Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 19 decembrie 2024.#HJ împotriva lui US și a lui MU.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Superior de Justicia del País Vasco.#Trimitere preliminară – Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Repaus zilnic și săptămânal – Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Directiva 2003/88/CE – Articolele 3, 5, 6, 16, 17, 19 și 22 – Obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru efectuat de lucrătorii casnici – Derogare – Legislație națională privind scutirea de obligația de a înregistra timpul de lucru efectiv executat de lucrătorii casnici.#Cauza C-531/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3, 5, 6 și 16, a articolului 17 alineatul (4) litera (b), precum și a articolelor 19 și 22 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), a articolelor 1 și 4 din Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 iulie 2010 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbații și femeile care desfășoară o activitate independentă și de abrogare a Directivei 86/613/CEE a Consiliului (JO 2010, L 180, p. 1), a articolelor 1, 4 și 5 din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262), a articolelor 2 și 3 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială 05/vol. 6, p. 7), precum și a articolului 3 alineatul (2) CE și a articolelor 20 și 21, precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între HJ, o lucrătoare casnică, pe de o parte, și US și MU, angajatorii săi, pe de altă parte, în legătură cu concedierea sa și cu plata orelor de lucru suplimentare efectuate, precum și a zilelor de concediu neutilizate.

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2003/88 prevede: „Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.”

Articolul 2 din această directivă are următorul cuprins: „În sensul prezentei directive: 1. prin «timp de lucru» se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale; […]”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Repausul zilnic”, prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore.”

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Repausul săptămânal”, prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute în articolul 3. În cazuri justificate datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o perioadă minimă de repaus de 24 de ore.”

Articolul 6 din Directiva 2003/88, intitulat „Timpul de lucru maxim săptămânal”, prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a sănătății și securității lucrătorilor: (a) timpul de lucru săptămânal să fie limitat prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii social; (b) timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore.”

Articolul 17 din această directivă, intitulat „Derogări”, prevede la alineatele (1) și (4): „(1) Ținând cont de principiile generale de protecție a securității și sănătății lucrătorilor, statele membre pot deroga de la articolele 3-6, 8 și 16 atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși, în special în cazul: (a) directorilor executivi sau altor persoane cu puteri decizionale autonome; (b) lucrătorilor din cadrul asociațiilor familiale sau […] (4) În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, se poate deroga de la articolele 3 și 5: (a) în cazul muncii în ture, de fiecare dată când lucrătorul schimbă tura și nu poate beneficia de perioade de repaus zilnic și săptămânal între sfârșitul unei ture și începutul următoarei; (b) în cazul activităților care implică perioade de lucru fracționate de‑a lungul zilei, mai ales acelea ale personalului însărcinat cu activitățile de curățenie.”

Articolul 22 din directiva menționată, intitulat „Dispoziții diverse”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Un stat membru are opțiunea de a nu aplica articolul 6, respectând totodată principiile generale de protecție a sănătății și securității lucrătorilor și cu condiția să ia măsurile necesare pentru a asigura că: (a) niciun angajator nu cere unui lucrător să muncească mai mult de 48 de ore într‑o perioadă de șapte zile, calculată ca medie pentru perioada de referință prevăzută la articolul 16 litera (b), dacă nu a obținut acordul prealabil al lucrătorului de a efectua o a asemenea muncă; (b) niciun lucrător nu suferă niciun prejudiciu din partea angajatorului dacă refuză să își dea acordul de a efectua o asemenea muncă; (c) angajatorul ține evidențe actualizate ale tuturor lucrătorilor care efectuează o asemenea muncă; (d) evidențele sunt puse la dispoziția autorităților competente care pot, din motive legate de securitatea și sănătatea lucrătorilor, să interzică sau să limiteze posibilitatea de depășire a duratei maxime de muncă săptămânale; (e) angajatorul furnizează autorităților competente, la cererea acestora, informații cu privire la cazurile în care lucrătorii și‑au dat acordul de a munci mai mult de 48 de ore într‑o perioadă de șapte zile, calculată ca medie pentru perioada de referință prevăzută la articolul 16 litera (b). […] (3) Dacă statele membre recurg la opțiunile prevăzute de prezentul articol, ele informează de îndată Comisia [Europeană] în acest sens.”

Articolul 1 din Directiva 2006/54 prevede: „Prezenta directivă își propune să garanteze punerea în aplicare a principiului șanselor egale și al egalității de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă. În acest scop, aceasta conține dispoziții destinate punerii în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește: (a) accesul la muncă, inclusiv promovare, și la formarea profesională; (b) condițiile de muncă, inclusiv remunerația; (c) sistemele profesionale de securitate socială. Aceasta conține, de asemenea, dispoziții ce vizează modalități de aplicare efectivă a acestui principiu prin stabilirea unor proceduri corespunzătoare.”

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă: „În sensul prezentei directive se înțelege prin: […] (b) «discriminare indirectă»: situația în care o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră ar dezavantaja în special persoanele de un anumit sex în raport cu persoane de celălalt sex, în afară de cazul în care această dispoziție, acest criteriu sau această practică este justificată în mod obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele pentru a atinge acest scop sunt corespunzătoare și necesare; […]”

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Interdicția oricărei discriminări”, prevede la primul paragraf: „Pentru aceeași muncă sau pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală, discriminarea directă sau indirectă pe criteriul sexului este eliminată din ansamblul elementelor și al condițiilor de remunerare.”

Articolul 14 alineatul (1) din aceeași directivă prevede: „Se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: […] (c) condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul [157 TFUE]; […]”

Articolul 34 alineatul 9 din Estatuto de los Trabajadores (Statutul lucrătorilor), în versiunea rezultată din Real Decreto‑ley 8/2019, de medidas urgentes de protección social y de lucha contra la precariedad laboral en la jornada de trabajo (Decretul‑lege regal 8/2019 privind măsuri urgente de protecție socială și de combatere a precarității la locul de muncă) din 8 martie 2019 (BOE nr. 61 din 12 martie 2019, p. 23156) (denumit în continuare „Statutul lucrătorilor”), prevede: „Întreprinderea asigură înregistrarea zilnică a timpului de lucru, care trebuie să includă programul exact de începere și de încheiere a zilei de lucru a fiecărei lucrătoare sau a fiecărui lucrător, fără a aduce atingere flexibilității orare prevăzute în prezentul articol. Această înregistrare a timpului de lucru se organizează și se determină prin negociere colectivă sau prin acord la nivel de întreprindere sau, în lipsa acestora, prin decizia angajatorului, după consultarea cu reprezentanții legali ai lucrătorilor din întreprindere. Registrele prevăzute de prezenta dispoziție sunt păstrate de întreprindere timp de patru ani și rămân la dispoziția lucrătoarelor și a lucrătorilor, a reprezentanților legali ai acestora și a Inspecției Muncii și a Securității Sociale.”

Articolul 35 din acest statut, intitulat „Orele suplimentare”, prevede la alineatul 5: „Pentru calcularea orelor suplimentare, timpul de lucru al fiecărui lucrător se înregistrează zilnic și se totalizează la data stabilită pentru plata remunerației, iar lucrătorului i se înmânează o copie a rezumatului acestuia pe dovada plății corespunzătoare.”

Articolul 9 din Real Decreto 1620/2011, por el que se regula la relación laboral de carácter especial del servicio del hogar familiar (Decretul regal 1620/2011 privind raportul special de muncă al lucrătorilor casnici) din 14 noiembrie 2011 (BOE nr. 277 din 17 noiembrie 2011, p. 119046) prevede o excepție de la dispozițiile Statutului lucrătorilor după cum urmează: „1. Timpul de lucru maxim săptămânal este în mod normal de 40 de ore de lucru efectiv, fără a se aduce atingere timpului petrecut la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, care ar putea fi convenit între părți. Orarul de lucru se stabilește între părți de comun acord. După efectuarea timpului de lucru zilnic și, dacă este cazul, a timpului de prezență la locul de muncă convenit, angajatul nu este obligat să rămână la domiciliul angajatorului. 2. Cu respectarea timpului de lucru maxim și a perioadelor minime de repaus, durata timpului petrecut la locul de muncă și remunerația sau compensația care îl vizează sunt stabilite potrivit acelorași condiții convenite de părți. În orice caz, cu excepția cazului în care acestea din urmă convin să le compenseze cu perioade echivalente de repaus remunerat, timpul petrecut la locul de muncă nu poate depăși o medie de 20 de ore pe săptămână într‑o perioadă de referință de o lună și este remunerat printr‑un salariu al cărui cuantum nu este mai mic decât cel aferent orelor obișnuite. 3. Regimul orelor suplimentare este cel prevăzut la articolul 35 din Statutul lucrătorilor, sub rezerva dispozițiilor prevăzute la alineatul 5 al aceluiași articol. 3 bis. În ceea ce privește lucrătorii angajați pe fracțiune de normă, obligațiile de înregistrare a timpului de lucru prevăzute la articolul 12 alineatul 5 litera h) din Statutul lucrătorilor nu se aplică. […]”

Începând cu 15 septembrie 2020, HJ a fost angajată ca lucrătoare casnică la US și la MU.

În urma concedierii sale, intervenită la 17 februarie 2021, la 31 martie 2021, HJ a introdus la Juzgado de lo Social no 2 de Bilbao (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 2 din Bilbao, Spania) o acțiune având ca obiect recunoașterea caracterului abuziv al concedierii sale și obligarea angajatorilor săi la plata orelor de lucru suplimentare efectuate, precum și a zilelor de concediu neutilizate. În cadrul acestei acțiuni, HJ arată printre altele că a fost angajată cu normă întreagă cu un salariu lunar brut de 2363,04 euro și că a lucrat 46 de ore pe săptămână până la 18 octombrie 2020 și 79 de ore pe săptămână începând cu 19 octombrie 2020.

Prin hotărârea din 11 ianuarie 2023, această instanță a admis în parte acțiunea menționată, declarând abuzivă concedierea amintită și obligând pârâții din litigiul principal să îi plătească lui HJ suma de 364,39 euro cu titlu de indemnizație și suma de 934,89 euro în temeiul zilelor de concediu neutilizate și al primelor extraordinare. În schimb, instanța menționată a considerat că nici orele de lucru efectuate, nici salariul solicitat nu fuseseră dovedite de reclamanta din litigiul principal, având în vedere că pretențiile acesteia din urmă nu pot fi considerate dovedite numai în temeiul neprezentării de către pârâții din litigiul principal a registrelor zilnice ale timpului de lucru efectuat de lucrători, în măsura în care Decretul regal 1620/2011 scutește anumiți angajatori, printre care figurează căminele familiale, de obligația de a înregistra timpul de lucru efectiv executat de angajații lor.

Reclamanta din litigiul principal a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal Superior de Justicia del País Vasco (Curtea Superioară de Justiție a Țării Bascilor, Spania), care este instanța de trimitere.

Această instanță are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării naționale privind regimul special al lucrătorilor casnici.

Pe de o parte, dat fiind că excepția de la obligația generală de înregistrare a timpului de lucru plasează lucrătorii la domiciliu într‑o situație care face dificilă dovada timpului de lucru efectuat, o astfel de situație ar putea fi considerată contrară Directivei 2003/88 și jurisprudenței Curții în această privință, în special Hotărârii din 14 mai 2019, CCOO (C‑55/18, EU:C:2019:402), cu atât mai mult cu cât reclamanta din litigiul principal nu face parte dintr‑o asociație familială, în sensul excepției prevăzute la articolul 17 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/88, nici nu este vorba despre un caz de activitate care implică perioade de lucru fracționate de‑a lungul zilei, astfel cum este prevăzută la articolul 17 alineatul (4) litera (b) din această directivă, întrucât HJ a fost angajată cu normă întreagă.

Pe de altă parte, instanța de trimitere amintește, astfel cum reiese din Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici) (C‑389/20, EU:C:2022:120), că, în Spania, grupul lucrătorilor casnici este în mod clar feminizat, 95 % dintre lucrătorii casnici fiind femei. În consecință, diferența de tratament în materie de înregistrare a timpului de lucru în raport cu bărbații ar ridica întrebări cu privire la respectarea articolelor 20 și 21 din cartă, precum și a Directivei 2006/54.

În aceste condiții, Tribunal Superior de Justicia del País Vasco (Curtea Superioară de Justiție a Țării Bascilor) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 3, 5, 6, 16, […], articolul 17 alineatul (4) litera (b) [și articolele] 19 și 22 din Directiva [2003/88, precum și] articolul 31 alineatul (2) din [cartă], interpretate în lumina jurisprudenței Uniunii (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18[, EU:C:2019:402]); articolele 20 și 21 din cartă, articolul 3 alineatul (2) CE, articolele 1 și 4 din Directiva [2010/41]; articolele 1, 4 și 5 din Directiva [2006/54] și articolele 2 și 3 din Directiva [2000/78], interpretate de asemenea în lumina jurisprudenței Uniunii Europene (Hotărârea din 24 februarie 2022 [TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici) (C‑389/20, EU:C:2022:120]), trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări precum articolul 9 alineatul 3 din Decretul regal [1620/2011], care scutește angajatorul de obligația de a înregistra timpul de lucru al lucrătoarei?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88 coroborate cu Directivele 2000/78, 2006/54 și 2010/41, precum și cu articolele 20, 21 și cu articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia angajatorii casnici sunt scutiți de obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru efectuat de lucrătorii casnici.

Cu titlu introductiv, trebuie constatat că decizia de trimitere nu conține elemente care să permită să se considere că situația în discuție în litigiul principal intră sub incidența dispozițiilor Directivei 2000/78, care vizează egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă în general, sau a celor ale Directivei 2010/41 privind lucrătorii independenți.

De la bun început, trebuie amintit că dreptul fiecărui lucrător la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală constituie nu numai o normă a dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, ci este de asemenea consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 30 și jurisprudența citată).

Dispozițiile Directivei 2003/88, în special articolele 3, 5 și 6 din aceasta, care precizează acest drept fundamental, trebuie interpretate în lumina acestuia și nu pot face obiectul unei interpretări restrictive, în detrimentul drepturilor de care beneficiază lucrătorul în temeiul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

Trebuie să se sublinieze de asemenea că această directivă are ca obiectiv stabilirea unor cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor printr‑o apropiere a reglementărilor naționale referitoare în special la timpul de lucru (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 36 și jurisprudența citată).

Această armonizare la nivelul Uniunii Europene în domeniul organizării timpului de lucru urmărește să garanteze o mai bună protecție a securității și a sănătății lucrătorilor, punând la dispoziția acestora perioade minime de repaus – în special zilnic și săptămânal –, precum și pauze adecvate și prevăzând o limită maximă a timpului de lucru săptămânal (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

Astfel, statele membre sunt ținute, pe de o parte, în conformitate cu dispozițiile articolelor 3 și 5 din Directiva 2003/88, să ia măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore și, respectiv, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore și, pe de altă parte, conform dispozițiilor articolului 6 litera (b) din această directivă, să prevadă un plafon de 48 de ore pentru timpul mediu de lucru săptămânal, inclusiv orele suplimentare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 38 și 39, precum și jurisprudența citată).

Pentru a garanta deplina efectivitate a Directivei 2003/88, trebuie, așadar, ca statele membre să garanteze respectarea acestor perioade minime de repaus și să împiedice orice depășire a timpului de lucru maxim săptămânal (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 40 și jurisprudența citată).

În măsura în care articolele 3 și 5, precum și articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88 nu determină însă modalitățile concrete prin care statele membre trebuie să asigure punerea în aplicare a drepturilor pe care le prevăd, statele membre dispun de o marjă de apreciere în vederea adoptării modalităților concrete prin care acestea din urmă înțeleg să asigure punerea în aplicare a drepturilor prevăzută de această directivă. Or, ținând seama de obiectivul esențial urmărit de aceasta, care este acela de a garanta o protecție eficientă a condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor, precum și o mai bună protecție a securității și a sănătății lor, statele membre sunt ținute să garanteze că efectul util al acestor drepturi este pe deplin asigurat, permițându‑le să beneficieze efectiv de perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal și de limita maximă a timpului de lucru mediu săptămânal, prevăzute de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).

În cadrul exercitării acestei marje de apreciere, statele membre pot defini modalitățile concrete de punere în aplicare a unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător, în special forma pe care acesta trebuie să o aibă, ținând seama, dacă este cazul, de particularitățile proprii fiecărui sector de activitate în cauză sau de specificitățile anumitor întreprinderi, în special de mărimea lor, și aceasta fără a se aduce atingere articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88, care permite statelor membre, cu respectarea principiilor generale de protecție a securității și sănătății lucrătorilor, să deroge printre altele de la articolele 3-6 din această directivă atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și/sau prestabilită sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 63).

Cu toate acestea, modalitățile definite de statele membre pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor Directivei 2003/88 nu trebuie să poată goli de esența lor drepturile consacrate la articolul 31 alineatul (2) din cartă și la articolele 3 și 5, precum și la articolul 6 litera (b) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 43 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că lucrătorul trebuie considerat parte vulnerabilă în cadrul raportului de muncă, astfel încât este necesar să se prevină ca angajatorul să dispună de posibilitatea de a‑i impune o restricție a drepturilor sale (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 44 și jurisprudența citată).

De asemenea, trebuie să se sublinieze că, ținând seama de această poziție de vulnerabilitate, un lucrător poate fi descurajat să invoce în mod explicit drepturile pe care le are față de angajator, în condițiile în care, printre altele, revendicarea acestora îl poate expune la măsuri adoptate de angajator de natură să afecteze raportul de muncă în detrimentul lucrătorului respectiv (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 45 și jurisprudența citată).

Or, în lipsa instituirii unui sistem care să permită măsurarea în mod obiectiv și fiabil atât a numărului de ore de lucru efectuate de lucrător și a repartizării lor în timp, cât și a numărului de ore efectuate peste timpul de lucru normal ca ore suplimentare, este excesiv de dificil, dacă nu imposibil în practică, pentru lucrători să asigure respectarea drepturilor care le sunt conferite de articolul 31 alineatul (2) din cartă și de Directiva 2003/88, pentru a beneficia în mod efectiv de limitarea timpului de lucru săptămânal, precum și de perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal prevăzute de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 47 și 48).

Curtea a precizat că faptul de a permite lucrătorului să recurgă la alte mijloace de probă pentru a furniza indicii ale unei încălcări a drepturilor sale și pentru a răsturna sarcina probei nu este în măsură să suplinească un astfel de sistem care să stabilească în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru zilnic și săptămânal efectuate de lucrător, din moment ce acesta din urmă se poate să fie reticent să depună mărturie împotriva angajatorului său din cauza temerii că acesta din urmă va lua măsuri de natură să afecteze raportul de muncă în detrimentul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 54 și 55).

În lumina acestor considerații, Curtea a declarat, în Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO (C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 59 și 71), că Directiva 2003/88, mai precis articolele 3, 5 și 6 din aceasta, se opune unei reglementări naționale precum reglementarea spaniolă în vigoare la data faptelor în discuție în cauza care a determinat pronunțarea acestei hotărâri și interpretării acesteia de către instanțele naționale, potrivit căreia angajatorii nu sunt obligați să instituie un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în urma acestei hotărâri, legiuitorul spaniol a efectuat, prin Decretul‑lege regal 8/2019, o modificare a statutului lucrătorilor prin introducerea, la articolul 34 alineatul 9, a unei obligații generale în sarcina angajatorilor de a institui un sistem de înregistrare a timpului de lucru efectiv executat de fiecare lucrător.

În această privință, guvernul spaniol afirmă în observațiile sale scrise că, deși statutul lucrătorilor califică raportul de muncă al lucrătorilor casnici drept raport de muncă cu caracter special, dispozițiile acestui statut, inclusiv cele referitoare la obligația de înregistrare a timpului de lucru, sunt aplicabile lucrătorilor casnici, în măsura în care nu există dispoziții speciale derogatorii.

Or, potrivit aceluiași guvern, în ceea ce privește înregistrarea timpului de lucru, singurele dispoziții derogatorii din Decretul regal 1620/2011 sunt cele care figurează la articolul 9 alineatele 3 și 3 bis care privesc, pe de o parte, obligațiile de înregistrare prevăzute la articolul 35 alineatul 5 din Statutul lucrătorilor, referitor la controlul orelor suplimentare, și, pe de altă parte, articolul 12 alineatul 4 litera c) din acest statut, referitor la controlul orelor efectuate în cadrul contractelor pe fracțiune de normă.

Dat fiind că articolul 34 alineatul 9 din Statutul lucrătorilor nu ar fi vizat de articolul 9 alineatele 3 și 3 bis din Decretul regal 1620/2011, nu ar exista nicio derogare de la obligația de înregistrare a timpului de lucru zilnic al lucrătorilor casnici, contrar a ceea ce ar părea să reiasă dintr‑o interpretare jurisprudențială a acestui articol 9 alineatul 3 sau chiar dintr‑o practică administrativă întemeiată pe această dispoziție, care exonerează angajatorii din sectorul muncii casnice de obligația de a înregistra timpul de lucru.

În această privință, trebuie să se amintească faptul că nu revine Curții competența de a se pronunța, în cadrul unei trimiteri preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale și nici să hotărască dacă interpretarea pe care instanța de trimitere o dă acestora este corectă. Astfel, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele comunitare și cele naționale, cadrul factual și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările preliminare (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 48 și jurisprudența citată).

Prin urmare, întrebarea preliminară trebuie înțeleasă în sensul că vizează nu numai dispoziția articolului 9 alineatul 3 din Decretul regal 1620/2011 ca atare, ci și interpretarea acesteia de către instanțele naționale sau practica administrativă națională care se întemeiază pe această dispoziție.

Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora, în temeiul articolului 4 TUE alineatul (3), de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 68).

Rezultă că, la aplicarea dreptului național, instanțele naționale chemate să îl interpreteze sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor din dreptul respectiv și să aplice metode de interpretare recunoscute de acesta pentru a ajunge, în măsura posibilului, la o interpretare conformă cu spiritul textului și cu finalitatea directivei în cauză pentru a atinge rezultatul stabilit prin aceasta. Cerința unei interpretări conforme include obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată, dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive (Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 69 și 70).

Or, având în vedere jurisprudența menționată la punctele 38-40 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că interpretarea jurisprudențială a unei dispoziții naționale sau o practică administrativă care se întemeiază pe o astfel de dispoziție, în temeiul cărora angajatorii sunt scutiți de instituirea unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător casnic, și care privează, așadar, lucrătorii casnici de posibilitatea de a determina în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru efectuate și repartizarea lor în timp nu respectă în mod vădit dispozițiile Directivei 2003/88 și, mai precis, drepturile care decurg din articolele 3, 5 și 6 din această directivă, interpretate în lumina articolului 31 alineatul (2) din cartă.

În schimb, din jurisprudența menționată la punctul 34 din prezenta hotărâre reiese că obligația generală de înregistrare a timpului de lucru nu se opune ca o reglementare națională să prevadă particularități fie ca urmare a sectorului de activitate în cauză, fie ca urmare a specificităților anumitor angajatori, în special a dimensiunii lor, cu condiția ca această reglementare să furnizeze angajaților mijloace efective de natură să garanteze respectarea normelor referitoare în special la timpul de lucru maxim săptămânal.

Astfel, un sistem care obligă angajatorii să măsoare durata timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător casnic poate să prevadă, ca urmare a particularităților sectorului muncii casnice, derogări în ceea ce privește orele suplimentare și munca pe fracțiune de normă, cu condiția ca acestea să nu golească de conținut reglementarea în cauză, aspect a cărui verificare va reveni în speță instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze și să aplice dreptul național.

În ceea ce privește pretinsa discriminare indirectă pe criterii de sex, trebuie amintit că din articolul 2 alineatul (1) litera (b) Directiva 2006/54 reiese că constituie o discriminare indirectă pe criterii de sex situația în care o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră ar dezavantaja în special persoanele de un anumit sex în raport cu persoane de celălalt sex, în afară de cazul în care această dispoziție, acest criteriu sau această practică este justificată în mod obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele pentru a atinge acest scop sunt corespunzătoare și necesare.

Existența unui asemenea dezavantaj special ar putea fi stabilită printre altele dacă s‑ar dovedi că dispoziția, criteriul sau practica menționată afectează în mod negativ o proporție mult mai mare a persoanelor de un anumit sex în raport cu persoane de celălalt sex. Instanței naționale îi revine sarcina de a aprecia în ce măsură datele statistice prezentate în fața sa sunt fiabile și dacă acestea iau în considerare atât ansamblul lucrătorilor cărora li se aplică reglementarea națională în cauză, cât și proporțiile respective ale lucrătorilor care sunt și care nu sunt afectați de pretinsa diferență de tratament [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici),C‑389/20, EU:C:2022:120, punctele 41 și 43, precum și jurisprudența citată].

Astfel, instanța națională trebuie nu numai să ia în considerare ansamblul lucrătorilor cărora li se aplică reglementarea națională din care decurge diferența de tratament, ci și să compare proporțiile respective ale lucrătorilor care sunt și care nu sunt afectați de pretinsa diferență de tratament în cadrul forței de muncă feminine care intră în domeniul de aplicare al acestei reglementări cu aceleași proporții în cadrul forței de muncă masculine care intră în același domeniu de aplicare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici),C‑389/20, EU:C:2022:120, punctul 42 și jurisprudența citată].

În speță, instanța de trimitere pare să se întemeieze pe Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici) (C‑389/20, EU:C:2022:120), și pe statisticile care sunt menționate în aceasta pentru a considera cert faptul că reclamanta din litigiul principal face parte dintr‑un grup de lucrători în mod clar feminizat.

Din acestea ar rezulta că interpretarea jurisprudențială a unei dispoziții naționale și/sau o practică administrativă care se întemeiază pe o astfel de dispoziție, în temeiul cărora angajatorii sunt scutiți de obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător casnic, ar dezavantaja în special lucrătorii de sex feminin în raport cu lucrătorii de sex masculin.

O astfel de interpretare jurisprudențială și/sau o astfel de practică administrativă ar constitui o discriminare indirectă pe criterii de sex, cu excepția cazului în care ar fi justificată de factori obiectivi și străini de orice discriminare pe criterii de sex. Aceasta este situația în cazul în care dispoziția respectivă răspunde unui obiectiv legitim de politică socială, este aptă să atingă acest obiectiv și este necesară în acest scop, fiind de la sine înțeles că nu poate fi considerată ca fiind de natură să garanteze obiectivul invocat decât dacă răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia și este pusă în aplicare în mod coerent și sistematic [Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici),C‑389/20, EU:C:2022:120, punctul 48 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește existența unui factor obiectiv de natură să justifice o discriminare indirectă, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, o astfel de discriminare nu poate fi admisă decât dacă urmărește un obiectiv legitim compatibil cu tratatul și dacă se justifică prin motive imperative de interes general. În acest caz, în plus, ar trebui ca punerea în aplicare a măsurii în cauză să fie de natură să asigure realizarea obiectivului în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv, fiind de la sine înțeles că nu poate fi considerată de natură să garanteze obiectivul invocat decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia și este pusă în aplicare în mod coerent și sistematic [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici),C‑389/20, EU:C:2022:120, punctele 48 și 51, precum și jurisprudența citată].

În acest context, Curtea a statuat în mod repetat că, deși, la alegerea măsurilor care pot îndeplini obiectivele politicii lor sociale și de ocupare a forței de muncă, statele membre dispun de o marjă largă de apreciere, revine totuși statului membru în cauză, în calitatea sa de autor al normei prezumate discriminatorii, sarcina de a arăta că această normă este justificată de factori obiectivi și străini de orice discriminare bazată pe sex [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, TGSS (Șomajul lucrătorilor casnici),C‑389/20, EU:C:2022:120, punctul 52 și jurisprudența citată].

În speță, cererea de decizie preliminară nu conține nicio referire la obiectivul urmărit de practica în discuție în litigiul principal, iar guvernul spaniol nu a prezentat observații în această privință.

În consecință, revine, în definitiv, instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă situația în discuție în litigiul principal constituie de asemenea o discriminare indirectă pe criterii de sex, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/54.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88, citite în lumina articolului 31 alineatul (2) din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum și interpretării acesteia de către instanțele naționale sau unei practici administrative care se întemeiază pe o astfel de reglementare în temeiul cărora angajatorii casnici sunt scutiți de obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru efectuat de lucrătorii casnici, lipsindu‑i, așadar, pe aceștia din urmă de posibilitatea de a se determina în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru efectuate și repartizarea lor în timp.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

19 decembrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2003/88

Directiva 2006/54

Dreptul spaniol

Statutul lucrătorilor

Decretul regal 1620/2011

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată