Hotărârea Curții (Camera a patra) din 17 octombrie 2024.#Riverty GmbH împotriva lui MI.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2008/48/CE – Domeniu de aplicare – Contracte de credit pentru consumatori – Excepții – Articolul 2 alineatul (2) litera (f) – Contracte de credit pe baza cărora creditul este acordat fără dobânzi și fără alte costuri sau care prevăd costuri nesemnificative – Serviciu de plată amânată «Cumpărați acum, plătiți mai târziu» – Întârziere la plată – Dobânzi moratorii și costuri de recuperare extrajudiciară“.#Cauza C-409/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (2) litera (f) și a articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p.14 și în JO 2010, L 199, p. 40, și în JO 2011, L 234, p. 46).

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între Riverty GmbH, în calitate de succesor legal al Arvato Finance BV (denumită în continuare „Arvato”), un furnizor al unui serviciu de plată amânată, pe de o parte, și MI, o consumatoare care a optat pentru acest serviciu cu ocazia unei achiziții online, pe de altă parte.

Considerentele (10) și (13) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins: „(10) Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare al armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive, cum ar fi dispozițiile privind contractele de credit pentru sume mai mici de 200 [de euro] sau mai mari de 75000 [de euro]. […] […] (13) Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice anumitor tipuri de contracte de credit, cum ar fi cardurile de debit cu amânare la plată, în temeiul cărora creditul trebuie rambursat în termen de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede: „(1) Prezenta directivă se aplică contractelor de credit. (2) Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte: […] (c) contracte de credit care implică o sumă totală a creditului mai mică de 200 [de euro] sau mai mare de 75000 [de euro]; […] (f) contractele de credit în baza cărora creditul este acordat fără dobândă și fără alte costuri, precum și contractele de credit cu termen de rambursare de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative; […]”

Conform articolului 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: […] (c) «contract de credit» înseamnă un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare […] […] (g) «costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; […] (i) «dobânda anuală efectivă» înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile menționate la articolul 19 alineatul (2), dacă este cazul; […]”

Potrivit articolului 5 din aceeași directivă, intitulat „Informații precontractuale”: „(1) Cu o perioadă rezonabilă de timp înainte ca un consumator să încheie un contract de credit sau să accepte o ofertă, creditorul și, unde este cazul, intermediarul de credit furnizează consumatorului, pe baza termenilor și a condițiilor de creditare oferite de către creditor, precum și, dacă este cazul, a preferințelor exprimate și a informațiilor furnizate de către consumator, informațiile necesare care să îi permită consumatorului să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit. Aceste informații, furnizate pe hârtie sau pe alt suport durabil, sunt furnizate prin intermediul formularului «Informații standard la nivel european privind creditul de consum» care figurează în anexa II. […] Aceste informații menționează: […] (g) dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator […] […] (l) rata dobânzii aplicabilă în cazul ratelor restante, măsurile pentru ajustarea acesteia și, unde este cazul, orice penalități în caz de neplată; […]”

Articolul 10 din Directiva 2008/48, intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit” prevede la alineatul (2): „Contractul de credit specifică în mod clar și concis: […] (g) dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator […] […] (l) rata dobânzii, în cazul plăților restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit și măsurile pentru ajustarea acesteia și, dacă este cazul, orice penalități datorate în caz de neplată; […]”

În conformitate cu articolul 19 din această directivă, intitulat „Calcularea dobânzii anuale efective”: „(1) Dobânda anuală efectivă, care este egală, pe o perioadă de un an, cu valoarea actuală a tuturor angajamentelor (trageri, rambursări și costuri), viitoare sau prezente, convenite de creditor și de consumator, este calculată în conformitate cu formula matematică stabilită în anexa I partea I. (2) În scopul calculării dobânzii anuale efective, se determină costul total al creditului pentru consumator, cu excepția costurilor suportate de către consumator pentru nerespectarea oricăruia dintre angajamentele stabilite prin contractul de credit și a altor costuri în afara prețului de achiziție, pe care, pentru achiziții de bunuri și servicii, este obligat să îl plătească, indiferent dacă tranzacția este efectuată în numerar sau pe credit. Costurile administrării unui cont care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile, costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operațiunile de plată, cât și pentru trageri, precum și alte costuri privind operațiunile de plată sunt incluse în costul total al creditului către consumator, cu excepția cazului în care deschiderea contului este opțională, iar costurile contului au fost indicate clar și separat în contractul de credit sau în orice alt contract încheiat cu consumatorul. (3) Calculul dobânzii anuale efective se bazează pe ipoteza conform căreia contractul de credit urmează să rămână valabil pe perioada convenită, iar creditorul și consumatorul își vor îndeplini obligațiile în condițiile și în termenele convenite în contractul de credit. […]”

Articolul 22 din directiva menționată, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatul (3): „Statele membre se asigură, de asemenea, că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare a prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive.”

Anexa II la aceeași directivă este intitulată „Informații standard la nivel european privind creditul de consum”. Această anexă prevede mai multe informații care trebuie furnizate consumatorului cu privire la identitatea și coordonatele creditorului sau ale intermediarului de credit, principalele caracteristici ale produsului de creditare, precum și cu privire la costurile creditului și costurile aferente. În cadrul acestui din urmă punct figurează costurile pe care le datorează consumatorul în caz de întârziere la plată.

Burgerlijk Wetboek (Codul civil) prevede la articolul 57 alineatul 1 litera g și alineatul 2 din cartea 7: „1. În sensul prezentului titlu, se aplică următoarele definiții: […] g. «costul total al creditului pentru consumator»: toate costurile, inclusiv dobânzile, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale; […] […] 2. Costul total al creditului pentru consumatori, menționat la alineatul 1 litera g, cuprinde de asemenea costurile aferente serviciilor accesorii legate de contractul de credit, în special primele de asigurare, în cazul în care încheierea contractului de prestări servicii este obligatorie pentru însăși obținerea creditului sau conform clauzelor și condițiilor convenite.”

Potrivit articolului 58 alineatul 2 litera e) din cartea 7 a acestui cod: „[…] 2. Prezentul titlu nu se aplică: […] e. contractelor de credit pe baza cărora creditul este acordat fără dobânzi și fără alte costuri, precum și contractelor de credit cu termen de rambursare de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative; […]”

Riverty este succesorul legal al Arvato, care își desfășura activitatea sub denumirea AfterPay. AfterPay era furnizorul serviciului de plată amânată omonim, propus cu ocazia achizițiilor online, în schimbul unui comision de plată de 1 euro.

Potrivit condițiilor generale de plată utilizate de Arvato, alegerea de a plăti prin intermediul acestui serviciu presupunea ca, după acceptarea cererii de utilizare a serviciului menționat, comerciantul să cedeze societății AfterPay drepturile asupra sumei pe care clientul o datora pentru comanda pe care o efectuase online. Acest client nu mai putea plăti cu efect liberator de plată decât societății AfterPay și primea, în acest scop, o factură în care se menționa suma datorată, separat de livrarea acestei comenzi. Plata trebuia efectuată în termen de 14 zile de la data facturării, cu excepția cazului în care se convenea în scris un termen diferit.

În cazul neplății în termenul stabilit, suma datorată era exigibilă imediat, fără să fie necesar să se adreseze clientului menționat o scrisoare de punere în întârziere suplimentară. În această situație, Arvato își rezerva dreptul de a factura cheltuieli de gestionare al căror cuantum era majorat pentru fiecare notificare de plată, cu dobânzi legale lunare asupra sumei datorate și cu toate cheltuielile rezonabile efectuate pentru obținerea plății pe cale judiciară sau extrajudiciară. Cuantumul minim facturat cu titlu de costuri de recuperare extrajudiciară se ridica la 40 de euro.

La 27 februarie 2019 sau cu puțin înainte de această dată, MI a cumpărat, în calitate de consumatoare, trei produse de la un magazin online în valoare totală de 37,97 euro (denumit în continuare „prețul de achiziție a produselor”). Cu această ocazie, ea a ales, ca modalitate de plată, serviciul AfterPay.

În aceeași zi, Arvato a trimis un rezumat al plății la adresa de e‑mail furnizată de această consumatoare pentru suma de 38,97 euro, compusă din prețul de achiziție a produselor și din comisionul de plată de 1 euro, fixând scadența plății la 13 martie 2019. Ea a indicat de asemenea că neplata în acest termen ar determina o majorare cu 40 de euro a sumei datorate, cu titlu de costuri de recuperare extrajudiciară, în conformitate cu reglementarea neerlandeză aplicabilă în materie.

Între 15 martie și 6 decembrie 2019, Arvato a trimis șase notificări de plată consumatoarei respective prin e‑mail. Aceste e‑mailuri menționau obligația de plată a prețului de achiziție a produselor și precizau cheltuielile de gestionare determinate de nerespectarea acestei obligații, mai întâi în cuantum de 9,50 euro și ulterior în cuantum de 12,50 euro. Prin ultimul e‑mail, trimis la 6 decembrie 2019, Arvato solicita aceleiași consumatoare plata prețului de achiziție a produselor în termen de 15 zile de la primirea acestui din urmă e‑mail, sub rezerva, în caz de neplată, a facturării către aceasta a unui cuantum suplimentar de 40 de euro, cu titlu de costuri de recuperare.

Arvato a sesizat Kantonrechter te Arnhem (Tribunalul cantonal din Arnhem, Țările de Jos) cu o cerere având ca obiect obligarea lui MI la plata unei sume în cuantum de 80,20 euro, majorată cu dobânzi legale calculate asupra cuantumului de 38,97 euro, începând de la 9 octombrie 2020. Ulterior, Arvato a redus cuantumul solicitat în acest mod, această societate renunțând la remunerația sa de 1 euro.

În conformitate cu dreptul național, Kantonrechter te Arnhem (Tribunalul cantonal din Arnhem) a sesizat Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), care este instanța de trimitere, cu mai multe „întrebări preliminare”. Printre aceste întrebări se numără problema dacă dobânzile moratorii, și anume dobânzile altele decât cele referitoare la remunerarea punerii la dispoziție a creditului, și costurile de recuperare extrajudiciară datorate de un consumator în cazul neexecutării unui contract de credit fac parte din costurile creditului sau dacă este necesar să se ia în considerare aceste dobânzi și alte costuri pentru a aprecia dacă contractul de credit în discuție este un contract „fără dobândă și fără alte costuri” sau un contract „pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, sau dacă trebuie să se țină seama, în cadrul examinării întrebărilor menționate, de natura legală sau convențională a acestor dobânzi și a celorlalte costuri, precum și de cuantumurile lor în raport cu baremele legale.

Instanța de trimitere arată că noțiunea „costul total al creditului pentru consumatori”, prevăzută la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, a fost transpusă în dreptul neerlandez, „cât mai literal posibil”, la articolul 57 alineatul 1 litera g) și alineatul 2 din cartea 7 din Codul civil. Potrivit acestei instanțe, articolul 58 alineatul 2 litera e) din cartea 7 din acest cod reia termenii articolului 2 alineatul (2) litera (f) din această directivă privind excluderea contractelor de credit „fără dobândă și fără alte costuri”, precum și a contractelor „de credit cu termen de rambursare de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative”, în sensul acestei din urmă dispoziții.

Ca răspuns la o parte dintre întrebările care i‑au fost adresate de Kantonrechter te Arnhem (Tribunalul cantonal din Arnhem), instanța de trimitere consideră că un contract în cadrul căruia este stipulat un termen de plată constituie un contract de credit atunci când îndeplinește condițiile prevăzute de reglementarea națională aplicabilă în vederea unei asemenea calificări și că noțiunea „alte costuri”, în sensul articolului 58 alineatul 2 litera e) din cartea 7 din Codul civil, trebuie să fie „combinată” cu cea de „cost total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 57 alineatul 1 litera g) din cartea 7 din acest cod.

Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că nici Directiva 2008/48, nici jurisprudența Curții referitoare la această directivă nu permit să se răspundă la întrebarea dacă dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară trebuie considerate costuri ale creditului și dacă acestea trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă contractul în cauză constituie un contract de credit „fără dobândă și fără alte costuri” sau un contract de credit „pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din această directivă.

În această privință, în ceea ce privește, în primul rând, cadrul juridic național, această instanță precizează că dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară despre care este vorba în cauza principală se referă la dobânzile și la costurile suportate de creditor pentru a obține plata creanței sale pe cale extrajudiciară. Din cererea de decizie preliminară reiese că, atunci când debitorul este o persoană fizică ce acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale, Codul civil prevede că indemnizația solicitată cu titlu de costuri de recuperare extrajudiciară corespunde unui procentaj din datoria principală și nu poate fi mai mică de 40 de euro și nici mai mare de 6775 de euro.

Din această cerere reiese totodată că, în materia contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, reglementarea neerlandeză interzice creditorului să solicite o remunerare a creditului mai mare decât remunerația maximă permisă de lege și că această remunerație maximă include dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară, creditorul neputând, în consecință, să solicite o despăgubire pentru costurile de recuperare extrajudiciară care are ca efect depășirea remunerației creditului peste nivelul maxim autorizat.

În ceea ce privește, în al doilea rând, dispozițiile relevante ale Directivei 2008/48, instanța de trimitere deduce din coroborarea articolului 5 alineatul (1) litera (l), cu articolul 10 alineatul (2) litera (l) și cu anexa II la această directivă că cheltuielile datorate în caz de întârziere la plată, dintre care fac parte dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară solicitate în speță, trebuie incluse în „costul total al creditului pentru consumatori” prevăzut la articolul 3 litera (g) din directiva menționată.

Instanța de trimitere adaugă că, deși din articolul 19 alineatul (3) din aceeași directivă rezultă că costurile datorate în cazul neîndeplinirii unei obligații contractuale nu sunt luate în considerare la calcularea dobânzii anuale efective (DAE), aceasta nu înseamnă însă că aceste costuri nu ar putea intra în costul total al creditului pentru consumatori.

Cu toate acestea, instanța de trimitere precizează că ar fi de asemenea posibil să se considere că respectivele costuri nu pot fi incluse în „costul total al creditului pentru consumatori” decât dacă condițiile de acordare a creditului și celelalte împrejurări care însoțesc încheierea contractului permit să se presupună că exigibilitatea acelorași costuri face parte din modelul comercial al creditorului.

În ceea ce privește excepția prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, această instanță susține că ea ar putea fi golită de conținut în cazul în care s‑ar considera că dobânzile și celelalte costuri prevăzute de această dispoziție ar trebui să includă dobânzile și costurile de recuperare extrajudiciară datorate în temeiul legii în caz de neplată.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară fac parte din costul total al creditului pentru consumatori, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva [2008/48], și trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă este vorba despre un contract de credit «fără dobândă și fără alte costuri» sau despre un contract de credit «pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative» în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din această directivă? 2) Răspunsul la prima întrebare depinde de faptul că dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară sunt datorate în temeiul legii sau al contractului? În cazul dobânzilor moratorii și al costurilor de recuperare extrajudiciară stipulate într‑o clauză a contractului, răspunsul la prima întrebare depinde de faptul că acestea depășesc ceea ce s‑ar datora în temeiul legii în lipsa unei asemenea clauze?”

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că din observațiile guvernului neerlandez reiese că Directiva 2008/48 a devenit aplicabilă prin dreptul național neerlandez contractelor de credit care implică o sumă totală a creditului mai mică de 200 de euro.

Trebuie să se constate de asemenea că, pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere, trebuie analizate două aspecte. Primul privește în esență interpretarea noțiunilor de „dobândă” și de „alte costuri”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, precum și aspectul dacă originea legală sau convențională a dobânzilor moratorii și a costurilor de recuperare extrajudiciară solicitate de creditor în cazul neexecutării obligației de plată care revine consumatorului în temeiul unui contract de credit și, dacă este cazul, cuantumul acestora constituie criterii utile în vederea acestei interpretări. Al doilea privește interpretarea noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, prevăzută la articolul 3 litera (g) din această directivă.

Astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere face legătura între noțiunea de „alte costuri”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, și cea de „cost total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din directiva menționată, aceasta ridicând problema dacă dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară intră atât în sfera uneia dintre aceste noțiuni, cât și în sfera celeilalte.

Acestea fiind zise, articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48 contribuie la delimitarea domeniului de aplicare al acestei directive și poate, eventual, să facă inutil răspunsul la întrebarea dacă dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară intră în sfera noțiunii de „cost total al creditului pentru consumator”, în sensul articolului 3 litera (g) din directiva menționată.

În consecință, este necesar, mai întâi, să se interpreteze articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48 și să se examineze relevanța naturii legale sau convenționale a dobânzilor și a penalităților în caz de neplată, precum și, eventual, a valorii lor în vederea acestei interpretări, înainte de a examina, în continuare, dacă este cazul, întinderea noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din această directivă.

Prin intermediul celei de a doua părți a primei întrebări și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună și în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară pe care un consumator le datorează în caz de întârziere sau de neexecutare a obligației de plată care îi revine în temeiul unui contract de credit intră în sfera noțiunilor de „dobândă” și de „alte costuri”, în sensul acestei dispoziții. Această instanță întreabă de asemenea dacă originea legală sau convențională a acestor dobânzi și alte costuri și faptul că, după caz, respectivele dobânzi și alte costuri de origine convențională ar fi superioare față de ceea ce s‑ar datora în temeiul legii sunt elemente relevante în vederea acestei interpretări.

În această privință, este necesar să se precizeze că dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară în discuție în litigiul principal constituie, astfel cum precizează instanța de trimitere, dobânzi și penalități în caz de neplată.

Potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, contractele de credit „fără dobândă și fără alte costuri” și contractele de credit „în baza cărora creditul este acordat fără dobândă și fără alte costuri, precum și contractele de credit cu termen de rambursare de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative” sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pentru a interpreta această dispoziție și în special noțiunile „dobândă” și „alte costuri” care figurează în aceasta, trebuie să se țină seama, conform unei jurisprudențe constante, nu numai de termenii dispoziției menționate, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Inditex, C‑361/22, EU:C:2024:17, punctul 43 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în primul rând, termenii articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, este necesar să se observe că această dispoziție se limitează să facă referire la „dobândă” și la „alte costuri”, fără a defini aceste noțiuni și fără a face trimitere la alte noțiuni utilizate de asemenea în contextul acestei directive, în special cele de „penalități în caz de neplată”, de „costuri în caz de întârziere la plată”, de „cheltuieli”, de „comisioane” sau de „taxe”.

Or, noțiunea de „dobândă”, în sensul său literal, desemnează atât dobânzile acumulate sau datorate pentru un capital plasat sau împrumutat, cât și dobânzile compensatorii sau moratorii și prezintă astfel mai multe semnificații posibile.

Noțiunea de „alte costuri” constituie de asemenea o noțiune generică, susceptibilă să acopere mai multe categorii de cheltuieli, astfel încât această noțiune are un conținut variabil în funcție de contextul în care este utilizată.

În aceste condiții, compararea diferitor versiuni lingvistice ale articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48 furnizează câteva indicii privind interpretarea care trebuie dată noțiunilor „dobânzi” și „alte costuri”, în sensul acestei dispoziții. În special, printre aceste versiuni figurează cele care, în mod mai succint, fac referire numai la lipsa dobânzilor sau a altor costuri, precum versiunile în limba germană („zins- und gebührenfreie Kreditverträge”), în limba greacă („symvaseis pistosis oi opoies einai atokes kai choris alles epivarynseis”), în limba franceză („contrats de crédit sans intérêt et sans autres frais”) sau în limba neerlandeză („kredietovereenkomsten zonder rente en andere kosten”). În alte versiuni lingvistice, în special în versiunile în limba spaniolă („los contratos de crédito concedidos libres de intereses y sin ningún otro tipo de gastos”), în limba engleză („where the credit is granted free of interest and without any other charges”), în limba croată („ugovore o kreditu Prema kojima se kredit odobrava bez kamata i bez bilo kakvih drugih naknada”), în limba italiană („contratti di credito che non prevedono il pagamento di interessi o altre spese”) sau în limba română („contractele de credit în baza cărora creditul este acordat fără dobândă și fără alte costuri”), se face referire în mod explicit la faptul că creditul este acordat fără a fi prevăzute dobânzi sau alte costuri.

Reiese în mod expres din termenii acestor alte versiuni că aplicabilitatea articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48 trebuie examinată ținând seama de dobânzile și de celelalte costuri prevăzute la momentul încheierii contractului de credit. Or, neexecutarea de către un consumator a obligației sale de plată și durata unei astfel de eventuale neexecutări sunt în principiu imprevizibile la acel moment. Prin urmare, dobânzile și penalitățile în caz de neplată nu fac parte din „dobânzi” și din „alte costuri”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, indiferent dacă aplicarea și nivelul acestor dobânzi și al acestor costuri sunt prevăzute de lege sau stipulate în contractul de credit.

Această interpretare este confirmată de contextul în care se înscrie această dispoziție, precum și de obiectivele urmărite de Directiva 2008/48.

Astfel, în ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscrie dispoziția menționată, trebuie să se observe că, în conformitate cu articolul 19 alineatele (2) și (3) din Directiva 2008/48, penalitățile în caz de neplată sunt excluse din calculul DAE, acest calcul se bazează pe ipoteza conform căreia contractul de credit urmează să rămână valabil pe perioada convenită, iar creditorul și consumatorul își vor îndeplini obligațiile în condițiile și în termenele convenite în acest contract. Prin urmare, pentru a interpreta articolul 2 alineatul (2) litera (f) din această directivă trebuie să se pornească de la această ipoteză.

În al treilea rând, interpretarea care figurează la punctul 44 din prezenta hotărâre răspunde finalității articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, care urmărește, asemenea celorlalte dispoziții ale acestui articol, să delimiteze domeniul de aplicare al acestei directive. Or, dacă dobânzile și penalitățile în caz de neplată ar trebui luate în considerare pentru a stabili dacă un contract intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, această dispoziție ar fi în mare măsură golită de conținut și de efectul său util, întrucât și‑ar găsi aplicarea numai în ipotezele foarte improbabile în care întârzierea la plată sau neplata nu ar determina nicio consecință juridică pentru împrumutat, și anume nici impunerea unor dobânzi moratorii, nici a altor costuri ca urmare a neexecutării obligației de plată.

În speță, Arvato solicită plata prețului de achiziție a produselor în cuantum de 37,97 euro majorat cu dobânzi legale începând de la 9 octombrie 2024 și plata cheltuielilor legale de recuperare extrajudiciară de 40 de euro, al căror cuantum se situează la limita inferioară a intervalului prevăzut de reglementarea neerlandeză. Astfel de dobânzi și costuri nu intră în principiu în sfera noțiunilor de „dobândă” și de „alte costuri”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48, și, prin urmare, nu trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă contractul de credit în cauză intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Instanța de trimitere și guvernul neerlandez susțin însă că nu se poate exclude ca împrejurările care însoțesc încheierea contractului în cauză să permită să se presupună că exigibilitatea penalităților în caz de neplată face parte din modelul comercial al creditorului, situație în care aceste costuri ar trebui luate în considerare pentru a examina aplicabilitatea articolului 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48.

În această privință, trebuie amintit că articolul 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 impune statelor membre să se asigure că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea acestei directive nu pot fi eludate ca urmare a modului în care sunt formulate contractele (Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor, C‑383/18, EU:C:2019:702, punctul 30).

Prin urmare, instanței de trimitere îi va reveni sarcina de a verifica dacă, în realitate, creditorul nu urmărește să eludeze obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2008/48 anticipând, de la încheierea contractului de credit, neexecutarea de către consumator a obligației de plată pentru a viza un avantaj economic din exigibilitatea dobânzilor și a penalităților în caz de neplată. În acest scop, acestei instanțe îi va reveni sarcina de a examina toate împrejurările care au însoțit încheierea contractului în cauză și alte elemente relevante, cum ar fi printre altele originea legală sau convențională a dobânzilor și a penalităților în caz de neplată, termenele în care aceste dobânzi și costuri devin exigibile, precum și cuantumul dobânzilor și al costurilor menționate.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua parte a primei întrebări și la a doua întrebare că articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva cazurilor în care creditorul anticipează, de la încheierea contractului de credit, neexecutarea de către consumator a obligației de plată pentru a viza un avantaj economic, dobânzile moratorii și costurile de recuperare extrajudiciară pe care un consumator le datorează în caz de întârziere la plată sau de neexecutare a obligației de plată care îi revine în temeiul unui contract de credit nu intră în sfera noțiunilor de „dobândă” și „alte costuri”, în sensul acestei dispoziții, și aceasta independent în principiu de faptul că aceste dobânzi și alte costuri ar fi de origine legală sau convențională, precum și de faptul că, dacă este cazul, aceste dobânzi și celelalte costuri de origine convențională ar fi superioare față de ceea ce s‑ar datora în temeiul legii.

Având în vedere răspunsul dat la a doua parte a primei întrebări și la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la prima parte a primei întrebări.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

17 octombrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Observații introductive

Cu privire la a doua parte a primei întrebări și la a doua întrebare

Cu privire la prima parte a primei întrebări

Cu privire la cheltuielile de judecată