Hotărârea Curții (Camera întâi) din 18 decembrie 2025.#H (ved DRC Dansk Flygtningehjælp) împotriva Udlændingestyrelsen.#Cererea de decizie preliminară formulată de Flygtningenævnet København.#Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Articolul 29 alineatul (1) – Termen de transfer – Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de șase luni – Introducerea unei căi de atac jurisdicționale însoțite de un efect suspensiv – Împrejurare nouă adusă la cunoștința autorității jurisdicționale sesizate cu această cale de atac – Anularea deciziei de transfer inițiale și trimiterea cauzei autorității administrative competente – Adoptarea unei a doua decizii de transfer care face de asemenea obiectul unei acțiuni în anulare – Incidență asupra calculării termenului de transfer.#Cauza C-560/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 27 și a articolului 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între H, resortisant afgan, pe de o parte, și Udlændingestyrelsen (Serviciul administrației pentru străini, Danemarca), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acestuia din urmă de a‑l transfera pe H în România.

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul (nr. 22) privind poziția Danemarcei, Regulamentul Dublin III nu este obligatoriu pentru Regatul Danemarcei.

Cu toate acestea, în temeiul articolului 2 din Acordul între Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate de un resortisant al unei țări terțe în Danemarca sau în orice alt stat membru al Uniunii Europene și sistemul „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării efective a Convenției de la Dublin (JO 2006, L 66, p. 38, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 271), care a fost aprobat în numele Comunității prin Decizia 2006/188/CE a Consiliului din 21 februarie 2006 (JO 2006, L 66, p. 37, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 270), Regulamentul Dublin III se aplică relațiilor dintre Uniunea Europeană și Regatul Danemarcei.

În temeiul articolului 48 primul paragraf din acesta, Regulamentul Dublin III a abrogat Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56), care înlocuise, conform articolului 24 din acesta, Convenția de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre ale Comunității Europene, semnată la Dublin la 15 iunie 1990 (JO 1997, C 254, p. 1).

Considerentele (4), (5) și (19) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins: „(4) Concluziile [Consiliului European] de la Tampere exprimă de asemenea faptul că [sistemul european comun de azil] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil. (5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională. […] (19) În vederea garantării protecției efective a drepturilor persoanelor vizate, ar trebui stabilite garanții juridice și dreptul la o cale de atac eficientă în ceea ce privește deciziile legate de transferurile către statul membru responsabil în conformitate în special cu drepturile recunoscute la articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene [(denumită în continuare «carta»)]. Pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac eficientă împotriva unor astfel de decizii ar trebui să cuprindă atât examinarea aplicării prezentului regulament, cât și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat.”

Articolul 18 din acest regulament, intitulat „Obligațiile statului membru responsabil”, prevede: „1. Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să: […] (c) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care și‑a retras cererea aflată în curs de examinare și care a depus o cerere în alt stat membru [sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere]; […]”

Articolul 27 din regulamentul menționat, intitulat „Căi de atac”, prevede: „(1) Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale. […] (3) În scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer, statele membre prevăd următoarele în dreptul lor intern: (a) apelul sau revizuirea conferă persoanei în cauză dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză în așteptarea pronunțării unei hotărâri privind apelul sau revizuirea; sau (b) transferul se suspendă automat, iar această suspendare expiră după o perioadă rezonabilă de timp în cursul căreia o instanță națională, în urma examinării atente și riguroase a cererii, să fi decis cu privire la efectul suspensiv al apelului sau al revizuirii; sau (c) persoana în cauză are posibilitatea de a solicita, într‑un termen rezonabil, unei instanțe naționale suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea. Statele membre asigură existența unei căi de atac eficiente prin suspendarea transferului până la pronunțarea hotărârii privind prima cerere de suspendare. Orice decizie cu privire la suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer este luată într‑un termen rezonabil, permițând totodată analiza atentă și riguroasă a cererii de suspendare. O decizie de a nu suspenda punerea în aplicare a deciziei de transfer trebuie să conțină motivele pe care se întemeiază. (4) Statele membre pot prevedea faptul că autoritățile competente pot decide din oficiu să suspende punerea în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea. […]”

Articolul 29 din același regulament, intitulat „Modalități și termene”, prevede: „(1) Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3). […] (2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. […]”

H este un resortisant afgan care a intrat în Danemarca la 25 aprilie 2021, unde a depus în aceeași zi o cerere de protecție internațională. Potrivit informațiilor care figurau în baza de date Eurodac, H fusese deja înregistrat la 5 martie 2021 ca solicitant de azil în România.

În consecință, la 24 iunie 2021, Serviciul administrației pentru străini a solicitat României să îl reprimească pe H, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Dublin III.

La 7 iulie 2021, România a acceptat să îl reprimească pe H.

La 19 iulie 2021, Serviciul administrației pentru străini a decis să îl transfere pe H în România, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Dublin III. În aceeași zi, H a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Flygtningenævnet (Comisia pentru Refugiați, Danemarca), instanța de trimitere în prezenta cauză. Această cale de atac avea efect suspensiv, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din acest regulament.

La 28 februarie 2022, România a informat toate statele membre că, începând cu 1 martie 2022, va suspenda toate transferurile de intrare efectuate în temeiul Regulamentului Dublin III ca urmare a conflictului din Ucraina și a afluxului crescut de refugiați în România.

La 15 martie 2022, instanța de trimitere a trimis cauza spre reexaminare Serviciului administrației pentru străini, în special pentru ca acesta să ia poziție cu privire la incidența notificării generale a autorităților române, menționată la punctul anterior, asupra deciziei de a‑l transfera pe H în România.

La 8 aprilie 2022, Serviciul administrației pentru străini a decis din nou să îl transfere pe H în România, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Dublin III. În aceeași zi, H a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii în fața instanței de trimitere. Această cale de atac avea efect suspensiv, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din acest regulament.

La 24 mai 2022, România a informat toate statele membre că suspendarea transferurilor de intrare în temeiul regulamentului menționat fusese ridicată.

La 2 decembrie 2022, instanța de trimitere a confirmat legalitatea deciziei din 8 aprilie 2022 a Serviciului administrației pentru străini.

La 2 februarie 2023, H a solicitat redeschiderea procedurii, pentru motivul că termenul de șase luni, prevăzut la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III, în care trebuie efectuat transferul unui solicitant de azil din statul membru solicitant către statul membru responsabil, expirase deja la data la care Serviciul administrației pentru străini a adoptat, la 8 aprilie 2022, a doua decizie de transfer. Astfel, în opinia sa, Regatul Danemarcei era în prezent responsabil de examinarea pe fond a cererii sale de azil, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din acest regulament.

După ce a redeschis procedura, instanța de trimitere a confirmat din nou validitatea deciziei din 8 aprilie 2022 a Serviciului administrației pentru străini. Ea a apreciat că acest termen de șase luni nu începuse să curgă decât de la hotărârea sa definitivă din 2 decembrie 2022.

La cererea DRC Dansk Flygtningehjælp (Consiliul danez pentru refugiați, Danemarca), instanța de trimitere a decis să redeschidă încă o dată procedura, în vederea reexaminării interpretării normelor referitoare la termenul prevăzut la articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 din acesta.

În această privință, instanța de trimitere arată că, deși aceste dispoziții prevăd că transferul unui solicitant de azil trebuie să aibă loc în termen de șase luni de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există, ele nu conțin totuși norme care să reglementeze în mod explicit situația în care autoritatea jurisdicțională ar decide să trimită cauza spre reexaminare autorității administrative competente. Or, în opinia sa, o asemenea trimitere poate contribui la asigurarea unei protecții jurisdicționale efective solicitanților de protecție internațională, în măsura în care le oferă posibilitatea de a beneficia de o nouă examinare a cauzei pe două niveluri.

În acest context, instanța de trimitere precizează că, în conformitate cu reglementarea națională în discuție în litigiul principal, o decizie de transfer poate fi anulată și trimisă spre reexaminare autorității administrative competente atunci când instanței sesizate i‑au fost aduse la cunoștință informații noi importante referitoare la această decizie. Or, în speță, această trimitere ar fi fost justificată de împrejurări exterioare și imprevizibile legate de faptul că, după ce a acceptat transferul, statul membru responsabil ar fi suspendat în general transferurile în temeiul Regulamentului Dublin III din cauza conflictului din Ucraina și a afluxului de refugiați în țară.

În aceste condiții, Flygtningenævnet (Comisia pentru Refugiați) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Normele [referitoare la calcularea termenelor] prevăzute la articolul 29 alineatele (1) și (2) din [Regulamentul Dublin III] trebuie interpretate în sensul că termenul de șase luni stabilit la articolul 29 alineatul (1) a doua ipoteză din acest regulament începe să curgă de la hotărârea definitivă pe fond, în situația în care o instanță de apel din statul membru solicitant, astfel cum este menționată la articolul 27 din [respectivul] regulament, a trimis cauza privind transferul [autorității administrative competente], care a luat ulterior o nouă decizie de transfer la mai mult de șase luni de la primirea acceptării reprimirii de către statul membru responsabil – în special atunci când trimiterea este motivată de faptul că statul membru responsabil, care acceptase inițial transferul, a luat ulterior o decizie de suspendare generală a transferurilor efectuate în temeiul [Regulamentului Dublin III], iar, în ceea ce privește măsura de îndepărtare a străinului în cauză, există un efect suspensiv?”

Prin cererea de decizie preliminară, Flygtningenævnet (Comisia pentru Refugiați) a solicitat Curții judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

La 15 decembrie 2023, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să respingă această cerere.

La 27 noiembrie 2023, Curtea a adresat Flygtningenævnet (Comisia pentru Refugiați) o cerere de lămuriri, invitând‑o să aducă precizări cu privire la caracterul său de „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE.

La 8 ianuarie 2024, Flygtningenævnet (Comisia pentru Refugiați) a răspuns la această cerere.

Prin intermediul întrebării sale unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când o instanță națională sesizată cu o acțiune în anulare însoțită de un efect suspensiv statuează definitiv cu privire la legalitatea pe fond a unei a doua decizii de transfer, adoptată după ce o primă decizie de transfer privind aceeași persoană a fost anulată pentru unicul motiv al unei schimbări a împrejurărilor determinante pentru corecta aplicare a acestui regulament care conduce la o trimitere spre reexaminare de către autoritatea administrativă competentă, termenul de transfer de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din regulamentul menționat începe să curgă – la data la care s‑a luat o hotărâre definitivă cu privire la legalitatea pe fond a acestei a doua decizii de transfer sau – la data la care prima decizie de transfer a fost anulată.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că instanța de trimitere se întreabă care dintre cele două decizii adoptate de instanța națională este determinantă pentru aplicarea termenului de transfer de șase luni în cea de a doua ipoteză prevăzută la articolul 29 alineatul (1) din același regulament. H susține în esență că această a doua ipoteză a devenit inaplicabilă în cauza principală. El apreciază că, după anularea primei decizii de transfer, termenul de transfer curgea din nou, în conformitate cu prima ipoteză prevăzută de această dispoziție, de la data la care România acceptase reprimirea sa, și anume 7 iulie 2021.

Trebuie amintit mai întâi că articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III prevede că transferul persoanei în cauză către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de a prelua sau reprimi această persoană sau de la hotărârea definitivă privind apelul atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament.

Rezultă din însuși modul de redactare a articolului 29 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat și în special din utilizarea conjuncției „sau” care opune „acceptarea” de către un alt stat membru, pe de o parte, și „hotărârea definitivă” cu privire la apel sau revizuire, pe de altă parte, că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 34 din concluzii, cele două momente prevăzute de această dispoziție, de la care poate începe să curgă termenul de transfer de șase luni, constituie două ipoteze care se exclud reciproc.

În plus, în ceea ce privește a doua ipoteză, dispoziția menționată se referă la momentul în care hotărârea privind un apel împotriva unei decizii de transfer a rămas definitivă, fără a distinge însă în funcție de rezultatul la care ajunge autoritatea jurisdicțională în hotărârea sa privind apelul. În special, nu reiese nicidecum din termenii aceleiași dispoziții că a doua ipoteză ar deveni inaplicabilă în situația în care autoritatea jurisdicțională ar anula decizia de transfer.

Astfel, în cazul în care o decizie de transfer face obiectul unui apel însoțit de un efect suspensiv în temeiul articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, din articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament rezultă că termenul de transfer de șase luni nu curge de la acceptarea cererii de preluare sau de reprimire, ci, prin derogare, de la hotărârea definitivă privind apelul exercitat împotriva deciziei de transfer. În acest caz, termenul menționat nu începe, așadar, să curgă decât din momentul în care hotărârea jurisdicțională cu privire la apelul împotriva deciziei de transfer a rămas definitivă, după epuizarea căilor de atac prevăzute de ordinea juridică a statului membru în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 martie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Suspendarea termenului de transfer în apel), C‑556/21, EU:C:2023:272, punctele 23 și 24, precum și jurisprudența citată].

În continuare, trebuie amintit că această amânare a calculului termenului de transfer până la soluționarea apelului împotriva deciziei de transfer permite să se asigure egalitatea armelor și efectivitatea procedurilor privind căile de atac, garantându‑se că acest termen nu expiră atunci când punerea în aplicare a deciziei de transfer a devenit imposibilă prin introducerea unei căi de atac însoțite de un efect suspensiv împotriva acestei decizii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 martie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Suspendarea termenului de transfer în apel), C‑556/21, EU:C:2023:272, punctul 35].

Or, interpretarea invocată de H poate repune în discuție egalitatea armelor și efectivitatea procedurilor privind căile de atac pe care urmărește să le asigure a doua ipoteză prevăzută la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III. Astfel, în măsura în care, potrivit acestei interpretări, o anulare a deciziei de transfer de către autoritatea jurisdicțională ar implica faptul că termenul de transfer ar curge din nou de la acceptarea reprimirii de către statul membru responsabil, aceasta ar putea avea drept consecință tocmai ca termenul de transfer de șase luni să expire, dacă este cazul, la un moment în care punerea în aplicare a acestei decizii devine imposibilă ca urmare a unei acțiuni în anulare însoțite de un efect suspensiv. Aceasta ar fi fost situația în special în cauza principală, întrucât, potrivit interpretării menționate, acest termen ar fi expirat deja la 7 februarie 2022, la data la care acțiunea în anulare împotriva primei decizii de transfer era încă pendinte.

În sfârșit, contrar celor susținute de H, nu reiese nicidecum din jurisprudența rezultată din Hotărârea din 30 martie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Suspendarea termenului de transfer în apel) (C‑556/21, EU:C:2023:272), că anularea, în urma acțiunii în anulare însoțite de un efect suspensiv, a deciziei de transfer este de natură să facă inaplicabilă a doua ipoteză prevăzută la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III.

În această privință, este adevărat că, la punctul 29 din acea hotărâre, Curtea a arătat că, în cazul în care decizia de transfer a fost anulată în primă instanță, nu mai există o decizie de transfer a cărei punere în aplicare ar putea fi suspendată în cadrul unei căi de atac de al doilea grad. Cu toate acestea, situația care a condus la pronunțarea hotărârii menționate diferă în mod substanțial de cea în discuție în litigiul principal. Astfel, din cuprinsul punctelor 29 și 39 din aceeași hotărâre reiese că Curtea s‑a pronunțat cu privire la posibilitatea de a aplica măsuri provizorii în temeiul articolului 27 alineatul (4) din acest regulament în cadrul unei căi de atac de al doilea grad, și aceasta într‑o situație în care acțiunea în primă instanță nu a avut efect suspensiv. În schimb, în speță, H a introdus două acțiuni în anulare împotriva celor două decizii de transfer în discuție în litigiul principal, ambele însoțite de un efect suspensiv de natură să înlăture prima ipoteză prevăzută la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat în favoarea celei de a doua alternative, și anume calea de atac împotriva deciziei de transfer inițiale și, după anularea acesteia, calea de atac introdusă împotriva celei de a doua decizii de transfer.

Acestea fiind precizate, trebuie analizată întrebarea adresată referitoare la aplicarea celei de a doua ipoteze prevăzute la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III.

În primul rând, este necesar să se arate că, pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de transfer de șase luni, această dispoziție se limitează, în ceea ce privește a doua ipoteză, să vizeze hotărârea definitivă cu privire la calea de atac atunci când există efectul suspensiv.

După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 40 din concluzii, dispoziția menționată nu prevede, așadar, norme specifice referitoare la calcularea acestui termen atunci când autoritatea jurisdicțională – după ce a anulat o primă decizie de transfer și după ce a trimis spre reexaminare autorității administrative competente, pentru unicul motiv al unei schimbări a împrejurărilor determinante pentru corecta aplicare a Regulamentului Dublin III intervenite de la adoptarea acestei decizii – se pronunță cu privire la legalitatea celei de a doua decizii de transfer adoptate în privința aceleiași persoane, în urma acestei anulări și a acestei trimiteri.

În al doilea rând, potrivit articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, solicitantul de protecție internațională are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva deciziei de transfer în fața unei instanțe naționale.

În această privință, din a doua teză a considerentului (19) al acestui regulament reiese că, pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac eficientă împotriva deciziilor de transfer trebuie să cuprindă atât examinarea aplicării regulamentului menționat, cât și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat. Astfel, articolul 27 alineatul (1) din același regulament, interpretat în lumina acestui considerent, conferă persoanei în cauză dreptul de a obține un control jurisdicțional al legalității deciziei de transfer.

Ținând seama de legătura care există, în cadrul regimului instituit prin Regulamentul Dublin III, între stabilirea unor căi de atac însoțite de un efect suspensiv, în temeiul articolului 27 alineatele (1) și (3) din acest regulament, și amânarea termenului de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf a doua ipoteză din acesta, Curtea a statuat deja că acest termen de transfer nu trebuie să curgă de la decizia provizorie a instanței de suspendare a punerii în aplicare a procedurii de transfer, ci numai de la decizia instanței care statuează cu privire la caracterul întemeiat al acestei proceduri și care nu mai poate împiedica această punere în aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Petrosian, C‑19/08, EU:C:2009:41, punctele 46 și 50).

În această privință, este adevărat că aplicarea unei reglementări naționale potrivit căreia, în prezența unor împrejurări noi determinante pentru corecta aplicare a Regulamentului Dublin III, autoritatea jurisdicțională anulează decizia de transfer și efectuează o trimitere spre reexaminare la autoritatea administrativă competentă poate conduce la existența a două decizii de transfer și a două căi de atac distincte. Cu toate acestea, în măsura în care aceste decizii succesive au ambele ca obiect transferul aceluiași solicitant de protecție internațională în urma acceptării reprimirii sale de către statul membru responsabil, rezultă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, că deciziile menționate se înscriu într‑o procedură unică.

Or, în cadrul unei astfel de proceduri unice, decizia prin care autoritatea jurisdicțională anulează o primă decizie de transfer pentru unicul motiv al unei schimbări a împrejurărilor determinante pentru corecta aplicare a Regulamentului Dublin III și efectuează o astfel de trimitere spre reexaminare trebuie considerată ca fiind o decizie intermediară care permite autorității administrative competente să evalueze eventualele efecte ale acestor împrejurări noi asupra transferului persoanei în cauză, fără a pune însă capăt definitiv procedurii referitoare la acest transfer.

În al treilea rând, deși reiese din articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III că legiuitorul Uniunii a intenționat să favorizeze o punere în aplicare rapidă a deciziilor de transfer, nu este mai puțin adevărat că acesta nu a intenționat să sacrifice protecția jurisdicțională a solicitanților de protecție internațională în favoarea cerinței celerității în examinarea cererii lor și că a prevăzut, în vederea garantării protecției respective, că punerea în aplicare a acestor decizii poate fi suspendată în anumite cazuri [Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Petrosian, C‑19/08, EU:C:2009:41, punctul 48, precum și Hotărârea din 30 martie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Suspendarea termenului de transfer în apel), C‑556/21, EU:C:2023:272, punctul 19 și jurisprudența citată]. Astfel, aceste dispoziții trebuie interpretate în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă garantat la articolul 47 din cartă.

În plus, conform unei jurisprudențe constante, deși, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne, în virtutea principiului autonomiei procedurale a statelor membre și sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii, statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz în parte, respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă a acestor drepturi, astfel cum este garantat la articolul 47 din cartă [a se vedea prin analogie, în ceea ce privește dreptul la o cale de atac garantat la articolul 46 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60), Hotărârea din 3 iulie 2025, Al Nasiria, C‑610/23, EU:C:2025:514, punctul 51 și jurisprudența citată].

Legiuitorul Uniunii nu a armonizat, la articolul 27 din Regulamentul Dublin III, decât unele dintre modalitățile procedurale ale apelului împotriva deciziei de transfer sau ale revizuirii, în fapt și în drept, a acestei decizii în fața unei instanțe, de care trebuie să dispună persoana în cauză. În special acesta nu a precizat la acest articol dacă și potrivit căror modalități instanța sesizată în cadrul acestui apel este obligată să ia în considerare împrejurări ulterioare adoptării deciziei menționate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctele 38 și 40].

Rezultă că, în ceea ce privește luarea în considerare a unor împrejurări ulterioare adoptării unei decizii de transfer, fiecare stat membru care are obligații în temeiul Regulamentului Dublin III trebuie să își adapteze dreptul național într‑un mod care să permită solicitanților de protecție internațională să își exercite dreptul la o cale de atac efectivă, astfel cum este garantat de acest articol 47 și concretizat prin articolul 27 din Regulamentul Dublin III coroborat cu considerentul (19) al acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 iulie 2025, Al Nasiria, C‑610/23, EU:C:2025:514, punctul 52 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că Curtea a statuat, la punctul 49 din Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer) (C‑194/19, EU:C:2021:270), că aceste dispoziții se opun unei legislații naționale care prevede că instanța sesizată cu o acțiune în anulare împotriva unei decizii de transfer nu poate, în cadrul examinării acestei acțiuni, să țină seama de împrejurări ulterioare adoptării acestei decizii, care sunt determinante pentru corecta aplicare a acestui regulament, cu excepția cazului în care această legislație prevede o cale de atac specifică ce presupune o examinare ex nunc a situației persoanei în cauză, ale cărei rezultate sunt obligatorii pentru autoritățile competente, care poate fi exercitată în urma apariției unor asemenea împrejurări. După cum rezultă din cuprinsul punctului 47 din aceeași hotărâre, constituie asemenea împrejurări determinante în special cele care împiedică punerea în aplicare a deciziei de transfer către un alt stat membru decât statul membru solicitant sau care implică responsabilitatea statului membru solicitant.

Jurisprudența amintită la punctul anterior se aplică mutatis mutandis unei reglementări naționale potrivit căreia, în prezența unor informații noi referitoare la astfel de împrejurări, autoritatea jurisdicțională anulează decizia de transfer și dispune trimiterea spre reexaminare la autoritatea administrativă competentă pentru ca aceasta din urmă să ia în considerare informațiile respective. În aceste condiții, o asemenea decizie de anulare și de trimitere în vederea unei asemenea reexaminări nu poate constitui o hotărâre definitivă privind apelul, în sensul articolului 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III.

Pe de altă parte, Curtea a statuat că, având în vedere atât obiectivul menționat în considerentul (19) al Regulamentului Dublin III de a garanta, în conformitate cu articolul 47 din cartă, o protecție eficientă a persoanelor în cauză, cât și cel de a asigura cu celeritate determinarea statului membru responsabil de prelucrarea unei cereri de protecție internațională enunțat în considerentul (5) al acestui regulament, solicitantul trebuie să poată dispune de o cale de atac eficientă și rapidă care să îi permită să invoce împrejurări ulterioare adoptării deciziei de transfer, atunci când luarea în considerare a acestora este determinantă pentru corecta aplicare a regulamentului menționat. Îndeplinește printre altele această obligație de a prevedea o cale de atac rapidă și eficientă o reglementare națională care permite solicitantului să invoce astfel de împrejurări în cadrul căii de atac îndreptate împotriva deciziei de transfer [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată].

Or, împrejurarea că o reglementare națională prevede că, după anularea deciziei de transfer inițiale de către autoritatea jurisdicțională și trimiterea spre reexaminare la autoritatea administrativă competentă, revine acestei autorități administrative sarcina de a reexamina transferul persoanei în cauză în raport cu împrejurări ulterioare acestei decizii nu se opune, în principiu, îndeplinirii obligației de a prevedea o cale de atac rapidă și eficientă. Respectarea acestei obligații presupune însă, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, ca dreptul național să fie organizat astfel încât autoritatea administrativă competentă să procedeze la reexaminarea astfel impusă fără întârzieri nejustificate și ca autoritatea jurisdicțională sesizată să se pronunțe în termen scurt (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește dreptul la o cale de atac garantat la articolul 46 din Directiva 2013/32, Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 148).

În orice caz, durata procedurii administrative și jurisdicționale, aferentă transferului persoanei în cauză, nu poate, în ansamblul său, să depășească ceea ce este necesar în raport cu finalitățile pentru care a fost inițiată.

În special, o astfel de reglementare națională nu poate, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 55 din concluzii, să permită autorităților statului membru solicitant să își eludeze responsabilitatea prin trimiterea cauzei, în mod repetat, spre reexaminare în fața autorității administrative competente, fără să se fi statuat vreodată cu privire la procedura de acordare a protecției internaționale. Astfel, o asemenea reglementare ar fi de natură să compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, menționat în considerentul (5) al Regulamentului Dublin III, care garantează un acces efectiv la procedurile de acordare a protecției internaționale. Pe de altă parte, o asemenea reglementare ar fi de asemenea susceptibilă să pună în discuție efectivitatea protecției jurisdicționale, astfel cum este garantată la articolul 47 din cartă și la articolul 27 din Regulamentul Dublin III coroborat cu considerentul (19) al acestuia.

În acest context, trebuie amintit de asemenea că termenul de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III contribuie în mod determinant la realizarea obiectivului prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, menționat în considerentul (5) al acestui regulament, garantând că procedurile de preluare sau de reprimire sunt puse în aplicare fără întârzieri nejustificate. Acest termen imperativ și în special norma prevăzută la articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat dovedesc faptul că, potrivit legiuitorului Uniunii, este important ca astfel de cereri să fie examinate, dacă este cazul, de un alt stat membru decât cel desemnat ca fiind responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, X și X, C‑47/17 și C‑48/17, EU:C:2018:900, punctele 69 și 70).

În speță, din indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară reiese că serviciul administrației pentru străini a adoptat a doua decizie de transfer în privința lui H la 8 aprilie 2022, și anume la mai puțin de patru săptămâni după anularea deciziei de transfer inițiale și trimiterea spre reexaminare la acest serviciu la 15 martie a aceluiași an. Rezultă astfel, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că serviciul administrației pentru străini a efectuat reexaminarea necesară fără întârzieri nejustificate.

În plus, ținând seama de considerațiile care figurează la punctele 54 și 55 din prezenta hotărâre, revine acestei instanțe sarcina de a verifica, în raport cu ansamblul împrejurărilor relevante din cauza principală, pe de o parte, dacă se poate considera că, prin respingerea acțiunii în anulare împotriva celei de a doua decizii de transfer la 8 decembrie 2022, ea s‑a pronunțat în termen scurt cu privire la această cale de atac, deși aceasta a fost introdusă în fața sa cu aproape opt luni înainte, iar, încă de la 24 mai 2022, România a informat toate statele membre cu privire la ridicarea suspendării transferurilor de intrare în temeiul Regulamentului Dublin III. Pe de altă parte, acesteia îi revine sarcina de a verifica dacă durata procedurii aferente transferului lui H, care se ridică la aproape 17 de luni de la acceptarea, la 7 iulie 2021, de către România a reprimirii acestui solicitant, nu a depășit în ansamblul său ceea ce era necesar în raport cu finalitățile pentru care a fost inițiată.

În aceste condiții, în ipoteza în care instanța de trimitere ar constata că procedura de reprimire nu a fost pusă în aplicare fără întârzieri nejustificate, cererea de protecție internațională ar trebui examinată de un alt stat membru decât cel desemnat ca fiind responsabil în temeiul criteriilor prevăzute în capitolul III din Regulamentul Dublin III.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când o instanță națională sesizată cu o acțiune în anulare însoțită de efect suspensiv se pronunță definitiv cu privire la legalitatea pe fond a unei a doua decizii de transfer, adoptată după ce o primă decizie de transfer privind aceeași persoană a fost anulată pentru unicul motiv al unei schimbări a împrejurărilor determinante pentru corecta aplicare a acestui regulament, care conduce la o trimitere spre reexaminare de către autoritatea administrativă competentă, termenul de transfer de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din regulamentul menționat începe să curgă de la data la care s‑a statuat definitiv cu privire la legalitatea pe fond a acestei a doua decizii. Pentru a garanta că durata procedurii aferente transferului persoanei în cauză nu depășește, în ansamblul său, ceea ce este necesar în raport cu finalitățile pentru care a fost inițiată, această a doua decizie de transfer și hotărârea definitivă cu privire la acțiunea în anulare introdusă împotriva sa trebuie să fie adoptate în termen scurt.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

18 decembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Protocolul privind poziția Danemarcei și Acordul dintre Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei

Regulamentul Dublin III

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată