Hotărârea Curții (Camera întâi) din 3 iulie 2025.#„Ati-19” EOOD împotriva Nachalnik na otdel „Operativni deynosti” – Sofia v Glavna direktsia „Fiskalen kontrol” pri Tsentralno upravlenie na Natsionalna agentsia za prihodite.#Cererea de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Blagoevgrad.#Trimitere preliminară – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolul 273 – Articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la o cale de atac efectivă – Măsură administrativă coercitivă de sigilare a unui spațiu comercial – Cerere de suspendare – Control jurisdicțional limitat.#Cauza C-605/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborat cu articolul 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între societatea de drept bulgar „Ati‑19” EOOD, pe de o parte, și Nachalnik na otdel „Operativni deynosti” – Sofia v Glavna direktsia „Fiskalen kontrol” pri Tsentralno upravlenie na Natsionalna agentsia za prihodite (șeful departamentului „Activități operaționale” al Direcției generale „Control fiscal” din cadrul Agenției Naționale a Veniturilor Bugetare din orașul Sofia, Bulgaria) (denumită în continuare „administrația fiscală”), pe de altă parte, în legătură cu o măsură de sigilare a unui spațiu comercial administrat de această societate.

Articolul 47 din cartă prevede: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. […]”

Articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva TVA prevede că este supusă la plata taxei pe valoarea adăugată (TVA) livrarea de bunuri efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare.

Potrivit articolului 273 din această directivă: „Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor. Opțiunea prevăzută la primul paragraf nu poate fi considerată ca bază de plecare pentru a impune obligații de facturare suplimentare față de cele stabilite la capitolul 3.”

Articolul 118 alineatul (1) din Zakon za danak varhu dobavenata stoynost (Legea privind taxa pe valoarea adăugată) (DV nr. 63 din 4 august 2006), în versiunea aplicabilă faptelor în discuție în litigiul principal (denumită în continuare „Legea privind TVA‑ul”), prevede: „Orice persoană înregistrată sau neînregistrată în sensul prezentei legi este obligată să înregistreze și să consemneze în scris livrările și vânzările pe care le‑a realizat într‑o unitate comercială, emițând un bon fiscal de la un dispozitiv fiscal (bon de casă) sau o chitanță de la un sistem integrat automat de gestionare a tranzacțiilor (bon de sistem), indiferent dacă se solicită un alt document fiscal. Destinatarul trebuie să primească bonul fiscal sau bonul de sistem și să îl păstreze până la părăsirea unității.”

Articolul 185 alineatele (1) și (2) din această lege prevede: „(1) Neemiterea unui document justificativ în temeiul articolului 118 alineatul (1) se pedepsește cu amendă – în cazul persoanelor fizice care nu sunt comercianți, între 100 și 500 [de leve bulgărești] BGN [aproximativ 50-250 de euro], sau cu sancțiune pecuniară – în cazul persoanelor juridice și al comercianților individuali, între 500 și 2000 BGN [aproximativ 250-1 000 de euro]. (2) În afara cazurilor prevăzute la alineatul (1), săvârșirea sau permiterea săvârșirii unei încălcări a articolului 118 sau a unei dispoziții de punere în aplicare a acestuia se pedepsește cu amendă – în cazul persoanelor fizice care nu sunt comercianți, între 300 și 1000 BGN [aproximativ 150-500 de euro], sau cu sancțiune pecuniară – în cazul persoanelor juridice și al comercianților individuali, între 3000 și 10000 BGN [aproximativ 1 500-5 000 de euro]. În cazul în care încălcarea nu generează neraportarea de venituri, se aplică sancțiunile prevăzute la alineatul (1).”

Articolul 186 din legea menționată, în versiunea sa aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, prevede: „(1) Măsura administrativă coercitivă a sigilării unității comerciale pentru o durată maximă de 30 de zile se dispune, indiferent de amenzile și sancțiunile pecuniare prevăzute, împotriva persoanei care: 1. omite: (a) să elibereze un document justificativ de vânzare corespunzător, în conformitate articolul 118; […] (3) Măsura administrativă coercitivă prevăzută la alineatul (1) se aplică prin intermediul unei somații motivate a organului competent pentru colectarea veniturilor sau de către un funcționar abilitat de către acesta. (4) Calea de atac împotriva somației menționate la alineatul (3) urmează procedura prevăzută de [Administrativnoprotsesualen kodeks (Codul de procedură administrativă) (DV nr. 30 din 11 aprilie 2006), în versiunea sa aplicabilă situației de fapt din litigiul principal (denumit în continuare «Codul de procedură administrativă»)].”

Potrivit articolului 187 alineatele (1) și (4) din aceeași lege: „(1) În cazul dispunerii măsurii administrative coercitive prevăzute la articolul 186 alineatul (1), se interzice și accesul în unitatea sau în unitățile comerciale ale persoanei, iar bunurile prezente în aceste unități și în depozitele adiacente se ridică de persoană sau de mandatarul acesteia. Măsura este aplicabilă unității sau unităților în care au fost constatate încălcările, inclusiv în cazul gestionării unității sau a unităților de către un terț la momentul sigilării, dacă acest terț știe că unitatea va fi sigilată. Agenția Națională a Veniturilor Publice publică pe pagina sa de internet listele unităților comerciale care trebuie sigilate și localizarea acestora. Se consideră că persoana este informată de sigilarea unității în cazul afișării pe unitate a unui anunț de sigilare sau în cazul publicării pe pagina de internet a administrației veniturilor a informațiilor privind unitatea comercială care trebuie sigilată și localizarea acesteia. […] (4) Autoritatea care a aplicat măsura administrativă coercitivă pune capăt acesteia la cererea persoanei căreia i‑a fost impusă sancțiunea administrativă și după prezentarea de către aceasta din urmă a dovezii plății integrale a amenzii sau a sancțiunii pecuniare. Persoana trebuie să coopereze la înlăturarea sigiliilor. În caz de recidivă, înlăturarea sigiliilor va avea loc numai la împlinirea unui termen de o lună de la sigilare.”

Articolul 188 din Legea privind TVA‑ul prevede: „(1) Măsura administrativă coercitivă prevăzută la articolul 186 alineatul (1) este supusă executării provizorii în condițiile prevăzute la articolul 60 alineatele (1)-(7) [din Codul de procedură administrativă]. […]”

Articolul 193 din această lege prevede: „(1) Constatarea încălcărilor prezentei legi și ale actelor normative de aplicare a acesteia, adoptarea și executarea sancțiunilor administrative, precum și exercitarea căilor de atac sunt reglementate de [Zakon za administrativnite narushenia i nakazania (Legea privind contravențiile și sancțiunile administrative)]. (2) Actele privind încălcarea se întocmesc de către serviciile de venituri, iar deciziile prin care se aplică sancțiuni administrative sunt adoptate de directorul executiv al Agenției Naționale a Veniturilor Publice sau de funcționarul abilitat în acest scop.”

Articolul 6 alineatul (5) din Codul de procedură administrativă prevede: „Autoritățile administrative trebuie să se abțină de la adoptarea unor acte și comportamente care pot cauza prejudicii vădit disproporționate în raport cu scopul urmărit.”

Articolul 21 alineatul (1) din acest cod prevede: „Un act administrativ individual este manifestarea expresă a voinței sau manifestarea de voință, exprimată printr‑o acțiune sau printr‑o omisiune, a unei autorități administrative sau a unei alte autorități sau organizații abilitate în acest scop prin lege, a persoanelor care exercită funcții publice și a organizațiilor care gestionează servicii publice, prin care se acordă drepturi sau se impun obligații sau care afectează în mod direct drepturile, libertățile sau interesele legitime ale anumitor persoane fizice sau organizații, precum și refuzul de a adopta un astfel de act.”

Potrivit articolului 60 din codul menționat: „(1) Actul administrativ include o ordonanță privind executarea sa provizorie, în cazul în care viața sau sănătatea cetățenilor o impune, în vederea protejării intereselor deosebit de importante ale statului sau ale publicului, în cazul în care executarea deciziei riscă să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil ori în cazul în care întârzierea în executare riscă să cauzeze un prejudiciu grav sau dificil de reparat ori la cererea uneia dintre părți – pentru a proteja unul dintre interesele sale deosebit de importante. În această din urmă ipoteză, autoritatea administrativă solicită garanția corespunzătoare. (2) Ordonanța de executare provizorie se motivează. […] (5) Ordonanța prin care se autorizează sau se refuză executarea provizorie poate face obiectul unei căi de atac prin intermediul autorității administrative în fața instanței, în termen de trei zile de la data notificării ordonanței, indiferent dacă actul administrativ a făcut sau nu a făcut obiectul unei căi de atac. (6) Calea de atac se examinează fără întârziere în camera de consiliu fără notificarea către părți a copiilor. Calea de atac nu suspendă executarea provizorie, însă instanța poate suspenda executarea provizorie până la soluționarea definitivă a căii de atac. (7) Atunci când anulează ordonanța atacată, instanța se pronunță pe fond. În cazul în care executarea provizorie este anulată, autoritatea administrativă restabilește situația anterioară executării. (8) Ordonanța instanței poate face obiectul unei căi de atac.”

Articolul 128 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură administrativă prevede că instanțele administrative sunt competente să soluționeze cauze având ca obiect printre altele reformarea sau anularea actelor administrative.

Articolul 166 din acest cod, intitulat „Suspendarea executării actului administrativ”, prevede: „(1) Calea de atac suspendă executarea actului administrativ. (2) În fiecare etapă a procesului, până în momentul în care hotărârea rămâne definitivă, instanța poate, la cererea reclamantului, să suspende executarea provizorie, autorizată printr‑o ordonanță definitivă a autorității care a emis actul, în conformitate cu articolul 60 alineatul (1), în cazul în care executarea provizorie poate cauza reclamantului un prejudiciu grav sau dificil de reparat. Executarea poate fi suspendată numai pe baza unor noi circumstanțe. (3) Cererea menționată la alineatul (2) este examinată în camera de consiliu. Instanța se pronunță cât mai curând posibil prin ordonanță, care poate fi atacată în termen de 7 de zile de la notificarea acesteia. […]”

Ati‑19 este o societate cu răspundere limitată cu asociat unic.

La 3 august 2023, inspectori ai Agenției Naționale a Veniturilor Publice au efectuat o inspecție într‑un spațiu comercial administrat de Ati‑19, și anume un fast‑food, situat în Blagoevgrad (Bulgaria). Cu ocazia acestei inspecții, inspectorii respectivi, fără a‑și dezvălui identitatea, au cumpărat mărfuri (alimente și băuturi) în cuantum total de 14,80 BGN (aproximativ 8 de euro), plătit în numerar. Plata a fost acceptată de un angajat al Ati‑19, însă pentru această vânzare nu a fost emis niciun bon fiscal.

După ce și-au declinat calitatea în care acționau, inspectorii au verificat dacă vânzările înregistrate în aceeași zi într‑un raport contabil zilnic corespundeau cu numerarul care se afla în casa instituției. S‑a constatat că vânzările fuseseră înregistrate în cuantum total de 327,80 BGN (aproximativ 167 de euro), în timp ce cuantumul numerarului care se afla în această casă se ridica la 573,55 BGN (aproximativ 293 de euro).

Pe baza acestor constatări, împotriva societății Ati‑19 a fost întocmit un act de constatare a unei contravenții în temeiul legislației naționale.

În consecință, la 29 august 2023, administrația fiscală a aplicat acestei societăți o sancțiune pecuniară în cuantum de 1000 BGN (aproximativ 500 de euro).

La 30 august 2023, această administrație a adoptat o somație în temeiul reglementării naționale, prin care a impus o măsură administrativă coercitivă de sigilare a spațiului comercial în care fusese săvârșită contravenția, pentru o durată de 14 zile. În completarea acestei somații, s‑a dispus executarea provizorie a acestei măsuri începând cu 21 septembrie 2023.

Somația a fost notificată societății Ati‑19 la 6 septembrie 2023.

La 14 septembrie 2023, această societate a introdus o acțiune la Administrativen sad Blagoevgrad (Tribunalul Administrativ din Blagoevgrad, Bulgaria) care este instanța de trimitere, îndreptată, pe de o parte, împotriva somației referitoare la măsura administrativă coercitivă și, pe de altă parte, împotriva ordonanței de executare provizorie a acestei măsuri.

La 18 septembrie 2023, instanța de trimitere a respins această acțiune, în măsura în care era îndreptată împotriva ordonanței de executare provizorie a măsurii administrative coercitive, ca inadmisibilă pentru motivul că termenul de trei zile prevăzut de Codul de procedură administrativă pentru a formula o astfel de acțiune era depășit.

În ziua următoare, și anume la 19 septembrie 2023, societatea Ati‑19 a introdus, în cadrul aceleiași proceduri, o cerere de suspendare a executării provizorii a măsurii administrative coercitive în temeiul Codului de procedură administrativă.

Instanța de trimitere ridică problema dacă această cale legală constituie o cale de atac efectivă, în sensul articolului 47 primul paragraf din cartă.

Această instanță arată astfel că, în cadrul acestei proceduri, faptele constitutive ale încălcării prevăzute la articolul 118 alineatul (1) din Legea privind TVA‑ul sunt considerate a fi stabilite prin procesul‑verbal referitor la rezultatele verificării efectuate de Agenția Națională a Veniturilor Publice în spațiul comercial în cauză și prin actul de constatare a contravenției.

Instanța menționată mai precizează că controlul jurisdicțional efectuat în cadrul unei acțiuni inițiate în temeiul articolului 166 alineatele 2 și 3 din Codul de procedură administrativă nu se extinde la condițiile de adoptare a unei somații de „sigilare” a unui spațiu comercial în temeiul articolului 186 alineatul (1) litera a) din Legea privind TVA‑ul. Prin urmare, instanța sesizată nu ar efectua o „cercetare judecătorească” cu privire la faptele care au stat la baza unei astfel de adoptări. De asemenea, aceasta nu ar proceda la o apreciere a caracterului verosimil al temeiniciei acțiunii împotriva somației înseși în raport cu motivele prevăzute la articolul 146 din Codul de procedură administrativă. În cadrul acțiunii prevăzute la articolul 166 alineatele (2) și (3) din acest cod, reclamantul nu s‑ar putea întemeia decât pe „prejudiciul grav sau dificil de reparat” pe care i l‑ar cauza executarea provizorie a actului administrativ adoptat în privința sa.

Nici condițiile de adoptare a ordonanței provizorii de executare prevăzute la articolul 188 alineatul (1) din Legea privind TVA‑ul nu ar putea face obiectul unei reexaminări. După expirarea termenului de introducere a unei acțiuni în anularea unei astfel de ordonanțe, prevăzut la articolul 60 alineatul (5) din Codul de procedură administrativă, această ordonanță ar fi considerată ca fiind adoptată cu respectarea legii.

Deși instanța sesizată poate reexamina aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 60 alineatul (1) din acest cod, efectuată de autoritatea administrativă care a adoptat această ordonanță, întinderea protecției împotriva unei ordonanțe adoptate în temeiul acestei din urmă dispoziții ar fi limitată la aprecierea existenței unui „prejudiciu grav sau dificil de reparat” cauzat destinatarului acesteia, ceea ce ar corespunde întinderii controlului jurisdicțional efectuat în cadrul procedurii de suspendare a executării provizorii în temeiul articolului 166 alineatul (2) din codul menționat.

În orice caz, procedura prevăzută la articolul 166 alineatele 2 și 3 din Codul de procedură administrativă nu ar permite instanței sesizate să verifice dacă executarea provizorie a somației urmărește să apere un interes important al statului. În acest context, nu ar fi exclus ca executarea provizorie a unei somații decise în temeiul articolului 186 alineatul (1) punctul 1 litera a) din Legea privind TVA‑ul să producă efecte juridice înainte ca somația însăși să fie anulată.

Având în vedere cele ce precedă, instanța de trimitere, care menționează de altfel caracterul penal al unei măsuri de sigilare, precum cea cu care este sesizată, are îndoieli cu privire la posibilitatea ca un control limitat la cel al existenței unui prejudiciu grav sau dificil de reparat să asigure eficacitatea mijloacelor de protecție împotriva executării provizorii, atât în sensul articolului 47 primul paragraf din cartă, cât și al articolului 6 alineatul (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

În aceste condiții, Administrativen sad Blagoevgrad (Tribunalul Administrativ din Blagoevgrad) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 47 primul paragraf din [cartă] trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale privind protecția împotriva executării provizorii a măsurilor introduse de legiuitorul național în scopul garantării intereselor prevăzute la articolul 273 din [Directiva TVA], în cadrul căreia sfera controlului jurisdicțional se limitează la materializarea unui prejudiciu suferit în cadrul acestei reglementări naționale?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 47 primul paragraf din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care, în temeiul posibilității prevăzute la articolul 273 primul paragraf din Directiva TVA, limitează întinderea controlului jurisdicțional efectuat în cadrul unei cereri de suspendare a executării provizorii a unei măsuri administrative coercitive cu caracter penal numai la existența unor prejudicii grave sau dificil de reparat pe care le‑ar cauza o asemenea executare provizorie.

Guvernul bulgar contestă admisibilitatea întrebării pentru motivul că aceasta ar fi ipotetică, din moment ce, pe de o parte, ordonanța de executare provizorie ar fi în speță inexistentă, întrucât confirmarea de primire a somației de sigilare atestă numai data notificării acestei somații și, pe de altă parte, în lipsa executării sigilării, procedura prin care se urmărește obținerea suspendării acestei executări ar fi fără obiect.

În această privință, desigur, atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune printre altele ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, decizia preliminară solicitată trebuind să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată. Astfel, justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu [Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini, 338/85, EU:C:1988:194, punctul 11, precum și Hotărârea din 27 februarie 2025, Adjak, C‑277/24, EU:C:2025:130, punctul 29 și jurisprudența citată].

Cu toate acestea, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei principale, pertinența întrebării pe care o adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată are ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că o întrebare preliminară care privește dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei astfel de întrebări nu este posibil decât atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 27 februarie 2025, Adjak, C‑277/24, EU:C:2025:130, punctul 30 și jurisprudența citată).

În speță, argumentația prezentată de guvernul bulgar referitoare la caracterul ipotetic al întrebării adresate nu poate convinge. Pe de o parte, potrivit datelor comunicate de instanța de trimitere, data stabilită pentru executarea somației de sigilare a fost stabilită independent de dobândirea caracterului definitiv al acestei somații, conferind astfel executării sale un caracter provizoriu în raport cu reglementarea bulgară. Pe de altă parte, nepunerea în aplicare a executării provizorii părea inerentă cererii de suspendare a acestei executări provizorii introduse în fața instanței de trimitere și permite Curții să îi dea un răspuns util acesteia din urmă.

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se concluzioneze că întrebarea adresată nu are un caracter ipotetic și este, prin urmare, admisibilă.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, măsurile administrative coercitive aplicate de administrațiile fiscale naționale în materie de TVA, precum o sigilare a unui spațiu comercial în care au fost constatate încălcări ale Legii privind TVA‑ul, constituie o punere în aplicare a articolelor 2 și 273 din Directiva TVA și, prin urmare, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2023, MV – 98, C‑97/21, EU:C:2023:371, punctul 34).

Pe de altă parte, în pofida caracterului facultativ al adoptării unor măsuri în temeiul articolului 273 menționat, trebuie amintit că, în vederea executării efective a unei obligații care decurge din dreptul Uniunii, autoritățile naționale pot fi ținute să dispună executarea imediată a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 1990, Comisia/Germania, C‑217/88, EU:C:1990:290, punctul 25).

Rezultă că atât impunerea, cât și executarea imediată, deși provizorie, a unei măsuri administrative coercitive precum sigilarea unui spațiu comercial trebuie să respecte dreptul fundamental garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, instanța națională sesizată cu un litigiu căruia îi este aplicabil dreptul Uniunii trebuie să fie în măsură să încuviințeze măsuri provizorii în vederea garantării deplinei eficacități a hotărârii judecătorești care urmează să se pronunțe cu privire la existența drepturilor invocate în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 297, precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, pe de o parte, drepturile care pot fi invocate într‑o situație precum cea din litigiul principal, trebuie amintit că măsurile adoptate în temeiul articolului 273 din Directiva TVA nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute la acest articol 273 și nu trebuie să repună în discuție neutralitatea TVA‑ului sau să aducă atingere drepturilor fundamentale recunoscute de cartă, printre care în special libertatea de a desfășura o activitate comercială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2017, BB construct, C‑534/16, EU:C:2017:820, punctele 24 și 34).

În ceea ce privește, pe de altă parte, efectul util al hotărârii judecătorești care urmează să fie pronunțată, trebuie să se constate că respectarea efectivă a dreptului Uniunii poate, desigur, să impună, conform jurisprudenței citate la punctul 42 din prezenta hotărâre, executarea imediată, deși provizorie, a unei măsuri adoptate în temeiul acestui drept.

Totuși, este la fel de adevărat că măsurile provizorii prin care se urmărește suspendarea unei obligații pretins nelegale trebuie să fie acordate atunci când sunt necesare pentru a garanta protecția conferită de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Getin Noble Bank (Suspendarea executării unui contract de credit)C‑287/22, EU:C:2023:491, punctul 55].

Pentru a aprecia necesitatea menționată în contextul executării imediate a unei măsuri administrative coercitive precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se efectueze nu numai o evaluare comparativă concretă a intereselor publice și private care militează în favoarea și, respectiv, împotriva acestei executări, ci și o examinare, cel puțin sumară, a legalității măsurii în cauză.

Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 87 din concluzii, în lipsa oricărei posibilități a instanței sesizate de a aprecia legalitatea măsurii administrative coercitive care trebuie executată, protecția jurisdicțională provizorie prevăzută la articolul 47 din cartă nu ar fi efectivă, din moment ce cererea de suspendare ar putea fi respinsă chiar și în ipoteza în care ar viza suspendarea unei măsuri vădit nelegale.

În ceea ce privește aspectul dacă reglementarea în discuție în litigiul principal respectă cerințele articolului 47 din cartă, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că principiul interpretării conforme a dreptului național cu dreptul Uniunii impune ca instanțele naționale, cu respectarea printre altele a interdicției de interpretare contra legem a dreptului național, să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a dispoziției de drept al Uniunii în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer ș.a.,C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctele 118 și 119, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA, C‑144/23, EU:C:2024:881, punctul 51 și jurisprudența citată).

Cerința unei interpretări conforme include printre altele obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată atunci când aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele dreptului Uniunii. Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctele 33 și 34, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA, C‑144/23, EU:C:2024:881, punctul 52 și jurisprudența citată).

În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor acestui drept are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând, la nevoie, neaplicată, din oficiu, orice dispoziție de drept național contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 12 decembrie 2024, Getin Holding ș.a.,C‑118/23, EU:C:2024:1013, punctul 76, precum și jurisprudența citată).

Or, trebuie să se considere că dispozițiile articolului 47 din cartă au efect direct (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 78, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Getin Holding ș.a.,C‑118/23, EU:C:2024:1013, punctul 77).

În speță, revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dacă, astfel cum a susținut guvernul bulgar, sistemul de protecție jurisdicțională provizorie prevăzut în acest drept oferă posibilitatea de a solicita examinarea, în drept și în fapt, a ordonanțelor referitoare la executarea provizorie a unei măsuri administrative coercitive adoptate în temeiul articolului 273 din Directiva TVA, precum sigilarea unui spațiu comercial.

Dacă o astfel de interpretare se dovedește imposibilă, această instanță trebuie să lase neaplicate dispozițiile dreptului procedural național care i‑ar interzice să aprecieze dacă cererea de suspendare a executării provizorii a unei astfel de măsuri cu care este sesizată este justificată, în drept și în fapt, prin argumente susceptibile, la prima vedere, să evidențieze nelegalitatea măsurii în cauză.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 47 primul paragraf din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care, în temeiul posibilității prevăzute la articolul 273 primul paragraf din Directiva TVA, limitează întinderea controlului jurisdicțional efectuat în cadrul unei cereri de suspendare a executării provizorii a unei măsuri administrative coercitive cu caracter penal numai la existența unor prejudicii grave sau dificil de reparat pe care le‑ar cauza o asemenea executare provizorie, excluzând orice posibilitate a instanței sesizate cu această cerere de a aprecia dacă aceasta este justificată, în drept și în fapt, prin argumente susceptibile, la prima vedere, să evidențieze nelegalitatea măsurii în cauză.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

3 iulie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Carta

Directiva TVA

Dreptul bulgar

Legea privind TVA‑ul

Codul de procedură administrativă

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată