Hotărârea Curții (Camera întâi) din 30 aprilie 2025.#Finanzamt für Großbetriebe împotriva Franklin Mutual Series Funds - Franklin Mutual European Fund.#Cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof.#Trimitere preliminară – Libera circulație a capitalurilor – Restricții – Impozit pe veniturile din capital – Organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) – Personalitate juridică – Reglementare națională care prevede că OPCVM‑urile nu au personalitate juridică – Transparența fiscală a OPCVM‑urilor – Tratamentul fiscal al organismelor străine comparabile cu OPCVM‑urile, dar care au personalitate juridică – Caracterul comparabil al unei situații transfrontaliere cu o situație internă”.#Cauza C-602/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 63 TFUE.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui recurs introdus de Finanzamt für Großbetriebe (Autoritatea fiscală pentru marile întreprinderi, Austria) (denumită în continuare „autoritatea fiscală”) împotriva deciziei pronunțate de Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal, Austria) prin care s‑a admis cererea formulată de Franklin Mutual Series Funds – Franklin Mutual European Fund (denumit în continuare „Franklin”) având ca obiect rambursarea impozitului pe veniturile din capital pentru anul 2013.

Articolul 63 TFUE prevede: „(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. „(2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.”

Articolul 1 din Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO 2009, L 302, p. 32) prevede: „(1) Prezenta directivă se aplică organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) stabilite pe teritoriul statelor membre. (2) În sensul prezentei directive și sub rezerva articolului 3, «OPCVM» cuprinde organismele: (a) al căror unic obiect este investiția colectivă în valori mobiliare și/sau alte active financiare lichide prevăzute la articolul 50 alineatul (1) de capital atras de la public și a căror operare este supusă principiului diversificării riscurilor și (b) ale căror titluri de participare sunt, la cererea deținătorilor de titluri de participare, răscumpărate sau rambursate, direct sau indirect, din activele acestor organisme. Activitatea OPCVM‑ului de a se asigura că valoarea titlurilor sale de participare tranzacționate pe piață nu variază semnificativ în raport cu valoarea activului net unitar este considerată echivalentă unor astfel de răscumpărări sau rambursări. Statele membre pot permite ca OPCVM‑urile să fie constituite din mai multe compartimente de investiții. (3) Organismele menționate la alineatul (2) pot fi constituite, în conformitate cu legea aplicabilă în materie de contracte (ca fonduri deschise de investiții administrate de o societate de administrare), sub formă de fonduri de investiții de tip «unit trust» sau sub formă statutară (societate de investiții). […]”

Articolul 10 din Convenția dintre Republica Austria și Statele Unite ale Americii privind evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale în materia impozitelor pe venit, încheiată la 31 mai 1996 (BGBl. III, 6/1998, denumită în continuare „Convenția austro‑americană”), prevede: „(1) Dividendele plătite de o societate rezidentă într‑un stat contractant unui rezident din celălalt stat contractant sunt impozabile în acest ultim stat. (2) Totuși, aceste dividende sunt de asemenea impozabile în statul contractant în care societatea care plătește dividendele este rezidentă și în conformitate cu legile acestui stat, dar, dacă persoana care primește dividendele este beneficiarul lor efectiv, impozitul stabilit astfel nu poate depăși: […] b) 15 [%] din cuantumul brut al dividendelor în toate celelalte cazuri.”

Conform articolului 93 alineatele 1 și 2 din Bundesgesetz über die Besteuerung des Einkommens natürlicher Personen (Einkommensteuergesetz 1988) (Legea federală din 1988 privind impozitul pe venitul persoanelor fizice) din 7 iulie 1988 (BGBl., 400/1988), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „EStG 1988”), impozitul pe venit era prelevat printr‑o reținere la sursă asupra veniturilor din capital încasate în Austria și era denumit „impozitul pe veniturile din capital”.

Articolul 21 din Bundesgesetz über die Besteuerung des Einkommens von Körperschaften (Körperschaftsteuergesetz 1988) (Legea federală din 1988 privind impozitul pe profit) din 7 iulie 1988 (BGBl., 401/1988), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „KStG 1988”), prevedea: „(1) Pentru persoanele supuse unei impozitări limitate […], se aplică următoarele dispoziții: 1. Obligația fiscală se extinde numai la venituri, în sensul articolului 98 din Legea federală din 1988 privind impozitul pe venit. Legea federală din 1988 privind impozitul pe venit și prezenta lege federală stabilesc modalitățile de calculare a veniturilor. […] […] 1a. Persoanele supuse unei impozitări limitate, care au reședința într‑un stat membru al Uniunii Europene sau într‑un stat [care este parte la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare «Acordul privind SEE»)] cu care s‑a încheiat un acord de asistență administrativă și de executare, au dreptul să obțină, la cerere, rambursarea impozitului pe veniturile din capital pentru veniturile pe care le‑au încasat […], în măsura în care impozitul pe veniturile din capital nu poate fi dedus în statul de reședință în temeiul unei convenții privind evitarea dublei impuneri. Persoana impozabilă trebuie să facă dovada că impozitul pe veniturile din capital nu poate fi dedus în tot sau în parte. […]”

Articolul 2 din Bundesgesetz über Investmentfonds (Investmentfondsgesetz 2011) (Legea privind fondurile de investiții din 2011) din 1 august 2011 (BGBl. I, 77/2011), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „InvFG 2011”), prevedea: „(1) Un organism de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) 1. are ca unic obiect investiția colectivă de capital atras de la public, în conformitate cu principiul diversificării riscurilor […] și 2. titlurile sale de participare sunt, la cererea deținătorilor de titluri de participare, răscumpărate și rambursate, direct sau indirect, din activele OPCVM‑ului; activitatea OPCVM‑ului de a se asigura că valoarea titlurilor sale de participare tranzacționate pe piață nu variază semnificativ în raport cu valoarea activului net unitar este considerată echivalentă unor astfel de răscumpărări sau rambursări și 3. este autorizat în conformitate cu articolul 50 sau autorizat în statul membru de origine în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2009/65/CE. (2) Un OPCVM nu poate fi constituit în Austria decât sub forma unui fond deschis de investiții, în sensul articolului 46, împărțit în titluri de participare egale materializate în valori mobiliare și deținute în coproprietate de deținătorii de titluri de participare. În măsura în care prezenta lege federală stabilește obligații pentru un OPCVM, orice obligație pozitivă care decurge din aceasta se aplică societății de administrare care administrează OPCVM‑ul respectiv. (3) Un OPCVM poate fi compus din diferite universalități de bunuri; conform secțiunii a treia din capitolul trei din titlul doi [din prezenta lege], fiecare universalitate de bunuri a unui OPCVM este considerată ca fiind un OPCVM distinct. […]”

Conform articolului 3 alineatul 2 din această lege: „(2) În sensul prezentei legi federale, se aplică următoarele definiții: […] 19. Fonduri de investiții reprezintă un OPCVM sub forma unui fond deschis de investiții, în sensul articolului 2 alineatul 2, și un fond de investiții alternativ (FIA), în sensul articolului 3 alineatul 2 punctul 31 literele a) și c); […]”

Articolul 46 din legea menționată prevedea: „Un OPCVM constituit sub forma unui fond deschis de investiții, în sensul articolului 2 alineatul 2, nu are personalitate juridică proprie; acesta este împărțit în părți egale materializate prin valori mobiliare (titluri). Titlurile sunt instrumente financiare […]; ele materializează părțile de coproprietate asupra activelor OPCVM și drepturile titularilor de titluri de participare în raport cu societatea de administrare, precum și cu banca depozitară. Titlurile pot fi la purtător sau nominale. […]”

Articolul 186 alineatul 1 din InvFG 2011 prevedea: „Profiturile distribuite care provin din veniturile unui fond de investiții […] după deducerea cheltuielilor aferente acestora constituie venituri impozabile pentru deținătorul de titluri de participare. […]”

Potrivit articolului 188 din această lege: „Dispozițiile articolului 186 sunt aplicabile și fondurilor de investiții străine. Este considerat astfel, indiferent de forma sa juridică, orice patrimoniu care intră sub incidența unui drept străin care, în temeiul legii, al statutului sau al utilizării efective, este învestit potrivit principiilor diversificării riscurilor. […]”

Franklin este o societate de investiții cu sediul în Statele Unite și constituie una dintre cele șapte series, care sunt universalități de bunuri autonome, ale unui trust stabilit în statul Delaware (Statele Unite).

Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), care este instanța de trimitere, arată înainte de toate că, potrivit dreptului american (Delaware Statutory Trust Act, 12 Del. C., articolul 3801 și următoarele), acest fond de investiții de tip „unit trust” este o persoană juridică autonomă, care poate avea calitate procesuală activă sau pasivă și care este „proprietarul civil” al universalității de bunuri care trebuie să‑i fie alocată Franklin care, potrivit declarațiilor sale din cererile de rambursare ale reținerilor la sursă, este „proprietarul economic” al acestei universalități de bunuri.

În continuare, fiecare series ar fi o persoană juridică impozabilă în temeiul dreptului american. Toate veniturile naționale și străine ale unei series, inclusiv cele provenite din creșterea valorii realizată de aceasta, ar fi supuse impozitării în Statele Unite. Impozitarea în Statele Unite a acestor venituri în privința deținătorilor acestor titluri de participare ar presupune o distribuire a acestora. În caz contrar, veniturile respective ar fi impozitate acestor series, ceea ce ar însemna că nu fac obiectul unei impozitări directe la nivelul deținătorilor de titluri de participare.

În sfârșit, atunci când series distribuie cel puțin 90 % din veniturile impozabile, cu excepția creșterii valorii realizate, acestea ar beneficia în Statele Unite de posibilitatea de a invoca din punct de vedere fiscal o astfel de distribuire, ceea ce ar putea conduce la reducerea până la zero a cuantumului impozitului federal american pe venit.

În speță, în cursul procedurii judiciare naționale în discuție în litigiul principal, Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) a constatat în primul rând că Franklin distribuise toate veniturile sale aferente anului 2013, astfel încât nu plătise niciun impozit federal american pe venit pentru acel an. În al doilea rând, această instanță a constatat că Franklin era un fond deschis publicului liber negociabil care investește în principal în acțiuni europene cotate la bursă, supus, în statul său de reședință, unei supravegheri a piețelor financiare potrivit unui ansamblu de norme comparabile cu reglementările prudențiale ale Uniunii și cu cele austriece și a cărui administrare se efectuează potrivit acelorași principii și criterii de investiții precum cele ale unui fond de investiții cu același nume autorizat în Luxemburg. Potrivit instanței menționate, activitatea Franklin corespunde sub toate aspectele sale esențiale, cum sunt protecția investitorilor, obligațiile de informare, în special obligația privind prospectele, rapoartele semestriale și anuale, activitatea comercială autorizată, eficacitatea supravegherii și a controlului, unui fond de investiții austriac și, prin urmare, unui OPCVM în sensul Directivei 2009/65.

În anul 2013, Franklin a încasat, de la cele două societăți pe acțiuni austriece cotate la bursă la care deținea participații mai mici de 10 %, dividende care au făcut obiectul unei rețineri la sursă a impozitului pe veniturile din capital la o cotă de 25 %.

În urma unei cereri depuse de Franklin în numele și pe seama deținătorilor săi de titluri de participare, autoritatea fiscală, în temeiul Convenției austro‑americane, a redus cota impozitului pe veniturile din capital la 15 % și i‑a rambursat Franklin, pentru deținătorii săi de titluri de participare cu reședința în Statele Unite cărora li se aplică această convenție, diferența în raport cu cuantumul impozitului pe veniturile din capital care fusese reținut la sursă la o cotă de 25 %.

Considerând că, în temeiul articolului 63 TFUE, aplicarea articolului 21 alineatul 1 punctul 1a din KStG din 1988 trebuia extinsă la entitățile juridice din state terțe, Franklin a introdus în nume propriu, în temeiul acestei ultime dispoziții, cereri pentru a obține rambursarea soldului impozitului pe veniturile din capital reținut la sursă pe aceste venituri pentru anul 2013.

Întrucât autoritatea fiscală a respins aceste cereri pentru motivul că Franklin nu avea reședința într‑un alt stat membru sau într‑un stat parte la Acordul privind SEE, acesta a sesizat Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) cu o acțiune care a fost respinsă printr‑o decizie din 3 octombrie 2017.

Această decizie din 3 octombrie 2017 a fost anulată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) printr‑o decizie din 13 ianuarie 2021, întrucât s‑a considerat că, pentru a stabili dacă este necesar să se ramburseze impozitul pe veniturile din capital, trebuia, într‑o primă etapă, să se stabilească, în cadrul unei „comparații tipologice”, dacă entitatea străină era comparabilă cu o persoană juridică austriacă și, într‑o a doua etapă, să se examineze cărei entități trebuiau să îi fie imputate aceste venituri. Instanța menționată a statuat că, în cazul în care numai articolul 188 din InvFG 2011 se opunea imputării veniturilor entității străine în cauză, exista o restricție privind libera circulație a capitalurilor a cărei justificare trebuia examinată.

În urma deciziei din 13 ianuarie 2021 a Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) a dispus rambursarea către Franklin a sumei reziduale a reținerii la sursă a impozitului pe veniturile din capital pe care o solicitase. Această instanță a considerat, în urma unei „comparații tipologice”, că Franklin corespundea unei societăți austriece căreia veniturile menționate trebuiau de asemenea să îi fie imputate în conformitate cu normele generale și că articolul 188 din InvFG 2011, care se opunea unei astfel de deduceri, constituia o restricție privind libera circulație a capitalurilor care nu era justificată.

Autoritatea fiscală a formulat recurs împotriva deciziei Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) la instanța de trimitere, susținând în esență că, în cadrul acestei comparații, trebuia să se ia în considerare faptul că Franklin era un fond de investiții și în sensul dreptului prudențial al statului său de origine, că o astfel de entitate ar fi supusă autorizării în Uniune potrivit Directivei 2009/65 și că entitățile rezidente calificate drept fonduri de investiții în sensul dreptului prudențial, care corespundeau unui OPCVM, erau, fără excepție, supuse în anul 2013 unui regim de transparență fiscală. Același tratament ar fi trebuit, în opinia sa, să fie aplicat unei entități nerezidente care trebuia să fie calificată și în temeiul dreptului prudențial străin drept fond de investiții și care corespundea unui OPCVM.

Instanța de trimitere amintește că, în conformitate cu articolul 2 alineatul 2 din InvFG 2011, fondurile de investiții rezidente care trebuiau calificate drept OPCVM nu puteau fi constituite, în temeiul dreptului prudențial, decât sub forma unor fonduri deschise de investiții și nu aveau personalitate juridică. Veniturile obținute de aceste organisme, care erau transparente din punct de vedere fiscal conform articolului 186 din InvFG 2011, erau imputate deținătorilor de titluri de participare care erau, doar ei, supuși impozitării.

În consecință, potrivit instanței de trimitere, întrucât un astfel de fond de investiții rezident care încasa dividende ce proveneau dintr‑o participație mai mică de 10 % într‑o societate de capital rezidentă era transparent din punct de vedere fiscal, numai deținătorii de titluri de participare puteau solicita rambursarea sau deducerea cuantumului impozitului pe veniturile din capital care a făcut obiectul unei rețineri la sursă. Deținătorii de titluri de participare nerezidenți puteau obține rambursarea impozitului pe veniturile din capital în conformitate cu convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată cu statul lor de reședință.

În schimb, o societate austriacă, care nu putea fi asimilată unui OPCVM, avea posibilitatea, atunci când încasa astfel de dividende provenite dintr‑o participație la o societate rezidentă, să deducă impozitul pe veniturile din capital din contribuția sa de impozit pe profit. Potrivit acestei instanțe, o astfel de persoană juridică este întotdeauna impozitată în conformitate cu principiile legislației fiscale referitoare la societăți, independent de activitatea sa comercială.

Instanța de trimitere observă că persoanele juridice care nu aveau nici conducerea, nici sediul în Austria și care erau comparabile cu o persoană juridică austriacă, în special sub aspectul statutului lor sau al personalității juridice, erau supuse unei obligații fiscale limitate. În temeiul articolului 21 alineatul 1 punctul 1a din KStG 1988, o societate stabilită într‑un stat membru al Uniunii sau într‑un stat parte la Acordul privind SEE putea, dacă veniturile din capital erau imputabile acestei societăți, iar nu deținătorilor de titluri de participare ai acesteia, să solicite rambursarea impozitului pe veniturile din capitalul încasat pentru dividendele distribuite de o societate rezidentă, cu condiția ca, în temeiul articolului 188 din InvFG 2011, să nu îi fie aplicabil articolul 186 din acesta.

Examinând recursul cu care a fost sesizată, instanța de trimitere nu este sigură dacă dreptul Uniunii impune să fie înlăturat de la aplicare articolul 188 din InvFG 2011 în cazul unui fond străin deschis publicului care, dacă ar avea sediul în Austria, nu ar putea să opereze în acest stat decât sub formă de OPCVM, nu ar fi fost supus impozitului și, prin urmare, nu ar fi putut să beneficieze de o rambursare a impozitului pe veniturile din capital și nici să deducă acest impozit din contribuția sa de impozit pe profit, întrucât aceste venituri ar fi fost imputate în mod obligatoriu deținătorilor săi de titluri de participare, așa cum prevede articolul 186 din InvFG 2011.

În aceste împrejurări, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Constituie o restrângere a liberei circulații a capitalurilor în sensul articolului 63 TFUE o dispoziție precum articolul 188 din [InvFG 2011] în temeiul căruia, în Austria, entitățile nerezidente, comparabile cu o persoană juridică rezidentă, sunt excluse de la restituirea impozitului pe veniturile din capital în cazul în care corespund în esență unui OPCVM în sensul Directivei [2009/65], motiv pentru care nu ar putea activa ca persoană juridică în Austria, deoarece pentru astfel de entități în Austria nu este prevăzută decât forma de organizare juridică a fondurilor deschide de investiții transparente? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la [prima] întrebare: există o situație obiectiv comparabilă între, pe de o parte, o persoană juridică rezidentă, care își investește activele potrivit principiului diversificării riscurilor, dar care nu constituie un OPCVM pentru că nu a atras capital de la public, motiv pentru care poate activa ca persoană juridică în Austria, și, pe de altă parte, o societate de investiții nerezidentă care, luând în considerare capitalul atras de la public ar constitui, potrivit principiilor de drept intern, un OPCVM, motiv pentru care nu poate activa ca persoană juridică în Austria? (3) În cazul unui răspuns afirmativ la [a doua] întrebare: restrângerea liberei circulații a capitalurilor poate fi justificată prin menținerea repartizării echilibrate a competențelor de impozitare, dat fiind că obiectivul articolelor 186 și 188 din InvFG 2011 este de a asigura că nici fondurile publice rezidente, nici cele nerezidente nu pot constitui un paravan fiscal pentru deținătorii de titluri de participare, motiv pentru care deținătorii de titluri de participare trebuie să beneficieze de scutirea de impozitul pe veniturile din capital numai în acele cazuri în care [Republica] Austria a renunțat la competențele de impozitare printr‑o convenție privind evitarea dublei impuneri?”

Comisia Europeană susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că nu s‑ar impune aplicarea articolului 63 TFUE, a cărui interpretare este solicitată, în vederea soluționării litigiului principal. Astfel, Franklin, care acționează în nume propriu, nu ar fi autorizat, potrivit articolului 21 alineatul 1 punctul 1a din KStG 1988, să solicite rambursarea impozitului pe veniturile din capital, o astfel de cerere trebuind să fie introdusă de deținătorii de titluri de participare în măsura în care îndeplinesc condițiile stabilite de această dispoziție.

În plus, cererea formulată de Franklin după obținerea de către acesta a unei rambursări în temeiul articolului 10 alineatul 2 din Convenția austriaco‑americană ar încălca repartizarea competențelor de impozitare convenită între Republica Austria și Statele Unite ale Americii și ar urmări eludarea obligației de a demonstra că soldul impozitului austriac pe veniturile din capital nu ar fi putut fi dedus, total sau parțial, din impozitul datorat în Statele Unite. Cererea menționată ar putea conduce la o îmbogățire fără justă cauză a Franklin care ar primi astfel rambursări datorate eventual altei persoane, și anume deținătorilor de titluri de participare, și ar putea fi chiar considerată abuzivă.

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările preliminare adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 17 octombrie 2024, FA.RO. di YK & C., C‑16/23, EU:C:2024:886, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 17 octombrie 2024, FA.RO. di YK & C., C‑16/23, EU:C:2024:886, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale presupune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară, care figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții (Hotărârea din 17 octombrie 2024, FA.RO. di YK & C., C‑16/23, EU:C:2024:886, punctul 35 și jurisprudența citată).

Astfel, este printre altele indispensabil, așa cum se arată la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, ca decizia de trimitere să conțină atât o expunere a motivelor care au condus instanța de trimitere să ridice problema interpretării sau a validității anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, cât și legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (Hotărârea din 17 octombrie 2024, FA.RO. di YK & C., C‑16/23, EU:C:2024:886, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

În speță, nu rezultă în mod evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal și nici că problema este de natură ipotetică. În plus, Curtea dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

Astfel, în primul rând, în pofida rambursării către deținătorii de titluri de participare, ca urmare a cererii formulate de Franklin, în numele acestora, a unei părți din taxa reținută la sursă, admisibilitatea cererii formulate de Franklin în legătură cu partea reziduală a reținerii la sursă pe veniturile din capital nu pare să fie pusă în discuție în fața instanței de trimitere care de altfel nu a exprimat nici ea îndoieli în această privință. În plus, etapele procedurale descrise la punctele 20-24 din prezenta hotărâre demonstrează realitatea litigiului din cauza principală.

În al doilea rând, potrivit cererii de decizie preliminară, refuzul de care s‑ar putea lovi Franklin de a i se rambursa impozitul reținut la sursă ar decurge din aplicarea în privința sa a articolului 188 din InvFG 2011, care ar avea ca efect asimilarea tratamentului fiscal al dividendelor încasate de Franklin cu cel aplicat dividendelor încasate de un OPCVM austriac.

Or, instanța de trimitere expune în mod suficient legătura pe care o stabilește între dispoziția de drept al Uniunii a cărei interpretare o solicită și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal prin faptul că invocă îndoielile sale cu privire la aspectul dacă, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se considere că asimilarea prevăzută la articolul 188 din InvFG 2011 constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor, în sensul articolului 63 TFUE, și dacă trebuie, în consecință, înlăturată aplicarea acestui articol 188.

În al treilea rând, argumentele Comisiei referitoare la repartizarea competențelor de impozitare între Statele Unite ale Americii și Republica Austria, la îmbogățirea fără justă cauză a Franklin în cazul în care i‑ar fi acordată rambursarea solicitată și la caracterul eventual abuziv al unei astfel de cereri de rambursare nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării admisibilitatea cererii de decizie preliminară, ci țin de examinarea pe fond a cauzei.

Rezultă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor o reglementare națională care are ca efect excluderea de la rambursarea impozitului pe veniturile din capital a unei entități nerezidente care, pe de o parte, are aceleași caracteristici ca un OPCVM, în sensul Directivei 2009/65, dar care, pe de altă parte, are personalitate juridică și este comparabilă în această privință cu o persoană juridică rezidentă, chiar dacă, potrivit acestei reglementări naționale, un OPCVM rezident este considerat ca fiind transparent din punct de vedere fiscal și nu poate opera în calitate de persoană juridică.

Potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 63 alineatul (1) TFUE interzice în mod general restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe (Hotărârea din 2 martie 2023, PrivatBank ș.a., C‑78/21, EU:C:2023:137, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

Noțiunea de „restricție” în sensul acestei dispoziții include măsurile de stat care sunt de natură discriminatorie prin faptul că instituie, direct sau indirect, o diferență de tratament între circulația națională a capitalurilor și circulația transfrontalieră a capitalurilor, care nu corespunde unei diferențe obiective a situațiilor și care sunt, prin urmare, de natură să descurajeze persoanele fizice sau juridice din alte state membre sau din țări terțe să realizeze o circulație transfrontalieră a capitalurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2023, PrivatBank ș.a., C‑78/21, EU:C:2023:137, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată).

Astfel, faptul că un stat membru acordă veniturilor plătite organismelor de plasament colectiv nerezidente un tratament mai puțin favorabil decât cel rezervat veniturilor plătite unor organisme de plasament colectiv rezidente este de natură să descurajeze organismele cu sediul în alt stat membru să facă investiții în acest ultim stat membru și constituie, prin urmare, o restricție privind libera circulație a capitalurilor interzisă, în principiu, de articolul 63 TFUE [Hotărârea din 27 februarie 2025, Dyrektor Krajowej Informacji Skarbowej (Mod de administrare a unui OPC), C‑18/23, EU:C:2025:119, punctul 58 și jurisprudența citată].

Cu toate acestea, o reglementare națională care este aplicabilă în mod nediferențiat operatorilor rezidenți și operatorilor nerezidenți poate constitui o restricție privind libera circulație a capitalurilor. Astfel, rezultă din jurisprudența Curții că și o diferențiere care se întemeiază pe criterii obiective poate, de fapt, să defavorizeze situațiile transfrontaliere [Hotărârea din 27 februarie 2025, Dyrektor Krajowej Informacji Skarbowej (Mod de administrare a unui OPC), C‑18/23, EU:C:2025:119, punctul 65 și jurisprudența citată].

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese, pe de o parte, că, în litigiul principal, Franklin dorește să obțină rambursarea reținerii la sursă în temeiul articolului 21 alineatul 1 punctul 1a din KStG 1988 și, pe de altă parte, că, potrivit instanței de trimitere, aplicarea potențială a articolului 188 din InvFG 2011 s‑ar opune acestei rambursări.

Articolul 188 din InvFG 2011 ar prevedea în esență că transparența fiscală, instituită prin articolul 186 din InvFG 2011 în ceea ce privește fondurile de investiții rezidente, se aplică și fondurilor de investiții nerezidente, indiferent de forma lor juridică, cu condiția ca patrimoniul lor să fie, în temeiul legii, al statutelor sau al utilizării efective, investit potrivit principiilor diversificării riscurilor.

Din cererea de decizie preliminară reiese că aplicarea articolului 188 din InvFG 2011 ar face ca regimul fiscal aplicabil fondurilor de investiții rezidente să fie aplicabil unei entități nerezidente precum Franklin.

Sub rezerva ca dividendele distribuite unei entități nerezidente precum Franklin să nu fie supuse în Austria unei sarcini fiscale mai mari decât cea căreia îi sunt supuse dividendele plătite unui fond de investiții rezident, aspect care va trebui verificat de instanța de trimitere, aplicarea în cazul Franklin a unui tratament egal în raport cu fondurile de investiții rezidente nu ar putea constitui o restricție în sensul articolului 63 TFUE decât dacă Franklin nu ar fi comparabil cu astfel de fonduri, ci ar trebui considerat comparabil cu o persoană juridică rezidentă care nu este transparentă din punct de vedere fiscal și care poate beneficia de o rambursare a impozitului pe veniturile din capital dacă îndeplinește, pe de altă parte, condițiile prevăzute de reglementarea aplicabilă.

Pentru a aprecia dacă se poate considera că o entitate nerezidentă precum Franklin se află într‑o situație comparabilă în mod obiectiv, în lumina articolelor 186 și 188 din InvFG 2011, cu un fond de investiții rezident, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții, pe de o parte, că analizarea caracterului comparabil sau necomparabil al unei situații transfrontaliere cu o situație internă trebuie să fie realizată ținând seama de obiectivul urmărit de dispozițiile reglementării naționale în cauză, precum și de obiectul și conținutul acestora din urmă și, pe de altă parte, că numai criteriile de distincție pertinente stabilite de reglementarea în cauză trebuie luate în considerare în scopul de a aprecia dacă diferența de tratament care rezultă dintr‑o astfel de reglementare reflectă o diferență obiectivă a situațiilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2023, L Fund, C‑537/20, EU:C:2023:339, punctul 54 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie arătat că, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, articolul 186 din InvFG 2011 are ca obiect stabilirea unei impozitări transparente a fondurilor de investiții, ceea ce înseamnă că veniturile sunt imputate deținătorilor de titluri de participare și că numai aceștia din urmă sunt supuși în mod direct impozitării.

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că articolul 186 din InvFG 2011 ar viza tratamentul fiscal al veniturilor organismelor care intră în special sub incidența articolului 2 alineatul 2 din InvFG 2011 coroborat cu articolul 46 din acesta, și anume organismelor fără personalitate juridică care desfășoară activități de investiții și care îndeplinesc anumite condiții referitoare la colectarea și plasamentul de capitaluri, la autorizare și la control. Acest articol 186 nu ar avea ca obiect tratamentul fiscal al veniturilor societăților care desfășoară activități comerciale cărora nu li se aplică acest tip de condiții.

Articolul 188 din InvFG 2011 ar viza fondurile de investiții străine, precizând totodată că un fond de investiții acoperă, indiferent de forma sa juridică, orice patrimoniu care intră sub incidența unui drept străin care, în temeiul legii, al statutului sau al utilizării efective, este investit potrivit principiilor diversificării riscurilor. Obiectivul acestui articol 188 ar fi, așadar, ca entitățile nerezidente care îndeplinesc condiția referitoare la investirea fondurilor potrivit principiilor repartizării riscurilor să intre sub incidența regimului aplicabil fondurilor de investiții rezidente.

Potrivit instanței de trimitere, articolul 186 din InvFG 2011 are ca obiectiv în special să garanteze că fondul de investiții nu constituie un paravan și că numai deținătorii de titluri de participare sunt impozitați, în timp ce obiectivul articolului 188 din InvFG 2011 este de a garanta egalitatea de tratament fiscal al fondurilor de investiții rezidente și nerezidente pentru ca nici fondurile de investiții nerezidente să nu constituie un paravan, iar impozitarea să se efectueze la nivelul deținătorilor de titluri de participare.

În această privință, potrivit constatărilor făcute de Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) în cursul procedurii judiciare naționale, amintite la punctul 17 din prezenta hotărâre, precum și celor ale instanței de trimitere, un fond de investiții precum Franklin are aceleași caracteristici ca un fond de investiții austriac și ca un OPCVM, în sensul Directivei 2009/65. Prin urmare, este, prin activitatea sa și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, asimilabil organismelor rezidente prevăzute la articolul 186 din InvFG 2011.

Cu toate acestea, spre deosebire de fondurile de investiții rezidente, Franklin are personalitate juridică și corespunde în această privință, potrivit constatărilor făcute de Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) în cursul procedurii judiciare naționale, unei societăți rezidente căreia trebuiau de asemenea să îi fie imputate veniturile în conformitate cu normele generale.

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă împrejurarea că Franklin are personalitate juridică plasează o astfel de entitate, în lumina articolelor 186 și 188 din InvFG 2011, într‑o situație diferită de cea a fondurilor de investiții rezidente și face astfel ca situația sa să nu fie comparabilă în mod obiectiv, în lumina acestor articole, cu situația unui fond de investiții rezident care intră sub incidența articolului 186 din InvFG 2011.

În această privință, Curtea a statuat că, având în vedere obiectivele care urmăresc evitarea dublei impuneri a veniturilor din investiții și asigurarea unui tratament fiscal echivalent pentru investițiile indirecte, realizate prin intermediul unui fond de investiții, și pentru investițiile directe, faptul că un organism de plasament colectiv are o formă statutară nu îl plasează neapărat într‑o situație diferită de cea a unui organism de plasament colectiv constituit sub formă contractuală [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, Veronsaajien oikeudenvalvontayksikkö (Scutirea fondurilor de investiții contractuale), C‑342/20, EU:C:2022:276, punctul 73].

Astfel, asemenea obiective pot fi atinse și atunci când un organism de plasament colectiv are o formă statutară, dar beneficiază, în statul membru în care este stabilit, de o scutire de impozitul pe venit sau de un regim de transparență fiscală [Hotărârea din 7 aprilie 2022, Veronsaajien oikeudenvalvontayksikkö (Scutirea fondurilor de investiții contractuale), C‑342/20, EU:C:2022:276, punctul 74].

În același mod, având în vedere astfel de obiective, faptul că o entitate nerezidentă, care are aceleași caracteristici ca un fond de investiții rezident, are personalitate juridică nu o plasează neapărat într‑o situație diferită de cea a unui fond de investiții rezident care nu are personalitate juridică, dacă dividendele încasate de această primă entitate sunt imputate deținătorilor de titluri de participare ale acesteia și sunt impozitate în statul de reședință al acesteia la nivelul deținătorilor de titluri de participare, iar nu la nivelul entității respective.

Instanța de trimitere va trebui să examineze dacă aceasta este situația în speță, ținând seama în special de împrejurarea că, pe de o parte, Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal) a constatat, în cursul procedurii judiciare naționale, că Franklin a distribuit toate veniturile sale pentru anul 2013, astfel încât nu a trebuit să plătească niciun impozit federal american pe venit pentru acel an și, pe de altă parte, că Franklin beneficiase pentru deținătorii săi de titluri de participare cu reședința în Statele Unite și care intrau sub incidența Convenției austriaco‑americane de o reducere la 15 % a cotei impozitului pe veniturile din capital și de o rambursare a diferenței până la 25 % din impozitul pe veniturile din capital prelevate la sursă, autoritatea fiscală recunoscând astfel că acești deținători erau beneficiarii efectivi ai acestor venituri în sensul articolului 10 din această convenție.

Rezultă că trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor o reglementare națională care are ca efect excluderea de la rambursarea impozitului pe veniturile din capital a unei entități nerezidente care, pe de o parte, are aceleași caracteristici ca un OPCVM, în sensul Directivei 2009/65, dar care, pe de altă parte, are personalitate juridică și este comparabilă în această privință cu o persoană juridică rezidentă, chiar dacă, potrivit acestei reglementări naționale, un OPCVM rezident este considerat ca fiind transparent din punct de vedere fiscal și nu poate opera în calitate de persoană juridică, cu condiția ca veniturile obținute de entitatea nerezidentă să le fie imputate deținătorilor săi de titluri de participare și să fie impozitate în statul său de reședință la nivelul deținătorilor săi de titluri de participare, iar nu la nivelul acestei entități.

Având în vedere răspunsul dat la prima și la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

30 aprilie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Tratatul FUE

Directiva 2009/65/CE

Convenția austro‑americană

Dreptul austriac

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată