2025, BSH Hausgeräte, C‑339/22, EU:C:2025:108, punctele 29 și 30). Printre acestea, articolul 8 din regulamentul menționat prevede excepții de la această normă de principiu pentru cererile conexe.

În această privință, articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o „legătură atât de strânsă”, încât să fie oportună examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile acestui regulament trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2023, BNP Paribas, C‑567/21, EU:C:2023:452, punctul 43).

Norma de competență specială enunțată la articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 are ca obiectiv, astfel cum reiese din considerentele (16) și (21) ale regulamentului menționat, promovarea unei bune administrări a justiției, reducerea la minimum a riscului unor proceduri paralele și prevenirea pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în diferite state membre în cazul judecării separate a cauzelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2023, Beverage City Polska, C‑832/21, EU:C:2023:635, punctul 34 și jurisprudența citată).

Întrucât derogă de la competența de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului, menționată la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, această normă de competență specială trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de acest regulament (Hotărârea din 7 septembrie 2023, Beverage City Polska, C‑832/21, EU:C:2023:635, punctul 35 și jurisprudența citată).

În cadrul aplicării articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie verificat dacă există un raport de conexitate între diferitele cereri formulate de același reclamant împotriva unor pârâți diferiți, astfel încât să fie oportună examinarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor. Existența unui astfel de raport trebuie apreciată din perspectiva ansamblului împrejurărilor speței și în special a riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile.

În această privință, pentru ca anumite decizii să poată fi considerate ca fiind ireconciliabile, nu este suficient ca soluțiile să fie divergente, ci trebuie și ca această divergență să se înscrie în cadrul aceleiași situații de fapt și de drept (Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide, C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 20 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea a statuat că norma prevăzută la articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu poate fi interpretată în sensul că poate permite unui reclamant să formuleze o cerere împotriva mai multor pârâți numai în scopul sustragerii unuia dintre acești pârâți de la competența instanțelor din statul în care își are domiciliul și, astfel, să eludeze norma de competență care figurează în această dispoziție, creând sau menținând în mod artificial condițiile de aplicare a dispoziției menționate (Hotărârea din 7 septembrie 2023, Beverage City Polska, C‑832/21, EU:C:2023:635, punctul 43 și jurisprudența citată).

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia existența aceleiași situații de drept și de fapt, ținând seama de toate elementele relevante ale cauzei cu care este sesizată, în ceea ce privește cererile îndreptate împotriva diferiților pârâți în discuție în litigiul principal în primă instanță, și de a se asigura că cererile îndreptate numai împotriva a copârâților al căror domiciliu justifică competența instanței sesizate nu au ca obiect îndeplinirea în mod artificial a condițiilor de aplicare a articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2023, Beverage City Polska, C‑832/21, EU:C:2023:635, punctele 42 și 45).

Din această perspectivă, trebuie amintit, în primul rând, că condiția privind existența aceleiași situații de fapt și de drept este îndeplinită în special atunci când mai multe întreprinderi care au participat la o încălcare unică și continuă a normelor de concurență din dreptul Uniunii, constatată într‑o decizie a Comisiei, sunt acționate în justiție în temeiul participării lor la această încălcare, chiar dacă implicarea lor în punerea în aplicare a acesteia diferă în funcție de perioadele sau de zonele geografice vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide, C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 21).

Curtea a statuat de asemenea că faptul că răspunderea solidară a societății‑mamă și a filialei sale pentru încălcarea normelor de concurență ale dreptului Uniunii nu a fost constatată într‑o decizie definitivă a Comisiei nu se opune aplicării articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 unor astfel de cereri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 30).

Astfel, Curtea a statuat că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 își găsește aplicarea în cazul cererilor formulate atât împotriva unei societăți‑mamă, cât și împotriva filialei sale cu care prima formează o unitate economică și întemeiate pe participarea celei de a doua la o încălcare a normelor de concurență din dreptul Uniunii, constatată într‑o decizie a unei autorități naționale de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 33).

Trebuie amintit, în al doilea rând, că rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care se stabilește că o societate‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul normelor de drept al Uniunii privind concurența, existența însăși a acestei unități economice care a săvârșit încălcarea este cea care determină în mod decisiv răspunderea uneia sau a celeilalte societăți care alcătuiesc întreprinderea, pentru comportamentul anticoncurențial al acesteia din urmă. În acest sens, noțiunea de „întreprindere” și, prin intermediul acesteia, noțiunea de „unitate economică” determină de plin drept o răspundere solidară între entitățile care compun unitatea economică la momentul săvârșirii încălcării (Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

În al treilea rând, potrivit jurisprudenței Curții, persoane distincte din punct de vedere juridic organizate sub forma unui grup formează o singură întreprindere atunci când nu își determină, în mod autonom, comportamentul pe piața relevantă, ci, având în vedere în special legăturile economice, organizatorice și juridice care le unesc cu o societate‑mamă, suportă în acest scop efectele exercitării efective de către această unitate de conducere a unei influențe decisive (Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale ș.a., C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 108, precum și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că, în cazul particular în care o societate‑mamă deține direct sau indirect totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Global Steel Wire ș.a./Comisia, C‑457/16 P și C‑459/16 P-C‑461/16 P, EU:C:2017:819, punctul 84, precum și jurisprudența citată).

Astfel, nu deținerea totalității sau cvasitotalității capitalului social al filialei stă la baza prezumției exercitării efective a unei influențe decisive, ci gradul de control al societății‑mamă asupra filialei sale pe care îl implică această deținere (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, The Goldman Sachs Group/Comisia, C‑595/18 P, EU:C:2021:73, punctul 35).

În aceste condiții, deținerea de către o societate a cvasitotalității capitalului social al altei societăți, chiar dacă constituie un indiciu foarte puternic în favoarea deținerii unui astfel de control, nu permite să se excludă cu certitudine că una sau mai multe persoane pot deține, singure sau împreună, puterea de decizie, întrucât, printre altele, proprietatea asupra capitalului social poate să fi fost disociată de dreptul de vot (Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale ș.a., C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 110).

Pentru a forma cu filiala sa o singură întreprindere, o societate‑mamă trebuie să exercite un control asupra comportamentului filialei sale, ceea ce poate fi demonstrat fie prin stabilirea faptului că societatea‑mamă are capacitatea de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și că, în plus, ea a exercitat efectiv această influență, fie dovedind că această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice (Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale ș.a., C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 111).

Curtea a declarat de asemenea că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, în cazul unor cereri prin care se solicită obligarea în solidar a unei societăți‑mamă și a filialei sale la repararea prejudiciului suferit ca urmare a săvârșirii de către filială a unei încălcări a normelor de concurență, instanța de la domiciliul societății‑mamă sesizate cu aceste cereri să se întemeieze, pentru a‑și stabili competența internațională, pe prezumția potrivit căreia, atunci când o societate‑mamă deține direct sau indirect totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului unei filiale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, aceasta exercită o influență decisivă asupra filialei respective, în măsura în care pârâții nu sunt privați de posibilitatea de a se prevala de indicii probante care sugerează fie că această societate‑mamă nu deținea în mod direct sau indirect totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei menționate, fie că această prezumție ar trebui totuși răsturnată (Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 47).

În al patrulea rând, reiese din jurisprudența Curții că, în ceea ce privește răspunderea unei filiale pentru o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE stabilită în sarcina unei societăți‑mamă, victima acestei încălcări are posibilitatea să încerce să angajeze mai degrabă răspunderea civilă a unei filiale a acestei societăți‑mamă decât pe cea a societății‑mamă. Răspunderea acestei filiale nu poate fi însă angajată decât dacă victima dovedește, fie întemeindu‑se pe o decizie adoptată în prealabil de Comisie sau de autoritatea națională de concurență, fie prin orice alt mijloc, pe de o parte, că această filială nu își stabilea în mod autonom, la momentul săvârșirii încălcării, comportamentul pe piață, ci aplica în esență instrucțiunile societății sale mamă, ținând seama de legăturile economice, organizaționale și juridice care unesc aceste două entități, astfel încât formează aceeași unitate economică și, prin urmare, una și aceeași întreprindere, în sensul articolului 101 TFUE, autoare a comportamentului ilicit, și, pe de altă parte, că exista o legătură concretă între activitatea economică a acestei filiale și obiectul încălcării pentru care s‑a stabilit răspunderea societății‑mamă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 51).

Trebuie adăugat că noțiunea de „întreprindere” în sensul articolului 101 TFUE este o noțiune funcțională, unitatea economică ce o constituie trebuind să fie identificată din punctul de vedere al obiectului comportamentului ilicit în cauză. Restructurările, cesiunile sau alte schimbări juridice sau organizatorice intervenite ulterior sunt, în această privință, lipsite de relevanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial Solutions ș.a., C‑724/17, EU:C:2019:204, punctul 46, și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 46).

În consecință, aceeași societate‑mamă poate face parte din mai multe unități economice constituite, în funcție de activitatea economică în cauză, din această societate și diferite combinații ale societăților‑filială ale acesteia care aparțin, toate, aceluiași grup de societăți. Dacă situația ar fi diferită, o filială care face parte dintr‑un asemenea grup ar risca să se stabilească în sarcina sa răspunderea pentru încălcări săvârșite în cadrul unor activități economice care nu prezintă nicio legătură cu propria activitate și în care nu ar fi implicată în niciun mod, nici măcar indirect (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 47).

În această privință, deși Curtea a statuat că entitățile obligate să repare prejudiciul cauzat de o înțelegere sau de o practică interzisă de articolul 101 TFUE sunt întreprinderile care, în sensul acestei dispoziții, au participat la această înțelegere sau la această practică, posibilitatea recunoscută victimei unei practici anticoncurențiale de a iniția, în cadrul unei acțiuni în despăgubire, mai degrabă răspunderea unei filiale decât cea a societății‑mamă nu poate fi deschisă în mod automat împotriva oricărei filiale a societății‑mamă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial Solutions ș.a., C‑724/17, EU:C:2019:204, punctul 32, și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 46).

Astfel, pentru a constata existența unei unități economice între o societate‑mamă și una dintre filialele sale, revine reclamantului, în aplicarea jurisprudenței citate la punctul 64 din prezenta hotărâre, sarcina de a demonstra existența nu numai a unor legături economice, organizatorice și juridice între aceste societăți, ci și a unei legături concrete între activitatea economică a acestei filiale și obiectul încălcării pentru care s‑a stabilit răspunderea societății‑mamă.

Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 74 din concluzii, această situație se regăsește în special fie atunci când acordul anticoncurențial încheiat de societatea‑mamă sau de societatea‑mamă de prim rang privește aceleași produse ca cele comercializate de filială sau de subfilială, fie atunci când această filială sau subfilială asigură producția, vânzarea, livrarea sau distribuția acestor produse, precum și furnizarea serviciilor care fac obiectul înțelegerii.

Atunci când comportamentul ilicit nu a fost constatat într‑o decizie adoptată de Comisie sau de o autoritate națională de concurență în temeiul articolului 101 TFUE, filiala unei societăți‑mamă căreia îi este imputată o încălcare are dreptul să conteste atât apartenența sa la aceeași întreprindere precum societatea‑mamă, cât și existența însăși a încălcării invocate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 60).

Împrejurarea că pârâtul de bază are sau nu domiciliul în statul membru în care autoritatea națională de concurență a constatat o încălcare a interdicției privind înțelegerile în dreptul Uniunii pe piața națională nu are, în sine, incidență asupra existenței unei „legături atât de strânse”, în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, între acțiunea introdusă împotriva acestui pârât și cele introduse împotriva celorlalți pârâți.

În plus, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 75 din concluzii, celelalte împrejurări vizate de instanța de trimitere, în special nominalizarea societăților în cauză în decizii ale Comisiei sau ale unei autorități naționale de concurență drept „participante la înțelegere”, nu se raportează la criteriul care ține de existența unei legături strânse între cereri ca atare, ci sunt relevante numai pentru dovada efectivă a existenței unei asemenea legături.

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera a) că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că poate exista o „legătură atât de strânsă”, în sensul acestei dispoziții, între, pe de o parte, o acțiune îndreptată împotriva unui pârât de bază care nu a fost vizat ca fiind răspunzător pentru o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE constatată de Comisie sau de o autoritate națională de concurență și, pe de altă parte, acțiuni îndreptate împotriva unor societăți în privința cărora există indicii serioase că aparțin unor întreprinderi, în sensul dreptului concurenței al Uniunii, cărora le‑a fost imputată această încălcare.

Prin intermediul primei întrebări litera b), redactată în termeni identici în cauzele C‑672/23 și C‑673/23, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia existența unei „legături atât de strânse”, în sensul acestei dispoziții, între cererile îndreptate împotriva mai multor pârâți, este necesar să se țină seama, ca criteriu autonom, de aspectul dacă era previzibil ca copârâtul să fie acționat în justiție în fața instanței pârâtului de bază.

În această privință, trebuie arătat că modul de redactare a articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu face din previzibilitatea pentru copârât a posibilității de a fi acționat în justiție în fața instanței de la domiciliul pârâtului de bază un criteriu autonom de competență. Această dispoziție se limitează să condiționeze aplicarea sa de existența unei „legături atât de strânse” între cereri, încât să existe un interes în examinarea și judecarea lor în același timp.

Cu toate acestea, din considerentele (15) și (16) ale Regulamentului nr. 1215/2012 reiese că previzibilitatea competenței instanțelor constituie unul dintre obiectivele normelor de competență, întrucât trebuie să permită atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție.

Previzibilitatea astfel urmărită vizează asigurarea securității juridice care constă în consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, FTI Touristik (Element de extraneitate), C‑774/22, EU:C:2024:646, punctul 33].

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că cerința previzibilității nu constituie un criteriu autonom care să se adauge condițiilor prevăzute la articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012. Această cerință este îndeplinită atunci când era previzibil pentru pârâți că riscau să fie acționați în justiție în statul membru în care cel puțin unul dintre ei are domiciliul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 81 și jurisprudența citată).

Principiul securității juridice impune mai exact ca normele de competență specială să fie interpretate în sensul că permit unui pârât bine informat să prevadă în mod rezonabil în fața cărei instanțe, alta decât cea a statului membru în care are domiciliul, ar putea fi acționat în justiție (Hotărârea din 13 iulie 2006, Reisch Montage, C‑103/05, EU:C:2006:471, punctul 25 și jurisprudența citată).

Astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 81-84 din concluzii, previzibilitatea constituie un principiu general care guvernează normele de competență, care este concretizat prin criteriile care trebuie luate în considerare pentru a aprecia existența unei legături strânse, în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012. Prin urmare, noțiunile utilizate de acest regulament nu pot fi interpretate într‑un mod care ar încălca acest principiu. Acesta este respectat în special atunci când situațiile în care există o „legătură atât de strânsă” sunt, în general, previzibile pentru un pârât. În această privință, este suficient ca un pârât atent și avizat să poată prevedea în fața căror instanțe, altele decât cele din statul său de domiciliu, ar putea fi acționat în justiție. În ceea ce privește în special acțiunile în despăgubire întemeiate pe dreptul concurenței, aceasta este situația atunci când un pârât a luat parte la o încălcare unică a articolului 101 TFUE în calitate de parte a unei întreprinderi. Prin această participare, trebuie să se considere că a creat o legătură strânsă cu ceilalți participanți și că putea prevedea în mod rezonabil că va putea fi acționat în justiție în fața instanței de la sediul unui alt membru al acestei întreprinderi.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera b) că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia existența unei „legături atât de strânse”, în sensul acestei dispoziții, între cererile îndreptate împotriva mai multor pârâți, previzibilitatea pentru copârât de a fi acționat în justiție în fața instanței în circumscripția căreia se află pârâtul de bază nu constituie un criteriu autonom, ci trebuie luată în considerare, ca principiu general, în aplicarea normei de competență specială prevăzute de dispoziția menționată.

Prin intermediul celei de a doua întrebări în cauzele C‑672/23 și C‑673/23, precum și al celei de a treia întrebări literele a)-c) din cauza C‑672/23 și al celei de a treia întrebări în cauza C‑673/23, instanța de trimitere solicită în esență Curții să se pronunțe cu privire la măsura în care, în vederea aplicării articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să se țină seama de anumite elemente referitoare la temeinicia acțiunilor principale. Aceasta ridică în special problema dacă este necesar să se ia în considerare șansele de succes ale cererii îndreptate împotriva pârâtului de bază, în special atunci când această cerere urmărește repararea prejudiciului suferit în afara SEE, și dacă, în acest scop, pot fi reținute ca indicii aplicarea prezumției influenței decisive a societăților‑mamă, admisă în dreptul concurenței, precum și împrejurarea că un holding intermediar, care se limitează să dețină și să gestioneze participații, îndeplinește criteriul privind existența unei legături concrete între activitatea sa economică și obiectul încălcării pentru care s‑a stabilit răspunderea societății‑mamă.

Întrucât instanța de trimitere este sesizată cu o întrebare privind competența internațională în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, întrebările menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre nu sunt utile pentru soluționarea acestor litigii decât în măsura în care privesc stabilirea acestei competențe. Din această perspectivă, Curtea trebuie, în lumina jurisprudenței citate la punctul 39 din prezenta hotărâre, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări în cauzele C‑672/23 și C‑673/23, precum și al celei de a treia întrebări literele a)-c) din cauza C‑672/23 și al celei de a treia întrebări în cauza C‑673/23, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia existența unei „legături atât de strânse”, în sensul acestei dispoziții, între cererile îndreptate împotriva mai multor pârâți trebuie să se țină seama de șansele de succes ale cererii îndreptate împotriva pârâtului de bază, în special atunci când prin această cerere se urmărește repararea prejudiciului suferit în afara SEE, ca indiciu care demonstrează că reclamantul nu a creat în mod artificial condițiile de aplicare a acestei dispoziții.

În primul rând, trebuie amintit că, în stadiul verificării competenței internaționale, instanța sesizată nu apreciază nici admisibilitatea, nici temeinicia cererii, ci identifică numai factorii de legătură cu statul forului care justifică competența sa în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 41).

Obiectivul securității juridice impune astfel ca instanța sesizată să se poată pronunța cu privire la propria competență fără a fi constrânsă să procedeze la o examinare pe fond a cauzei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 61, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, FTI Touristik (Element de extraneitate), C‑774/22, EU:C:2024:646, punctul 33 și jurisprudența citată].

În al doilea rând, trebuie arătat că Curtea a statuat totuși că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu poate fi interpretat în sensul că permite unui reclamant să formuleze o cerere împotriva mai multor pârâți numai în scopul sustragerii unuia dintre aceștia de la competența instanțelor din statul în care își are domiciliul și, astfel, să eludeze norma de competență care figurează în această dispoziție, creând sau menținând în mod artificial condițiile aplicării sale (Hotărârea din 7 septembrie 2023, Beverage City Polska, C‑832/21, EU:C:2023:635, punctul 43 și jurisprudența citată).

În această privință, Curtea a considerat că această ipoteză de abuz al normelor de competență este exclusă atunci când există, la data introducerii acțiunii, o legătură strânsă între cererile îndreptate împotriva fiecăruia dintre pârâți, în sensul că este oportună instrumentarea și judecarea lor împreună pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 octombrie 2007, Freeport, C‑98/06, EU:C:2007:595, punctele 52 și 54; Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide, C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 28, precum și Hotărârea din 7 septembrie 2023, Beverage City Polska, C‑832/21, EU:C:2023:635, punctul 44 și jurisprudența citată).

Rezultă că, atunci când cereri conexe, în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, sunt introduse în fața aceleiași instanțe, aceasta nu poate constata o deturnare sau o utilizare abuzivă a acestei norme de competență decât dacă indicii doveditoare îi permit să concluzioneze că solicitantul a creat sau a menținut în mod artificial condițiile de aplicare a dispoziției menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide, C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 29).

În acest scop, nu este suficient ca acțiunea îndreptată împotriva pârâtului de bază să rezulte a fi neîntemeiată. La data introducerii sale, o astfel de acțiune trebuie să fie în mod vădit nefondată sau artificială sau să fie lipsită de orice interes real pentru reclamant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2006, Reisch Montage, C‑103/05, EU:C:2006:471, punctele 31 și 32).

Astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 39 din concluzii, caracterul vădit nefondat al acțiunii introduse împotriva pârâtului de bază poate constitui un indiciu al faptului că reclamantul a creat în mod artificial condițiile pentru aplicarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012.

În al treilea rând, în ceea ce privește problema dacă șansele de succes ale cererii îndreptate împotriva pârâtului de bază pot fi luate în considerare, ca indiciu, pentru a aprecia dacă reclamantul a intenționat să eludeze norma de competență prevăzută la articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie amintit, primo, că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1), cu articolul 2 punctul 6 și cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2014/104, orice persoană fizică sau juridică ce a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență, în sensul articolului 101 TFUE, trebuie să poată solicita și obține repararea integrală a acestui prejudiciu atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciul respectiv și o înțelegere sau o practică interzisă de acest articol 101 (a se vedea în special Hotărârea din 12 decembrie 2019, Otis Gesellschaft ș.a., C‑435/18, EU:C:2019:1069, punctele 22, 23 și 30, precum și jurisprudența citată).

Din moment ce o înțelegere a fost pusă în aplicare în cadrul pieței interne, competența Uniunii de a aplica normele sale de concurență unor astfel de comportamente este acoperită de principiul teritorialității, recunoscut în general în dreptul internațional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 1988, Ahlström Osakeyhtiö ș.a./Comisia, 89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85-129/85, EU:C:1988:447, punctele 17 și 18).

În această privință, aplicarea efectivă a dreptului concurenței al Uniunii pe întreaga piață internă este, astfel cum reiese din considerentul (1) al Directivei 2014/104, necesară pentru a evita denaturarea concurenței în cadrul acestei piețe. Or, acțiunile în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale pot contribui în mod substanțial la menținerea unei concurențe reale în Uniune (a se vedea Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer, C‑360/09, EU:C:2011:389, punctele 29 și jurisprudența citată).

Este lipsit de relevanță faptul că prejudiciul a cărui reparare se solicită s‑a produs în afara teritoriului Uniunii, în măsura în care prezintă o legătură de cauzalitate cu comportamentul anticoncurențial incriminat.

În consecință, faptul că prejudiciul invocat în susținerea unei acțiuni în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de o înțelegere, introdusă în fața unei instanțe a unui stat membru, s‑a produs în afara SEE nu permite, în sine, să se considere că această acțiune este vădit nefondată în stadiul verificării competenței internaționale a instanței sesizate.

Secundo, trebuie amintit că, în ceea ce privește aplicarea prezumției existenței unei influențe decisive exercitate de o societate‑mamă asupra activității economice a filialei sale, din jurisprudența Curții reiese că noțiunea de „întreprindere”, în sensul normelor de concurență ale Uniunii, nu poate avea un domeniu de aplicare diferit după cum este vorba despre aplicarea unor amenzi sau despre exercitarea unor acțiuni în despăgubire pentru încălcarea acestor norme (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial Solutions ș.a., C‑724/17, EU:C:2019:204, punctul 47).

Astfel, punerea în aplicare a normelor de concurență ale Uniunii de către autoritățile publice (public enforcement) pe de o parte, și acțiunile în despăgubire pentru încălcarea acestor norme (private enforcement), pe de altă parte, fac parte dintr‑un sistem unic de punere în aplicare a normelor menționate, care urmărește să sancționeze comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor și să le descurajeze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 37).

Reiese, pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă că prezumția de influență decisivă și de răspundere a societății‑mamă, dezvoltată în cadrul contestării deciziilor Comisiei adoptate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, poate fi aplicată și în cazul unei acțiuni introduse de o persoană fizică sau juridică care susține că a suferit un prejudiciu ca urmare a participării unei societăți la o încălcare a normelor de concurență din dreptul Uniunii, formulată împotriva unei alte societăți care deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului celei dintâi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 39).

Rezultă că prezumția relativă potrivit căreia o societate‑mamă care deține direct sau indirect totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei sale exercită asupra acesteia o influență decisivă poate fi aplicată în acțiunile în despăgubire pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii. Numai în scopul verificării competenței internaționale în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 este suficient ca instanța națională să constate că nu este exclus ca, la momentul introducerii acestei acțiuni în despăgubiri, pârâții în cauză să facă parte din aceeași întreprindere în sensul dreptului concurenței.

Este necesar să se arate, tertio, în ceea ce privește existența unei legături concrete între activitatea economică a unui holding intermediar, care se limitează să administreze și să dețină participații, și obiectul încălcării săvârșite de o societate‑mamă de prim rang, că, astfel cum arată doamna avocată generală la punctul 62 din concluzii, un astfel de holding, considerat izolat, nu face decât să dețină și să administreze acțiuni și nu intervine, ca atare, pe piață.

Cu toate acestea, simplul fapt că persoana căreia îi este imputat comportamentul filialei are forma unui holding nu se opune acestei imputări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, C‑440/11 P, EU:C:2013:514, punctul 43, precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding ș.a./Comisia, C‑501/11 P, EU:C:2013:522, punctele 101-116).

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 57-63 din prezenta hotărâre, activitatea economică a unei filiale poate fi imputată unui holding intermediar atunci când, în pofida personalității sale juridice proprii, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci urmează, în esență, orientările definite de societatea sa mamă. Acesta este în special cazul atunci când o filială a holdingului intermediar, asupra căreia acesta din urmă exercită la rândul său o influență decisivă, desfășoară o activitate economică care are o legătură concretă cu obiectul încălcării săvârșite de societatea‑mamă de prim rang.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare din cauzele C‑672/23 și C‑673/23, precum și la a treia întrebare literele a)-c) în cauza C‑672/23 și la a treia întrebare în cauza C‑673/23 că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia existența unei „legături atât de strânse”, în sensul acestei dispoziții, între cererile îndreptate împotriva mai multor pârâți, nu este necesar să se țină seama de șansele de succes ale cererii îndreptate împotriva pârâtului de bază. Totuși, se poate ține seama de acestea ca indiciu destinat să stabilească faptul că reclamantul nu a creat în mod artificial condițiile de aplicare a acestei dispoziții. Faptul că prejudiciul invocat în cadrul unei cereri de despăgubire pentru înțelegere în fața unei instanțe a unui stat membru s‑a produs în afara SEE nu implică, în sine, în cadrul verificării competenței internaționale a acestei instanțe, că cererea trebuie calificată drept cerere vădit nefondată.

Prin intermediul celei de a patra întrebări litera b), redactată în termeni identici în cauzele C‑672/23 și C‑673/23, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că stabilește atât competența internațională, cât și competența teritorială a instanței dintr‑un stat membru în a cărei rază teritorială are domiciliul pârâtul de bază.

Potrivit articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 „[o] persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o «legătură atât de strânsă», încât să fie oportună examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor”. Această dispoziție vizează astfel instanța de la domiciliul unuia dintre pârâți, astfel cum este identificată de dreptul statului membru în cauză.

Curtea a considerat că referirea la „instanța de la domiciliul” unei părți trebuie înțeleasă, pe de o parte, ca desemnând statul membru ale cărui instanțe sunt competente și, pe de altă parte, ca atribuind în mod direct și imediat instanței de la locul unde s‑a produs prejudiciul atât competența internațională, cât și competența teritorială [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack, C‑386/05, EU:C:2007:262, punctul 30; Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 33; Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctele 37, 38 și 42, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, FTI Touristik (Element de extraneitate), C‑774/22, EU:C:2024:646, punctul 42].

În schimb, atunci când Regulamentul nr. 1215/2012 se referă la „instanțele dintr‑un stat membru”, în special la articolul 4 alineatul (1), la articolul 7 punctul 6 sau la articolul 11 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, această expresie nu privește decât competența internațională a instanțelor din acest stat membru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctele 37, 38 și 42, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, FTI Touristik (Element de extraneitate), C‑774/22, EU:C:2024:646, punctul 42].

În ceea ce privește problema care este instanța competentă din statul membru astfel identificat, reiese din chiar termenii articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, astfel cum au fost interpretați de Curte, că această dispoziție atribuie direct și imediat atât competența internațională, cât și competența teritorială instanței de la locul unde este domiciliat unul dintre pârâți.

Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 92 din concluzii, această interpretare își găsește susținerea în Raportul privind Convenția din 27 septembrie 1968, elaborat de domnul P. Jenard (JO 1979, C 59, p. 44), din care reiese, în ceea ce privește articolul 6 punctul 1 din această convenție, căruia îi corespunde articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, că norma de competență pe care o instituie trebuie înțeleasă în sensul că desemnează în calitate de instanță competentă instanța de la locul în care se află domiciliul unuia dintre pârâți.

O astfel de interpretare îndeplinește de asemenea cerințele bunei administrări a justiției în măsura în care permite atât o gestionare procedurală eficientă a litigiului, administrarea și valorificarea probelor de către o singură instanță, cât și prevenirea riscului unor decizii divergente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2025, Stichting Right to Consumer Justice și Stichting App Stores Bouyms, C‑34/24, EU:C:2025:936, punctul 73).

Trebuie arătat că, ținând seama de specificitățile cauzelor care țin de dreptul concurenței și în special de împrejurarea că introducerea acțiunilor în despăgubire pentru o încălcare a acestui drept necesită în principiu o analiză factuală și economică complexă, regruparea pretențiilor individuale poate facilita atât exercitarea de către persoanele prejudiciate a dreptului la despăgubire, cât și sarcina ce revine instanței sesizate. În contextul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, complexitatea tehnică a normelor aplicabile acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței poate justifica astfel o concentrare de competențe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2025, Stichting Right to Consumer Justice și Stichting App Stores Bouyms, C‑34/24, EU:C:2025:936, punctul 74, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare litera b) că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că stabilește atât competența internațională, cât și competența teritorială a instanței unui stat membru în a cărei rază teritorială are domiciliul pârâtul de bază.

Prin intermediul celei de a patra întrebări litera c), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță dintr‑un stat membru, sesizată inițial în temeiul acestei dispoziții, dar care se consideră necompetentă teritorial să soluționeze acțiunea îndreptată împotriva pârâtului de bază, să își decline competența în favoarea unei alte instanțe din același stat membru, desemnată ca fiind competentă teritorial de dreptul național.

Instanța de trimitere precizează în această privință că este puțin probabil ca, în cauzele pendinte în fața sa, Draka Holding și Smurfit Kappa International să fie pârâții de bază. În opinia sa, această calitate revine altor pârâți, cu sediul în Țările de Jos, dar situați în afara circumscripției rechtsbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam).

În această privință, trebuie amintit că Regulamentul nr. 1215/2012 urmărește, în domeniul cooperării în materie civilă și comercială, consolidarea sistemului simplificat și eficient al normelor privind conflictele de competență, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, pentru a facilita cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (Hotărârea din 6 octombrie 2021, TOTO și Vianini Lavori, C‑581/20, EU:C:2021:808, punctul 67).

Din nicio dispoziție a regulamentului menționat nu reiese că acesta s‑ar opune ca o instanță dintr‑un stat membru să își decline competența în favoarea unei alte instanțe din același stat membru.

Regulamentul menționat nu are ca obiect unificarea normelor de procedură interne ale statelor membre, ci repartizarea competențelor judiciare pentru soluționarea litigiilor în materie civilă și comercială în relațiile dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, TOTO și Vianini Lavori, C‑581/20, EU:C:2021:808, punctul 68).

Pe de altă parte, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în ceea ce privește normele de procedură, trebuie să se facă referire la normele procedurale naționale aplicabile în fața instanței sesizate, cu condiția ca aplicarea acestora să nu aducă atingere efectului util al Regulamentului nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 1995, Shevill ș.a., C‑68/93, EU:C:1995:61, punctul 36).

Rezultă, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 97 din concluzii, că o instanță care se consideră necompetentă în raport cu normele naționale de competență teritorială internă poate, în temeiul acestor norme, să își decline competența în favoarea instanței pe care o consideră competentă, cu condiția ca această declinare de competență să nu aibă ca efect compromiterea aplicării efective a Regulamentului nr. 1215/2012, în special în ceea ce privește norma de competență specială prevăzută la articolul 8 punctul 1 din acesta.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare litera c) că articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță dintr‑un stat membru, sesizată inițial în temeiul acestei dispoziții, dar care se consideră necompetentă din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea îndreptată împotriva pârâtului de bază, să își decline competența în favoarea unei alte instanțe din același stat membru competente să o soluționeze, din moment ce această declinare de competență intervine în conformitate cu normele naționale de procedură și nu aduce atingere efectului util al acestui regulament.

Prin intermediul celei de a patra întrebări litera a) formulate în termeni identici în cauzele C‑672/23 și C‑673/23, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că mai mulți pârâți cu sediul în același stat membru pot fi considerați, împreună, ca reprezentând pârâtul de bază în scopul aplicării acestei dispoziții.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, justificarea unei cereri de decizie preliminară nu o constituie formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu privind dreptul Uniunii (Hotărârea din 3 octombrie 2019, A ș.a., C‑70/18, EU:C:2019:823, punctul 73).

Or, competența teritorială a rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) în cauzele principale nu este condiționată de aspectul dacă mai mulți pârâți stabiliți în același stat membru pot fi considerați împreună pârât de bază în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012. Răspunsul la a patra întrebare litera a) nu este, așadar, susceptibil să exercite nici cea mai mică influență asupra soluționării litigiilor principale și trebuie, prin urmare, să fie considerat ca fiind vădit lipsit de pertinență pentru soluționarea lor.

În consecință, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare litera a).

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

16 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1215/2012

Directiva 2014/104/UE

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑672/23

Cauza C‑673/23

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare litera a)

Cu privire prima întrebare litera b)

Cu privire la a doua întrebare din cauzele C‑672/23 și C‑673/23, precum și cu privire la a treia întrebare literele a)-c) din cauza C‑672/23 și la a treia întrebare în cauza C‑673/23

Cu privire la a patra întrebare litera b)

Cu privire la a patra întrebare litera c)

Cu privire la a patra întrebare litera a)

Cu privire la cheltuielile de judecată