Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 15 ianuarie 2026.#YM împotriva Openbaar Ministerie.#Cererea de decizie preliminară formulată de Rechtbank Amsterdam.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale – Articolul 2 alineatul (4) – Condiția dublei incriminări – Articolul 4 punctul 1 – Motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Articolul 5 punctul 3 – Predare a persoanei în cauză condiționată de o garanție de returnare în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate pronunțată în statul membru emitent – Obiective – Reabilitare socială – Combaterea impunității – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în scopul executării lor într‑un alt stat membru – Articolul 7 alineatele (3) și (4) – Articolul 9 alineatul (1) litera (d) – Temei de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei întemeiat pe lipsa dublei incriminări – Articolul 25 – Executarea sentințelor ca urmare a unui mandat european de arestare.#Cauza C-641/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (4), a articolului 4 punctul 1 și a articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), precum și a articolului 7 alineatul (4), a articolului 9 alineatul (1) litera (d) și a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299 (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2008/909”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri referitoare la executarea în Țările de Jos a unui mandat european de arestare emis de Sąd Okręgowy w Jeleniej Górze, Wydział III Karny (Tribunalul Regional din Jelenia Góra, Secția a treia penală, Polonia) în vederea efectuării urmăririi penale împotriva lui YM, un resortisant polonez.

Considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 are următorul cuprins: „Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.”

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. (2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.”

Articolul 2 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare”, are următorul cuprins, la alineatele (2) și (4): „(2) Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei: – apartenența la o organizație criminală; – terorismul; – traficul de persoane; – exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă; – traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope; – traficul ilicit de arme, muniție și materiale explozive; – corupția; – frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în sensul Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995 [(JO 1995, C 316, p. 49, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51)]; – spălarea produselor infracțiunii; – falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro; – criminalitatea informatică; – infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție; – facilitarea intrării și a șederii ilegale; – omuciderea voluntară, loviturile și vătămările corporale grave; – traficul ilicit de organe și țesuturi umane; – răpirea, sechestrarea și luarea de ostateci; – rasismul și xenofobia; – jafurile organizate sau armate; – traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichitățile și operele de artă; – înșelăciunea; – racketul și extorcarea de fonduri; – contrafacerea și pirateria produselor; – falsificarea de documente administrative și traficul de falsuri; – falsificarea mijloacelor de plată; – traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere; – traficul ilicit de materiale nucleare și radioactive; – traficul de vehicule furate; – violul; – incendierea cu intenție; – infracțiunile de competența Curții Penale Internaționale; – sechestrarea ilegală de aeronave și nave; – sabotajul. […] (4) Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.”

Aceeași decizie‑cadru prevede, la articolul 3, motivele de neexecutare obligatorie a unui mandat european de arestare, iar la articolele 4 și 4a, motivele de neexecutare facultativă a acestuia.

Articolul 4 punctele 1 și 6 din Decizia‑cadru 2002/584 stabilește următoarele motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare: „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare: 1. atunci când, într‑unul dintre cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare; […] […] 6. în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.”

Articolul 5 din această decizie‑cadru, intitulat „Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale”, prevede: „Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții: […] 3. atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.”

Considerentele (9) și (12) ale Deciziei‑cadru 2008/909 enunță: „(9) Executarea condamnării în statul de executare ar trebui să sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate. În vederea dobândirii certitudinii că executarea pedepsei de către statul de executare va contribui la facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate, autoritatea competentă a statului emitent ar trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip. […] (12) Prezenta decizie‑cadru ar trebui de asemenea să se aplice mutatis mutandis executării sentințelor în cazurile în care se aplică articolul 4 [punctul 6] și articolul 5 [punctul 3] din Decizia‑cadru [2002/584]. Aceasta înseamnă, printre altele, că, fără să aducă atingere deciziei‑cadru respective, statul de executare ar putea verifica existența motivelor de nerecunoaștere și neexecutare, astfel cum sunt prevăzute la articolul 9 din prezenta decizie‑cadru, inclusiv verificarea dublei incriminări, în măsura în care statul de executare face o declarație în temeiul articolului 7 alineatul (4) din prezenta decizie‑cadru, drept o condiție pentru recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești în vederea stabilirii fie a predării persoanei, fie a executării pedepsei în cazurile în care se aplică articolul 4 [punctul 6] din Decizia‑cadru [2002/584].”

Articolul 3 din Decizia‑cadru 2008/909, intitulat „Scopul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.”

Articolele 4 și 5 din această decizie‑cadru prevăd criteriile și procedura de transmitere a unei hotărâri judecătorești și a unui certificat unui alt stat membru.

Articolul 7 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Dubla incriminare”, prevede la alineatele (1), (3) și (4): „(1) Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul emitent cu o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite de legislația statului emitent, duc la recunoașterea hotărârii judecătorești și la executarea sentinței pronunțate, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei: – participarea la un grup criminal organizat; – terorismul; – traficul de persoane; – exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă; – traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope; – traficul ilicit de arme, muniții și substanțe explozive; – corupția; – frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene în sensul Convenției din 26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene […]; – spălarea produselor infracțiunii; – falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro; – faptele legate de criminalitatea informatică; – infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariție și de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție; – facilitarea intrării și a șederii ilegale; – omorul, loviturile și vătămările corporale grave; – traficul ilicit de organe și țesuturi umane; – răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal și luarea de ostateci; – rasismul și xenofobia; – furtul organizat sau armat; – traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichități și opere de artă; – înșelăciunea; – tâlhărie și extorcare de fonduri; – contrafacerea și pirateria produselor; – falsificarea de acte oficiale și uz de fals; – falsificarea de mijloace de plată; – traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere; – traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive; – traficul de vehicule furate; – violul; – incendierea cu intenție; – crimele care țin de competența Curții Penale Internaționale; – sechestrarea ilegală de aeronave și nave; – sabotajul. […] (3) Pentru alte infracțiuni decât cele aflate sub incidența alineatului (1), statul de executare poate condiționa recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei de faptul că hotărârea trebuie să se refere la fapte care să reprezinte o infracțiune și în temeiul legislației statului de executare, oricare ar fi elementele constitutive ale acesteia și oricum ar fi descrisă. (4) Fiecare stat membru poate, la adoptarea prezentei decizii‑cadru sau ulterior, să declare printr‑o declarație notificată Secretariatului General al Consiliului că nu va aplica alineatul (1). Orice astfel de declarație poate fi retrasă în orice moment. Declarațiile sau retragerile de declarații se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”

Potrivit articolului 8 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, intitulat „Recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei”: „Autoritatea competentă din statul de executare a sentinței recunoaște o hotărâre judecătorească transmisă în conformitate cu articolul 4 și conform procedurii enunțate la articolul 5 și ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei, cu excepția cazurilor în care decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 9.”

Articolul 9 din această decizie‑cadru, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare”, prevede la alineatul (1) litera (d): „(1) Autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei, în cazul în care: […] (d) hotărârea judecătorească se referă la fapte care nu ar constitui o infracțiune în temeiul legislației statului de executare, în cazurile menționate la articolul 7 alineatul (3) și, dacă statul de executare a făcut o declarație în temeiul articolului 7 alineatul (4), în cazurile menționate la articolul 7 alineatul (1). […]”

Articolul 25 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Executarea sentințelor ca urmare a unui mandat european de arestare”, are următorul cuprins: „Fără a aduce atingere [Deciziei‑cadru 2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 [punctul 6] din decizia‑cadru respectivă sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 [punctul 3] din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

Printr‑o declarație din 20 septembrie 2012 notificată Secretariatului General al Consiliului în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2008/909, Regatul Țărilor de Jos a arătat că nu va aplica articolul 7 alineatul (1) din această decizie‑cadru.

Wet tot implementatie van het kaderbesluit van de Raad van de Europese Unie betreffende het Europees aanhoudingsbevel en de procedures van overlevering tussen de lidstaten van de Europese Unie (Overleveringswet) (Legea de punere în aplicare a Deciziei‑cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene) din 29 aprilie 2004 (Stb. 2004, nr. 195), care transpune în dreptul neerlandez Decizia‑cadru 2002/584, în versiunea acesteia aplicabilă în cauza principală (denumită în continuare „OLW”), prevede la articolul 6: „1. Predarea unui resortisant neerlandez poate fi autorizată în măsura în care aceasta este solicitată în scopul unei anchete penale îndreptate împotriva sa și în măsura în care, în opinia autorității judiciare de executare, este garantat că, dacă acesta este condamnat, în statul membru emitent, la [o pedeapsă sau la o măsură de siguranță privativă] de libertate necondiționată în ceea ce privește faptele pentru care predarea poate fi autorizată, acesta va putea executa pedeapsa respectivă în Țările de Jos. […] 3. Alineatul 1 se aplică de asemenea unui resortisant străin care, în cursul audierii de către rechtbank [(Tribunalul)], demonstrează că a avut reședința legală timp de cel puțin cinci ani în mod neîntrerupt în Țările de Jos în sensul articolului 8 partea introductivă și literele a)-e) și l) din [Wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenwet 2000) (Legea din 2000 privind străinii) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495)] în măsura în care poate fi urmărit penal în Țările de Jos pentru faptele care stau la baza mandatului european de arestare și în măsura în care se așteaptă ca acesta să nu își piardă dreptul de ședere în Țările de Jos ca urmare a unei pedepse sau a unei măsuri pronunțate împotriva lui după predarea sa. Eventualele documente justificative trebuie depuse în timp util înainte de audierea de către rechtbank [(Tribunalul)].”

Articolul 7 din OLW prevede: „1. Predarea poate fi autorizată în scopul: a. unei anchete penale inițiate de autoritățile din statul membru emitent sau de Parchetul European prevăzut la articolul 1 din [Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (JO 2017, L 283, p. 1)] în legătură cu prezumția că, potrivit autorității judiciare emitente, persoana căutată a săvârșit: 1° o faptă care constituie, potrivit dreptului statului membru emitent, o infracțiune calificată, care figurează de asemenea în lista din anexa 1 la prezenta lege și care este susceptibilă, potrivit dreptului statului membru emitent, [de o pedeapsă sau de o măsură de siguranță privativă] de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani sau 2° o altă faptă care, atât în conformitate cu dreptul statului membru emitent, cât și în conformitate cu dreptul neerlandez, este susceptibilă de pedeapsă și pentru care dreptul statului membru emitent prevede [o pedeapsă sau o măsură de siguranță privativă] de libertate cu o durată maximă de cel puțin 12 luni; b. executării [unei pedepse sau unei măsuri de siguranță privative] de libertate cu o durată de patru luni sau cu o durată mai mare, care trebuie executată de persoana căutată pe teritoriul statului membru emitent pentru o faptă precum cea prevăzută la punctul 1° sau la punctul 2°. […]”

Wet wederzijdse erkenning en tenuitvoerlegging vrijheidsbenemende en voorwaardelijke sancties (Legea privind recunoașterea și executarea reciprocă a condamnărilor la pedepse privative de libertate cu sau fără suspendare) din 12 iulie 2012 (Stb. 2012, nr. 333), care transpune în dreptul neerlandez Decizia‑cadru 2008/909, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „WETS”), prevede la articolul 1:1: „În sensul prezentei legi și al dispozițiilor care se întemeiază pe aceasta, se aplică următoarele definiții: a. «ministru»: ministrul securității și justiției; […]”

Potrivit articolului 2:11 din WETS: „1. Ministrul transmite hotărârea judecătorească și certificatul către advocaat‑generaal bij het ressortsparket (avocatul general de la parchetul de pe lângă curtea de apel), cu excepția cazului în care consideră de la început că există motive pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești. 2. Avocatul general prezintă fără întârziere hotărârea judecătorească și certificatul Camerei specializate a Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden, Țările de Jos) prevăzute la articolul 67 din Wet op de rechterlijke organisatie [(Legea privind organizarea judiciară) din 18 aprilie 1827 (Stb. 1827, nr. 20)]. El depune în fața acesteia eventualele sale observații privind documentele sus‑menționate într‑un termen de 14 zile de la data la care el i‑a prezentat documentele. 3. Camera specializată a Curții de Apel apreciază: a. dacă există motive pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești în aplicarea articolului 2:13 alineatul 1; […] 7. În termen de șase săptămâni de la data la care a primit hotărârea judecătorească și certificatul, Camera specializată a Curții de Apel transmite ministrului aprecierea scrisă și motivată pe care a făcut‑o în temeiul alineatului 3.”

Articolul 2:12 din WETS este redactat după cum urmează: „1. Ministrul decide cu privire la recunoașterea hotărârii judecătorești ținând seama de aprecierea Camerei specializate a Curții de Apel. […]”

Articolul 2:13 din această lege prevede: „1. Se refuză recunoașterea hotărârii judecătorești atunci când: […] f. fapta pentru care [pedeapsa sau măsura de siguranță privativă] de libertate a fost pronunțată nu ar fi fost susceptibilă de pedeapsă în dreptul neerlandez dacă ar fi fost săvârșită în Țările de Jos. […]”

Sąd Okręgowy w Jeleniej Górze, Wydział III Karny (Tribunalul Regional din Jelenia Góra, Secția a treia penală, Polonia) a emis două mandate europene de arestare împotriva lui YM în vederea efectuării urmăririi penale, unul datat 9 noiembrie 2020, iar celălalt datat 9 mai 2023.

În calitate de autoritate judiciară de executare, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), care este instanța de trimitere, este chemat să se pronunțe cu privire la executarea celor două mandate europene de arestare.

Această instanță precizează însă că trimiterea sa preliminară privește numai al doilea dintre mandatele menționate. Acesta a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale împotriva persoanei în cauză cu privire la o singură faptă, și anume neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligației sale de întreținere față de fiul său minor, în conformitate cu hotărârile pronunțate în această privință de instanțele poloneze.

Autoritatea judiciară emitentă nu a calificat această faptă ca fiind una dintre infracțiunile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, susceptibilă să conducă la predarea persoanei în cauză fără verificarea dublei incriminări. În această privință, deși instanța de trimitere a constatat că această faptă nu constituia o infracțiune potrivit dreptului neerlandez, ea are în vedere posibilitatea de a nu se prevala de motivul de neexecutare facultativă, bazat pe o astfel de constatare, care este prevăzut la articolul 4 punctul 1 din această decizie‑cadru.

Astfel, instanța menționată apreciază că, având în vedere că persoana în cauză, resortisant polonez, a avut reședința legală și în mod neîntrerupt în Țările de Jos timp de mai mult de cinci ani, trebuie să se considere că această persoană este un „rezident” al Regatului Țărilor de Jos în sensul articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

În plus, aceeași instanță constată că persoana în cauză are legături strânse cu Regatul Țărilor de Jos, astfel încât executarea în acest stat membru a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate eventual pronunțate în Polonia după predarea acesteia ar contribui la creșterea șanselor sale de reabilitare socială. Instanța de trimitere arată, în această privință, că persoana respectivă are reședința în Țările de Jos de aproximativ 12 ani, a beneficiat în ultimii ani de venituri substanțiale, stăpânește bine limba neerlandeză și, deși în prezent nu are un loc de muncă, are intenția de a urma un curs de formare ca instructor de fitness.

Deși, în cadrul cererii sale de decizie preliminară, instanța de trimitere adresase inițial trei întrebări preliminare, aceasta a adoptat la 13 februarie 2024 o decizie de retragere a primei și a celei de a doua întrebări, depusă la Curte la 26 februarie 2024. Potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, această decizie de retragere parțială este urmarea depunerii de către guvernul neerlandez, la 21 decembrie 2023, a unui proiect de lege intitulat „Wet herimplementatie Europees strafrecht” (Legea privind noua transpunere a dreptului penal al Uniunii), a cărui adoptare ar permite rezolvarea problemelor de transpunere a Deciziei‑cadru 2002/584 care făceau obiectul primelor două întrebări adresate de această instanță.

În ceea ce privește a treia întrebare preliminară, care este în prezent singura la care Curtea este invitată să răspundă, instanța de trimitere menționează că aceasta vizează situația în care un mandat european de arestare este emis pentru o faptă prevăzută la articolul 2 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 și care nu constituie o infracțiune potrivit dreptului statului membru de executare. Astfel cum s‑a arătat la punctul 26 din prezenta hotărâre, în măsura în care această din urmă instanță are în vedere posibilitatea de a nu se prevala de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 1 din această decizie‑cadru, ea evocă facultatea oferită de articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru menționată, care i‑ar permite să supună predarea persoanei în cauză condiției ca aceasta să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate eventual pronunțată în privința sa în statul membru emitent.

În această privință, instanța menționată precizează că, în temeiul reglementării neerlandeze aplicabile la data deciziei de trimitere, recunoașterea unei sancțiuni pronunțate într‑un alt stat membru decât Regatul Țărilor de Jos este refuzată în mod automat atunci când fapta pentru care a fost pronunțată pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate nu ar constitui o infracțiune potrivit dreptului neerlandez dacă ar fi săvârșită pe teritoriul acestui stat.

În consecință, atunci când un mandat european de arestare este emis în vederea efectuării urmăririi penale pentru fapte care nu sunt susceptibile de pedeapsă în dreptul neerlandez, iar acest mandat de arestare este executat condiționând predarea persoanei în cauză de o garanție de returnare în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, această persoană nu ar putea, în pofida a ceea ce prevede această dispoziție, să execute în Țările de Jos pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate eventual pronunțată în statul membru emitent.

Or, instanța de trimitere apreciază că această situație este contrară dreptului Uniunii. Ea consideră în această privință că, în măsura în care articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede un temei facultativ de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei, statele membre ar trebui, în cadrul transpunerii acestei dispoziții în ordinea lor juridică, să acorde o marjă de apreciere autorităților competente, fără a conferi acestui temei de refuz un caracter imperativ. Această instanță adaugă că temeiul de refuz menționat ar trebui să facă obiectul unei interpretări stricte, în conformitate cu obiectivul de facilitare a reabilitării sociale a persoanei în cauză, astfel cum este urmărit de decizia‑cadru menționată.

De altfel, în ipoteza punerii în aplicare a unei garanții de returnare pentru o faptă care nu constituie infracțiune în temeiul dreptului statului membru de executare, instanța menționată se îndoiește de compatibilitatea unei astfel de marje de apreciere cu dreptul Uniunii. Astfel, într‑o asemenea situație, imposibilitatea de a executa pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos ar putea fi contrară articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909.

În această privință, aceeași instanță consideră că, în conformitate cu acest articol 25, dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 prevalează asupra celor ale Deciziei‑cadru 2008/909. În plus, ar reieși din cuprinsul punctului 41 din Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191), că articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 permite, în situații specifice, autorității judiciare de executare să decidă că o pedeapsă aplicată în statul membru emitent trebuie să fie executată pe teritoriul statului membru de executare.

În aceste condiții, instanța de trimitere consideră că, atunci când autoritatea judiciară de executare a renunțat să invoce motivul de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare întemeiat pe dubla incriminare, astfel cum este prevăzut la articolul 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, dar a condiționat predarea persoanei în cauză de o garanție de returnare pentru a spori șansele de reabilitare socială ale acestei persoane, în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din această decizie‑cadru, dreptul Uniunii se opune ca autoritatea competentă din statul membru de executare să refuze ulterior recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei pronunțate în statul membru emitent invocând temeiul de refuz bazat pe dubla incriminare, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909.

Potrivit acestei instanțe, într‑un astfel de caz, refuzul executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate pronunțate în statul membru emitent ar fi contrar obiectivului urmărit de articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, și anume sporirea șanselor de reabilitare socială a persoanei condamnate, și ar priva această dispoziție de orice efect util.

În plus, instanța menționată precizează că răspunsul la această întrebare va influența decizia sa de a preda sau de a nu preda persoana în cauză autorităților statului membru emitent. În special, în ipoteza în care Curtea ar concluziona că dreptul Uniunii nu se opune aplicării dispozițiilor naționale în cauză, aceeași instanță arată că și‑ar putea reconsidera intenția de a preda această persoană autorităților poloneze sub rezerva unei garanții de returnare. În acest caz, astfel, nu ar exista garanția că persoana menționată poate executa în Țările de Jos, pentru a‑i spori șansele de reabilitare socială, pedeapsa sau măsura privativă de libertate care ar fi eventual pronunțată împotriva sa în Polonia.

Prin urmare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în etapa de punere în aplicare a garanției de returnare, astfel cum este prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, recunoașterea și executarea în Țările de Jos a pedepsei sau a măsurii privative de libertate care ar fi eventual pronunțată în Polonia este susceptibilă să se lovească de lipsa incriminării faptei în dreptul neerlandez.

În decizia sa de retragere parțială menționată la punctul 29 din prezenta hotărâre, această instanță expune mai precis motivele pentru care consideră că o modificare a reglementării neerlandeze care ar conferi un caracter facultativ temeiului de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 nu ar elimina însă problema care face obiectul celei de a treia întrebări preliminare.

Astfel, potrivit instanței menționate, chiar și într‑o asemenea situație, ministrul și‑ar menține competența de a refuza de la bun început recunoașterea hotărârii emise de autoritățile statului membru emitent și, prin urmare, returnarea persoanei în cauză în Țările de Jos pentru motivul lipsei incriminării faptei în dreptul neerlandez, în conformitate cu prevederile articolului 2:11 alineatul 1 și ale articolului 2:13 alineatul 1 litera f) din WETS. În plus, chiar presupunând că ministrul nu exercită această competență, aceeași instanță arată că Camera specializată a Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden) ar dispune în continuare de facultatea de a refuza recunoașterea și, prin urmare, returnarea persoanei condamnate în cauză în Țările de Jos ca urmare a lipsei incriminării faptei respective în dreptul neerlandez, precizând totodată că, în temeiul articolului 2:12 alineatul 1 din WETS, ministrul ar fi obligat să respecte un astfel de refuz.

În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 9 alineatul (1) [litera (d)] din Decizia‑cadru [2008/909] coroborat cu articolul 25 din această decizie‑cadru, precum și cu articolul 4 punctul 1 și cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru [2002/584] se opune ca un stat membru care a aplicat articolul 7 alineatul (4) din Decizia‑cadru [2008/909] să transpună dispoziția menționată anterior de așa manieră încât, după ce autoritatea judiciară de executare a permis [predarea] [persoanei în cauză] în vederea [efectuării] urmăririi penale către statul membru emitent, [condiționând această predare de] o garanție de returnare, pentru o faptă în sensul articolului 2 alineatul (4) din Decizia‑cadru [2002/584] care nu constituie infracțiune în temeiul dreptului statului membru de executare, însă cu privire la care autoritatea judiciară de executare a renunțat în mod expres să refuze predarea [acestei persoane] pentru acest motiv, alte autorități ale statului membru de executare (în calitate de stat de executare) trebuie sau pot să refuze ulterior recunoașterea și executarea pedepsei sau măsurii de siguranță privative de libertate care a fost impusă în statul membru emitent pentru acea faptă, pentru motivul lipsei incriminării în cadrul dreptului statului membru de executare (în calitate de stat de executare), și, prin urmare, acestea trebuie sau pot să refuze punerea în aplicare a garanției de returnare?”

Cu titlu introductiv, trebuie observat că, printre diversele dispoziții ale dreptului Uniunii menționate în întrebarea adresată, instanța de trimitere evocă ipoteza unui stat membru care a aplicat articolul 7 alineatul (4) din Decizia 2008/909. Conform acestei dispoziții, fiecare stat membru poate să declare, la adoptarea acestei decizii‑cadru sau ulterior, printr‑o declarație notificată Secretariatului General al Consiliului că nu va aplica alineatul (1) al acestui articol, care prevede că infracțiunile prevăzute în acesta duc la recunoașterea hotărârii judecătorești și la executarea sentinței pronunțate, în condițiile deciziei‑cadru menționate și fără verificarea dublei incriminări a faptei.

Cu toate acestea, în speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere, astfel cum sunt menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre, reiese că mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal a fost emis împotriva persoanei în cauză în vederea efectuării urmăririi penale cu privire la nerespectarea de către aceasta din urmă a obligației de întreținere față de fiul său minor. Prin urmare, trebuie să se constate că infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare menționat nu figurează printre infracțiunile vizate la articolul 7 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, astfel încât faptul că, după cum reiese din cuprinsul punctului 16 din prezenta hotărâre, printr‑o declarație din 20 septembrie 2012 notificată Secretariatului General al Consiliului în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2008/909, Regatul Țărilor de Jos a indicat că nu va aplica articolul 7 alineatul (1) din această decizie‑cadru nu are incidență asupra soluției care trebuie dată în litigiul principal.

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin întrebarea sa, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (1) litera (d) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede obligația sau facultatea autorității competente a unui stat membru de a se prevala de acest articol 9 alineatul (1) litera (d) pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei pronunțate într‑un alt stat membru pentru motivul că se referă la fapte care nu ar constitui o infracțiune potrivit dreptului primului stat membru, în condițiile în care autoritatea judiciară de executare a acestui stat membru a decis în prealabil să execute mandatul european de arestare care a condus la această hotărâre și la această condamnare, – pe de o parte, renunțând să se prevaleze de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, care se întemeiază de asemenea pe lipsa dublei incriminări, pentru o infracțiune care intră sub incidența articolului 2 alineatul (4) din această decizie‑cadru, și – pe de altă parte, supunând predarea persoanei în cauză, în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, condiției ca această persoană, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate pronunțată în privința sa în statul membru emitent.

În această privință, ținând seama de explicațiile furnizate de această instanță în ceea ce privește reglementarea neerlandeză aplicabilă litigiului principal, rezumate la punctele 31 și 32 din prezenta hotărâre, trebuie să se aprecieze, într‑o primă etapă, dacă motivul de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, poate fi transpus în ordinea juridică a statelor membre, astfel încât să oblige autoritatea competentă din statul de executare să refuze în mod automat recunoașterea oricărei hotărâri de condamnare pentru fapte care nu ar constitui o infracțiune potrivit dreptului național al acestui stat. În funcție de această apreciere, ar fi necesar să se examineze, într‑o a doua etapă, eventuala marjă de apreciere de care dispune această din urmă autoritate în aplicarea acestui motiv de refuz unui caz individual, în urma predării persoanei în cauză, condiționată de o garanție de returnare, în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie subliniat că, conform unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul în care se înscrie aceasta și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea din 30 octombrie 2025, Tomann,C‑134/24, EU:C:2025:839, punctul 55 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, mai întâi, articolul 7 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2008/909, acesta prevede că, „[p]entru alte infracțiuni decât cele aflate sub incidența alineatului (1), statul de executare poate condiționa recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei de faptul că hotărârea trebuie să se refere la fapte care să reprezinte o infracțiune și în temeiul legislației statului de executare, oricare ar fi elementele constitutive ale acesteia și oricum ar fi descrisă”.

La rândul său, articolul 9 alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru menționată prevede printre altele că autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei în cazurile menționate la articolul 7 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru.

Astfel, din formularea acestor două dispoziții, în special din utilizarea în ambele a verbului „a putea”, rezultă că autoritatea judiciară de executare trebuie ea însăși să dispună de o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă trebuie sau nu să refuze recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei pentru motivele menționate la acest articol 9 [a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 43].

În consecință, atunci când optează pentru transpunerea unuia sau a mai multe dintre motivele de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 9 menționat, statele membre nu pot prevedea că autoritățile judiciare din statul de executare sunt obligate să refuze recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei care intră în mod formal în domeniul de aplicare al motivelor menționate, fără a avea posibilitatea de a lua în considerare împrejurările specifice fiecărei spețe [a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 44].

Este necesar să se arate, în continuare, că această interpretare este confirmată de contextul în care se înscrie articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909.

În această privință, trebuie amintit că principiul recunoașterii reciproce implică, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din această decizie‑cadru, că, în principiu, autoritatea competentă din statul de executare recunoaște hotărârea judecătorească ce i‑a fost transmisă și ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei (Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Grundza,C‑289/15, EU:C:2017:4, punctul 42).

Rezultă că condiția dublei incriminări reprezintă o excepție de la regula generală a recunoașterii hotărârii judecătorești și a executării pedepsei. Prin urmare, domeniul de aplicare al temeiului de refuz al recunoașterii hotărârii judecătorești și al executării pedepsei, întemeiat pe lipsa dublei incriminări, astfel cum este vizat la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru menționată, trebuie interpretat în mod strict, în scopul limitării cazurilor de nerecunoaștere și de neexecutare (Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Grundza,C‑289/15, EU:C:2017:4, punctul 46).

Or, întrucât o marjă de apreciere trebuie rezervată autorității competente din statul de executare în conformitate cu interpretarea reținută la punctul 50 din prezenta hotărâre, această autoritate trebuie să aibă posibilitatea, atunci când faptele în cauză nu constituie o infracțiune potrivit legislației statului de executare, să decidă totuși, în anumite cazuri, să nu se prevaleze de acest motiv de refuz pentru a asigura recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei.

În sfârșit, în ceea ce privește interpretarea articolului 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, având în vedere obiectivul urmărit de această decizie‑cadru, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, scopul acesteia este de a stabili normele în temeiul cărora, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate, un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa (Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Grundza,C‑289/15, EU:C:2017:4, punctul 50).

Interpretarea articolului 9 alineatul (1) litera (d) din aceeași decizie‑cadru reținută la punctul 50 din prezenta hotărâre contribuie tocmai la realizarea acestui obiectiv, din moment ce, făcând uz de marja sa de apreciere, autoritatea competentă din statul de executare ar putea alege să nu invoce motivul de nerecunoaștere și de neexecutare întemeiat pe condiția dublei incriminări pentru motivul că executarea pedepsei pe teritoriul statului de executare ar contribui la facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate.

Având în vedere considerațiile prezentate la punctele 48-57 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede obligația autorității competente a unui stat membru de a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești și de a executa pedeapsa pronunțată într‑un alt stat membru pentru motivul că privesc fapte care nu ar constitui o infracțiune potrivit dreptului primului stat membru, fără a recunoaște autorității competente din statul membru de executare vreo marjă de apreciere în această privință.

Având în vedere interpretarea reținută la punctul anterior, trebuie analizat, într‑o a doua etapă, astfel cum s‑a arătat la punctul 46 din prezenta hotărâre, aspectul dacă dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 și în special articolul 4 punctul 1, precum și articolul 5 punctul 3 din aceasta coroborate cu articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 se opun ca autoritatea competentă din statul membru de executare să aibă posibilitatea de a refuza, în aplicarea temeiului prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din această din urmă decizie‑cadru, recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei atunci când, anterior, autoritatea judiciară de executare din același stat membru, pe de o parte, a renunțat să se prevaleze de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, întemeiat pe lipsa dublei incriminări, și, pe de altă parte, a condiționat predarea persoanei în cauză de o garanție de returnare, în conformitate cu acest articol 5 punctul 3.

În această privință, trebuie amintit de la început că Decizia‑cadru 2002/584 vizează, prin introducerea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii Europene de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 39 și jurisprudența citată].

În domeniul reglementat de această decizie‑cadru, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, după cum reiese printre altele din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru [Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 40 și jurisprudența citată].

Prin urmare, pe de o parte, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte. Pe de altă parte, în timp ce executarea unui mandat european de arestare constituie principiul, refuzul executării acestuia este conceput ca o excepție, care trebuie, așadar, să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 41 și jurisprudența citată].

Referitor la asemenea motive, această decizie‑cadru prevede la articolul 3 motivele de neexecutare obligatorie a unui mandat european de arestare, iar la articolele 4 și 4a, motivele de neexecutare facultativă a acestuia.

La rândul său, articolul 5 din decizia‑cadru menționată prevede garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale. Astfel, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru, atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi supusă condiției ca persoana în cauză, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate care a fost pronunțată în privința sa în statul membru emitent.

Referitor la incidența unei astfel de garanții de predare asupra punerii în aplicare, în stadiul recunoașterii hotărârii de condamnare, a motivului de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, trebuie amintit că, la fel ca Decizia‑cadru 2002/584, Decizia‑cadru 2008/909 concretizează, în domeniul penal, principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce, care impun, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecărui stat membru să considere, în afara unor situații excepționale, că celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept. Această din urmă decizie‑cadru consolidează astfel cooperarea judiciară în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală atunci când persoanele au fost condamnate la pedepse sau la măsuri care implică privarea de libertate în alt stat membru, în vederea facilitării reabilitării lor sociale [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 45, precum și jurisprudența citată].

De altfel, astfel cum a statuat deja Curtea, nimic nu permite să se considere că legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să prevadă două sisteme juridice distincte în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală, în funcție de existența sau inexistența unui mandat european de arestare [Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 48].

Din articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909, citit în lumina considerentului (12) al acesteia, reiese că această decizie‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale Deciziei‑cadru 2002/584, executării pedepselor, printre altele atunci când, acționând în cadrul articolului 5 punctul 3 din această din urmă decizie‑cadru, un stat membru a impus drept condiție pentru executarea unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale în statul emitent returnarea persoanei în cauză în statul de executare pentru a executa acolo pedeapsa care a fost pronunțată în statul emitent [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 49].

De altfel, legiuitorul Uniunii acordă, la acest articol 5 punctul 3, o importanță deosebită posibilității creșterii șanselor de reabilitare socială a resortisantului sau a rezidentului statului membru de executare, permițându‑i să execute, pe teritoriul acestuia, pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate care, ca urmare a predării sale, în executarea unui mandat european de arestare, ar fi pronunțată în privința sa în statul membru emitent [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare), C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 48].

Astfel, ținând seama de identitatea obiectivului urmărit, pe de o parte, de posibilitatea de a condiționa predarea persoanei în cauză de o garanție de returnare în temeiul articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 și, pe de altă parte, de normele prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909, și anume acela care constă în facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate într‑un alt stat membru, este necesar să se considere că, atunci când o autoritate judiciară a statului de executare dorește să aplice temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din această din urmă decizie‑cadru, ea trebuie să țină seama de aceste norme [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 47].

În același mod, reiese din partea (f) a modelului de certificat care figurează în anexa I la Decizia‑cadru 2008/909 că, în stadiul recunoașterii hotărârii de condamnare în cadrul acestei decizii‑cadru, autoritatea competentă trebuie să țină seama de garanția de returnare, acest certificat trebuind să facă trimitere la garanția menționată atunci când predarea a fost condiționată de aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA), C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 58].

În plus, în cadrul deciziei sale de punere în aplicare a mecanismului de predare a persoanei în cauză, supusă unei garanții de returnare, astfel cum este prevăzut la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația acestei persoane, susceptibile să indice dacă între aceasta și statul membru de executare există legături care să demonstreze că este suficient de integrată în acest stat și dacă, prin urmare, executarea în statul membru respectiv a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent ar contribui la creșterea șanselor sale de reabilitare socială după executarea acestei pedepse sau a acestei măsuri de siguranță. Printre aceste elemente figurează legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care persoana menționată le întreține cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în acest stat membru [a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 noiembrie 2023, PY (Resortisant al unei țări terțe în statul membru de executare),C‑636/22, EU:C:2023:899, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată].

În consecință, revine autorității judiciare de executare să aprecieze, luând în considerare împrejurările specifice ale cazului în cauză, dacă legăturile persoanei în cauză cu statul membru de executare sunt suficiente pentru ca obiectivul de reabilitare socială urmărit de articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 să fie mai în măsură să fie atins în cazul în care persoana menționată ar executa pedeapsa care i‑ar putea fi aplicată în acest stat membru [a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 noiembrie 2023, PY (Resortisant al unei țări terțe în statul membru de executare),C‑636/22, EU:C:2023:899, punctul 39].

În cadrul acestei aprecieri, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctele 73 și 74 din concluzii, autoritatea judiciară de executare trebuie să evalueze comparativ mai multe interese, precum cele legate de reabilitarea socială a persoanei în cauză după o eventuală condamnare, de necesitatea de a evita impunitatea acestei persoane și de lipsa dublei incriminări. Prin urmare, dacă această autoritate decide să pună în aplicare mecanismul de predare a persoanei în cauză, supusă unei garanții de returnare, astfel cum este prevăzut la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, renunțând să se prevaleze de motivul de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 1 din această decizie‑cadru, trebuie dedus că ea consideră că interesele legate de combaterea impunității acestei persoane și de reabilitarea socială a acesteia prevalează asupra constatării potrivit căreia fapta în cauză nu constituie infracțiune în temeiul dreptului său național. Or, adoptarea unei astfel de decizii implică în mod necesar luarea în considerare a tuturor dispozițiilor relevante în această privință atât din decizia‑cadru menționată, cât și din Decizia‑cadru 2008/909.

Din ceea ce precedă și în special din logica inerentă mecanismului de predare a persoanei în cauză, condiționată de o garanție de returnare, prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, rezultă că punerea în aplicare a acestui mecanism se întemeiază, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 78 din concluzii, pe angajamentul implicit al statului membru de executare de a executa în principiu pedeapsa sau măsura privativă de libertate care va fi eventual pronunțată în statul membru emitent în urma acestei predări.

Prin urmare, pentru a garanta cel mai bine că acest angajament este respectat, precum și că are efect – și, pe cale de consecință, a asigura, pe de o parte, respectarea principiului încrederii reciproce care, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 65 din prezenta hotărâre, stă la baza Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909, precum și, pe de altă parte, buna funcționare a sistemelor de recunoaștere reciprocă instituite de acestea –, este necesar să se considere că facultatea autorității competente din statul de executare de a invoca motivul de nerecunoaștere și de neexecutare care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 ar trebui să fie strict limitată la punerea în aplicare a garanției de returnare prevăzute la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

Obiectivul urmărit de acest articol 5 punctul 3, precum și cele urmărite, într‑un mod mai general, de Deciziile‑cadru 2002/584 și 2008/909 militează de asemenea în favoarea interpretării expuse la punctul anterior din prezenta hotărâre.

În această privință, în ceea ce privește, în primul rând, obiectivul care constă în favorizarea integrării sociale a persoanei în cauză, trebuie arătat că, în cazul în care facultatea oferită autorității competente din statul de executare, în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, de a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei nu ar fi strict limitată, garanția de returnare care a fost impusă în stadiul predării acestei persoane, în temeiul articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, ar risca să fie lipsită de efect util, astfel încât obiectivul menționat, care justifică declanșarea mecanismului de predare a persoanei menționate, condiționată de această garanție de returnare, ar putea fi compromis în stadiul recunoașterii de către această autoritate a hotărârii de condamnare.

Mai mult, astfel cum Curtea a statuat deja, relația prevăzută de legiuitorul Uniunii între Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909 trebuie să contribuie la atingerea obiectivului care constă în facilitarea reabilitării sociale a persoanei în cauză. În fond, o asemenea reabilitare este nu numai în interesul persoanei condamnate, ci și în cel al Uniunii în general [Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare), C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 51 și jurisprudența citată].

Astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 82 din concluzii, o asemenea abordare consolidează necesitatea de a interpreta temeiul de refuz menționat la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 în mod strict atunci când mecanismul de predare a persoanei în cauză, supusă unei garanții de returnare, este pus în aplicare în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul care constă în evitarea impunității persoanei în cauză, trebuie amintit în această privință că, astfel cum s‑a arătat la punctul 60 din prezenta hotărâre, Decizia‑cadru 2002/584 urmărește să introducă un nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală. Astfel, conform articolului 1 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, obiectul mecanismului mandatului european de arestare este să permită arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca, având în vedere obiectivul urmărit de respectiva decizie‑cadru, infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar această persoană să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa [Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare), C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 47 și jurisprudența citată].

De altfel, trebuie subliniat că, potrivit articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, în cazul executării sentințelor ca urmare a unui mandat european de arestare și fără a aduce atingere Deciziei‑cadru 2002/584, dispozițiile Deciziei‑cadru 2008/909 se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584, astfel încât să se evite impunitatea persoanei în cauză. Rezultă de aici, astfel cum a observat domnul avocat general la punctul 86 din concluzii, că, în cazul executării unei condamnări în urma predării acestei persoane, condiționată de o garanție de returnare, pusă în aplicare în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, corelarea adecvată a Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909 trebuie, în fiecare caz, să fie stabilită ținând seama nu numai de obiectivul de facilitare a reabilitării sociale a persoanei menționate, ci și de obiectivul combaterii impunității acesteia din urmă.

Or, dacă autoritatea competentă din statul de executare ar putea repune în discuție, în stadiul recunoașterii hotărârii judecătorești în vederea executării pedepsei, garanția de returnare pusă în aplicare în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, reevaluând împrejurările care au fost deja apreciate de autoritatea judiciară de executare în stadiul executării mandatului european de arestare, această din urmă autoritate ar putea fi descurajată să declanșeze mecanismul de predare a persoanei în cauză, condiționată de garanția de returnare menționată, astfel cum este prevăzută de această dispoziție, sau chiar să execute mandatul european de arestare, ceea ce ar putea aduce atingere obiectivului de combatere a impunității acestei persoane.

În plus, principiul recunoașterii reciproce, astfel cum este enunțat la punctul 65 din prezenta hotărâre, pe care se întemeiază Decizia‑cadru 2008/909 implică, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din aceasta, că,în principiu, autoritatea competentă a statului de executare, pe de o parte, este obligată să admită cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești și de executare a unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate pronunțate într‑un alt stat membru care i‑a fost transmisă în conformitate cu articolele 4 și 5 din această decizie‑cadru și, pe de altă parte, nu poate refuza să dea curs unei astfel de cereri decât pentru motivele de nerecunoaștere, precum și de neexecutare enumerate limitativ la articolul 9 din decizia‑cadru menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen,C‑819/21, EU:C:2023:841, punctul 20).

Rezultă astfel din considerațiile prezentate la punctele 60-83 din prezenta hotărâre că autoritatea competentă din statul de executare nu poate invoca temeiul de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei, astfel cum figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, cu ocazia punerii în aplicare a garanției de returnare prevăzute la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, în măsura în care invocarea acestui motiv ar implica o reevaluare a împrejurărilor care au fost deja luate în considerare de autoritatea judiciară de executare în scopul deciziei sale de a condiționa predarea persoanei în cauză de această garanție.

Cu toate acestea, astfel cum au susținut în esență guvernul neerlandez și Comisia Europeană în ședință, situația este diferită atunci când o schimbare a împrejurărilor în situația juridică sau de fapt a acestei persoane, precum atenuarea sau dispariția legăturilor acesteia cu statul membru de executare, are drept consecință faptul că, în stadiul recunoașterii hotărârii judecătorești în vederea executării pedepsei în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909, nu mai prevalează interesul ca pedeapsa sau măsura privativă de libertate să fie executată pe teritoriul statului membru de executare.

Astfel, în stadiul recunoașterii acestei hotărâri în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909, trebuie să se asigure că această recunoaștere mai răspunde, în acest stadiu, obiectivului urmărit de decizia‑cadru menționată de a facilita reabilitarea socială a persoanei în cauză. Astfel, atunci când există schimbări ale împrejurărilor care ar justifica reevaluarea aprecierii inițiale a autorității judiciare de executare care a determinat‑o pe aceasta să acorde prioritate interesului legat de reabilitarea socială a persoanei în cauză în raport cu cel legat de lipsa dublei incriminări, autoritatea competentă din statul membru de executare poate decide, în etapa recunoașterii hotărârii judecătorești în vederea executării pedepsei, să acorde prioritate acestui din urmă interes invocând temeiul de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru menționată.

Prin urmare, recunoașterea facultății, schițată la punctele 85 și 86 din prezenta hotărâre, a autorității competente din statul de executare de a invoca acest articol 9 alineatul (1) litera (d) atunci când, din cauza unei schimbări a împrejurărilor, punerea în aplicare a garanției de returnare care a fost impusă inițial pe baza unor împrejurări diferite nu se mai justifică permite să se asigure cel mai bine respectarea obiectivului de reabilitare socială urmărit de aceeași decizie‑cadru, din moment ce, dacă această dispoziție nu ar putea în niciun caz să fie invocată în cadrul punerii în aplicare a garanției de returnare, persoana în cauză ar risca să fie returnată în mod automat către statul membru de executare, chiar dacă garanția de returnare și‑ar fi pierdut rațiunea de a fi. Într‑o asemenea ipoteză, utilizarea facultății oferite de dispoziția menționată nu aduce atingere mecanismului predării acestei persoane, condiționată de o garanție de returnare, astfel cum este prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

În plus, în această ipoteză, nici obiectivul combaterii impunității persoanei în cauză nu este compromis, din moment ce, pe de o parte, posibilitatea autorității competente a statului de executare de a invoca articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 este strict reglementată și, pe de altă parte, dacă este cazul, această persoană își va executa pedeapsa în statul membru emitent.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 9 alineatul (1) litera (d) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede obligația sau facultatea autorității competente dintr‑un stat membru de a se prevala de acest articol 9 alineatul (1) litera (d) pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei pronunțate într‑un alt stat membru pe motiv că acestea se referă la fapte care nu ar constitui o infracțiune potrivit dreptului primului stat membru, în condițiile în care – în primul rând, autoritatea judiciară de executare a acestui stat membru a decis în prealabil să execute mandatul european de arestare care a condus la această hotărâre și la această condamnare, – pe de o parte, renunțând să se prevaleze de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, care se întemeiază de asemenea pe lipsa dublei incriminări, pentru o infracțiune care intră sub incidența articolului 2 alineatul (4) din această decizie‑cadru, precum și – pe de altă parte, supunând predarea persoanei în cauză, în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, condiției ca această persoană, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate pronunțată în privința sa în statul membru emitent și – în al doilea rând, nu a intervenit nicio schimbare a împrejurărilor ulterior predării persoanei în cauză, condiționată de o garanție de returnare, care ar fi de natură să justifice nepunerea în aplicare a acestei garanții.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

15 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Decizia‑cadru 2002/584

Decizia‑cadru 2008/909

Dreptul neerlandez

Legislația privind mandatul european de arestare

Legislația privind recunoașterea și executarea pedepselor

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la posibilitatea de a transpune articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909 astfel încât să se stabilească un temei de nerecunoaștere și de neexecutare obligatoriu întemeiat pe condiția dublei incriminări

Cu privire la posibilitatea de a invoca temeiul de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, în urma predării persoanei în cauză, supusă unei garanții de returnare, în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584

Cu privire la cheltuielile de judecată