Hotărârea Curții (Camera întâi) din 3 iulie 2025.#FO împotriva Ypourgos Metanastefsis kai Asylou.#Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Protecție internațională – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Cerința unei examinări depline și ex nunc a căii de atac – Obligația prezentării în persoană în fața autorității însărcinate cu examinarea căii de atac – Prezumție de introducere abuzivă a unei căi de atac – Respingere ca vădit nefondată fără nicio examinare pe fond – Principiul proporționalității.#Cauza C-610/23.

Cauza C‑610/23 [Al Nasiria] ( i )

împotriva

Ypourgos Metanastefsis kai Asylou

(cerere de decizie preliminară formulată de Dioikitiko Protodikeio Thessalonikis)

Hotărârea Curții (Camera întâi) din 3 iulie 2025

„Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Protecție internațională – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Cerința unei examinări depline și ex nunc a căii de atac – Obligația prezentării în persoană în fața autorității însărcinate cu examinarea căii de atac – Prezumție de introducere abuzivă a unei căi de atac – Respingere ca vădit nefondată fără nicio examinare pe fond – Principiul proporționalității”

Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Comisii elene independente de soluționare a contestațiilor – Includere

(art. 267 TFUE; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 46; Directiva 2005/85 a Consiliului)

(a se vedea punctele 39-44)

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă – Cale de atac împotriva unei decizii referitoare la o cerere de protecție internațională – Nerespectarea de către un solicitant de protecție internațională a obligației procedurale de a se prezenta în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată – Reglementare națională care stabilește o prezumție de introducere abuzivă a acestei căi de atac și care prevede respingerea sa ca vădit nefondată – Reglementare prin care se urmărește verificarea prezenței solicitantului pe teritoriul național, iar nu a dreptului său de a fi ascultat – Inadmisibilitate

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 46)

(a se vedea punctele 47-69 și dispozitivul)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar în cadrul unui litigiu referitor la respingerea unei cereri de protecție internațională, Curtea aduce precizări cu privire la dreptul la o cale de atac efectivă împotriva unei decizii privind o astfel de respingere, consacrat la articolul 46 din Directiva 2013/32 ( 1 ). Mai precis, ea se pronunță cu privire la compatibilitatea cu această dispoziție a unei reglementări naționale care stabilește o prezumție de introducere abuzivă a unei astfel de căi de atac atunci când un solicitant nu se prezintă în persoană în fața organismului competent să examineze calea sa de atac.

În luna februarie 2019, FO, un resortisant irakian, a depus o cerere de protecție internațională la o autoritate elenă, pentru motivul că viața sa era în pericol în țara sa de origine. Cu ocazia unui interviu în fața unui birou regional pentru azil, care a avut loc în luna februarie 2020, acesta a precizat condițiile în care fusese rănit cu o armă de foc de către un membru al familiei unei tinere femei cu care întreținuse o relație amoroasă, indicând că a făcut obiectul unei decizii tribale de a fi ucis. Printr‑o decizie adoptată în mai 2020, acest birou regional pentru azil a respins cererea de protecție internațională a lui FO, considerând afirmațiile sale nefiabile.

În luna august 2021, FO a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii la o comisie independentă de soluționare a contestațiilor. În aceste condiții, el a fost informat că data examinării acțiunii sale era stabilită la 11 octombrie 2021. Pe de altă parte, i s‑a precizat că, chiar dacă nu ar fi convocat la o audiere, ar fi obligat să se prezinte în persoană la data examinării căii sale de atac, cu excepția cazului în care locuia în mod legal într‑un centru de primire și de identificare sau făcuse obiectul unei restricții de circulație sau de ședere într‑un loc situat în afara regiunii Atica (Grecia). Întrucât FO nu s‑a prezentat în persoană în fața comisiei menționate, aceasta din urmă, după ce a verificat că nu intra sub incidența uneia dintre excepțiile care permit derogarea de la regula prezentării în persoană, a respins calea sa de atac ca vădit nefondată, fără a o examina pe fond.

Sesizată cu o cale de atac formulată de FO împotriva acestei decizii, instanța de trimitere a decis să solicite Curții să se pronunțe, printre altele, cu privire la aspectul dacă obligația procedurală de a se prezenta în persoană în fața comisiilor menționate și în special consecințele juridice ale nerespectării acestei obligații, prevăzute de legislația națională în cauză, sunt compatibile cu articolul 46 din Directiva 2013/32.

Aprecierea Curții

Cu titlu introductiv, Curtea constată, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că comisiile independente de soluționare a contestațiilor instituite de legislația națională în discuție în litigiul principal pentru a soluționa căile de atac ale solicitanților de protecție internațională împotriva deciziilor adoptate în privința lor îndeplinesc condițiile necesare pentru a fi considerate „instanțe judecătorești” în sensul articolului 46 din Directiva 2013/32. Astfel, referindu‑se în această privință la aceleași criterii cu cele dezvoltate pentru a aprecia dacă un organ de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, Curtea concluzionează că nici informațiile furnizate de instanța de trimitere, nici argumentele invocate de guvernul elen și de Comisia Europeană nu conțin elemente susceptibile să repună în discuție această apreciere.

Pe fond, Curtea declară că articolul 46 din Directiva 2013/32, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 2 ), se opune unei reglementări naționale care, în cazul nerespectării de către un solicitant de protecție internațională a unei obligații procedurale de a se prezenta în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a cererii sale, al cărei unic obiectiv este de a verifica prezența sa pe teritoriul național, iar nu de a fi ascultat, instituie o prezumție de introducere abuzivă a căii de atac menționate și prevede că aceasta trebuie respinsă ca vădit nefondată.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea arată că articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 impune statelor membre să garanteze solicitanților de protecție internațională dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva deciziilor privind cererile lor, printre care în special deciziile de respingere ca nefondată a unei cereri de protecție internațională, fără a stabili însă în mod exhaustiv normele procedurale care reglementează această cale de atac. Deși, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne, în virtutea principiului autonomiei procedurale a statelor membre și sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii, statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz în parte, respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă a acestor drepturi, astfel cum este garantat la articolul 47 din cartă. Prin urmare, caracteristicile căii de atac prevăzute la articolul 46 din Directiva 2013/32 trebuie să fie determinate în conformitate cu acest articol 47.

În speță, reglementarea națională în cauză, care transpune articolul 46 din Directiva 2013/32, prevede că solicitanții de protecție internațională care au introdus o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a cererii lor sunt obligați, indiferent de locul de ședere în Grecia, să se deplaseze la sediul comisiilor independente de soluționare a contestațiilor pentru a se prezenta în fața acestora, cu excepția cazului în care intră sub incidența uneia dintre excepțiile prevăzute de această reglementare. Or, comisiile menționate au, toate, sediul la Atena. În plus, reglementarea menționată prevede, drept consecință juridică a nerespectării acestei obligații de prezentare în persoană, că se consideră că solicitantul a introdus calea de atac cu unicul scop de a întârzia sau de a împiedica executarea unei decizii anterioare sau iminente de expulzare sau de îndepărtare și că acțiunea sa este respinsă ca vădit nefondată.

În această privință, articolul 46 alineatul (11) din Directiva 2013/32 permite statelor membre să prevadă în legislația internă condițiile în care se poate presupune că un solicitant a retras implicit calea de atac formulată sau a renunțat implicit la aceasta. În speță, obiectivele prelucrării rapide a unor astfel de căi de atac și de menținere a eficacității sistemului jurisdicțional, urmărite prin reglementarea națională în cauză, constituie obiective legitime în măsura în care contribuie la concentrarea instanțelor sesizate cu aceste căi de atac asupra celor care provin de la solicitanți care au un interes real în soluționarea căii lor de atac. Ele reprezintă, așadar, obiective legitime și justifică introducerea unei prezumții precum cea în discuție în litigiul principal, care răspunde atât interesului statelor membre, cât și celui al solicitanților.

Astfel, Curtea arată că o reglementare națională care prevede obligația de prezentare personală în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională și, în cazul nerespectării acestei obligații, o prezumție similară unei prezumții de retragere sau de renunțare implicită la o astfel de cerere pot să fie în principiu justificate din perspectiva obiectivului celerității pe care îl urmărește Directiva 2013/32, a principiului securității juridice și a bunei desfășurări a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională.

Cu toate acestea, legislația unui stat membru care urmărește să pună în aplicare dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie să respecte principiul proporționalității, ceea ce presupune în special ca aceasta să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit, să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv și să fie proporțională.

În această privință, în primul rând, Curtea constată că obligația procedurală care îi obligă pe solicitanții care au introdus o cale de atac să se prezinte în persoană în fața comisiilor independente de soluționare a contestațiilor, prevăzută de legislația națională în cauză, este de natură să contribuie la realizarea obiectivelor urmărite menționate mai sus. Într‑adevăr, în măsura în care permite o prelucrare mai eficientă a cererilor depuse de solicitanții care păstrează un interes în soluționarea căii lor de atac, evitând în același timp examinarea cererilor rămase fără obiect, aceasta participă la buna desfășurare a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională.

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă această legislație națională nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite, se pare că în speță ar putea fi avute în vedere măsuri mai puțin constrângătoare, precum posibilitatea solicitanților care au introdus o cale de atac de a fi reprezentați de un avocat sau de o altă persoană abilitată în acest scop și, pentru a dovedi prezența lor pe teritoriul elen, de a se prezenta în fața unei secții de poliție sau a unei alte autorități publice sau judiciare situate în apropierea locurilor lor de reședință.

În al treilea rând, în ceea ce privește caracterul proporțional al legislației naționale în discuție, Curtea arată că obligația solicitantului de a se prezenta în persoană în fața instanței competente să se pronunțe cu privire la calea sa de atac, al cărei unic obiectiv este de a verifica prezența sa pe teritoriul național, iar nu de a fi ascultat, impune o sarcină nerezonabilă și excesivă solicitanților de protecție internațională care nu au reședința în regiunea Atena, precum reclamantul din litigiul principal, care are domiciliul la mai multe sute de kilometri de aceasta din urmă, în măsura în care, în lipsa unei situații constitutive a uneia dintre excepțiile prevăzute de această legislație, ei sunt obligați să se deplaseze la Atena cu unicul scop de a se prezenta, fără a fi însă în mod necesar ascultați. Astfel, caracterul disproporționat al legislației menționate decurge în special din consecința juridică prevăzută de aceasta în cazul nerespectării obligației de prezentare în persoană, în măsura în care stabilește o prezumție irefragabilă de introducere abuzivă a acțiunii, așa încât aceasta trebuie respinsă ca vădit nefondată, fără nicio examinare pe fond. Or, neprezentarea în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac poate fi cauzată de motive care nu au legătură cu intenția de a împiedica sau de a întârzia executarea unei decizii anterioare sau iminente prin care se dispune expulzarea solicitantului sau îndepărtarea sa prin orice alt mijloc.

( i ) Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.

( 1 ) Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

( 2 ) Articolul 47 din cartă consacră în favoarea oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești.