Hotărârea Curții (Camera a noua) din 16 octombrie 2025.#Braila Winds SRL împotriva Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București București – Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București ș.a.#Cererea de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Bucureşti.#Trimitere preliminară – Articolul 191 alineatul (2) TFUE – Politica Uniunii în domeniul mediului – Regulamentul (UE) 2021/1119 – Obiectivul Uniunii privind neutralitatea climatică – Directiva (UE) 2019/944 – Norme comune pentru piața internă de energie electrică – Reglementare națională care obligă producătorii de energie electrică din surse regenerabile la plata unui impozit pe venit – Scutire pentru producătorii de energie electrică pe bază de combustibili fosili și de biomasă.#Cauza C-391/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49, 56, 107 și 108, precum și a articolului 191 alineatul (2) TFUE, a articolului 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a Directivei (UE) 2019/944 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de modificare a Directivei 2012/27/UE (JO 2019, L 158, p. 125), precum și a Regulamentului (UE) 2021/1119 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 iunie 2021 de instituire a cadrului pentru realizarea neutralității climatice și de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 401/2009 și (UE) 2018/1999 („Legea europeană a climei”) (JO 2021, L 243, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Brăila Winds SRL, o societate producătoare de energie electrică dintr‑o sursă eoliană, pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București (România), Ministerul Finanțelor (România), președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală (România) și Agenția Națională de Administrare Fiscală (România) (denumită în continuare „ANAF”), pe de altă parte, cu privire la un impozit pe care Brăila Winds trebuie să îl plătească egal cu 80 % din venitul său rezultat din diferența dintre prețul mediu lunar de vânzare al energiei sale electrice și prețul stabilit de legiuitorul național.

Articolul 191 alineatul (2) TFUE prevede: „(2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii [Europene]. Aceasta se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul «poluatorul plătește». În acest context, măsurile de armonizare care răspund cerințelor în domeniul protecției mediului presupun, în cazurile adecvate, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia, din motive de protecție a mediului fără caracter economic, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control din partea Uniunii.”

Potrivit articolului 1 primul și al doilea paragraf din Directiva 2019/944, intitulat „Obiectul”: „Prezenta directivă stabilește norme comune pentru producerea, transportul, distribuția, stocarea energiei și furnizarea energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea creării, în Uniune, a unor piețe de energie electrică cu adevărat integrate, competitive, axate pe consumator, flexibile, echitabile și transparente. Prin valorificarea avantajelor unei piețe integrate, prezenta directivă urmărește să asigure prețuri și costuri ale energiei accesibile și transparente pentru consumatori, un grad înalt de siguranță a alimentării cu energie electrică și o tranziție lină către un sistem energetic sustenabil cu emisii scăzute de dioxid de carbon. […]”

Articolul 9 din această directivă, intitulat „Obligațiile de serviciu public”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Fără a aduce atingere alineatului (2), pe baza organizării lor instituționale și cu respectarea principiului subsidiarității, statele membre se asigură că întreprinderile din domeniul energiei electrice funcționează în conformitate cu principiile prezentei directive, în vederea realizării unei piețe de energie electrică concurențiale, sigure și durabile din punctul de vedere al protecției mediului, și se abțin de la orice discriminare în ceea ce privește drepturile sau obligațiile acestor întreprinderi. (2) Ținând seama pe deplin de dispozițiile relevante din TFUE, în special de articolul 106, statele membre pot impune întreprinderilor din sectorul energiei electrice, în interesul economic general, obligații de serviciu public referitoare la siguranță, inclusiv siguranța alimentării cu energie electrică, regularitatea, calitatea și prețul furnizărilor, precum și protecția mediului, inclusiv eficiența energetică, energia din surse regenerabile și protecția climei. Aceste obligații sunt clar definite, transparente, nediscriminatorii și ușor de verificat și garantează întreprinderilor din domeniul energiei electrice din Uniune accesul egal la consumatorii naționali. Obligațiile de serviciu public care vizează stabilirea prețurilor de furnizare a energiei electrice respectă cerințele prevăzute la articolul 5 din prezenta directivă.”

Articolul 58 din directiva menționată, intitulat „Obiectivele generale ale autorităților de reglementare”, prevede: „În îndeplinirea atribuțiilor de reglementare prevăzute în prezenta directivă, autoritățile de reglementare iau toate măsurile rezonabile pentru realizarea, în cadrul atribuțiilor și competențelor care le revin în conformitate cu articolul 59, în cooperare strânsă, după caz, cu alte autorități naționale competente, inclusiv cu autoritățile din domeniul concurenței, precum și cu autorități, inclusiv cele de reglementare, din statele membre învecinate și, după caz, din țările terțe învecinate, și fără a aduce atingere competențelor lor, a următoarelor obiective: (a) promovarea, în cadrul Uniunii, în strânsă cooperare cu autoritățile de reglementare ale altor state membre, cu Comisia [Europeană] și cu [Agenția Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei], a unei piețe interne de energie electrică sigure, flexibile, competitive și durabile din punctul de vedere al mediului, precum și a unei deschideri efective a pieței în beneficiul tuturor clienților și furnizorilor din Uniune, precum și garantarea condițiilor adecvate pentru funcționarea eficientă și fiabilă a rețelelor de energie electrică, având în vedere obiectivele pe termen lung; […] (c) eliminarea restricțiilor privind comerțul cu energie electrică între statele membre, inclusiv a celor privind dezvoltarea unor capacități transfrontaliere de transport corespunzătoare pentru a satisface cererile și pentru a îmbunătăți integrarea piețelor naționale, ceea ce ar putea facilita fluxurile de energie electrică pe întreg teritoriul Uniunii; […]”

Articolul 1 din Regulamentul 2021/1119, intitulat „Obiect și domeniu de aplicare”, prevede: „Prezentul regulament stabilește un cadru pentru reducerea ireversibilă și progresivă a emisiilor antropice de gaze cu efect de seră de către surse și pentru sporirea absorbțiilor de către absorbanți reglementate în dreptul Uniunii. Prezentul regulament stabilește un obiectiv obligatoriu de realizare a neutralității climatice în Uniune până în 2050, în vederea îndeplinirii obiectivului pe termen lung privind temperatura prevăzut la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din [Acordul de la Paris privind schimbările climatice, ratificat de Uniune prin Decizia (UE) 2016/1841 a Consiliului din 5 octombrie 2016 privind încheierea, în numele Uniunii Europene, a Acordului de la Paris adoptat în temeiul Convenției‑cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (JO 2016, L 282, p. 1)], și oferă un cadru pentru realizarea de progrese în vederea îndeplinirii obiectivului global în materie de adaptare stabilit la articolul 7 din Acordul de la Paris. Prezentul regulament stabilește de asemenea, pentru 2030, un obiectiv obligatoriu al Uniunii privind reducerea internă netă a emisiilor de gaze cu efect de seră. […]”

Potrivit articolului 2 din acest regulament, intitulat „Obiectivul privind neutralitatea climatică”: „(1) Cel târziu până în 2050 se asigură un echilibru la nivelul Uniunii între emisiile și absorbțiile de gaze cu efect de seră care sunt reglementate în dreptul Uniunii, astfel încât să se ajungă la zero emisii nete până la acea dată, iar Uniunea urmărește să obțină ulterior un bilanț negativ al emisiilor. (2) Instituțiile relevante ale Uniunii și statele membre adoptă măsurile necesare la nivelul Uniunii și, respectiv, la nivel național, pentru a permite îndeplinirea colectivă a obiectivului privind neutralitatea climatică prevăzut la alineatul (1), ținând seama de importanța promovării atât a echității și a solidarității între statele membre, cât și a eficienței costurilor în îndeplinirea acestui obiectiv.”

Articolul 5 din regulamentul menționat, intitulat „Adaptarea la schimbările climatice”, prevede la alineatul (1): „Instituțiile relevante ale Uniunii și statele membre asigură progrese continue în ceea ce privește sporirea capacității de adaptare, consolidarea rezilienței și reducerea vulnerabilității la schimbările climatice, în conformitate cu articolul 7 din Acordul de la Paris.”

Articolul 7 din același regulament, intitulat „Evaluarea măsurilor naționale”, are următorul cuprins: „(1) Până la 30 septembrie 2023 și, ulterior, o dată la cinci ani, Comisia evaluează: (a) coerența cu obiectivul privind neutralitatea climatică prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din prezentul regulament a măsurilor naționale identificate, pe baza planurilor naționale integrate privind energia și clima, a strategiilor naționale pe termen lung și a rapoartelor intermediare bienale prezentate în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1999 [al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2018 privind guvernanța uniunii energetice și a acțiunilor climatice, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 663/2009 și (CE) nr. 715/2009 ale Parlamentului European și ale Consiliului, a Directivelor 94/22/CE, 98/70/CE, 2009/31/CE, 2009/73/CE, 2010/31/UE, 2012/27/UE și 2013/30/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, a Directivelor 2009/119/CE și (UE) 2015/652 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 525/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (JO 2018, L 328, p. 1)], ca fiind relevante pentru îndeplinirea obiectivului respectiv; (b) coerența măsurilor naționale relevante cu asigurarea progreselor în materie de adaptare, astfel cum se menționează la articolul 5, ținând seama de strategiile naționale de adaptare menționate la articolul 5 alineatul (4). […] (2) În cazul în care Comisia constată, ținând seama în mod corespunzător de progresele colective evaluate în conformitate cu articolul 6 alineatul (1), că măsurile luate de un stat membru nu sunt coerente cu obiectivul privind neutralitatea climatică stabilit la articolul 2 alineatul (1) sau nu sunt coerente cu asigurarea progreselor în materie de adaptare, astfel cum se menționează la articolul 5, aceasta poate adresa recomandări statului membru respectiv. Comisia publică astfel de recomandări. (3) Atunci când se emite o recomandare în conformitate cu alineatul (2), se aplică următoarele principii: (a) în termen de șase luni de la primirea recomandărilor, statul membru în cauză transmite Comisiei cum intenționează să țină seama de recomandări în mod corespunzător, într‑un spirit de solidaritate între statele membre și Uniune și între statele membre; (b) după transmiterea notificării menționate la litera (a) de la prezentul paragraf, statul membru în cauză prezintă, în următorul său raport național intermediar integrat privind energia și clima prezentat în conformitate cu articolul 17 din Regulamentul [2018/1999], în anul care urmează după anul în care au fost emise recomandările, modul în care a ținut seama în mod corespunzător de recomandări; dacă statul membru în cauză decide să nu dea curs recomandărilor sau unei părți considerabile ale acestora, respectivul stat membru prezintă Comisiei motivele; […]”

Articolul 1 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE (JO 2009, L 9, p. 12) prevedea: „(1) Prezenta directivă stabilește un regim general pentru accizele percepute, direct sau indirect, consumului următoarelor produse (denumite în continuare «produse accizabile»): (a) produsele energetice și electricitatea reglementate de Directiva 2003/96/CE [a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (JO 2003, L 283, p. 51, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 98)]; […] (2) Statele membre pot aplica produselor accizabile taxe indirecte suplimentare, în anumite scopuri, cu condiția ca taxele în cauză să fie conforme cu normele comunitare de impunere aplicabile accizelor sau taxei pe valoarea adăugată [(TVA)] în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei, exigibilitatea și monitorizarea taxei, aceste norme neincluzând dispozițiile referitoare la scutiri. […]”

Articolul 1 din Directiva 2003/96 are următorul cuprins: „Statele membre impozitează produsele energetice și electricitatea în conformitate cu prezenta directivă.”

Articolul 4 din această directivă prevede: „(1) Ratele de impozitare pe care statele membre le aplică produselor energetice și electricității enumerate în articolul 2 nu pot fi inferioare ratelor minime de impozitare prevăzute în prezenta directivă. (2) În sensul prezentei directive, «rată de impozitare» reprezintă suma totală aferentă tuturor taxelor indirecte (cu excepția TVA) calculată direct sau indirect la cantitatea de produse energetice sau de electricitate în momentul punerii în consum.”

Articolul II din Legea nr. 259/2021 din 29 octombrie 2021 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 118/2021 privind stabilirea unei scheme de compensare pentru consumul de energie electrică și gaze naturale pentru sezonul rece 2021-2022, precum și pentru completarea Ordonanței Guvernului nr. 27/1996 privind acordarea de facilități persoanelor care domiciliază sau lucrează în unele localități din Munții Apuseni și în Rezervația Biosferei „Delta Dunării” (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 29 octombrie 2021), astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11 din 16 februarie 2022 privind modificarea și completarea Legii nr. 259/2021 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 17 februarie 2022) (denumită în continuare „Legea nr. 259/2021”), prevede: „(1) În perioada de aplicare a dispozițiilor [Ordonanței de urgență nr. 118/2021], cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, venitul suplimentar realizat de producătorii de energie electrică rezultat din diferența dintre prețul mediu lunar de vânzare al energiei electrice și prețul de [450 lei românești (RON) (aproximativ 89 de euro) pe megawatt‑oră (MWh)] se impozitează cu 80 %. (2) De la prevederile alineatului (1) sunt exceptați producătorii de energie electrică pe bază de combustibili fosili, inclusiv cogenerare. (21) Impozitul prevăzut la alineatul (1) se declară și se plătește de către producătorii de energie electrică, cu excepția producătorilor de energie prevăzuți la alineatul (2), lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează acest impozit. Plata impozitului se efectuează la bugetul de stat, într‑un cont de venituri bugetare distinct. (22) Prin excepție de la prevederile alineatului (21), impozitul prevăzut la alineatul (1), datorat pentru perioada 1 noiembrie-31 decembrie 2021, se declară și se plătește până la 25 ianuarie 2022.”

Articolul III alineatul (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2022 privind modificarea și completarea Legii nr. 259/2021 prevede: „De la prevederile articolului II alineatul (1) din Legea nr. 259/2021 […] sunt exceptați producătorii de energie electrică pe bază de biomasă, începând cu veniturile suplimentare realizate după data de 1 ianuarie 2022.”

Articolul I din Ordinul președintelui ANAF nr. 64/2022 din 18 ianuarie 2022 privind aplicarea prevederilor articolului II din [Legea nr. 259/2021], precum și privind modificarea și completarea Ordinului președintelui [ANAF] nr. 587/2016 pentru aprobarea modelului și conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor și taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 19 ianuarie 2022) (denumit în continuare „Ordinul nr. 64/2022”) are următorul cuprins: „Impozitul pe venitul suplimentar realizat de producătorii de energie electrică se calculează pentru perioada 1 noiembrie 2021-31 martie 2022.”

Reclamanta din litigiul principal, și anume Brăila Winds, este o filială a grupului Engie în România. Aceasta produce electricitate prin intermediul unei centrale eoliene situate în județul Brăila (România).

Prin articolul II din Legea nr. 259/2021 a fost introdus, începând de la data de 1 noiembrie 2021, un impozit de 80 % pe venitul obținut de producătorii de energie electrică rezultat din diferența dintre prețul mediu lunar de vânzare al energiei electrice și prețul de 450 RON/MWh. Sunt exonerați însă de acest impozit producătorii de energie electrică pe bază de combustibili fosili, inclusiv cogenerare, și, începând de la data de 1 ianuarie 2022, producătorii de energie electrică pe bază de biomasă.

Legea nr. 259/2021, în versiunea aplicabilă litigiului principal, este rezultatul mai multor modificări survenite în cursul anilor 2021 și 2022, introduse prin ordonanțe de urgență ale guvernului care priveau modalitățile de plată a acestui impozit. În plus, la 19 ianuarie 2022 a intrat în vigoare Ordinul nr. 64/2022, care furnizează precizări cu privire la declararea și plata impozitului menționat, precum și cu privire la formularul care trebuie utilizat în acest scop.

Pe baza acestei legi și a acestui ordin, reclamanta din litigiul principal, în calitate de producător de energie electrică din surse regenerabile, a depus declarații de impunere, precum și declarații rectificative și a plătit, potrivit acestor declarații, un impozit total în cuantum de 11643217 RON (aproximativ 2356926,52 euro) pentru perioada noiembrie 2021-martie 2022.

Reclamanta din litigiul principal a introdus ulterior la ANAF, pe de o parte, o contestație prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 64/2022 și, pe de altă parte, o contestație împotriva declarațiilor de impunere în temeiul cărora a plătit impozitul în discuție. Aceste două contestații au fost respinse prin două decizii, din 16 martie 2022 și, respectiv, din 23 martie 2022, emise de această agenție. În ceea ce privește anularea Ordinului nr. 64/2022, ANAF a considerat în esență că acesta punea în aplicare impozitul instituit prin Legea nr. 259/2021 și că, prin urmare, aceste dispoziții normative nu puteau fi repuse în discuție pe calea unei contestații administrative.

La 27 aprilie 2022, reclamanta din litigiul principal a introdus o acțiune la Curtea de Apel București (România), care este instanța de trimitere, prin care contestă legalitatea Ordinului nr. 64/2022, precum și a declarațiilor de impunere întocmite în temeiul acestuia, susținând că impozitul instituit prin articolul II din Legea nr. 259/2021 este el însuși nelegal. În această privință, ea susține în fața instanței menționate că impozitul respectiv instituie o discriminare în ceea ce privește producătorii de energie din surse regenerabile și încalcă principiul justei așezări a sarcinii fiscale, principiul evitării dublei impuneri, precum și principiul neretroactivității și al previzibilității impunerii, având drept corolare principiile neutralității fiscale, securității juridice și protecției încrederii legitime. Reclamanta mai arată că acest impozit constituie un ajutor de stat ilegal acordat producătorilor de energie electrică pe bază de combustibili fosili, inclusiv cogenerare, și producătorilor de energie electrică pe bază de biomasă, cu încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, că instituie obstacole în calea liberei prestări a serviciilor care contravin articolelor 49 și 56 TFUE și că este contrar obiectivelor Uniunii în ceea ce privește realizarea neutralității climatice până în 2050, precum și politicii europene în materie de taxare a energiei și Directivei 2019/944. ANAF solicită respingerea acestei acțiuni, susținând că actele naționale contestate sunt conforme cu dispozițiile legislative în temeiul cărora au fost adoptate și care erau în vigoare la acel moment.

Instanța de trimitere consideră că, pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, are nevoie să i se răspundă la mai multe întrebări. Astfel, prin intermediul primei întrebări, această instanță solicită să se stabilească dacă Legea nr. 259/2021, care are ca efect supraimpozitarea veniturilor anumitor producători de energie electrică, poate fi calificată drept „ajutor de stat” acordat producătorilor de energie electrică neimpozitați, care, potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, trebuia notificat Comisiei, după cum a susținut reclamanta în fața sa. Această instanță ridică în special problema aplicabilității criteriului avantajului selectiv, ținând seama de faptul că această lege nu era aplicabilă tuturor categoriilor de producători de energie electrică.

A doua întrebare adresată de instanța de trimitere privește eventualele efecte ale Legii nr. 259/2021 asupra libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor, în condițiile în care aceasta ar putea descuraja grupul Engie să mai desfășoare activități de producție a energiei electrice din surse regenerabile pe teritoriul României din cauza cuantumului ridicat al impozitului instituit prin această lege. Elementul transfrontalier în speță ar deriva din faptul că Brăila Winds este parte a acestui grup, care are sediul principal în Paris (Franța). Chiar dacă această întrebare privește interpretarea atât a articolului 49 TFUE, cât și a articolului 56 TFUE, instanța de trimitere admite că libera prestare a serviciilor are un caracter subsidiar în raport cu libertatea de stabilire, însă reclamanta din litigiul principal invocă ambele libertăți. În plus, deși impozitul în discuție în litigiul principal ar fi aplicabil în mod nediscriminatoriu producătorilor rezidenți și nerezidenți, din jurisprudența Curții ar rezulta totuși că o astfel de împrejurare nu ar permite în sine să se considere că Legea nr. 259/2021 nu contravine acestor dispoziții ale Tratatului FUE. În special, în speță s‑ar pune problema dacă o astfel de reglementare se poate justifica prin motive imperative de interes general și dacă este proporțională.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă impozitul instituit prin Legea nr. 259/2021 poate fi calificat ca reprezentând o măsură ce echivalează cu o fixare a prețului de vânzare sau o îngrădire a libertății de fixare a prețului de vânzare a energiei electrice care este contrară Directivei 2019/944 și în special articolului 58 litera (c) din aceasta, referitor la obligația autorității naționale de reglementare de a elimina restricțiile privind comerțul cu energie electrică între statele membre, coroborat cu articolul 9 din această directivă, în măsura în care acesta ar avea un efect direct. În această privință, instanța de trimitere precizează că reclamanta din litigiul principal arată că legislația națională în discuție în litigiul principal denaturează libera concurență pe piața energiei electrice, atrăgând costuri suplimentare pentru anumiți producători, reducând securitatea aprovizionării și împiedicând formarea prețurilor în funcție de interacțiunea dintre cerere și ofertă. Prin urmare, ar trebui să se stabilească dacă această legislație este compatibilă cu articolul 9 menționat, în măsura în care se susține în fața instanței de trimitere că nu este nici adecvată în raport cu scopul urmărit, nici proporțională.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiile precauției, acțiunii preventive și remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului, precum și principiul „poluatorul plătește”, prevăzute la articolul 191 alineatul (2) TFUE, care au fost invocate în fața sa de reclamanta din litigiul principal, au efect direct și dacă sunt încălcate prin instituirea unui impozit care se aplică producătorilor de energie electrică din surse regenerabile, cu excluderea producătorilor de energie electrică pe bază de combustibili fosili. Ea precizează în plus că reclamanta din litigiul principal susține totodată că acest impozit contravine Directivei 2003/96 și obiectivelor Uniunii în materie de neutralitate climatică.

În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dispozițiile articolelor 107 și 108 TFUE trebuie interpretate în sensul că o reglementare națională, de natura celei instituite prin Legea nr. 259/2021, care impune un impozit doar anumitor producători de energie electrică, constituie un ajutor de stat acordat celor exceptați, supus obligațiilor de notificare? O asemenea reglementare este discriminatorie dacă se aplică numai anumitor producători de energie electrică, inclusiv celor din surse regenerabile? 2) Dispozițiile articolelor 49 și 56 TFUE, respectiv ale articolului 17 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, de natura celei instituite prin Legea nr. 259/2021, prin care se impune un impozit în cuantum ridicat doar anumitor producători de energie electrică (inclusiv celor din surse regenerabile), cu excluderea altor categorii de producători? 3) Directiva [2019/944] se opune unei reglementări naționale care ar putea echivala cu o fixare a prețului de vânzare/o îngrădire a libertății de fixare a prețului de vânzare, de natura celei instituite prin Legea nr. 259/2021? 4) Dispozițiile articolului 191 alineatul 2 TFUE, privind principiile precauției, prevenirii și corectării poluării la sursă, și principiul «poluatorul plătește» se opun unei legislații naționale de tipul celei instituite de Legea nr. 259/2021? Aceasta aduce atingere obiectivelor europene privind realizarea neutralității climatice până în 2050 și politicii Uniunii Europene în materie de taxare a energiei?”

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe (a se vedea Ordonanța din 26 ianuarie 1990, Falciola,C‑286/88, EU:C:1990:33, punctul 7). Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia,244/80, EU:C:1981:302, punctul 18, și Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

În cadrul unei proceduri preliminare, trebuie, așadar, ca între acest litigiu și dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată să existe o legătură, astfel încât această interpretare să răspundă unei nevoi obiective pentru hotărârea pe care instanța de trimitere trebuie să o pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

Necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo ș.a., C‑320/90-C‑322/90, EU:C:1993:26, punctul 6). Astfel, Curtea a statuat că este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului (a se vedea Ordonanța din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C‑116/00, EU:C:2000:350, punctul 16, și Hotărârea din 12 septembrie 2024, Syndyk Masy Upadłości A, C‑709/22, EU:C:2024:741, punctul 70).

În această privință, trebuie să se sublinieze că informațiile cuprinse în decizia de trimitere trebuie să permită, pe de o parte, Curții să furnizeze răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța națională și, pe de altă parte, guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate să își exercite dreptul care le este conferit prin articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene de a prezenta observații. Revine Curții obligația de a veghea ca acest drept să fie asigurat, ținând seama de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C‑570/19, EU:C:2021:664, punctul 134 și jurisprudența citată).

Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei decizii de trimitere figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe. Ele sunt amintite, în plus, la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO C, C/2024/6008) [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2024, Presidenza del Consiglio dei ministri ș.a. (Retribuirea magistraților onorifici), C‑548/22, EU:C:2024:730, punctul 29].

În această privință, în ceea ce privește, în primul rând, prima întrebare, prin intermediul căreia instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 107 și 108 TFUE trebuie interpretate în sensul că o reglementare națională care impune doar anumitor producători de energie electrică un impozit pe veniturile care depășesc o anumită sumă constituie un ajutor de stat acordat producătorilor exceptați, supus obligației de notificare, este necesar să se arate că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea unei măsuri naționale drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor următoare. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (Hotărârea din 26 aprilie 2018, ANGED, C‑233/16, EU:C:2018:280, punctul 37 și jurisprudența citată).

Pentru a stabili, mai precis, dacă măsura națională în discuție acordă un avantaj selectiv beneficiarilor săi, trebuie să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, această măsură este de natură să favorizeze „anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri” față de altele care, în raport cu obiectivul urmărit de regimul respectiv, se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă și care sunt supuse astfel unui tratament diferențiat care poate în esență să fie calificat drept discriminatoriu (Hotărârea din 16 martie 2017, Identi, C‑493/15, EU:C:2017:219, punctul 26, și Hotărârea din 5 decembrie 2023, Luxemburg ș.a./Comisia, C‑451/21 P și C‑454/21 P, EU:C:2023:948, punctul 106, precum și jurisprudența citată). În plus, determinarea cadrului de referință prezintă o importanță sporită în cazul măsurilor fiscale, deoarece existența unui avantaj economic, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, nu poate fi stabilită decât în raport cu o impozitare numită „normală” (Hotărârea din 7 noiembrie 2019, UNESA ș.a., C‑105/18-C‑113/18, EU:C:2019:935, punctul 62).

Or, în speță, instanța de trimitere nu a furnizat nicio explicație cu privire la motivele pentru care consideră că legislația națională în discuție în litigiul principal ar putea fi incompatibilă cu dispozițiile articolului 107 alineatul (1) TFUE. În plus, cererea de decizie preliminară nu conține elementele necesare pentru a stabili dacă regimul fiscal instituit prin această legislație poate constitui un „ajutor de stat” în sensul acestor dispoziții. Nu este posibilă, printre altele, identificarea sistemului de referință în discuție în litigiul principal, și anume care sunt impozitarea „normală” a producătorilor de energie electrică, obiectivul, natura și structura acestui sistem, comparabilitatea între producătorii de energie electrică supuși impozitului în cauză și producătorii de energie electrică scutiți de acesta și nici, dacă este cazul, eventuala justificare a tratamentului lor diferențiat.

Prin urmare, întrucât Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a răspunde în mod util la prima întrebare, trebuie să se considere că aceasta este inadmisibilă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, a doua întrebare, care vizează interpretarea articolelor 49 și 56 TFUE, precum și a articolului 17 din cartă, din decizia de trimitere reiese că, în cadrul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal instituie o discriminare indirectă, contrară articolelor 49 și 56 TFUE, în măsura în care privește persoane precum reclamanta din litigiul principal, care fac parte dintr‑un grup a cărui societate‑mamă are sediul în alt stat membru. În special, instanța de trimitere arată că această reglementare ar putea avea ca efect descurajarea acestui grup să mai desfășoare activități de producție a energiei electrice din surse regenerabile pe teritoriul României.

Or, trebuie arătat, primo, că, în speță, societatea‑mamă a grupului menționat, stabilită în alt stat membru, nu este parte în litigiul principal și că instanța de trimitere nu explică în ce mod, în cadrul litigiului cu care este sesizată și care privește legalitatea impozitării la care a fost supusă numai reclamanta din litigiul principal, filială a acestei societăți‑mamă, ea ar putea fi pusă în situația de a aprecia impactul acestui impozit asupra societății‑mamă menționate și, dacă este cazul, de a deduce eventuale consecințe ale acestuia.

Prin urmare, în măsura în care a doua întrebare ar putea fi înțeleasă în sensul că privește o ipoteză care nu corespunde situației de fapt în discuție în litigiul principal, și anume existența unor eventuale restricții privind libertățile prevăzute la articolele 49 și 56 TFUE al căror obiect l‑ar putea face societatea‑mamă a reclamantei din litigiul principal, trebuie să se constate că această întrebare este ipotetică și, așadar, inadmisibilă pentru acest motiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2025, Elektrorazpredelitelni mrezhi Zapad, C‑310/24, EU:C:2025:406, punctul 44).

În ceea ce privește, secundo, existența unei eventuale restricții privind libertățile menționate mai sus al cărei obiect l‑ar putea face reclamanta din litigiul principal, trebuie amintit că misiunea Curții în cadrul unei proceduri preliminare este de a asista instanța de trimitere în soluționarea litigiului concret aflat pe rolul său, ceea ce presupune să se fi stabilit faptul că libertățile invocate de această instanță sunt aplicabile în acest litigiu. Or, dispozițiile Tratatului FUE în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor nu își găsesc aplicarea într‑o situație ale cărei elemente se limitează în totalitatea lor la interiorul unui singur stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctele 47 și 49, precum și Hotărârea din 2 martie 2023, Bursa Română de Mărfuri, C‑394/21, EU:C:2023:146, punctul 48).

În plus, atunci când este sesizată de o instanță națională în contextul unui litigiu care privește o astfel de situație, Curtea nu poate, fără o altă precizare din partea acestei instanțe în afara faptului că reglementarea națională în discuție în fața sa este aplicabilă fără deosebire resortisanților statului membru în cauză și resortisanților altor state membre, să considere că cererea de interpretare preliminară privind dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertățile fundamentale îi este necesară pentru soluționarea litigiului pendinte în fața sa. Astfel, elementele concrete care permit să se stabilească o legătură între obiectul sau circumstanțele unui litigiu, ale cărui elementele se limitează în totalitatea lor la interiorul statului membru în cauză, și articolele 49 și 56 TFUE trebuie să reiasă din decizia de trimitere pentru a permite Curții să identifice un element de legătură a acestui litigiu cu aceste dispoziții ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctele 54 și 55).

În speță, astfel de elemente concrete nu reies din decizia de trimitere, instanța de trimitere limitându‑se la a indica faptul că reglementarea națională în discuție în litigiul principal este aplicabilă fără distincție atât resortisanților naționali, cât și resortisanților celorlalte state membre. Simplul fapt că reclamanta din litigiul principal este filiala unei societăți‑mamă stabilite în alt stat membru decât România nu este o indicație suficientă în ceea ce privește eventuala existență a legăturii vizate la punctul precedent din prezenta hotărâre.

În sfârșit, tertio, în ceea ce privește articolul 17 din cartă, care consacră dreptul de proprietate, trebuie amintit că, potrivit articolului 51 alineatul (1) din aceasta, dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Pentru a stabili dacă o măsură națională intră sub incidența „punerii în aplicare a dreptului Uniunii”, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, trebuie să se verifice, printre alte elemente, dacă reglementarea națională în cauză are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziții de drept al Uniunii, caracterul respectivei reglementări și dacă aceasta urmărește alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă ea este de natură să afecteze în mod indirect dreptul Uniunii, precum și dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 ș.a., C‑83/20, EU:C:2022:346, punctele 25-27, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, în speță, decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că litigiul principal privește o reglementare națională care pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Rezultă că Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 17 din cartă.

Având în vedere considerațiile care precedă, a doua întrebare este inadmisibilă în ansamblul său.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2019/944 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care supune producătorii de energie electrică din surse regenerabile unui impozit pe veniturile obținute din vânzarea energiei lor electrice la un preț mai mare decât cel stabilit prin această reglementare.

În această privință, Directiva 2019/944 stabilește, potrivit articolului său 1, norme comune pentru producerea, transportul, distribuția, stocarea energiei și furnizarea energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea creării în Uniune a unor piețe de energie electrică cu adevărat integrate, competitive, axate pe consumator, flexibile, echitabile și transparente. În plus, aceasta urmărește, printre altele, să asigure prețuri și costuri ale energiei accesibile și transparente pentru consumatori.

Articolul 9 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre trebuie să se asigure că întreprinderile din domeniul energiei electrice funcționează în conformitate cu principiile enunțate de directivă, în vederea realizării unei piețe de energie electrică concurențiale, sigure și durabile din punctul de vedere al protecției mediului, și trebuie să se abțină de la orice discriminare în ceea ce privește drepturile sau obligațiile acestor întreprinderi. Articolul 58 din directiva menționată, care enumeră obiectivele generale ce revin autorității de reglementare, prevede la litera (c) că acestei autorități îi revine sarcina de a lua toate măsurile rezonabile pentru eliminarea restricțiilor privind comerțul cu energie electrică între statele membre, inclusiv a celor privind dezvoltarea unor capacități transfrontaliere de transport corespunzătoare pentru a satisface cererile și pentru a îmbunătăți integrarea piețelor naționale.

În această privință, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care supune anumiți producători de energie electrică unui impozit pe veniturile obținute din vânzarea energiei lor electrice la un preț mai mare decât cel stabilit prin această reglementare, este contrară Directivei 2019/944, ca măsură echivalentă unei fixări a prețului de vânzare sau unei îngrădiri a libertății de fixare a prețului de vânzare a energiei electrice, întrucât este susceptibilă să aibă o eventuală incidență asupra stabilirii acestui preț.

Reclamanta din litigiul principal susține, la rândul său, în fața instanței de trimitere că regimul fiscal în discuție în litigiul principal denaturează libera concurență pe piața energiei electrice, atrăgând costuri suplimentare pentru anumiți producători, reducând securitatea aprovizionării și împiedicând formarea prețurilor în funcție de interacțiunea dintre cerere și ofertă.

Or, este necesar să se arate că din jurisprudența Curții referitoare la Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55), care a fost înlocuită prin Directiva 2019/944, reiese că cea dintâi directivă nu urmărea apropierea regimurilor fiscale ale statelor membre în materie și că principiul nediscriminării pe care îl prevedea nu se aplica unei reglementări a unui stat membru care instituie un impozit pe producția și introducerea de energie electrică în rețeaua electrică pe teritoriul acestui stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park, C‑220/19, EU:C:2021:163, punctul 78 și jurisprudența citată).

În speță, rezultă, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că dispozițiile în cauză ale Legii nr. 259/2021 instituie un impozit care urmărește, cel puțin în parte, un obiectiv bugetar și nu au ca obiectiv să reglementeze furnizarea de energie electrică și nici să asigure protecția consumatorilor sau pe cea a liberei concurențe.

În plus și în orice caz, dispozițiile în cauză ale Legii nr. 259/2021 nu par să constituie o măsură echivalentă unei „măsuri de fixare a prețului de vânzare” a energiei electrice sau unei limitări a libertății producătorilor de energie electrică de a‑și fixa prețurile de vânzare, eventualul efect al impozitului în discuție în litigiul principal asupra prețurilor de vânzare fiind cel puțin îndepărtat și aleatoriu, acest impozit limitându‑se în esență la a reduce profiturile pe care acești producători le pot obține din vânzările lor.

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că Directiva 2019/944 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care supune producătorii de energie electrică din surse regenerabile unui impozit pe veniturile obținute din vânzarea energiei lor electrice la un preț mai mare decât cel stabilit prin această reglementare.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum rezultă și din cuprinsul punctului 28 din prezenta hotărâre, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebarea care îi este adresată (Hotărârea din 30 aprilie 2025, Inspektorat kam Visshia sadeben savet, C‑313/23, C‑316/23 și C‑332/23, EU:C:2025:303, punctul 65, precum și jurisprudența citată).

În speță, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere se referă, în ceea ce privește a patra întrebare, la compatibilitatea unei reglementări naționale precum Legea nr. 259/2021 printre altele cu „obiectivele privind neutralitatea climatică până în 2050” și cu Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din 11 decembrie 2019 intitulată „Pactul ecologic european” [COM(2019) 640 final]. Or, acest pact nu constituie decât o comunicare adoptată de Comisie, care nu are efect obligatoriu [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Lituania ș.a./Parlamentul și Consiliul (Pachetul mobilitate), C‑541/20-C‑555/20, EU:C:2024:818, punctul 432].

Cu toate acestea, obiectivul neutralității climatice este atribuit, în mod colectiv, Uniunii și statelor membre prin Regulamentul 2021/1119, articolul 2 alineatul (1) din acesta din urmă prevăzând că neutralitatea climatică trebuie atinsă cel târziu până în 2050 la nivelul Uniunii.

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 191 alineatul (2) TFUE și Regulamentul 2021/1119 se opun unei reglementări naționale care supune producătorii de energie electrică din surse regenerabile unui impozit pe veniturile obținute din vânzarea energiei lor electrice la un preț mai mare decât cel stabilit de această reglementare, dar care exceptează de la plata acestui impozit producătorii de energie electrică pe bază de combustibili fosili.

Trebuie amintit, în ceea ce privește, în primul rând, articolul 191 alineatul (2) TFUE, că această dispoziție prevede că politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Această politică se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește”. În acest context, măsurile de armonizare care răspund cerințelor în domeniul protecției mediului presupun, în cazurile adecvate, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia, din motive de protecție a mediului fără caracter economic, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control din partea Uniunii.

Instanța de trimitere solicită în special să se stabilească dacă principiile stabilite de dispoziția menționată au efect direct și, în caz afirmativ, dacă un impozit precum cel în discuție în litigiul principal contravine acestor principii.

În această privință, Curtea a statuat că articolul 191 alineatul (2) TFUE se limitează la definirea obiectivelor generale ale Uniunii în materie de mediu, în măsura în care articolul 192 TFUE încredințează Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, sarcina de a decide cu privire la acțiunea care urmează a fi întreprinsă în vederea realizării acestor obiective. În consecință, având în vedere că articolul 191 alineatul (2) TFUE, care enunță printre altele principiul „poluatorul plătește”, se adresează legiuitorului Uniunii, el nu poate fi invocat ca atare de particulari în susținerea unei cereri prin care se urmărește înlăturarea aplicării unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, într‑o situație care nu face obiectul niciunei reglementări a Uniunii adoptate în temeiul articolului 192 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2015, Fipa Group ș.a., C‑534/13, EU:C:2015:140, punctele 39 și 40, precum și Hotărârea din 13 iulie 2017, Túrkevei Tejtermelő Kft.,C‑129/16, EU:C:2017:547, punctele 36 și 37).

Din moment ce legiuitorul Uniunii nu a adoptat, în temeiul articolului 192 TFUE, niciun act de natură să ofere un cadru pentru adoptarea de către statele membre a unui impozit precum cel instituit prin Legea nr. 259/2021, trebuie să se constate că articolul 191 alineatul (2) TFUE nu este aplicabil litigiului principal, astfel încât nu este necesar să se examineze a patra întrebare în lumina acestei ultime dispoziții.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivele privind neutralitatea climatică pe care și le‑a fixat Uniunea și în special Regulamentul 2021/1119, care definește aceste obiective ce trebuie atinse până în 2050, este necesar să se arate că acest regulament urmărește, conform articolului său 1, printre altele, să stabilească un cadru pentru reducerea ireversibilă și progresivă a emisiilor antropice de gaze cu efect de seră și să stabilească un obiectiv obligatoriu de realizare a neutralității climatice la nivelul Uniunii.

Articolul 2 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede totodată că statele membre sunt obligate să adopte măsurile necesare la nivel național pentru a permite îndeplinirea colectivă a obiectivului privind neutralitatea climatică. Potrivit articolului 5 alineatul (1) din același regulament, instituțiile relevante ale Uniunii și statele membre trebuie să asigure progrese continue în ceea ce privește sporirea capacității de adaptare, creșterea rezilienței și reducerea vulnerabilității la schimbările climatice. În conformitate cu dispozițiile articolului 7 din Regulamentul 2021/1119, Comisia trebuie să evalueze periodic coerența măsurilor naționale identificate, pe baza planurilor naționale integrate privind energia și clima, a strategiilor naționale pe termen lung și a rapoartelor intermediare bienale. În cazul în care această instituție constată că măsurile luate de un stat membru nu sunt coerente cu obiectivul privind neutralitatea climatică sau nu sunt coerente cu asigurarea progreselor în materie de adaptare, cum menționează articolul 5 din acest regulament, ea poate adresa recomandări statului membru respectiv, în urma cărora acesta din urmă este obligat să transmită Comisiei cum intenționează să țină seama de recomandări în mod corespunzător și, în cursul anului următor, modul în care a ținut seama de acestea sau, dacă decide să nu dea curs recomandărilor sau unei părți considerabile a acestora, să prezinte acestei instituții motivele.

Reiese, așadar, atât din modul de redactare a dispozițiilor Regulamentului 2021/1119, în special a articolelor 2, 5 și 7 din acesta, cât și din obiectivul privind neutralitatea climatică pe care îl urmărește că acest regulament se limitează la a obliga statele membre să stabilească o strategie globală pentru realizarea acestui obiectiv.

Astfel, după cum a subliniat Comisia în observațiile sale scrise, o măsură concretă adoptată de un stat membru trebuie apreciată, în acest scop, în raport cu toate împrejurările situației în care se înscrie și cu toate măsurile luate de statul membru în cauză pentru a contribui la realizarea obiectivului privind neutralitatea climatică la nivelul Uniunii. Or, o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal nu este în sine susceptibilă să aibă o influență determinantă asupra realizării unui asemenea obiectiv sau să aibă astfel ca efect neîndeplinirea de către statul membru care a adoptat‑o a obligației de a lua măsurile necesare pentru a permite realizarea acestui obiectiv comun, având în vedere în special faptul că aplicarea acestei reglementări este limitată în timp și nu pare să poată afecta în mod semnificativ emisiile de gaze cu efect de seră.

În consecință, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că Regulamentul 2021/1119 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care supune producătorii de energie electrică din surse regenerabile unui impozit pe veniturile obținute din vânzarea energiei lor electrice la un preț mai mare decât cel stabilit de această reglementare, dar care exceptează de la plata acestui impozit producătorii de energie electrică pe bază de combustibili fosili.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

16 octombrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Tratatul FUE

Directiva 2019/944

Regulamentul 2021/1119

Directiva 2008/118/CE

Directiva 2003/96

Dreptul român

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la competența Curții și la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a patra întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată