Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 17 octombrie 2024.#Rechtsanwältin und Notarin împotriva Präsidentin des Oberlandesgerichts Hamm.#Cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Köln.#Trimitere preliminară – Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Directiva 2000/78/CE – Articolul 2 alineatul (2) litera (a) și articolul 6 alineatul (1) – Interzicerea discriminărilor pe motive de vârstă – Limita maximă de vârstă de 60 de ani pentru prima numire în calitate de avocat‑notar – Posturi vacante din cauza absenței unor candidați mai tineri – Justificări – Caracterul adecvat și necesar.#Cauza C-408/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7) și a articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Rechtsanwältin und Notarin, pe de o parte, și Präsidentin des Oberlandesgerichts Hamm (președinta Tribunalului Regional Superior din Hamm, Germania), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către aceasta din urmă a candidaturii reclamantei din litigiul principal pentru un post de avocat‑notar.

Articolul 1 din Directiva 2000/78 are următorul cuprins: „Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

Articolul 2 din această directivă prevede: „(1) În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1. (2) În sensul alineatului (1): (a) o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1; […]”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede: „(1) În limitele competențelor conferite Comunității, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește: (a) condițiile de acces la încadrare în muncă, la activități nesalariate sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, oricare ar fi ramura de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare; […]”

Articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă prevede: „Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare. Tratamentul diferențiat se poate referi în special la: (a) aplicarea unor condiții speciale de acces la un loc de muncă și la formarea profesională, de încadrare și de muncă, inclusiv a condițiilor de concediere și de remunerare, pentru tineri, lucrători în vârstă și pentru cei care au persoane în întreținere, pentru a favoriza integrarea lor profesională sau pentru a le asigura protecția; (b) stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă; (c) stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării.”

Articolul 3 din Bundesnotarordnung (Codul federal al notariatului), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „BNotO”), prevede: „(1) Notarii sunt numiți pe viață și exercită funcția notarială cu titlu principal (notari cu titlu principal). (2) În circumscripțiile judiciare în care, la 1 aprilie 1961, funcția de notar era exercitată numai cu titlu accesoriu, avocații rămân singurii care pot fi numiți în funcția de notar, pe durata afilierii lor la ordinul avocaților competent pentru circumscripția judiciară în cauză, în vederea exercitării simultane a funcției de notar alături de profesia lor de avocat (avocați‑notari).”

Articolul 4 din BNotO prevede: „Sunt numiți un număr de notari pe care îi impune o bună administrare a justiției. Se ține seama în special de necesitatea de a permite un acces adecvat al justițiabililor la serviciile notariale și de a menține o structură echilibrată de vârstă a membrilor profesiei.”

Articolul 5 din BNotO are următorul cuprins: „(1) Nu poate fi numită în funcția de notar decât persoana care este aptă din punct de vedere personal și profesional să o exercite. […] […] (4) Nimeni nu poate fi numit în funcția de notar pentru prima dată dacă a împlinit vârsta de 60 de ani la data limită de depunere a candidaturilor la un post de notar. (5) Aptitudinea profesională presupune obținerea prealabilă a dreptului de a exercita funcția de judecător în conformitate cu Deutsches Richtergesetz [(Legea germană privind statutul judecătorilor)]. […]”

Expunerea de motive a BNotO [Bundestagsdrucksache (documentul Bundestag) 11/6007, p. 10] prevede, în ceea ce privește articolul 5 alineatul (4) din BNotO: „Introducerea limitei maxime de vârstă de 60 de ani are drept scop – ținând seama și de dificultatea crescândă, odată cu vârsta, de acomodare în profesia de notar – evitarea, în interesul continuității [profesiei], a schimbării frecvente a depozitarilor autorității publice. În același timp, această limită permite remedierea riscului de îmbătrânire a profesiei de notar. Întrucât aspectul privind acomodarea în profesie nu mai este relevant atunci când un fost notar este numit din nou în funcție sau când un notar dorește să fie numit în alt loc, limita maximă de vârstă se aplică numai pentru persoanele numite în funcție pentru prima dată.”

Articolul 5b din BNotO prevede la alineatul (1): „Este numită în funcția de avocat‑notar numai persoana care la expirarea termenului de depunere a candidaturii: 1. a prestat într‑o măsură semnificativă servicii de avocat pentru diferiți clienți pentru o perioadă de cel puțin cinci ani, 2. activitatea prevăzută la punctul 1 a fost desfășurată neîntrerupt timp de cel puțin trei ani în funcția respectivă, 3. a promovat examenul de specialitate pentru notari și 4. a participat, începând cu anul calendaristic următor promovării examenului profesional de notar, la formări destinate în mod specific notarilor, organizate de camerele notarilor sau de organizațiile profesionale, într‑un volum orar de cel puțin 15 ore pe an.”

Articolul 48a din Codul federal al notariatului prevede: „La sfârșitul lunii în care împlinesc vârsta de 70 de ani, notarii ating limita de vârstă.”

Reclamanta din litigiul principal a candidat pentru un post de avocat‑notar în circumscripția Amtsgericht (tribunal districtual, Germania) în care își desfășoară activitatea de avocat de peste trei ani. Candidatura sa a fost respinsă întrucât la expirarea termenului de depunere a candidaturilor ea avea vârsta de peste 60 de ani.

Reclamanta din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva acestei decizii de respingere la Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln, Germania), care este instanța de trimitere.

Această instanță precizează că, spre deosebire de notarii care exercită funcția notarială cu titlu principal (hauptberufliche Notare), funcția de avocat‑notar (Anwaltsnotare) este exercitată de avocați alături de profesia lor de avocat. Aceștia din urmă nu pot în principiu să își depună candidatura pentru un post de avocat‑notar decât în circumscripția Amtsgericht (tribunal districtual) în care își exercită profesia de avocat de mai mult de trei ani. Din decizia de trimitere reiese de asemenea că funcția unui avocat‑notar încetează, în temeiul articolului 48a din BNotO, atunci când persoana în cauză împlinește vârsta de 70 de ani.

Numărul de posturi de notar din circumscripția unui Amtsgericht (tribunal districtual) se stabilește în funcție de nevoile în materie de servicii notariale, asigurând menținerea unei structuri echilibrate de vârstă. În anul 2022 au fost scoase la concurs patru posturi de notar în circumscripția Amtsgericht (tribunal districtual) în care reclamanta din litigiul principal își exercita activitatea de avocată. A fost ocupat un singur post, celelalte rămânând vacante din cauza lipsei de candidați care să îndeplinească toate condițiile de acces la funcție.

Instanța de trimitere arată că este probabil ca în viitor să fie de asemenea imposibil să se ocupe toate posturile de avocați‑notari în circumscripția Amtsgericht (tribunal districtual) în cauză, din moment ce nu există suficienți candidați care să îndeplinească condițiile necesare pentru a fi numiți în această funcție. Astfel, în 2023 ar fi fost scoase la concurs în această circumscripție cinci posturi de notar, din care numai două ar fi probabil ocupate. Pentru ansamblul de Amtsgerichte (tribunale districtuale) din aria de competență a pârâtei din litigiul principal, în care trebuie numiți în funcție avocați‑notari, pentru cele 69 de posturi scoase la concurs în anul 2023 nu ar exista probabil decât 39 de candidați. Pe întreg teritoriul federal și făcând abstracție de marile aglomerări, numărul de posturi de notar care nu vor putea fi ocupate ar fi comparabil. În aceste condiții, instanța de trimitere subliniază că neocuparea unor posturi de notar scoase la concurs nu ar fi avut încă drept consecință faptul că acte notariale nu au putut fi întocmite sau nu au putut fi întocmite decât cu o întârziere considerabilă.

Instanța de trimitere, considerând că dispoziția națională în discuție în litigiul principal, și anume articolul 5 alineatul (4) din BNotO, urmărește obiective legitime, în sensul articolului 6 din Directiva 2000/78, ridică problema dacă, având în vedere Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari) (C‑914/19, EU:C:2021:430), nu trebuie să se considere că această dispoziție depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite în măsura în care nu permite nicio derogare de la limita maximă de vârstă prevăzută de aceasta, chiar în cazul imposibilității ocupării mai multor posturi de către candidați mai tineri.

În aceste condiții, Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 21 din [cartă] și articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 2000/78] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții de drept național care interzice numirea pentru prima dată în funcția de avocat‑notar a persoanelor care la expirarea termenului de depunere a candidaturilor pentru postul de notar au împlinit vârsta de 60 de ani, chiar dacă mai multe posturi rămân neocupate, întrucât în circumscripția Amtsgericht (tribunalul districtual) în care s‑a desfășurat procedura de depunere a candidaturii nu există niciun candidat adecvat mai tânăr, iar candidații din circumscripția altor Amtsgerichte (tribunale districtuale) nu au dreptul să candideze? 2) La prima întrebare trebuie să se răspundă afirmativ în cazul în care este de așteptat ca în anul următor mai multe posturi de avocat‑notar scoase la concurs în circumscripția aceluiași Amtsgericht (tribunal districtual) să nu poată fi ocupate de candidați adecvați cu vârsta mai mică de 60 de ani? 3) La prima întrebare trebuie să se răspundă în orice caz afirmativ deoarece, în plus, este de așteptat ca și în alte circumscripții ale unor Amtsgerichte (tribunale districtuale) din afara concentrărilor urbane să nu existe, din nou, candidați adecvați cu vârsta mai mică de 60 de ani pentru a ocupa mai multe posturi de avocat‑notar scoase la concurs? 4) Articolul 21 din [cartă] și articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 2000/78] nu sunt încălcate în cazul în care în circumscripția unui Amtsgericht (tribunal districtual) se asigură prestarea serviciilor notariale, deși un candidat în vârstă de peste 60 de ani nu a fost numit în funcție numai din cauza vârstei sale și mai multe posturi au rămas neocupate?”

Prin intermediul primei și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78, citit în lumina articolului 21 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede o limită de vârstă maximă de 60 de ani pentru prima numire pe un post de avocat‑notar.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit, pe de o parte, că interzicerea oricărei discriminări bazate printre altele pe vârstă este consacrată la articolul 21 din cartă și că această interdicție a fost concretizată prin Directiva 2000/78 în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă [Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctul 19 și jurisprudența citată]. Prin urmare, este necesar să se verifice dacă reglementarea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78.

În această privință, prevăzând că nu pot fi numite avocat‑notar pentru prima dată persoanele care, la data limită de depunere a candidaturilor pentru funcția de notar, au împlinit vârsta de 60 de ani, articolul 5 alineatul (4) din BNotO afectează criteriile de selecție a acestor persoane. Prin urmare, trebuie să se considere că această dispoziție stabilește norme privind accesul la încadrarea în muncă în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78 și, în consecință, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Vital Pérez, C‑416/13, EU:C:2014:2371, punctul 30, și Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comune di Gesturi, C‑670/18, EU:C:2020:272, punctele 22-24).

Pe de altă parte, trebuie arătat că în speță nu se contestă că condiția de vârstă prevăzută de dispoziția națională în cauză, și anume articolul 5 alineatul (4) din BNotO, are ca efect să rezerve anumitor persoane un tratament mai puțin favorabil decât cel de care beneficiază alte persoane care se află în situații comparabile, pentru simplul motiv că au împlinit vârsta de 60 de ani. Prin urmare, această dispoziție instituie un tratament diferențiat bazat în mod direct pe vârstă, în sensul dispozițiilor coroborate ale articolului 1 și ale articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Vital Pérez, C‑416/13, EU:C:2014:2371, punctul 33, și Ordonanța din 17 noiembrie 2022, PF (Limită de vârstă pentru recrutarea de psihologi în cadrul poliției), C‑569/21, EU:C:2022:910, punctul 49, precum și jurisprudența citată].

În ceea ce privește aspectul dacă acest tratament diferențiat poate fi justificat din perspectiva alineatului (1) al articolului 6 din Directiva 2000/78, trebuie amintit că primul paragraf al acestui alineat prevede că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim legat în special de politica ocupării forței de muncă, de piața muncii și de formarea profesională, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare. Articolul 6 alineatul (1) litera (c) din această directivă prevede că acest tratament diferențiat se poate referi în special la „stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării”.

În speță, din expunerea de motive a BNotO, precum și din jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) reiese că reglementarea națională în discuție în litigiul principal are ca obiectiv, în primul rând, garantarea exercitării continue a profesiei de notar pe o perioadă destul de lungă înainte de pensionare pentru a asigura o administrare judiciară eficientă și independentă, în al doilea rând, garantarea unui notariat de calitate, în cadrul căruia juriștii nu trebuie să se familiarizeze, în cursul ultimilor ani de viață profesională, cu o profesie pe care nu au exercitat‑o niciodată anterior, și, în al treilea rând, asigurarea unei structuri echilibrate de vârstă în scopul de a facilita reînnoirea generațională a profesiei de notar.

În această privință trebuie amintit de la bun început că invocarea simultană a mai multor obiective, care fie au legătură unele cu altele, fie sunt clasificate în ordinea importanței, nu constituie un obstacol în calea existenței unui obiectiv legitim în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78 (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comune di Gesturi, C‑670/18, EU:C:2020:272, punctul 33 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, mai întâi, obiectivul care constă în garantarea exercitării continue a profesiei de notar pe o perioadă destul de lungă înaintea pensionării pentru a asigura o administrare judiciară eficientă și independentă, trebuie amintit că Curtea a statuat deja în esență că un astfel de obiectiv intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78, care permite stabilirea unei vârste maxime pentru recrutare, bazată pe formarea necesară pentru postul în cauză sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctul 33].

În ceea ce privește, în continuare, obiectivul care vizează garantarea unui notariat de calitate și, prin urmare, asigurarea bunei funcționări a prerogativelor notariale, este necesar să se arate că reiese din jurisprudența Curții că un astfel de obiectiv poate fi considerat de asemenea ca fiind un obiectiv legitim în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctele 34 și 40].

În ceea ce privește, în sfârșit, obiectivul care vizează asigurarea unei structuri echilibrate de vârstă în scopul facilitării reînnoirii generaționale a profesiei de notar, trebuie amintit că Curtea a statuat în mod repetat că legitimitatea unui astfel de obiectiv de interes general care ține de politica de ocupare a forței de muncă nu poate fi pusă la îndoială în mod rațional, întrucât acesta figurează printre obiectivele prevăzute în mod expres la articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78, iar, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) primul paragraf TUE, promovarea unui nivel de ocupare a forței de muncă ridicat constituie una dintre finalitățile urmărite de Uniune [Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctul 36 și jurisprudența citată].

În plus, trebuie subliniat că promovarea încadrării în muncă și a accesului la o profesie reprezintă în mod incontestabil un obiectiv legitim de politică socială sau de politică de ocupare a forței de muncă a statelor membre, în special atunci când este vorba despre favorizarea accesului tinerilor la exercitarea acestei profesii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctul 37 și jurisprudența citată].

Mai precis, obiectivul care constă în stabilirea unei structuri echilibrate de vârstă între notarii tineri și notarii mai în vârstă în vederea favorizării numirii și a promovării tinerilor, a optimizării gestiunii acestor numiri și astfel a prevenirii eventualelor litigii privind capacitatea notarilor de a‑și desfășura activitatea după o anumită vârstă, oferind în același timp un serviciu de calitate în domeniul notarial, poate constitui un obiectiv legitim de politică a ocupării forței de muncă și a pieței muncii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctul 38 și jurisprudența citată].

În consecință, obiectivele urmărite în speță de reglementarea națională în discuție în litigiul principal trebuie în principiu să fie considerate ca fiind susceptibile să justifice în mod obiectiv și rezonabil un tratament diferențiat pe motive de vârstă.

În aceste condiții, potrivit chiar textului articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78, trebuie să se verifice și dacă mijloacele de realizare a acestor obiective sunt „corespunzătoare și necesare”.

În ceea ce privește, în primul rând, caracterul „corespunzător” al unei reglementări naționale precum cea care prevede limita maximă de vârstă în discuție în litigiul principal, trebuie, pe de o parte, să se constate că este cert că această reglementare permite să se asigure că candidații la funcția de notar pot exercita această funcție pentru o perioadă de cel puțin 10 ani înainte de împlinirea vârstei obligatorii de pensionare, stabilită în speță la 70 de ani, și că notarii dobândesc experiența necesară pentru a oferi un serviciu de calitate. Rezultă că reglementarea menționată trebuie considerată ca fiind corespunzătoare pentru atingerea atât a obiectivului care constă în garantarea exercitării continue a profesiei de notar pe o perioadă destul de lungă înaintea pensionării pentru a asigura o administrare judiciară eficientă și independentă, cât și a celui care urmărește să asigure buna funcționare a prerogativelor notariale.

Pe de altă parte, este necesar să se arate că Curtea a statuat deja că o limită de vârstă stabilită la 50 de ani pentru admiterea la concursul pentru accesul la profesia de notar este adecvată pentru realizarea obiectivului de facilitare a reînnoirii generaționale și a reîntineririi acestei profesii [Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari), C‑914/19, EU:C:2021:430, punctul 49 și jurisprudența citată]. Aceeași concluzie se impune a fortiori în raport cu reglementarea națională în discuție în litigiul principal, potrivit căreia nu poate fi numită avocat‑notar pentru prima dată o persoană care, la data limită de depunere a candidaturilor pentru postul de notar, a împlinit vârsta de 60 de ani.

În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul „necesar” al reglementării naționale în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că revine autorităților competente ale statelor membre sarcina de a găsi un echilibru just între diferitele interese implicate, dat fiind că trebuie acordată o atenție deosebită participării lucrătorilor în vârstă la viața profesională și, prin aceasta, la viața economică, culturală și socială. Menținerea acestor persoane în viața activă favorizează printre altele diversitatea la încadrarea în muncă. Interesul reprezentat de menținerea în activitate a respectivelor persoane trebuie totuși luat în considerare cu respectarea celorlalte interese, eventual divergente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comune di Gesturi, C‑670/18, EU:C:2020:272, punctele 43 și 44, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, atunci când trebuie să examineze dacă o măsură precum cea în discuție în litigiul principal nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit, instanța națională trebuie să țină seama nu numai de aptitudinea persoanelor în cauză de a exercita o profesie, ci și de prejudiciul pe care această reglementare îl poate produce acestor persoane.

În speță, mai întâi, trebuie să se constate că reglementarea națională în discuție în litigiul principal, spre deosebire de cea examinată la punctele 45 și 46 din Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari) (C‑914/19, EU:C:2021:430), nu prevede o durată minimă de exercitare a funcției de notar pentru a putea pretinde o pensie pentru limită de vârstă. Pe de altă parte, limita de vârstă pentru prima numire în funcția de notar este stabilită în speță la 60 de ani, în timp ce, în cauza în care s‑a pronunțat respectiva hotărâre, această limită maximă de vârstă era de 50 de ani. Prin urmare, incidența limitei de vârstă stabilite la 60 de ani asupra carierei persoanelor vizate, privită în ansamblu, este semnificativ mai redusă. Prin urmare, trebuie să se considere că, la prima vedere, reglementarea menționată nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în garantarea exercitării continue a profesiei de notar pe o perioadă destul de lungă înaintea pensionării pentru a asigura buna funcționare a prerogativelor notariale.

În această privință, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, astfel cum a arătat guvernul german, efectele defavorabile care decurg din reglementarea națională în discuție în litigiul principal privesc de fapt aproape exclusiv cazuri în care atribuțiile de notar trebuie exercitate în completarea unei activități de avocat deja stabilite și nu afectează decât în mod marginal constituirea carierei persoanelor în cauză și drepturile lor la pensie.

În continuare, referitor la aspectul dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal este necesară pentru a asigura că durata activității efective și viabile din punct de vedere economic a funcției de avocat‑notar este adecvată costurilor de investiții necesare pentru înființarea și instalarea unui birou notarial, este necesar să se constate că Curtea nu dispune de suficiente elemente care să îi permită să se pronunțe în această privință. În orice caz, revine în final instanței de trimitere, care este singura competentă să aprecieze faptele, sarcina de a stabili dacă reglementarea în discuție în litigiul principal este necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele urmărite.

În sfârșit, în ceea ce privește aspectul dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal este necesară pentru a asigura în special reînnoirea generațională și reîntinerirea profesiei de notar, trebuie să se constate că împrejurările de fapt din cauza principală se disting în mod clar de cele aflate la originea cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 3 iunie 2021, Ministero della Giustizia (Notari) (C‑914/19, EU:C:2021:430). Astfel, situația în discuție în litigiul principal se caracterizează prin faptul că există la nivel național două categorii de notari, și anume, pe de o parte, notarii cu titlu principal (hauptberufliche Notare) și, pe de altă parte, avocații‑notari (Anwaltsnotare), în timp ce în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată era în discuție o singură categorie de notari, și anume cei care exercită această profesie cu titlu principal.

Or, în speță nu se contestă, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere, astfel cum au arătat pârâta din litigiul principal și guvernul german, că din statisticile publicate de Camera Federală Germană a Notarilor reiese că, în ceea ce privește posturile de „notari cu titlu principal”, numărul de candidați este net superior numărului de posturi scoase la concurs, în timp ce pentru avocații‑notari numărul de posturi oferite depășește numărul de candidați care îndeplinesc condiția privind vârsta maximă prevăzută la articolul 5 alineatul (4) din BNotO.

Din moment ce articolul 5 alineatul (4) din BNotO se aplică atât „notarilor cu titlu principal”, cât și avocaților‑notari, nu se poate considera, având în vedere cele de mai sus, că limita maximă de vârstă prevăzută de acesta depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de asigurare a reînnoirii generaționale și a reîntineririi profesiei în cauză.

În cadrul examinării caracterului necesar al reglementării menționate, care trebuie efectuată de instanța de trimitere, aceasta va trebui, pe de o parte, să țină seama de criteriile pe care se întemeiază evaluarea prospectivă a necesității de a crea posturi de „notari cu titlu principal” și posturi de avocați‑notari, precum și să stabilească dacă nevoile de posturi reflectă astfel o nevoie „simplă” sau o nevoie „imperativă”. Pe de altă parte, aceasta va trebui să analizeze dacă deficitul de candidați la posturile de avocați‑notari care îndeplinesc condiția privind vârsta maximă prevăzută la articolul 5 alineatul (4) din BNotO se explică numai prin motive demografice, ceea ce ar repune în discuție caracterul necesar al reglementării în cauză pentru atingerea obiectivului vizat, sau și prin considerații financiare sau economice întemeiate pe faptul că există un risc ca cheltuielile suplimentare de instalare și de întreținere a unui birou notarial, pe care candidații menționați trebuie să le efectueze în plus față de cele pe care le efectuează deja pentru administrarea cabinetului lor de avocați, să nu fie amortizate sau să fie greu amortizabile, știind că alți notari stabiliți anterior activează în districtul sau în districtele adiacente Amtsgericht (tribunalul districtual) și că „notarii cu titlu principal” preiau, în majoritatea cazurilor, biroul notarial al unui „notar cu titlu principal” care se retrage din activitate.

În această privință, trebuie totuși arătat că în speță, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu se contestă că reglementarea națională în discuție în litigiul principal se înscrie într‑un cadru legislativ care se aplică fără distincție pe întreg teritoriul național și că există la nivel național un excedent de candidați pentru posturile de „notari cu titlu principal”, ceea ce pare să repună în discuție teza potrivit căreia deficitul de candidați pentru funcția de avocat‑notar se datorează unor rațiuni demografice.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a patra întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78, citit în lumina articolului 21 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede o limită de vârstă maximă de 60 de ani pentru prima numire pe un post de avocat‑notar, în măsura în care această reglementare urmărește un obiectiv legitim de politică a ocupării forței de muncă și a pieței muncii, și că, în contextul legislativ în care aceasta se înscrie și având în vedere ansamblul situațiilor cărora li se aplică, reglementarea menționată este corespunzătoare și necesară pentru realizarea acestui obiectiv.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78, citit în lumina articolul 21 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede o limită de vârstă maximă de 60 de ani pentru prima numire pe un post de avocat‑notar, inclusiv în situația în care se constată că, timp de mai mulți ani consecutivi, posturile de avocați‑notari nu sunt ocupate în lipsa candidaților la astfel de posturi scoase la concurs în circumscripția teritorială a instanței în cauză sau în circumscripția altor instanțe care îndeplinesc condiția vârstei maxime de încadrare în profesia de notar.

În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Erzeugerorganisation Tiefkühlgemüse, C‑516/16, EU:C:2017:1011, punctul 80 și jurisprudența citată).

Or, din niciun element al dosarului de care dispune Curtea nu reiese că acțiunea principală se înscrie efectiv într‑un cadru factual precum cel descris de instanța de trimitere în a doua și în a treia întrebare. Astfel, aceste întrebări se întemeiază pe o ipoteză care, potrivit instanței de trimitere, s‑ar putea realiza în viitor, dar a cărei realizare nu este certă. În plus, decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că o situație precum cea avută în vedere în aceste două întrebări s‑a realizat deja în trecut.

Prin urmare, a răspunde la a doua și la a treia întrebare în aceste împrejurări ar echivala în mod vădit cu furnizarea unei opinii consultative cu privire la o chestiune ipotetică, contrar misiunii atribuite Curții în cadrul cooperării jurisdicționale instituite prin articolul 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Erzeugerorganisation Tiefkühlgemüse, C‑516/16, EU:C:2017:1011, punctul 82 și jurisprudența citată).

În consecință, a doua și a treia întrebare sunt inadmisibile.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

17 octombrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Directiva 2000/78

Dreptul german

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a patra întrebare

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată