Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 13 noiembrie 2025.#OS împotriva Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság.#Cererea de decizie preliminară formulată de Fővárosi Törvényszék.#Trimitere preliminară – Politica privind imigrarea – Directiva (UE) 2016/801 – Condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru servicii de voluntariat – Refuzul reînnoirii permisului de ședere – Articolul 7 alineatul (1) litera (e) – Resurse suficiente – Condiții suplimentare rezultate din jurisprudența unei instanțe supreme naționale – Probe – Principiul supremației dreptului Uniunii.#Cauza C-525/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair (JO 2016, L 132, p. 21), a principiului supremației dreptului Uniunii, a articolului 79 TFUE, precum și a articolelor 45 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între OS, pe de o parte, și Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság (Direcția Generală Națională a Poliției pentru Străini, Ungaria, denumită în continuare „direcția națională”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea cererii sale de reînnoire a permisului său de ședere în Ungaria în vederea exercitării în acest stat a unei activități de voluntariat.

Articolul 5 din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225), intitulat „Condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung”, prevede la alineatul (1): „Statele membre cer resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor: (a) de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce privește natura și regularitatea lor, ținând seama de nivelul minim al salariilor și pensiilor înainte de depunerea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung; […]”

Articolul 7 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2020, L 191, p. 5, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, prevede la alineatul (1): „Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care: […] (b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau […]”

Potrivit considerentelor (2), (3), (20), (21), (41), (42), (54) și (61) ale Directivei 2016/801: „(2) Prezenta directivă ar trebui să răspundă necesității, identificate în rapoartele privind aplicarea Directive[i 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (JO 2004, L 375, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 94) și a Directivei 2005/71/CE a Consiliului din 12 octombrie 2005 privind o procedură specială de admisie a resortisanților țărilor terțe în scopul desfășurării unei activități de cercetare științifică (JO 2005, L 289, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 199)], de a remedia deficiențele depistate, de a asigura transparența sporită și securitatea juridică și de a oferi un cadru juridic coerent pentru diferite categorii de resortisanți ai țărilor terțe care sosesc în Uniune[a Europeană]. Prin urmare, aceasta ar trebui să simplifice și să raționalizeze într‑un singur instrument dispozițiile existente care se aplică acestor categorii. În pofida diferențelor între categoriile care intră sub incidența prezentei directive, acestea au și o serie de caracteristici în comun, ceea ce permite reglementarea situațiilor lor prin intermediul unui cadru juridic comun la nivelul Uniunii. (3) Prezenta directivă ar trebui să contribuie la obiectivul programului de la Stockholm de a apropia legislațiile naționale în ceea ce privește condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe. Imigrația din afara Uniunii este o sursă de persoane înalt calificate, studenții și cercetătorii în special fiind din ce în ce mai căutați. Aceștia joacă un rol important în crearea valorii‑cheie a Uniunii, capitalul uman, și în asigurarea unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii și, prin urmare, contribuie la realizarea obiectivelor Strategiei Europa 2020. […] (20) Prezenta directivă ar trebui să sprijine obiectivele Serviciului european de voluntariat referitoare la dezvoltarea solidarității, a înțelegerii reciproce și a toleranței în rândul tinerilor și al societăților în care trăiesc, contribuind în același timp la consolidarea coeziunii sociale și la promovarea cetățeniei active a tinerilor. Pentru a asigura accesul la Serviciul european de voluntariat într‑o manieră coerentă la nivelul Uniunii, statele membre ar trebui să aplice dispozițiile prezentei directive resortisanților țărilor terțe care solicită admisia în vederea participării în cadrul Serviciului european de voluntariat. (21) Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a aplica dispozițiile prezentei directive în cazul elevilor, al voluntarilor, alții decât cei din cadrul Serviciului european de voluntariat, și al lucrătorilor au pair, pentru a facilita intrarea și șederea acestora și pentru a le garanta drepturile. […] (41) În caz de îndoieli privind motivele cererii de admisie, statele membre ar trebui să poată desfășura verificările necesare sau solicita dovezi pentru a evalua, de la caz la caz, cercetarea, studiile, formarea profesională, serviciile de voluntariat, programul de schimb de elevi sau proiectul educațional sau munca au pair pe care intenționează să le urmeze solicitantul și pentru a lupta împotriva abuzurilor și a utilizării incorecte a procedurii stabilite de prezenta directivă. (42) În cazul în care informațiile furnizate sunt incomplete, statele membre ar trebui să îl informeze pe solicitant, într‑un termen rezonabil, cu privire la informațiile suplimentare necesare și să stabilească un termen rezonabil pentru furnizarea acestora. În cazul în care nu se furnizează informațiile suplimentare până la termenul prevăzut, cererea ar putea fi respinsă. […] (54) Tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe care intră sub incidența prezentei directive ar trebui să fie asigurat în conformitate cu articolul 79 din TFUE. Cercetătorii ar trebui să se bucure de un tratament egal cu cel aplicat resortisanților statului membru în cauză în ceea ce privește articolul 12 alineatele (1) și (4) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 [privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru (JO 2011, L 343, p. 1)], sub rezerva posibilității statului membru respectiv de a limita aplicarea egalității de tratament în cazurile specifice prevăzute în prezenta directivă […] […] (61) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute de [cartă], în conformitate cu articolul 6 [TUE].”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, are următorul cuprins: „Prezenta directivă stabilește: (a) condițiile de intrare și de ședere pe o perioadă mai mare de 90 de zile pe teritoriul statelor membre, precum și drepturile resortisanților țărilor terțe și, după caz, ale membrilor de familie ai acestora, în ceea ce privește cercetarea, studiile, formarea profesională sau serviciul de voluntariat în cadrul Serviciului european de voluntariat și, în cazul în care statele membre decid astfel, în ceea ce privește programele de schimb de elevi sau proiectele educaționale, serviciile de voluntariat, altele decât Serviciul european de voluntariat sau munca au pair; […]”

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care solicită admisia sau care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru cercetare, studii, formare profesională și serviciul de voluntariat în cadrul Serviciului european de voluntariat. Statele membre pot decide, de asemenea, să aplice dispozițiile prezentei directive în cazul resortisanților țărilor terțe care solicită admisia pentru un program de schimb de elevi sau pentru un proiect educațional, pentru un serviciu de voluntariat, altul decât Serviciul european de voluntariat, sau pentru munca au pair.”

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Dispoziții mai favorabile”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor mai favorabile ale: (a) acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate între Uniune sau între Uniune și statele membre ale acesteia și una sau mai multe țări terțe sau (b) acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate între unul sau mai multe state membre și una sau mai multe țări terțe.”

Potrivit articolului 5 alineatele (1) și (3) din Directiva 2016/801: „(1) Admisia unui resortisant al unei țări terțe în temeiul prezentei directive este supusă verificării documentelor justificative care atestă faptul că resortisantul țării terțe îndeplinește: (a) condițiile generale stabilite la articolul 7 și (b) condițiile speciale relevante stabilite la articolul 8, 11, 12, 13, 14 sau 16. […] (3) Atunci când sunt îndeplinite toate condițiile generale și condițiile speciale relevante, resortisantul țării terțe are dreptul la o autorizație. În cazul în care un stat membru eliberează permise de ședere doar pe teritoriul său și toate condițiile de admisie prevăzute în prezenta directivă sunt îndeplinite, statul membru în cauză eliberează resortisantului țării terțe viza necesară.”

Articolul 7 din această directivă, intitulat „Condiții generale”, prevede la alineatul (1): „În ceea ce privește admisia unui resortisant al unei țări terțe în temeiul prezentei directive, solicitantul: […] (c) prezintă dovada că resortisantul țării terțe deține sau, dacă este prevăzut de dreptul intern, că a solicitat o asigurare de sănătate care să acopere toate riscurile împotriva cărora sunt în mod normal asigurați resortisanții statului membru în cauză; asigurarea este valabilă pe durata șederii planificate; […] (e) prezintă dovezile solicitate de statul membru în cauză care să probeze faptul că pe durata șederii planificate resortisantul țării terțe va dispune de suficiente resurse pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru, precum și costurile de întoarcere în țara de origine. Evaluarea suficienței resurselor se bazează pe examinarea individuală a cazului și ține seama de resursele care provin, printre altele, din acordarea unei subvenții sau a unor burse, dintr‑un contract de muncă valabil, dintr‑o ofertă fermă de angajare sau dintr‑un angajament financiar din partea unei organizații de programe de schimb de elevi, a unei entități care găzduiește stagiari, a unei organizații de programe de servicii de voluntariat, a unei familii gazdă sau din partea unei organizații de plasare a lucrătorilor au pair.”

Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Condiții speciale pentru voluntari”, prevede la alineatul (1) litera (a): „Pe lângă condițiile generale prevăzute la articolul 7, în ceea ce privește admisia unui resortisant al unei țări terțe în scopul serviciului de voluntariat, solicitantul trebuie: (a) să furnizeze un acord încheiat cu entitatea gazdă sau, în măsura în care acest lucru este prevăzut de dreptul intern, cu un alt organism responsabil în statul membru în cauză pentru programul de servicii de voluntariat la care participă resortisantul țării terțe. Acordul include: […] (v) resursele disponibile resortisantului țării terțe pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere și de cazare, precum și o sumă minimă de bani ca bani de buzunar pe întreaga durată a șederii și, […]”

Articolul 34 din aceeași directivă, intitulat „Garanții procedurale și transparență”, prevede la alineatul (3): „În cazul în care informațiile sau documentele furnizate pe care se întemeiază cererea sunt incomplete, autoritățile competente notifică solicitantului, în timp util, informațiile suplimentare necesare și stabilesc un termen rezonabil pentru trimiterea acestora. Termenul menționat la alineatul (1) sau (2) se suspendă până la primirea de către autoritățile competente a informațiilor suplimentare necesare. Dacă nu au fost furnizate informații sau documente suplimentare până la termenul prevăzut, cererea poate fi respinsă.”

Potrivit articolului 2 litera d) din a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény (Legea nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților țărilor terțe, Magyar Közlöny 2007/1), în versiunea aplicabilă cauzei principale (denumită în continuare „Legea nr. II din 2007”): „[E]ste considerat membru de familie: da) soțul unui resortisant al unei țări terțe sau al unui resortisant maghiar; db) copilul minor (inclusiv copilul adoptat sau avut în îngrijire) al unui resortisant al unei țări terțe și al soțului/soției acestuia; dc) copilul minor (inclusiv copilul adoptat sau avut în îngrijire) încredințat unui resortisant al unei țări terțe și în privința căruia acesta exercită autoritatea părintească; dd) copilul minor (inclusiv copilul adoptat sau avut în îngrijire) încredințat soțului unui resortisant al unei țări terțe sau al unui resortisant maghiar și în privința căruia acest soț exercită autoritatea părintească; de) orice persoană care exercită autoritatea părintească față de un resortisant maghiar minor, căreia îi este încredințat și care este membru al gospodăriei acestui resortisant maghiar.”

Articolul 13 alineatul (1) litera f) din Legea nr. II din 2007 prevede: „Resortisantul unei țări terțe poate intra pe teritoriul maghiar pentru o ședere cu o durată mai mare de 90 de zile în cadrul unei perioade de 180 de zile […] dacă dispune, pe toată durata șederii sale, de suficiente resurse pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere și de cazare, precum și cheltuielile cu călătoria de întoarcere.”

Articolul 87 alineatul (1) din această lege are următorul cuprins: „În cazul în care clarificarea faptelor impune acest lucru, autoritatea de poliție pentru străini poate invita persoana în cauză să facă o declarație. Declarația poate fi făcută atât oral, cât și în scris. În cazul în care declarația este făcută oral, autoritatea de poliție pentru străini sesizată întocmește un proces‑verbal. […]”

Articolul 29 alineatele (5) și (6) din a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény végrehajtásáról szóló 114/2007. (V. 24.) Korm. Rendelet (Decretul guvernamental nr. 114/2007 privind punerea în aplicare a Legii nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților țărilor terțe, Magyar Közlöny 2007/65, denumit în continuare „Decretul nr. 114/2007”) prevede: „(5) Resortisantul unei țări terțe dispune de resurse suficiente pentru o ședere mai mare de 90 de zile dacă este în măsură să acopere el însuși sau dacă îi sunt asigurate de un membru al familiei, prin intermediul veniturilor sau al bunurilor dobândite în mod legal de care dispune, cheltuielile sale de întreținere, de cazare, de întoarcere și, dacă este necesar, de îngrijiri medicale. (6) În cadrul procedurii de eliberare a unei vize pentru o ședere mai mare de 90 de zile și a unui permis de ședere, existența posibilităților de întreținere poate fi dovedită printre altele prin următoarele mijloace: a) mijloace de plată maghiare sau mijloace de plată străine convertibile la o instituție de credit din Ungaria; b) un instrument (acord de cont de plăți, carnet de depozit etc.) prin care resortisantului țării terțe i se recunoaște dreptul de a retrage numerar de la un prestator de servicii de plată din Ungaria, însoțit de o atestare emisă de o instituție de credit privind acoperirea în numerar disponibilă; c) mijloace de plată alternative numerarului (cec, card de credit etc.) acceptate în comerț în Ungaria, însoțite de o atestare emisă de o instituție de credit privind acoperirea în numerar disponibilă; d) o scrisoare de invitație valabilă, aprobată în mod corespunzător de administrație; e) o dovadă a furnizării rezervate și plătite a cazării și a hranei; f) un act autentic sau sub semnătură privată care atestă existența în Ungaria a unor active, a unor drepturi patrimoniale sau a unor valori patrimoniale care garantează întreținerea; g) dovada veniturilor obținute dintr‑o activitate legală remunerată pe care solicitantul intenționează să o exercite sau o exercită pe teritoriul maghiar; h) dovada unor venituri care provin cu regularitate din străinătate; i) o declarație a unui membru al familiei care este, pe teritoriul maghiar, fie titularul unei vize sau al unui permis de ședere, al statutului de imigrant sau de persoană stabilită ori al unui permis de ședere ori al unui permis de ședere permanentă prevăzut de o lege specială, fie recunoscut ca refugiat, declarație care a fost primită în fața unui notar și care atestă angajamentul de a‑l întreține pe solicitant ca persoană aflată în întreținere și de a‑i furniza mijloace de subzistență, declarația trebuind să fie însoțită de un instrument care să dovedească capacitatea persoanei care își ia angajamentul de a‑l executa sau j) orice alte mijloace de probă credibile.”

OS, resortisant a unei țări terțe, era titularul unui permis de ședere în Ungaria pentru efectuarea studiilor, care era valabil până la 30 iunie 2020. La 5 iunie 2020, acesta a introdus o cerere de reînnoire a permisului său de ședere (denumită în continuare „cererea de reînnoire”) la Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Budapesti és Pest megyei Regionális Igazgatósága (Direcția Generală Națională de Poliție pentru Străini, Direcția Regională din Budapesta și Județul Pesta, Ungaria, denumită în continuare „direcția regională”), în care a declarat ca scop al șederii sale, solicitată în mod formal „în alt scop”, exercitarea unei activități de voluntariat. Pe de altă parte, el a arătat că unchiul său, resortisant britanic, îi va garanta resursele necesare în timpul șederii sale în Ungaria.

Pentru a dovedi scopul șederii sale, OS a anexat la cererea de reînnoire un contract emis la 1 iunie 2020 de o asociație stabilită în Ungaria, denumită „Mahatma Gandhi Emberi Jogi Egyesület”, potrivit căruia el ar desfășura pentru aceasta din urmă o activitate de voluntariat pe durată nedeterminată începând de la 15 iunie 2020. La cererea de reînnoire erau anexate de asemenea extrase de cont bancar detaliate din ultimele șase luni care menționau numele lui OS, o declarație a unchiului acestuia care atesta că acesta se afla în întreținerea lui, precum și documente care dovedesc veniturile unchiului său.

Direcția regională a respins cererea de reînnoire și a dispus expulzarea lui OS către țara terță al cărei resortisant este, fără a ține seama de documentele prezentate de acesta din urmă în susținerea cererii de reînnoire, pentru motivul că unchiul său, care trebuia să îi furnizeze mijloacele sale de întreținere în Ungaria, nu putea fi considerat un „membru de familie”, în sensul articolului 2 litera d) din Legea nr. II din 2007 și al articolului 29 alineatul (5) din Decretul nr. 114/2007.

Împotriva acestei decizii de respingere, OS a formulat o cale de atac administrativă la direcția națională. El a arătat că, chiar dacă unchiul său nu avea calitatea de „membru de familie”, în sensul articolului 2 litera d) din Legea nr. II din 2007, el putea să îi furnizeze sprijinul financiar necesar întreținerii sale pe teritoriul maghiar în temeiul unui contract de împrumut încheiat între ei. În această privință, OS a anexat la cererea sa o declarație potrivit căreia unchiul său îi garanta plata unei sume lunare de 200000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 520 de euro) pe perioada de un an în care își va desfășura activitatea de voluntariat.

Întrucât direcția națională a confirmat decizia direcției regionale, OS a introdus o acțiune la Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria). În susținerea acestei acțiuni, OS a arătat că direcția națională nu putea refuza să ia în considerare elementele de probă pe care le prezentase pentru simplul motiv că unchiul său nu era un „membru de familie”, în sensul articolului 2 litera d) din Legea nr. II din 2007, pentru a concluziona că suportarea cheltuielilor sale de întreținere și de întoarcere nu era garantată. În fața acestei instanțe, OS a declarat că unchiul său i‑ar acorda un sprijin financiar sub forma unei liberalități, iar nu în temeiul unei obligații de întreținere, astfel încât OS însuși ar dispune de resursele necesare întreținerii sale. Astfel, contrar interpretării direcției naționale, orice venit dobândit în mod legal ar putea constitui o resursă pentru acoperirea cheltuielilor de întreținere în Ungaria.

Instanța de trimitere a admis această acțiune. Ea a considerat printre altele că articolul 29 alineatele (5) și (6) din Decretul nr. 114/2007 trebuia interpretat în sensul că mijloacele de întreținere de care trebuie să dispună solicitantul permisului de ședere în cauză pot proveni din venituri sau din active dobândite în mod legal, indiferent dacă este vorba despre venituri proprii ale acestui solicitant sau despre venituri puse la dispoziția acestuia de un membru al familiei sale.

În această privință, instanța menționată a statuat de asemenea că, întrucât Legea nr. II din 2007 nu definește noțiunea de „venituri”, trebuia să se aibă în vedere sfera pe care această noțiune o are în dreptul fiscal național. Or, în acest domeniu nu ar exista nicio distincție în funcție de sursa veniturilor, astfel încât acestea ar putea fi obținute nu numai de la un angajator, ci și de la o altă persoană fizică, cu orice titlu, cum este, în speță, sprijinul financiar pe care OS îl primește de la unchiul său. Instanța menționată a dedus de aici că direcția națională acționase în mod nelegal prin neluarea în considerare a venitului declarat de OS pentru simplul motiv că acesta nu provenea de la un membru al familiei sale. Prin urmare, aceeași instanță a anulat decizia direcției naționale și a dispus ca direcția regională să efectueze o nouă examinare a cererii de reînnoire.

Această decizie a fost anulată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria), care a decis că, deși resursele necesare resortisantului în cauză al unei țări terțe pentru a‑și asigura întreținerea pe durata șederii sale îi puteau fi efectiv furnizate de o persoană care nu are calitatea de „membru de familie”, în sensul articolului 2 litera d) din Legea nr. II din 2007, era totuși necesar ca resortisantul respectiv să dovedească faptul că va putea dispune în mod nelimitat de aceste resurse ca și cum ar fi vorba despre un venit sau un activ propriu. Or, în speță declarațiile lui OS în această privință ar fi variat, acesta calificând ajutorul financiar furnizat de unchiul său uneori ca fiind un împrumut, alteori ca fiind o liberalitate.

Astfel, potrivit Kúria (Curtea Supremă), într‑un asemenea caz, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite criteriile acestui articol 29 alineatul (5), este indispensabil ca resortisantul unei țări terțe care a depus o cerere de permis de ședere să precizeze dacă consideră această sumă de bani ca fiind un venit sau un activ și să dovedească, pe de o parte, cu ce titlu a primit în mod definitiv această sumă de bani sau acest activ și, pe de altă parte, că dispune de acesta în mod nelimitat ca și cum ar fi al său.

Astfel, chiar dacă, în anumite cazuri, sprijinul financiar acordat de un terț ar putea fi considerat un venit sau un activ al acestui solicitant, acest lucru ar necesita totuși prezentarea unor elemente de probă și a unor declarații sistematic coerente, atât din partea terțului care furnizează veniturile, cât și din partea solicitantului, inclusiv în ceea ce privește titlul care stă la baza acestor venituri. Declarațiile referitoare la titlul în temeiul căruia sunt furnizate resursele sau la natura acestora nu ar putea fi, așadar, modificate în mod constant în cursul procedurii, în caz contrar fiind afectată credibilitatea atât a acestor declarații, cât și a solicitantului însuși.

Kúria (Curtea Supremă) a trimis cauza spre rejudecare la Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală), care este instanța de trimitere, impunându‑i să examineze dacă declarațiile lui OS privind venitul sau activul acordat erau coerente și dovedite suficient, în caz contrar suma de bani furnizată neputând fi considerată ca aparținându‑i acesteia în proprietate.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a acestor verificări impuse de Kúria (Curtea Supremă). Astfel, ar fi vorba despre criterii care s‑ar adăuga la cele prevăzute de Directiva 2016/801, în special la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din aceasta, fără ca solicitantul să poată, dacă este cazul, să își rectifice declarațiile și să furnizeze elementele de probă pertinente în raport cu aceste criterii.

Această instanță consideră că, în cazul în care solicitantul unui permis de ședere trebuie, în conformitate cu condiția prevăzută la acest articol 7 alineatul (1) litera (e), să dovedească, în modul impus de statul membru în cauză, că va dispune, în cursul șederii planificate, de resurse suficiente pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru în cauză (denumită în continuare, „condiția resurselor suficiente”), marja de apreciere de care dispun statele membre în punerea în aplicare a acestei dispoziții privește înainte de toate modalitățile de examinare a elementelor de probă și nu implică decât în mod excepțional adăugarea unor criterii suplimentare, care s‑ar adăuga celor prevăzute de dispoziția menționată. Cu alte cuvinte, instanța menționată ridică problema întinderii marjei de apreciere de care beneficiază statele membre în ceea ce privește condiția resurselor suficiente și, mai precis, dacă, în vederea examinării acestei condiții, ele nu trebuie să aibă în vedere decât dispozițiile articolului 7 alineatul (1) din această directivă și elementele de fapt pertinente pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile care rezultă din aceste dispoziții sau dacă legiuitorul național are posibilitatea să impună cerințe suplimentare, precum declarații coerente referitoare la titlul în temeiul căruia se acordă sprijinul financiar ori dovada posibilității unei utilizări viitoare, în mod definitiv și nelimitat, a unei sume de bani puse la dispoziția solicitantului de către un terț.

În acest context, instanța de trimitere se întreabă de asemenea, pe de o parte, dacă condițiile stabilite de Kúria (Curtea Supremă) nu se opun articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 și în special dacă este determinant, pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție, să se stabilească dacă dobândirea unei sume de bani de către solicitant are caracter definitiv, cu alte cuvinte dacă acesta din urmă a obținut‑o cu titlu de liberalitate ori de împrumut, sau dacă este suficient, pentru a îndeplini condiția resurselor suficiente, ca persoana care asigură acest sprijin financiar să facă o declarație în care precizează că alocă suma de bani cheltuielilor de întreținere ale solicitantului menționat. Pe de altă parte, această instanță ridică problema incidenței în cauza cu care este sesizată a principiului supremației dreptului Uniunii, ținând seama de faptul că ansamblul acestor cerințe suplimentare nu sunt impuse de legiuitorul național, ci rezultă din jurisprudența unei instanțe supreme ale cărei decizii sunt obligatorii și nesupuse căilor de atac.

În această privință, instanța de trimitere, referindu‑se la jurisprudența Curții, se întreabă dacă faptul de a impune condiții de admisie suplimentare în raport cu cele prevăzute de Directiva 2016/801 nu este susceptibil să contravină obiectivelor urmărite de această directivă, care constau în favorizarea mobilității resortisanților țărilor terțe în vederea exercitării unei activități de voluntariat în Uniune, precum și securității juridice subliniate de considerentul (2) al directivei menționate, tratamentului echitabil evocat în considerentul (54) al acesteia și, în plus, libertății de circulație și de ședere, precum și dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, consacrate la articolele 45 și, respectiv, 47 din cartă, menționate în considerentul (61) al aceleiași directive.

În sfârșit, instanța de trimitere se întreabă dacă dreptul la o cale de atac efectivă și cerința unui proces echitabil, interpretate în lumina considerentului (42) al Directivei 2016/801, se opun unei proceduri de examinare a unei cereri de permis de ședere care impune autorităților competente să verifice declarația făcută de resortisantul în cauză al unei țări terțe în legătură cu titlul în temeiul căruia i‑a fost acordat sprijinul financiar și cu documentele justificative anexate la această declarație, fără ca acest resortisant al unei țări terțe să fi fost avertizat, în cursul procedurii administrative, că era necesar, pentru a considera îndeplinită condiția resurselor suficiente, ca declarațiile sale, precum și cele ale persoanei care îi acordă astfel sprijin financiar să fie coerente sau că ar putea fi invitat, în vederea verificării acestei condiții, să prezinte declarații și documente justificative suplimentare în această privință.

În aceste condiții, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este conformă cu marja de apreciere acordată statelor membre de articolul 7 alineatul (1) litera (e) din [Directiva 2016/801], luând în considerare obiectivele stabilite în considerentele (2) și (41), precum și la articolul 1 litera (a) și la articolul 4 alineatul (1) din [această directivă], practica unui stat membru potrivit căreia, pentru a stabili faptul că un solicitant resortisant al unui stat terț care dorește să desfășoare activități de voluntariat dispune de mijloacele necesare pentru a se întreține – pe baza dovezii că o rudă a sa, care nu este considerată membru de familie, poate să îi asigure și îi asigură, din veniturile sale dobândite în mod legal și prin transferul constant al sumei necesare pentru întreținere, un venit suficient sau resurse suficiente pentru întreținerea solicitantului și pentru călătoria de întoarcere a acestuia –, solicitantului menționat i se impune drept condiție suplimentară obligația de a preciza cu exactitate dacă suma primită constituie un venit sau un activ, precum și de a prezenta documente justificative privind titlul cu care a dobândit venitul sau activul respectiv și de a arăta că dispune de suma respectivă sau de bunul respectiv în mod permanent și nelimitat ca și cum ar fi al său? 2) Având în vedere principiul supremației dreptului Uniunii, egalitatea de tratament în sensul articolului 79 TFUE, libertatea de ședere consacrată la articolul 45 din [cartă)] și drepturile la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil consacrate la articolul 47 din cartă, precum și considerentele (54) și (61) ale [Directivei 2016/801], în special principiul securității juridice, răspunsul la prima întrebare este influențat de faptul că legislația națională privind permisele de ședere nu conține condițiile menționate în prima întrebare preliminară, dat fiind că aceste condiții nu au fost stabilite de legiuitor, ci de instanța supremă a statului membru, în aplicarea legii, într‑o jurisprudență care are natura unui precedent judiciar? 3) Presupunând că declarația și documentele justificative referitoare respectarea condițiilor menționate anterior, astfel cum sunt prevăzute în jurisprudența națională, sunt de asemenea necesare în scopul acceptării faptului că solicitantul permisului de ședere dispune de mijloace de întreținere, articolul 7 alineatul (1) litera (e) din [Directiva 2016/801] trebuie interpretat, având în vedere principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 79 TFUE, drepturile la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil conferite prin articolul 47 din cartă, cerința privind securitatea juridică menționată în considerentul (2) al [acestei directive], precum și conținutul considerentelor (41) și (42) ale [aceleiași directive] referitoare la garanțiile procedurale, în sensul că practica unui stat membru este conformă cu dispozițiile legislației doar în cazul în care invitația adresată solicitantului de a declara și a dovedi în mod coerent și consecvent că îndeplinește condițiile suplimentare considerate necesare este însoțită de un avertisment privind consecințele juridice, iar cererea de acordare a unui permis de ședere poate fi respinsă pentru motivul că solicitantul nu a prezentat probe referitoare la cerințele stabilite prin jurisprudență doar dacă, în acest context, au fost respectate drepturile persoanei în cauză și garanțiile procedurale?”

Guvernul maghiar consideră că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă, pentru motivul că litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/801.

În primul rând, din punct de vedere formal, OS nu ar fi precizat că cererea de reînnoire avea ca scop „exercitarea unei activități de voluntariat”. Astfel, această cerere ar fi fost introdusă în mod formal pentru o ședere „în alt scop”.

În al doilea rând, astfel cum prevede articolul 2 alineatul (1) din această directivă, interpretat în lumina considerentului (21) al acesteia, legiuitorul maghiar ar fi decis să aplice directiva menționată resortisanților țărilor terțe care solicită admisia pe teritoriul acestui stat membru în scopuri de voluntariat în afara cadrului Serviciului european de voluntariat.

Cu toate acestea, în acest caz, guvernul maghiar arată că, în conformitate cu marja de apreciere lăsată statelor membre de articolul 14 alineatul (1) litera (a) din aceeași directivă, reglementarea națională impune ca entitatea‑gazdă în cadrul căreia se preconizează exercitarea activității de voluntariat să îndeplinească o obligație de declarare. Or, în speță, asociația în cadrul căreia OS ar desfășura o astfel de activitate nu ar fi procedat astfel.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 12 septembrie 2024, Sagrario, C‑63/23, EU:C:2024:739, punctul 66 și jurisprudența citată).

Or, în speță, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară și astfel cum a recunoscut guvernul maghiar în ședința desfășurată în fața Curții, litigiul principal vizează o decizie prin care autoritățile competente au respins cererea de reînnoire formulată de OS pentru motivul că nu era îndeplinită condiția resurselor suficiente prevăzută de Directiva 2016/801, astfel cum a fost transpusă în ordinea juridică maghiară, condiție care face obiectul întrebărilor pe care instanța de trimitere le adresează Curții.

În aceste condiții, nu rezultă în mod vădit că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

Prin urmare, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că: – pe de o parte, articolul 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă se opune unei practici naționale care, în cazul unui resortisant al unei țări terțe, solicitant al unui permis de ședere în scopuri de voluntariat, impune, pentru a considera îndeplinită condiția resurselor suficiente prevăzută de această dispoziție, ca, sub rezerva ca declarațiile referitoare la aceste resurse să fie coerente, resortisantul respectiv să demonstreze că sunt îndeplinite anumite criterii specifice referitoare la identificarea acestor resurse ca reprezentând un venit sau un activ, la titlul în temeiul căruia a dobândit resursele menționate, precum și la faptul că va dispune de ele în mod definitiv și nelimitat ca și cum ar fi ale sale și – pe de altă parte, având în vedere principiul supremației dreptului Uniunii, acest lucru este valabil și atunci când aceste cerințe rezultă din jurisprudența unei instanțe naționale supreme ale cărei decizii au valoare de precedent obligatoriu.

În primul rând, în ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru eliberarea unui permis de ședere în temeiul Directivei 2016/801, trebuie amintit că, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din aceasta, resortisantul unei țări terțe care a introdus o cerere de admisie pe teritoriul unui stat membru are dreptul la o autorizație de ședere în statul membru respectiv dacă îndeplinește, pe de o parte, condițiile generale stabilite la articolul 7 din această directivă și, pe de altă parte, condițiile speciale aplicabile în funcție de tipul de cerere depusă, în speță cele prevăzute la articolul 14 din directiva menționată pentru cererile de admisie în scopuri de voluntariat.

Rezultă că, în temeiul acestui articol 5 alineatul (3), statele membre sunt obligate să elibereze un permis de ședere în scopuri de voluntariat solicitantului care a îndeplinit cerințele care figurează la articolele 7 și 14 din Directiva 2016/801 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2024, Perle, C‑14/23, EU:C:2024:647, punctul 35 și jurisprudența citată).

Statelor membre nu le este permis, așadar, să introducă, în ceea ce privește admisia resortisanților țărilor terțe în scopuri de voluntariat, condiții suplimentare care s‑ar adăuga celor prevăzute la aceste articole 7 și 14 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 septembrie 2014, Ben Alaya, C‑491/13, EU:C:2014:2187, punctul 30).

Rezultă că, pentru a răspunde la întrebările instanței de trimitere, este necesar să se precizeze ce include noțiunea de „resurse”, în sensul acestui articol 7 alineatul (1) litera (e), și în special să se stabilească dacă ea depinde de criterii specifice legate de natura resurselor în cauză, de proveniența lor, de titlul în temeiul căruia resortisantul unei țări terțe se prevalează de acestea sau de modalitățile potrivit cărora dispune de ele.

În speță, articolul 7 alineatul (1) litera (e) menționat prevede că, la cererea statului membru în cauză, resortisantul unei țări terțe trebuie să facă dovada că pe durata șederii planificate, va dispune de resurse suficiente pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru în cauză, precum și costurile întoarcerii în țara de origine. Această dispoziție precizează de asemenea că evaluarea caracterului suficient al resurselor se bazează pe examinarea individuală a cazului și ține seama de resursele care provin printre altele din acordarea unei subvenții sau a unor burse, dintr‑un contract de muncă valabil, dintr‑o ofertă fermă de angajare sau dintr‑un angajament financiar din partea unei organizații de programe de schimb de elevi, a unei entități care găzduiește stagiari, a unei organizații de programe de servicii de voluntariat, a unei familii gazdă sau din partea unei organizații de plasare a lucrătorilor au pair.

Întrucât același articol 7 alineatul (1) litera (e) nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre, noțiunea de „resurse” prevăzută de această dispoziție trebuie astfel considerată o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată uniform pe teritoriul acesteia din urmă, independent de calificările utilizate în statele membre, ținând seama de termenii dispoziției în cauză, precum și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte [a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente), C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 26, precum și jurisprudența citată].

Primo, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801, această dispoziție menționează, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 47 din prezenta hotărâre, un anumit număr de resurse care pot fi luate în considerare, precum o subvenție, o bursă sau un angajament financiar din partea unei organizații de programe de servicii de voluntariat. Caracterul neexhaustiv al acestei liste, exprimat prin expresia „printre altele”, indică faptul că legiuitorul Uniunii a intenționat să confere noțiunii de „resurse” un domeniu de aplicare larg și, în consecință, nu a considerat că, pentru a aprecia dacă este îndeplinită condiția resurselor suficiente, ar fi necesară excluderea anumitor resurse.

O asemenea constatare este confirmată de cerința potrivit căreia, în temeiul acestei dispoziții, evaluarea caracterului suficient al resurselor se întemeiază pe o examinare individuală a cazului. Rezultă că obiectul unei astfel de evaluări trebuie să se limiteze la a verifica dacă resortisantul țării terțe în cauză este în măsură să dispună, în cursul șederii planificate, de resurse suficiente pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru în cauză, precum și costurile întoarcerii în țara de origine, fără a fi necesar să se asigure în plus că resursele în discuție îndeplinesc criterii specifice, printre altele în ceea ce privește natura, proveniența sau modalitățile potrivit cărora resortisantul în cauză al unei țări terțe dispune de ele.

Pe de altă parte, în cadrul acestei examinări individuale, articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 preconizează luarea în considerare a unor resurse a căror existență este stabilită prin intermediul unui angajament financiar din partea printre altele a unei organizații de programe de servicii de voluntariat. Rezultă că această dispoziție nu impune resortisantului în cauză al unei țări terțe să dovedească faptul că poate dispune de astfel de resurse în mod definitiv și nelimitat, ca și cum ar fi vorba despre un venit sau despre un activ propriu.

În consecință, modul de redactare a acestei dispoziții tinde să indice că îndeplinirea condiției resurselor suficiente nu depinde de faptul că resursele de care va dispune resortisantul în cauză al unei țări terțe pe durata șederii planificate vor constitui un venit sau un activ, de titlul în temeiul căruia a dobândit aceste resurse sau de faptul că va putea dispune de ele în mod definitiv și nelimitat, ca și cum ar fi ale sale. Asemenea criterii ar constitui condiții suplimentare pe care statele membre nu au permisiunea să le stabilească, astfel cum s‑a amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre.

Secundo, o asemenea interpretare este confirmată de contextul în care se înscrie Directiva 2016/801 și din care fac parte integrantă instrumentele dreptului Uniunii care condiționează dreptul de ședere pe teritoriul unui stat membru de îndeplinirea unei condiții de „resurse” analoge celei prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă.

În această privință, trebuie arătat că articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni printre altele în cazul în care dispune de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii.

În acest sens, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, termenii „dispun de suficiente resurse”, care figurează la această dispoziție, trebuie interpretați în sensul că este suficient ca cetățenii Uniunii să aibă la dispoziție astfel de resurse, fără ca această dispoziție să cuprindă nici cea mai mică cerință în ceea ce privește proveniența acestora, ele putând să le fie furnizate printre alții de un resortisant al unei țări terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Singh ș.a., C‑218/14, EU:C:2015:476, punctul 74 și jurisprudența citată).

În special, condiția resurselor suficiente, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38, nu impune ca persoana interesată să dispună ea însăși de astfel de resurse, Curtea statuând printre altele că această persoană se poate prevala de resursele unui membru de familie care o însoțește (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Singh ș.a., C‑218/14, EU:C:2015:476, punctul 75, precum și jurisprudența citată).

În mod similar, articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/109, care se referă la condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung pe teritoriul unui stat membru, prevede printre altele că acesta din urmă trebuie să solicite resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză.

Or, din jurisprudența Curții reiese că proveniența resurselor vizate de această dispoziție nu este un criteriu determinant pentru statul membru în cauză pentru a verifica dacă acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de această dispoziție [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente), C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 41].

Mai precis, Curtea a statuat că noțiunea de „resurse” prevăzută la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/109 nu privește numai „resursele proprii” ale solicitantului statutului de rezident pe termen lung, ci poate acoperi și resursele puse la dispoziția acestui solicitant de către un terț, cu condiția ca, ținând seama de situația individuală a solicitantului în cauză, acestea să fie considerate ca îndeplinind condițiile prevăzute de această dispoziție [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente), C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 44].

În consecință, articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 și articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/109, astfel cum au fost interpretate de Curte, confirmă că, pentru a aprecia prin analogie dacă este îndeplinită condiția resurselor suficiente, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801, resursele relevante în această privință nu depind de îndeplinirea anumitor criterii specifice referitoare la identificarea acestor resurse ca reprezentând un venit sau un activ, la titlul în temeiul căruia resortisantul în cauză al unei țări terțe le‑a dobândit, precum și la faptul că acesta dispune de ele în mod definitiv și nelimitat ca și cum ar fi ale sale.

Tertio, obiectivele urmărite de Directiva 2016/801 susțin de asemenea această interpretare a articolului 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă.

Astfel, considerentul (3) al directivei menționate enunță printre altele că imigrația din afara Uniunii este o sursă de persoane înalt calificate și că aceste persoane joacă un rol important în crearea valorii‑cheie a Uniunii, și anume capitalul uman, și în asigurarea unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii.

Pe de altă parte, potrivit considerentului (20) al Directivei 2016/801, aceasta urmărește să sprijine obiectivele Serviciului european de voluntariat referitoare la dezvoltarea solidarității, a înțelegerii reciproce și a toleranței în rândul tinerilor și al societăților în care trăiesc, contribuind în același timp la consolidarea coeziunii sociale și la promovarea cetățeniei active a tinerilor. În plus, considerentul (21) al acestei directive arată că statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a aplica dispozițiile directivei menționate în cazul elevilor, al voluntarilor, alții decât cei din cadrul Serviciului european de voluntariat, și al lucrătorilor au pair, pentru a facilita intrarea, precum și șederea acestora și pentru a le garanta drepturile.

Rezultă de aici, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctul 48 din concluzii, că finalitatea Directivei 2016/801 este de a facilita intrarea și șederea în speță a voluntarilor, cu condiția ca aceste persoane să dispună de resursele necesare pentru a nu deveni o sarcină pentru statul membru în cauză și în special pentru sistemul său de asistență socială.

Or, pentru realizarea acestui din urmă obiectiv, este suficient ca resortisantul unei țări terțe care a introdus o cerere de permis de ședere, printre altele în scopuri de voluntariat, să facă dovada că va dispune de resurse suficiente în cursul șederii planificate. În această privință, criterii specifice care țin de aspectul dacă aceste resurse constituie un venit sau un activ, de titlul în temeiul căruia resortisantul respectiv se poate prevala de acestea sau de faptul că resortisantul menționat dispune de acestea în mod definitiv și nelimitat ca și cum ar fi ale sale nu prezintă ca atare relevanță. A impune ca resursele menționate să respecte astfel de criterii pentru a aprecia dacă este îndeplinită condiția resurselor suficiente ar echivala cu introducerea unor condiții suplimentare, care s‑ar adăuga celor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă și astfel ar fi de natură să împiedice realizarea obiectivelor pe care directiva menționată urmărește să le atingă.

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că declarațiile lui OS referitoare la resursele în discuție în litigiul principal au variat, aceste resurse fiind calificate de persoana interesată uneori drept împrumut, alteori drept liberalitate. Cu toate acestea, este necesar să se arate că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, faptul că OS ar trebui eventual să ramburseze sumele furnizate de unchiul său după încheierea activității de voluntariat nu are incidență asupra aspectului dacă va dispune de resurse suficiente în cursul șederii planificate în acest scop pe teritoriul statului membru în cauză.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că aspectul dacă condiția resurselor suficiente este îndeplinită nu poate depinde de dovedirea de către resortisantul în cauză al unei țări terțe a îndeplinirii anumitor criterii specifice referitoare la identificarea acestor resurse ca reprezentând un venit sau un activ, la titlul în temeiul căruia a dobândit aceste resurse, precum și la faptul că dispune de acestea în mod definitiv și nelimitat ca și cum al fi ale sale, din moment ce aceasta ar echivala cu a supune condiția resurselor suficiente unor cerințe care le depășesc pe cele prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801.

În al doilea rând, întrebările instanței de trimitere privesc de asemenea valoarea probantă a elementelor de probă prin care se urmărește dovedirea îndeplinirii condiției resurselor suficiente și în special importanța care trebuie acordată, cu ocazia aprecierii acestei condiții, coerenței declarațiilor date în această privință, atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe nu a fost avertizat că cererea sa de permis de ședere în scopuri de voluntariat ar putea fi respinsă pentru simplul motiv al lipsei de coerență a acestor declarații.

În această privință, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, îndeplinirea condiției resurselor suficiente nu poate să depindă de prezentarea anumitor probe de către resortisantul în cauză al unei țări terțe decât în măsura în care aceste probe se raportează la cerințele referitoare la această condiție, iar nu la cerințe suplimentare care le‑ar depăși pe cele impuse în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801.

În speță, trebuie să se observe că, deși natura resurselor de care dispune resortisantul în cauză al unei țări terțe, titlul în temeiul căruia acesta se prevalează de ele și condițiile unei astfel de dispoziții nu pot constitui, ca atare, cerințe suplimentare de care să depindă îndeplinirea condiției resurselor suficiente, nu este mai puțin adevărat că astfel de considerații pot constitui elemente de probă pertinente în cadrul aprecierii prin care se urmărește să se stabilească dacă această condiție este îndeplinită.

În acest context, trebuie subliniat de asemenea că Curtea a statuat, în cazul unui solicitant de permis de ședere pentru studii, în temeiul Directivei 2016/801, că incoerențele în declarațiile referitoare la proiectul său de studii pot constitui una dintre circumstanțele obiective care participă la constatarea unei practici abuzive, cu condiția ca ele să aibă un caracter suficient de vădit și să fie apreciate în lumina tuturor împrejurărilor specifice ale speței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, Perle, C‑14/23, EU:C:2024:647, punctul 53).

Din aceste considerații rezultă că, în cadrul unei cereri de admisie în temeiul Directivei 2016/801, incoerențele din declarațiile referitoare la resursele de care va dispune resortisantul în cauză al unei țări terțe pot constitui un indiciu care să permită identificarea unei situații în care condițiile prevăzute de această directivă, în ceea ce privește printre altele eliberarea unui permis de ședere în scopuri de voluntariat, nu sunt îndeplinite.

În ceea ce privește astfel de incoerențe, nu se poate impune, de altfel, statelor membre să avertizeze în avans resortisanții țărilor terțe care depun o cerere de admisie pe teritoriul lor că o lipsă de coerență în declarațiile efectuate în susținerea cererii lor poate conduce la refuzul acordării permisului de ședere solicitat.

Cu toate acestea, trebuie amintit că articolul 34 alineatul (3) din Directiva 2016/801 prevede printre altele că, în cazul în care informațiile sau documentele furnizate pe care se întemeiază cererea sunt incomplete, autoritățile competente trebuie să îi notifice solicitantului, în timp util, informațiile suplimentare necesare și să îi stabilească un termen rezonabil pentru trimiterea acestora. În consecință, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 63 din concluzii, în ipoteza în care, din cauza unor eventuale incoerențe în declarațiile efectuate în cursul procedurii de examinare, rezultă că lipsesc informațiile necesare pentru a aprecia dacă condiția resurselor suficiente este îndeplinită, solicitantului trebuie să i se dea o posibilitate rezonabilă de a comunica astfel de informații.

În această privință, este necesar să se precizeze că asemenea incoerențe nu se pot opune acordării permisului de ședere atunci când din examinarea individuală a cazului, astfel cum este impusă de articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801, reiese că, în pofida acestora, resortisantul în cauză al unei țări terțe va dispune de resurse suficiente pe durata șederii planificate, astfel încât îndeplinește condiția resurselor suficiente.

Prin urmare, constatarea unor incoerențe în declarațiile solicitantului cu privire la resursele de care va dispune pe durata șederii planificate nu poate fi suficientă în principiu pentru a justifica refuzul acordării permisului de ședere solicitat, cu excepția cazului în care din astfel de incoerențe reiese în mod evident că nu este îndeplinită condiția resurselor suficiente.

Astfel, a refuza acordarea permisului de ședere solicitat pentru simplul motiv că declarațiile referitoare la resursele de care va dispune solicitantul în cursul șederii planificate au variat pe parcursul procedurii administrative ar echivala, contrar cerințelor articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2016/801, cu supunerea acestei acordări unor condiții suplimentare, care s‑ar adăuga celor prevăzute de această directivă, ceea ce statelor membre nu le este permis să facă, astfel cum s‑a amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre.

În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema incidenței, în cauza principală, a principiului supremației dreptului Uniunii, în măsura în care cerințele referitoare, pe de o parte, la identificarea resurselor declarate de resortisantul în cauză al unei țări terțe ca reprezentând un venit sau un activ, la titlul în temeiul căruia a dobândit aceste resurse, precum și la faptul că va dispune de acestea în mod definitiv și nelimitat ca și cum ar fi ale sale și, pe de altă parte, la coerența declarațiilor sale în aceste diferite privințe rezultă din jurisprudența unei instanțe naționale supreme ale cărei decizii au valoare de precedent obligatoriu.

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor autorităților statelor membre să asigure efectul deplin diferitelor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate afecta efectul recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul acestor state. Rezultă de aici că, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade, C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 23 și jurisprudența citată).

În acest context, trebuie arătat că instanța națională care a exercitat posibilitatea pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE este ținută, pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, de interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii dată de Curte și trebuie, așadar, dacă este cazul, să înlăture aprecierile unei instanțe naționale superioare în cazul în care consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, lăsând eventual neaplicată norma națională care o obligă să se conformeze deciziilor acestei instanțe superioare (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade, C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 24 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, cerința de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii include obligația acestei instanțe naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern incompatibilă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade, C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 25 și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere este, așadar, ținută, în vederea soluționării litigiului principal, de interpretarea dreptului Uniunii dată de Curte și va trebui, dacă este cazul, să înlăture aprecierea care rezultă din jurisprudența Kúria (Curtea Supremă), în pofida faptului că ar fi în principiu, în temeiul dreptului național, obligată să i se conformeze, în cazul în care instanța menționată ar considera, având în vedere această interpretare, că această apreciere nu este conformă cu dreptul Uniunii.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare că articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că – pe de o parte, articolul 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă se opune unei practici naționale care, în cazul unui resortisant al unei țări terțe, solicitant al unui permis de ședere în scopuri de voluntariat, impune, pentru a considera îndeplinită condiția resurselor suficiente prevăzută de această dispoziție, ca, sub rezerva ca declarațiile aferente acestora să fie coerente, resortisantul respectiv să demonstreze că sunt îndeplinite anumite criterii specifice referitoare la identificarea acestor resurse ca reprezentând un venit sau un activ, la titlul în temeiul căruia a dobândit resursele menționate, precum și la faptul că va dispune de ele în mod definitiv și nelimitat ca și cum ar fi ale sale și – pe de altă parte, având în vedere principiul supremației dreptului Uniunii, acest lucru este valabil și atunci când aceste cerințe rezultă din jurisprudența unei instanțe naționale supreme ale cărei decizii au valoare de precedent obligatoriu.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

13 noiembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2003/109/CE

Directiva 2004/38/CE

Directiva 2016/801

Dreptul maghiar

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată