Hotărârea Curții (Camera a patra) din 9 ianuarie 2025.#AK.#Cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Franța).#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Directiva 2014/41/UE – Ordin european de anchetă în materie penală – Domeniu de aplicare material – Noțiunea de «măsură de investigare» – Notificarea unei decizii de inculpare însoțite de un ordin de arestare preventivă și de depunere a unei cauțiuni – Audierea persoanei acuzate.#Cauza C-583/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 1 și 3 din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO 2014, L 130, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei cereri de executare, în Franța, a unui ordin european de anchetă emis de autoritățile judiciare spaniole cu privire la AK.

Articolul 5 din Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată de Consiliu în conformitate cu articolul 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană (JO 2000, C 197, p. 3, denumită în continuare „Convenția din 29 mai 2000”), intitulat „Trimiterea și predarea actelor de procedură”, prevede la alineatul (1): „Fiecare stat membru trimite direct prin poștă persoanelor care se află pe teritoriul unui alt stat membru actele de procedură care le sunt destinate.”

Considerentul (25) al Directivei 2014/41 are următorul cuprins: „Prezenta directivă stabilește norme privind punerea în aplicare, în toate etapele procedurilor penale, inclusiv în cea a procesului, a unei măsuri de investigare, dacă este cazul cu participarea persoanei în cauză, în vederea strângerii de probe. De exemplu, un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al persoanei în cauză către statul emitent sau pentru desfășurarea unei audieri prin videoconferință. Cu toate acestea, în cazul în care persoana respectivă urmează să fie transferată într‑un alt stat membru în scopul urmăririi penale, inclusiv al aducerii persoanei respective în fața unei instanțe pentru a fi judecată, ar trebui emis un mandat european de arestare, în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului [din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3)].”

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede: „Ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru (denumit în continuare «statul emitent») pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într‑un alt stat membru (denumit în continuare «statul executant») în vederea obținerii de probe în conformitate cu prezenta directivă. Ordinul european de anchetă poate fi emis și pentru obținerea de probe care se află deja în posesia autorităților competente ale statului executant.”

Articolul 3 din directiva menționată prevede: „Ordinul european de anchetă include orice măsură de investigare cu excepția instituirii unei echipe comune de anchetă și strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă, instituită în conformitate cu articolul 13 din Convenția [din 29 mai 2000] și [cu] Decizia‑cadru 2002/465/JAI a Consiliului [din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă (JO 2002, L 162, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 249)], cu excepția cazului în care scopul este aplicarea articolului 13 alineatul (8) din [această] convenție și, respectiv, a articolului 1 alineatul (8) din [decizia‑cadru menționată].”

Articolul 9 din Directiva 2014/41 prevede: „(1) Autoritatea executantă recunoaște un ordin european de anchetă, transmis în conformitate cu prezenta directivă, fără a fi necesară nicio altă formalitate, și asigură executarea sa în același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de anchetă în cauză ar fi fost dispusă de către o autoritate a statului executant, cu excepția cazului în care această autoritate hotărăște să invoce unul dintre motivele de nerecunoaștere sau de neexecutare sau unul dintre motivele de amânare prevăzute în prezenta directivă. (2) Autoritatea executantă respectă formalitățile și procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezenta directivă și cu condiția ca aceste formalități și proceduri să nu contravină principiilor fundamentale de drept ale statului executant. […] (6) Autoritatea emitentă și autoritatea executantă se pot consulta între ele, prin orice mijloace adecvate, în vederea facilitării aplicării eficiente a prezentului articol.”

Articolul 10 din această directivă prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Autoritatea executantă recurge, ori de câte ori este posibil, la o altă măsură de anchetă decât cea prevăzută în ordinul european de anchetă atunci când: (a) măsura de anchetă indicată în ordinul european de anchetă nu există în temeiul dreptului statului executant; sau (b) măsura de anchetă indicată în ordinul european de anchetă nu ar fi disponibilă într‑o cauză internă similară. (2) Fără a aduce atingere articolului 11, alineatul (1) nu se aplică următoarelor măsuri de investigare, care trebuie să fie întotdeauna disponibile în temeiul dreptului statului executant: […] (c) audierea unui martor, a unui expert, a unei victime, a unei persoane suspectate sau acuzate sau a unei părți terțe pe teritoriul statului executant; […]”

Potrivit articolului 13 din directiva menționată: „(1) Autoritatea executantă transferă statului emitent, fără întârziere nejustificată, probele obținute sau care se află deja în posesia autorităților competente ale statului executant ca urmare a executării ordinului european de anchetă. Atunci când se solicită în ordinul european de anchetă și dacă este posibil în temeiul dreptului statului executant, probele sunt imediat transferate autorităților competente ale statului emitent care participă la executarea ordinului european de anchetă în conformitate cu articolul 9 alineatul (4). […] (4) Atunci când obiectele, documentele sau datele în cauză sunt deja relevante pentru alte proceduri, autoritatea executantă poate, la cererea explicită a autorității emitente și după consultarea acesteia, să transfere în mod temporar probele, cu condiția ca acestea să fie returnate statului executant de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent sau în oricare alt moment sau cu oricare altă ocazie convenite de autoritățile competente.”

Articolul 15 alineatul (1) din aceeași directivă prevede: „Recunoașterea sau executarea ordinului european de anchetă poate fi amânată în statul executant în cazul în care: […] (b) obiectele, documentele sau datele în cauză sunt deja utilizate în alte proceduri, până când acestea nu mai sunt necesare în acest scop.”

Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2014/41 prevede: „Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul executant în scopul aplicării unei măsuri de investigare în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezența respectivei persoane pe teritoriul statului emitent, cu condiția ca aceasta să fie returnată în termenul stabilit de statul executant.”

Articolul 23 alineatul (1) din această directivă are următorul conținut: „Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul emitent în scopul aplicării unei măsuri de investigare în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezența sa pe teritoriul statului executant.”

Potrivit articolului 24 alineatul (1) din directiva menționată: „Atunci când o persoană se află pe teritoriul statului executant și trebuie audiată ca martor sau expert de către autoritățile competente ale statului emitent, autoritatea emitentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală în conformitate cu alineatele (5)-(7). Autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă în scopul audierii unei persoane suspectate sau acuzate prin videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală.”

Formularul ordinului european de anchetă, care figurează în anexa A la aceeași directivă, cuprinde printre altele o rubrică intitulată „Măsura (măsurile) de investigare care trebuie executată (executate)”, care conține mai multe căsuțe ce trebuie bifate, printre care căsuța „audierea unei persoane suspectate sau acuzate”, precum și o rubrică intitulată „Motivele emiterii ordinului european de anchetă”, în care autoritatea judiciară a statului emitent este invitată să prezinte motivele pentru care este emis un astfel de ordin.

Articolul 694-16 din Codul de procedură penală prevede: „Ordinul european de anchetă este o decizie judiciară emisă de un stat membru, denumit stat emitent, prin care se solicită altui stat membru, denumit stat executant, prin utilizarea unor formulare comune tuturor statelor, să efectueze investigații pe teritoriul său, într‑un anumit termen, în vederea obținerii unor elemente de probă referitoare la o infracțiune sau a comunicării unor elemente de probă aflate deja în posesia sa. Ordinul de anchetă poate avea de asemenea ca obiect prevenirea provizorie pe teritoriul statului executant a distrugerii, a transformării, a mutării, a transferării sau a eliminării unui element care poate fi utilizat ca probă. Acesta poate avea de asemenea ca obiect transferul temporar în statul emitent al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul executant pentru a permite efectuarea în statul emitent a unor acte de procedură care impun prezența acestei persoane sau transferul temporar în statul executant al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul emitent cu scopul de a participa pe acest teritoriu la investigațiile solicitate. Probele menționate la primele două paragrafe pot viza de asemenea încălcarea de către o persoană a obligațiilor care decurg dintr‑o condamnare penală, chiar dacă această încălcare nu constituie infracțiune.”

Articolul 696-44 din acest cod prevede: „În cazul unei urmăriri penale exercitate în străinătate, atunci când un guvern străin consideră necesară comunicarea unui act de procedură sau a unei hotărâri unui individ care are reședința pe teritoriul francez, înscrisul este transmis în formele prevăzute la articolele 696-8 și 696-9, însoțit, dacă este cazul, de o traducere în limba franceză. Notificarea se înmânează persoanei, la cererea Ministerului Public. Originalul care constată notificarea este returnat pe aceeași cale guvernului solicitant.”

La 1 martie 2021, autoritățile judiciare spaniole au emis un ordin european de anchetă destinat autorităților judiciare franceze pentru a‑i fi notificată lui AK, deținută în Franța, o decizie de inculpare din data de 30 septembrie 2009 a Juzgado Central de Instrucción no 4 de la Audiencia Nacional (judecătorul central de instrucție nr. 4 al Curții Centrale, Spania) și pentru ca această persoană să poată, în prezența avocatului său, „să își exprime punctul de vedere cu privire la faptele în cauză”. Această decizie era însoțită de un ordin de arestare preventivă și de depunere a unei cauțiuni de 30000 de euro.

La 19 iulie 2021, un judecător de instrucție din cadrul tribunal judiciaire de Paris (Tribunalul Judiciar din Paris, Franța) i‑a notificat lui AK, în prezența avocatului său, decizia de inculpare, le‑a înmânat persoanei interesate și avocatului său o copie a acestei decizii în limba spaniolă și a înregistrat declarațiile ei. La 20 iulie 2021, AK a depus o cerere în anularea acestei audieri la cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) pentru motivul că cererea autorităților spaniole nu constituia un ordin european de anchetă, astfel cum este definit la articolul 694‑16 din Codul de procedură penală.

La 20 aprilie 2022, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a respins această acțiune, statuând printre altele că autoritățile judiciare spaniole au solicitat nu numai ca decizia de inculpare să îi fie notificată lui AK, ci și ca aceasta să poată „să își exprime punctul de vedere cu privire la faptele în cauză”. Această instanță a arătat de asemenea, pe de o parte, că decizia autorităților judiciare spaniole preciza, la rubrica „Motivele emiterii ordinului european de anchetă”, că actele solicitate se înscriau „în cadrul verificării săvârșirii faptelor cu toate circumstanțele care pot influența calificarea acesteia și vinovăția autorilor” și, pe de altă parte, că, deși aceste autorități nu au bifat căsuța „audiere a unei persoane suspectate sau acuzate” la rubrica „Măsură (măsuri) de investigare care trebuie executată (executate)”, ele solicitaseră în mod clar ca declarațiile date de AK cu privire la faptele pe care era suspectată că le‑a săvârșit să fie înregistrate prin proces‑verbal. Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a concluzionat că, solicitând ca persoana interesată să precizeze, în prezența avocatului său și cu respectarea dreptului la apărare, poziționarea sa asupra faptelor, autoritățile judiciare spaniole solicitaseră efectuarea unor investigații având ca obiect obținerea unor elemente de probă referitoare la o infracțiune.

AK a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), care este instanța de trimitere. Ea a susținut că emiterea unui ordin european de anchetă nu poate avea ca obiect comunicarea acuzațiilor reținute împotriva unei persoane și notificarea ei cu privire la sesizarea unei instanțe de judecată, întrucât o astfel de notificare intră sub incidența altor instrumente de cooperare judiciară, în special a articolului 696-44 din Codul de procedură penală.

În cadrul procedurii în fața Cour de cassation (Curtea de Casație), avocatul general din cadrul acestei instanțe a considerat, în schimb, că decizia adoptată de autoritățile judiciare spaniole conținea măsuri de investigare care priveau, în mod indisociabil, notificarea deciziei de inculpare a lui AK și înregistrarea observațiilor sale de către un magistrat în prezența avocatului ei, pentru a i se respecta dreptul la apărare, și că această decizie viza, prin urmare, efectuarea unor investigații având ca obiect obținerea unor elemente de probă referitoare la o infracțiune.

Instanța de trimitere, care subliniază că Directiva 2014/41 a fost transpusă în ordinea juridică franceză prin articolul 694-15 și următoarele din Codul de procedură penală, arată că Curtea nu s‑a pronunțat niciodată cu privire la domeniul de aplicare material al ordinului european de anchetă și mai precis cu privire la aspectul dacă acesta include notificarea unui act de inculpare însoțit de un ordin de arestare preventivă și de depunere a unei cauțiuni.

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 1 și 3 din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că permit autorității judiciare dintr‑un stat membru să emită sau să valideze un ordin european de anchetă prin care se urmărește, pe de o parte, să se notifice persoanei acuzate o decizie de inculpare care cuprinde, în plus, un ordin de încarcerare și de depunere a unei cauțiuni și, pe de altă parte, ca aceasta să fie audiată pentru a putea face, în prezența avocatului său, orice observații utile cu privire la faptele enunțate în decizia menționată?”

Ca răspuns la o cerere de informații adresată de Curte la 27 octombrie 2023, instanța de trimitere a arătat, la 23 noiembrie 2023, pe de o parte, că AK fusese predată autorităților judiciare spaniole la 9 septembrie 2022, în executarea a trei hotărâri pronunțate de cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) la 26 septembrie 2018 și la 9 octombrie 2019, și, pe de altă parte, că procesul‑verbal de audiere din 19 iulie 2021 fusese transmis autorităților judiciare spaniole.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 1 și 3 din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că o decizie prin care o autoritate judiciară a unui stat membru solicită unei autorități judiciare dintr‑un alt stat membru, pe de o parte, să notifice persoanei în cauză o decizie de inculpare care o privește, însoțită de un ordin de arestare preventivă și de depunere a unei cauțiuni, și, pe de altă parte, să permită acestei persoane să își prezinte observațiile cu privire la faptele enunțate în această decizie constituie o măsură de investigare, care poate face obiectul unui ordin european de anchetă, în sensul acestei directive.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2014/41, ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a statului membru emitent pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice în statul membru executant în vederea obținerii de probe. În ceea ce privește articolul 3 din această directivă, el precizează că ordinul european de anchetă include orice măsură de investigare cu excepția, în principiu, a instituirii unei echipe comune de anchetă și strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că Directiva 2014/41 nu definește nici ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „măsură de investigare”, în sensul articolelor 1 și 3 din aceasta, și nici nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a defini o astfel de noțiune. Aceasta din urmă trebuie, așadar, să primească o interpretare autonomă în dreptul Uniunii, care să țină seama nu numai de termenii acestor dispoziții, ci și de contextul lor și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte aceste dispoziții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 109].

În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolelor 1 și 3 din Directiva 2014/41, noțiunea de „măsură de investigare” în scopuri represive face trimitere, în sensul său obișnuit, la orice act de investigare destinat să stabilească existența unei fapte sancționabile, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, precum și identitatea autorului său. O astfel de interpretare este confirmată de afirmația, cuprinsă în special la acest articol 1, potrivit căreia măsura de investigare trebuie să vizeze obținerea de „probe” de către statul membru emitent.

În al doilea rând, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 28-30 din concluzii, contextul în care se înscriu articolele 1 și 3 din Directiva 2014/41 confirmă această interpretare.

Astfel, mai întâi, articolul 10 alineatul (2), precum și articolele 24-31 din Directiva 2014/41 enumeră o serie de măsuri de investigare care vizează toate obținerea de elemente destinate să stabilească faptele sau identitatea autorului lor.

În continuare, deși din articolele 22 și 23 din această directivă rezultă că un ordin european de anchetă poate avea ca obiect și transferul unei persoane deținute, aceste articole precizează totuși că un astfel de transfer nu poate avea loc decât în scopul executării unei măsuri de investigare în vederea obținerii de probe care necesită prezența acestei persoane pe teritoriul statului membru în care se solicită transferul său. În schimb, din considerentul (25) al directivei menționate reiese că, atunci când persoana în cauză trebuie să fie transferată într‑un alt stat membru în scopul urmăririi penale, inclusiv al aducerii persoanei respective în fața unei instanțe pentru a fi judecată, trebuie emis un mandat european de arestare, fără ca un ordin european de anchetă să îl poată înlocui.

În sfârșit, din articolele 13 și 15 din Directiva 2014/41 reiese că finalitatea emiterii unui ordin european de anchetă constă în transferul elementelor de probă obținute sau aflate deja în posesia autorităților statului membru executant către statul membru emitent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Finanzamt für Steuerstrafsachen und Steuerfahndung Münster, C‑66/20, EU:C:2021:670, punctul 41). Măsura de investigare trebuie, așadar, să urmărească, în definitiv, ca statul membru executant să transmită anumite elemente de probă statului membru emitent, aceste elemente de probă fiind identificate, la articolul 13 alineatul (4) și la articolul 15 alineatul (1) litera (b), ca fiind obiecte, documente sau date.

În al treilea rând, obiectivul urmărit de Directiva 2014/41 confirmă de asemenea o astfel de interpretare a noțiunii de „măsuri de investigare”.

Astfel, pe de o parte, această directivă are ca obiect înlocuirea cadrului fragmentar și complex existent în materie de obținere de probe în cauzele penale care au o dimensiune transfrontalieră și urmărește, prin instituirea unui sistem simplificat și mai eficient întemeiat pe un instrument juridic denumit „ordinul european de anchetă”, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară [Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 86]. Rezultă că, prin adoptarea directivei menționate, legiuitorul Uniunii a intenționat să îmbunătățească cooperarea judiciară în domeniul obținerii de probe în cauzele penale transfrontaliere.

Pe de altă parte, obiectivul de simplificare și de eficacitate a cooperării judiciare urmărit de Directiva 2014/41 necesită o identificare simplă și neechivocă a elementelor‑cheie ale mecanismului ordinului european de anchetă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2023, Staatsanwaltschaft Graz (Serviciul pentru cauze fiscale penale din Düsseldorf),C‑16/22, EU:C:2023:148, punctul 43]. Or, însăși noțiunea de „măsură de investigare” figurează printre asemenea elemente‑cheie, astfel încât acest obiectiv militează și în favoarea unei definiții simple și uzuale a acestei noțiuni, precum cea expusă la punctul 28 din prezenta hotărâre.

În al doilea rând, trebuie analizat dacă măsurile solicitate printr‑o decizie precum cea în discuție în litigiul principal constituie măsuri de investigare în sensul Directivei 2014/41.

În ceea ce privește, primo, cererea adresată de autoritățile judiciare dintr‑un stat membru autorităților judiciare ale unui alt stat membru de a notifica persoanei în cauză decizia de inculpare care o privește, este necesar să se arate că o astfel de notificare nu poate constitui, ca atare, o măsură de investigare în sensul acestei directive. Astfel, o asemenea notificare nu are ca obiect obținerea unor elemente de probă, ci constituie o obligație procedurală destinată să facă să evolueze acțiunea publică deschisă împotriva persoanei care face obiectul acesteia. Prin urmare, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 34 din concluzii, notificarea unui asemenea act într‑un alt stat membru este în principiu reglementată nu de directiva menționată, ci de articolul 5 din Convenția din 29 mai 2000.

Secundo, nici împrejurarea că, precum în speță, decizia de inculpare este însoțită de un ordin de depunere a unei cauțiuni pecuniare nu modifică cu nimic această constatare, obligația de a plăti o asemenea cauțiune neconstituind o măsură de investigare, în sensul Directivei 2014/41, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 27-35 din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește, tertio, ordinul de arestare preventivă care poate însoți de asemenea decizia de inculpare, reiese din jurisprudența Curții că, cu excepția cazurilor de transferare a unor persoane deja deținute în scopul efectuării unei măsuri de investigare, prevăzute la articolele 22 și 23 din această directivă, ordinul european de anchetă nu este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, consacrat la articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 73].

Rezultă că, în afara cazurilor prevăzute la aceste articole 22 și 23 și care nu par relevante în speță, un ordin european de anchetă nu poate conține o cerere având ca obiect plasarea sau menținerea în detenție a persoanei care face obiectul acestei cereri.

În ceea ce privește, quarto, cererea de audiere a persoanei care face obiectul deciziei de inculpare, este adevărat că articolul 10 alineatul (2) litera (c) și articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2014/41 menționează în mod expres audierea unei persoane suspectate sau acuzate printre măsurile care pot face obiectul unui ordin european de anchetă, în sensul acestei directive.

În aceste condiții, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctul 41 din concluzii, pentru a putea intra în domeniul de aplicare al Directivei 2014/41, o asemenea cerere de audiere trebuie să aibă ca finalitate obținerea unor elemente de probă, în sensul acestei directive. Invers, o audiere care ar urmări numai să permită persoanei acuzate să își prezinte observațiile cu privire la procedura de inculpare desfășurată împotriva sa nu poate fi considerată o măsură de investigare, în sensul directivei menționate. În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili obiectul exact al cererii de audiere a lui AK formulate de autoritățile judiciare spaniole.

Pentru a furniza un răspuns complet instanței de trimitere, trebuie să se mai precizeze, mai întâi, că, dacă această cerere de audiere nu ar avea ca obiect strângerea de probe, autoritățile franceze nu ar fi putut să dea curs în mod legal, în temeiul Directivei 2014/41, deciziei adoptate de autoritățile judiciare spaniole.

În schimb, dacă cererea de audiere menționată ar avea ca obiect strângerea de probe și dacă autoritățile judiciare spaniole ar fi menționat, în decizia în discuție în litigiul principal, că, în temeiul dreptului lor național, audierea lui AK nu putea avea loc decât după notificarea deciziei de inculpare, ar trebui să se considere că, prin derogare de la ceea ce s‑a arătat la punctul 37 din prezenta hotărâre, o astfel de notificare putea fi solicitată prin intermediul unui ordin european de anchetă. În acest sens, din articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2014/41 rezultă că autoritatea executantă este în principiu obligată să respecte formalitățile și procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă.

Astfel, în acest din urmă caz, autoritățile judiciare franceze ar fi fost obligate în principiu, fără a aduce atingere motivelor de nerecunoaștere, de refuz și de amânare prevăzute de Directiva 2014/41, să execute decizia în discuție în litigiul principal în măsura în care privea atât notificarea deciziei de inculpare a lui AK, cât și audierea acesteia, cu excluderea ordinului de arestare preventivă și de depunere a unei cauțiuni care însoțea această decizie.

Cu toate acestea, o asemenea executare parțială a deciziei în discuție în litigiul principal nu ar fi putut avea loc decât după ce, în temeiul articolului 9 alineatul (6) din Directiva 2014/41, autoritățile franceze au verificat la autoritățile spaniole că acestea din urmă nu se opuneau ca cererea menționată să fie executată numai în parte.

Astfel, din obligația de cooperare loială, înscrisă la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, reiese că, pentru a asigura o cooperare eficientă în materie penală, autoritățile emitente și cele executante ale unui ordin european de anchetă trebuie să utilizeze pe deplin instrumentele prevăzute de Directiva 2014/41 așa încât să favorizeze încrederea reciprocă aflată la baza acestei cooperări [a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz întemeiat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctele 45 și 46].

În sfârșit, dacă cererea de audiere a lui AK ar avea ca obiect strângerea de probe și în decizia autorităților spaniole în discuție în litigiul principal nu ar figura nicio mențiune precum cea vizată la punctul 44 din prezenta hotărâre, ar trebui să se considere că, fără a aduce atingere motivelor de nerecunoaștere, de refuz și de amânare prevăzute de Directiva 2014/41, autoritățile franceze ar fi fost în principiu obligate să admită numai această cerere de audiere, după ce au verificat la autoritățile judiciare spaniole că acestea din urmă nu se opuneau ca această cerere să fie executată numai în parte.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că articolele 1 și 3 din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că: – o decizie prin care o autoritate judiciară a unui stat membru solicită unei autorități judiciare dintr‑un alt stat membru să notifice unei persoane o decizie de inculpare care o privește nu constituie, ca atare, un ordin european de anchetă în sensul acestei directive; – o decizie prin care o autoritate judiciară a unui stat membru solicită unei autorități judiciare dintr‑un alt stat membru să plaseze o persoană în arest preventiv în alte scopuri decât cele prevăzute la articolele 22 și 23 din directiva menționată sau să îi impună depunerea unei cauțiuni nu constituie un ordin european de anchetă în sensul aceleiași directive; – o decizie prin care o autoritate judiciară a unui stat membru solicită unei autorități judiciare dintr‑un alt stat membru să permită unei persoane să își prezinte observațiile cu privire la faptele arătate în decizia de inculpare care o privește constituie un ordin european de anchetă, în sensul Directivei 2014/41, în măsura în care această cerere de audiere urmărește colectarea probelor.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

9 ianuarie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Convenția din 29 mai 2000

Directiva 2014/41

Dreptul francez

Acțiunea principală și întrebarea preliminară

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată