Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 iunie 2025.#GR REAL s. r. o. împotriva lui PO și a lui RT.#Cererea de decizie preliminară formulată de Krajský súd v Prešove.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13/CEE – Articolul 6 alineatul (1) – Articolul 7 alineatul (1) – Contract de credit de consum – Contract garantat printr‑o garanție constituită asupra unui bun imobil care reprezintă locuința familială a unui consumator – Exigibilitate imediată – Vânzare la licitație extrajudiciară a acestui bun imobil – Reglementare națională care permite realizarea acestei vânzări fără o verificare prealabilă de către o instanță a creanței în cauză – Cauze de nulitate a vânzării menționate care exclud existența unor clauze abuzive – Efectivitatea protecției recunoscute consumatorilor – Articolele 7 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-351/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolelor 5, 8 și 9 din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între GR REAL s. r. o., pe de o parte, și PO și RT, pe de altă parte, în legătură, în primul rând, cu evacuarea acestora din urmă din locuința lor familială ca urmare a achiziționării ei de către această societate cu ocazia unei vânzări la licitație extrajudiciare și, în al doilea rând, cu o acțiune reconvențională prin care PO și RT contestă legalitatea transferului de proprietate asupra acestui bun imobil.

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 are următorul cuprins: „întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din directiva menționată: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

Articolul 5 din Directiva 2005/29 prevede: „(1) Se interzic practicile comerciale neloiale. (2) O practică comercială este neloială în cazul în care: (a) este contrară cerințelor diligenței profesionale și (b) denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori. […] (4) Sunt neloiale în special practicile comerciale care: […] (b) sunt agresive în sensul articolelor 8 și 9. […]”

Articolul 8 din această directivă are următorul cuprins: „O practică comercială se consideră agresivă în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, modifică sau poate modifica în mod semnificativ, prin hărțuire, constrângere, inclusiv prin forță fizică sau printr‑o influență nejustificată, libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în altă situație.”

Potrivit articolului 9 din directiva menționată: „Atunci când se determină dacă o practică comercială folosește hărțuirea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată, se ține seama de: (a) momentul, locul, natura și persistența ei; (b) folosirea de limbaj și comportament amenințător sau nejustificat; (c) exploatarea de către comerciant, în cunoștință de cauză, a oricărui eveniment nefast sau a oricărei situații deosebit de grave care afectează modul de a judeca al consumatorilor, pentru a influența decizia consumatorului cu privire la produs; (d) orice bariere necontractuale, oneroase sau disproporționate, impuse de comerciant în cazul în care un consumator dorește să‑și exercite drepturile contractuale, inclusiv dreptul de a rezilia un contract sau de a se îndrepta spre un alt produs sau comerciant; (e) orice amenințare de intentare a unei acțiuni care nu este posibilă din punct de vedere legal.”

Articolul 53 din zákon č. 40/1964 Zb. Občiansky zákonník (Legea nr. 40/1964 privind Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevedea la alineatul (9): „În cazul executării prin plăți eșalonate a unui contract încheiat cu un consumator, profesionistul își poate exercita dreptul conferit de articolul 565 din Codul civil cel mai devreme la trei luni de la întârzierea plății unei rate și atunci când a informat consumatorul cu cel puțin 15 zile înainte de exercitarea acestui drept.”

Potrivit articolului 151j alineatul (1) din Codul civil: „În cazul în care o creanță garantată printr‑o garanție nu este achitată în mod corespunzător și la timp, creditorul beneficiar al garanției poate iniția executarea garanției. În cadrul executării garanției, creditorul beneficiar al garanției poate obține satisfacerea creanței în modul specificat în contract sau prin intermediul unei vânzări la licitație a bunului grevat de garanție potrivit unei legi speciale […] ori poate pretinde satisfacerea acestei creanțe prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor speciale, […] sub rezerva unor prevederi diferite ale prezentului cod sau ale unei legi speciale.”

Din decizia de trimitere rezultă că această dispoziție conține o primă notă de subsol, inserată după sintagma „potrivit unei legi speciale”, care face trimitere la zákon č. 527/2002 Z. z. o dobrovoľných dražbách a o doplnení zákona Slovenskej národnej rady č. 323/1992 Zb. o notároch a notárskej činnosti (Notársky poriadok) v znení neskorších predpisov [Legea nr. 527/2002 privind vânzările la licitație voluntare și de completare a Legii Consiliului Național Slovac nr. 323/1992 privind notarii și activitatea notarială (Codul notarilor), cu modificările ulterioare, denumită în continuare „Legea privind vânzările la licitație voluntare”], și o a doua notă de subsol, care figurează după termenii „legilor speciale”, care făcea trimitere la zákon č. 99/1963 Zb., Občiansky súdny poriadok (Legea nr. 99/1963 privind Codul de procedură civilă vechi), care a fost înlocuită, începând cu 1 iulie 2016, de zákon č. 160/2015 Z. z. Civilný sporový poriadok (Legea nr. 160/2015 privind Codul de procedură civilă, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), și la zákon č. 233/1995 Z. z., o súdnych exekútoroch a exekučnej činnosti (Exekučný poriadok) a o zmene a doplnení ďalších zákonov [Legea nr. 233/1995 privind executorii judecătorești și procedurile de executare silită (Codul procedurilor de executare), de modificare și completare a altor legi].

Articolul 565 din Codul civil are următorul cuprins: „În cazul executării prin plăți eșalonate, creditorul nu poate solicita plata integrală a creanței ca urmare a nerespectării uneia dintre scadențe decât dacă acest lucru a fost convenit sau indicat într‑o hotărâre judecătorească. Cu toate acestea, creditorul își poate exercita acest drept cel târziu până la data scadenței primei rate lunare următoare.”

Potrivit articolului 325 alineatul 1 și alineatul 2 litera d) din Codul de procedură civilă: „1. Instanța poate dispune o măsură provizorie în cazul în care este necesară corectarea fără întârziere a unei situații sau în cazul în care există temerea că executarea va fi compromisă. 2. Instanța poate adresa unei părți în litigiu, în special prin intermediul unei măsuri provizorii, […] (d) un ordin de a face, un ordin de a nu face sau un ordin de a lăsa să se facă.”

Articolul 6 alineatul (1) din Legea privind vânzările la licitație voluntare prevede: „Adjudecătorul este persoana care organizează vânzarea la licitație, care îndeplinește condițiile prevăzute de prezenta lege și de o lege specială și care este abilitată să exercite activitatea în cauză. […]”

Articolul 19 alineatul (1) literele (a) și (b) din această lege are următorul cuprins: „Adjudecătorul este obligat să renunțe la vânzarea la licitație cel târziu la începutul acesteia (a) la cererea scrisă a solicitantului licitației, (b) în cazul în care, printr‑o decizie executorie, se dovedește adjudecătorului că solicitantul vânzării la licitație nu are dreptul de a solicita executarea licitației; în cazul în care este vorba despre o măsură provizorie a unei instanțe, este suficient să se demonstreze adjudecătorului că aceasta a fost dispusă de o instanță.”

Articolul 21 alineatul 2 din legea menționată prevede: „În cazul contestării validității contractului de constituire a garanției sau al încălcării prevederilor prezentei legi, persoana care pretinde că i‑au fost încălcate astfel drepturile poate să solicite instanței să declare nulitatea vânzării. Dreptul de a solicita declararea nulității licitației se stinge în cazul în care nu este invocat în termen de trei luni de la data adjudecării, cu excepția cazului în care motivele de nulitate a vânzării la licitație sunt legate de săvârșirea unei infracțiuni, iar vânzarea la licitație are ca obiect o casă sau un apartament în care fostul proprietar al bunului vândut la licitație avea reședința permanentă declarată la momentul adjudecării în temeiul unei reglementări speciale; […] în acest caz, este de asemenea posibil să se solicite declararea nulității vânzării la licitație după expirarea termenului. […]”

La 7 aprilie 2011, Slovenská sporiteľňa a.s. (denumită în continuare „banca”) a încheiat cu pârâții din litigiul principal un contract de credit având ca obiect suma de 63000 de euro. Aceștia s‑au angajat să ramburseze suma respectivă în rate lunare de 424,41 euro, începând cu 20 iunie 2011, scadența finală fiind stabilită la 20 ianuarie 2030. În caz de întârziere la plată, o clauză cuprinsă în condițiile generale aplicate de bancă prevedea exigibilitatea imediată. Suma menționată era garantată prin constituirea unei ipoteci asupra unui bun imobil, și anume locuința familială a acestor pârâți.

Ca urmare a întârzierii pârâților din litigiul principal la plata acestor rate lunare, banca, printr‑o scrisoare din 3 noiembrie 2016, a declarat exigibilitatea imediată și i‑a invitat pe acești pârâți să plătească întreaga sumă rămasă datorată în temeiul acestui contract, și anume 56888,08 euro. Ea a introdus de asemenea o cerere de executare silită a garanției ipotecare în cauză prin intermediul unei vânzări la licitație „voluntare”, cu alte cuvinte, o vânzare la licitație extrajudiciară a acestui bun imobil.

La 21 aprilie 2017, pârâții din litigiul principal au sesizat Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov, Slovacia) cu o acțiune având ca obiect obligarea băncii să se abțină de la executarea acestei garanții prin intermediul unei vânzări la licitație extrajudiciare și, cu titlu de măsură provizorie, suspendarea executării garanției menționate până la încheierea definitivă a procedurii pe fond. În susținerea acțiunii, pârâții respectivi au arătat că banca nu avea dreptul să declare exigibilitatea imediată în lipsa unui acord în acest sens și că, în pofida cererii lor de restructurare a împrumutului, banca a procedat la această executare în temeiul Legii privind vânzările la licitație voluntare.

La 25 aprilie 2017 a avut loc prima ședință a licitației, fără să fi licitat cineva. În cursul acestei prime ședințe, PO ar fi ridicat o obiecție la această vânzare, pentru motivul că era în curs o procedură judiciară prin care se urmărea împiedicarea executării menționate.

Prin ordonanța din 26 mai 2017, Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a respins cererea de măsuri provizorii formulată de pârâții din litigiul principal, fără a răspunde la obiecția lor potrivit căreia banca le‑a încălcat drepturile prin aplicarea clauzei de exigibilitate imediată. Pârâții au declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov, Slovacia).

A doua ședință a vânzării la licitație a avut loc la 18 iulie 2017, înainte ca această din urmă instanță să se pronunțe cu privire la apelul respectiv. Cu această ocazie, PO ar fi semnalat din nou că era în curs o procedură judiciară pentru a împiedica executarea garanției ipotecare în cauză. Cu toate acestea, bunul imobil în cauză a fost dobândit de reclamanta din litigiul principal, care este o societate ce își desfășoară activitatea în special în sectorul creditului, al administrării și al întreținerii de bunuri imobile și care a fost ulterior înscrisă în cartea funciară în calitate de proprietar al acestui bun.

Prin ordonanța din 9 august 2017, Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) a anulat ordonanța din 26 mai 2017 a Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov), prin care acesta respinsese cererea de măsuri provizorii formulată de pârâții din litigiul principal, și a dispus o nouă examinare a acestei cereri, pentru motivul că, printre altele, acest tribunal ar fi trebuit să examineze obiecțiile acestor pârâți, pe care Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) le consideră întemeiate, referitoare la lipsa unui acord cu privire la clauza de exigibilitate imediată. Această din urmă instanță a constatat de asemenea că tribunalul menționat nu examinase respectarea principiului proporționalității în cadrul cererii de executare a garanției ipotecare, în sensul că nu ținuse seama nici de cuantumul creanței solicitate în raport cu valoarea bunului imobil în cauză, și anume locuința familială a pârâților menționați, nici de personalitatea lor și nici de posibilitatea acestora de a stinge creanța respectivă prin alte mijloace.

La 19 decembrie 2017, acțiunea, menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre, prin care se urmărea obținerea unei somații adresate băncii de a se abține de la executarea garanției ipotecare în cauză prin intermediul unei vânzări la licitație extrajudiciare a fost retrasă de pârâții din litigiul principal pentru motivul că această vânzare avusese deja loc și că această acțiune nu mai avea, așadar, rațiune de a exista.

Prin ordonanța din 11 ianuarie 2018, Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a închis, prin urmare, procedura și i‑a obligat pe pârâții din litigiul principal la plata cheltuielilor de judecată în cadrul acțiunii menționate.

Acești pârâți au refuzat să elibereze bunul imobil în cauză. El reprezintă singura locuință de care dispun, pe care o ocupă împreună cu copiii lor, dintre care doi copii minori care ar suferi de o tulburare psihologică gravă. Prin urmare, reclamanta din litigiul principal a formulat o acțiune în evacuare la Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov).

Într‑o primă fază procedurală, această instanță a respins acțiunea, printr‑o hotărâre confirmată în apel de Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov). Prin ordonanța din 8 aprilie 2021, Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) a anulat deciziile acestor două instanțe și a trimis cauza la Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) pentru ca această din urmă instanță să examineze dreptul de proprietate al reclamantei din litigiul principal.

Într‑o a doua fază procedurală, Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a admis acțiunea menționată și a dispus ca pârâții din litigiul principal să elibereze bunul imobil în cauză. Această instanță a respins acțiunea lor reconvențională având ca obiect contestarea legalității transferului de proprietate asupra acestui bun imobil, pentru motivul că acesta fusese dobândit cu ocazia unei vânzări la licitație extrajudiciare și că nu era competentă să se pronunțe cu privire la validitatea acestei vânzări.

Atât reclamanta din litigiul principal, cât și pârâții din litigiul principal au declarat apel împotriva acestei decizii la Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) în ceea ce privește neobligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată și, respectiv, respingerea acestei acțiuni reconvenționale.

În fața acestei instanțe, care este instanța de trimitere, pârâții din litigiul principal invocă o încălcare a drepturilor lor în calitate de consumatori și a dreptului lor la locuință.

Instanța menționată admite că neplata ratelor lunare prevăzute de un contract de împrumut constituie o încălcare gravă a obligației contractuale care revine consumatorilor în temeiul unui astfel de contract. Ea apreciază însă că protecția recunoscută consumatorilor de dreptul Uniunii este încălcată atunci când există o disproporție extremă între încălcarea acestei obligații și consecințele unei exigibilități imediate.

Instanța de trimitere consideră că împrejurările speciale care caracterizează cauza cu care este sesizată o deosebesc de alte cauze în care s‑au pronunțat hotărâri ale Curții în materie de protecție a consumatorilor.

În primul rând, această instanță exprimă îndoieli cu privire la conformitatea clauzei de exigibilitate imediată care a determinat vânzarea la licitație extrajudiciară în discuție în litigiul principal cu cerința transparenței, astfel cum a fost precizată de Curte în special în Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb (C‑92/11, EU:C:2013:180). În această privință, ea arată că respectiva clauză figura în condițiile generale ale băncii, dar că aceasta din urmă nu ar fi adus‑o la cunoștința pârâților din litigiul principal, în timp ce exigibilitatea imediată nu este aplicabilă decât dacă este convenită în mod expres între părți.

În al doilea rând, instanța menționată arată că pârâții din litigiul principal s‑au opus vânzării la licitație extrajudiciare a locuinței lor familiale prin intermediul unei acțiuni având ca obiect obligarea băncii să se abțină de la executarea garanției ipotecare în cauză. În cadrul acestei proceduri, ei ar fi solicitat de asemenea, cu titlu de măsură provizorie, suspendarea executării acestei garanții, ceea ce constituia, potrivit instanței de trimitere, singura cale procedurală care permitea suspendarea acestei executări. Aceasta arată de asemenea că ordonanța instanței de prim grad de respingere a măsurii provizorii solicitate a fost anulată de instanța de apel, în special pentru neexaminarea motivului întemeiat pe nulitatea clauzei de decădere în raport cu Directiva 93/13. Totuși, această vânzare a fost realizată înainte de această anulare și, prin urmare, înainte ca instanța de prim grad să fi putut examina din nou această cerere de măsuri provizorii.

În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază importanța acordată în jurisprudența slovacă protecției terțului cumpărător de bună‑credință. Această instanță arată însă că buna‑credință nu trebuie recunoscută atunci când situația terțului este anturată de „împrejurări îngrijorătoare”. Or, instanța menționată consideră că faptul că, la momentul achiziționării unui bun imobil în cadrul unei vânzări la licitație extrajudiciare, societatea adjudecatară este informată cu privire la existența unei proceduri judiciare pendinte privind validitatea clauzei aflate la originea acestei vânzări constituie o împrejurare „deosebit de îngrijorătoare”.

S‑ar ridica astfel o problemă de interpretare a Directivei 93/13 pentru a stabili dacă o asemenea societate adjudecatară beneficiază de o protecție absolută sau dacă această protecție ar putea fi limitată, având în vedere în special comportamentul activ al consumatorilor în cauză și îndoielile referitoare la buna‑credință a acestei societăți. Această problemă s‑ar dovedi cu atât mai importantă atunci când executarea silită a unei garanții privește locuința consumatorului, dreptul la locuință constituind un drept fundamental, garantat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

În al patrulea rând, instanța de trimitere afirmă că există diferențe semnificative între situația în discuție în cauza principală și cea care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander (C‑598/15, EU:C:2017:945). Pe de o parte, în această din urmă cauză, bunul imobil în discuție fusese vândut la licitație, iar drepturile reale aferente fuseseră transferate fără ca consumatorul să fi exercitat căile de atac pe care le avea la dispoziție. În schimb, în speță, pârâții din litigiul principal au fost activi și au activat singura cale de atac disponibilă ex ante pentru a împiedica realizarea vânzării la licitație extrajudiciare a locuinței lor familiale. Dacă ei s‑au desistat ulterior de această acțiune, aceasta a fost abia după ce executarea respectivă condusese la transferul proprietății asupra acestei locuințe către reclamanta din litigiul principal, în cadrul unei vânzări la licitație extrajudiciare. Pe de altă parte, spre deosebire de contextul procedural în care se înscria cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, în speță, pârâții din litigiul principal au opus acțiunii în evacuare o acțiune reconvențională prin care se urmărea contestarea legalității acestui transfer de proprietate, reclamanta din litigiul principal având calitatea, în dreptul slovac, pentru a se apăra în cadrul acestei acțiuni reconvenționale.

În al cincilea și ultimul rând, instanța de trimitere subliniază că consumatori precum pârâții din litigiul principal nu ar putea decât cu dificultate să își valorifice drepturile în cadrul unei acțiuni ex post în declararea nulității unei vânzări la licitație, dat fiind că articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare nu prevede decât trei motive de nulitate, și anume încălcarea acestei legi, nulitatea contractului care constituie o garanție și săvârșirea unei infracțiuni, cu excluderea protecției consumatorilor împotriva clauzelor ilicite dintr‑un contract de credit.

În aceste condiții, Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din [Directiva 93/13] se aplică unei proceduri precum cea în discuție în litigiul principal, care a fost inițiată de o persoană (adjudecatar) căreia i‑a fost adjudecat un bun imobil și în cadrul căreia este pendinte și o cerere reconvențională a consumatorului cu privire la restabilirea situației anterioare adjudecării pronunțate în cadrul licitației, în cazul în care, înainte de licitația extrajudiciară, consumatorul a utilizat căile de atac pentru a suspenda executarea garanției prin introducerea la instanța judecătorească a unei cereri de măsuri provizorii și, în același timp, înainte de licitație, a informat participanții despre procedura judiciară pendinte în vederea suspendării executării garanției pe cale de licitație voluntară, iar licitația a avut loc, în pofida procedurii judiciare? 2) [Directiva 93/13] trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care, în cadrul executării prin intermediul unui profesionist ce organizează licitații private (denumit în continuare «adjudecător») a garanției asupra bunului imobil al consumatorului pentru a satisface creanța băncii care decurge dintr‑un contract de credit de consum, a) nu permite consumatorului să invoce, în mod eficace, pentru a suspenda licitația obiecțiuni împotriva adjudecătorului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale pe [care se întemeiază] creanța băncii, în pofida faptului că această creanță se bazează pe clauze contractuale abuzive, în special pe clauza contractuală privind scadența anticipată, b) nu permite consumatorului să obțină o renunțare la licitația bunului imobil în care își are locuința, chiar dacă consumatorul a notificat adjudecătorul și persoanele prezente la licitație că sunt în curs proceduri judiciare pentru aplicarea unei măsuri provizorii care să impună obligația de suspendare a licitației, însă instanța nu a decis încă definitiv asupra cererii, iar, în același timp, aplicarea măsurii provizorii este singura posibilitate pentru consumator de a obține o protecție jurisdicțională temporară împotriva adjudecării bunului imobil la licitație în urma [aplicării] clauzelor contractuale abuzive, c) nu permite consumatorului, în circumstanțele menționate la punctele anterioare, să își exercite pe deplin drepturile rezultate din transpunerea Directivei [93/13] și să atingă obiectivele acestei directive, deoarece dispoziția de drept [național] limitează posibilitatea [de a solicita declararea] nulității licitației doar la trei motive[, și anume]: – nulitatea contractului de constituire a unei garanții, – încălcarea [Legii privind vânzările la licitație voluntare], – [săvârșirea unei infracțiuni]? 3) Directiva [2005/29] trebuie interpretată în sensul că executarea garanției pe baza unei clauze contractuale abuzive referitoare la scadența anticipată a unei creanțe rezultând dintr‑un contract de credit de consum și, prin urmare, pe o valoare incorectă a creanței neachitate poate constitui o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din această directivă, în special o practică comercială agresivă în sensul articolelor 8 și 9 din această directivă, precum și că răspunderea băncii și obiectivele Directivei [2005/29] se aplică de asemenea, în afara băncii, societății adjudecătoare care execută garanția băncii?”

Având în vedere informațiile aduse la cunoștința Curții de guvernul slovac referitoare la o jurisprudență a Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) potrivit căreia protecția împotriva clauzelor abuzive care figurează în contractele încheiate cu consumatorii ar intra sub incidența motivelor de nulitate a unei vânzări la licitație extrajudiciare, prevăzute la articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare, Curtea a adresat, la 9 aprilie 2024, o cerere de lămuriri instanței de trimitere, în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură al Curții.

Printr‑o scrisoare depusă la grefa Curții la 13 mai 2024, instanța de trimitere a precizat că, la data vânzării la licitație în discuție în litigiul principal, nu exista o jurisprudență constantă a instanțelor slovace în sensul că o vânzare la licitație voluntară ar putea fi anulată pentru încălcarea Directivei 93/13 și că, până în prezent, nu există nicio decizie judiciară prin care să se fi anulat o vânzare la licitație pentru un astfel de motiv.

Potrivit acestei instanțe, jurisprudența evocată de guvernul slovac, care constă în două ordonanțe pronunțate în cursul anului 2022, și anume la cinci ani după vânzarea la licitație în discuție în litigiul principal, rămâne izolată, chiar și în practica judiciară a Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), astfel încât nu s‑ar putea reproșa pârâților din litigiul principal că nu au introdus o cerere de declarare a nulității acestei licitații pentru a‑și valorifica drepturile conferite de Directiva 93/13 și că au ales să conteste, în cadrul unei acțiuni reconvenționale, dreptul de proprietate al reclamantei din litigiul principal.

Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate a primei și a celei de a doua întrebări, reclamanta din litigiul principal susține în esență că nu este vizată în speță de Directiva 93/13, a cărei interpretare este solicitată în cadrul acestor întrebări, întrucât nu era parte în procedura judiciară inițiată împotriva băncii de pârâții din litigiul principal, și apreciază că Curtea nu ar trebui să răspundă la aceste întrebări.

Pe de altă parte, guvernul slovac exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea celei de a doua întrebări în măsura în care privește aspectul dacă Directiva 93/13 se opune unei reglementări naționale care exclude dintre cauzele de nulitate a unei vânzări la licitație extrajudiciare a unui bun imobil existența unor clauze abuzive în contractul aflat la originea executării silite a unei garanții ipotecare asupra acestui bun imobil. Acest guvern subliniază că pârâții din litigiul principal nu au introdus o cerere de declarare a nulității vânzării la licitație în discuție în litigiul principal, astfel încât motivul pentru care un răspuns al Curții ar fi necesar pentru ca această instanță să se poată pronunța cu privire la cauza principală nu este clar.

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, revine numai instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 29 iulie 2024, LivaNova, C‑713/22, EU:C:2024:642, punctul 53 și jurisprudența citată).

Or, trebuie să se observe, pe de o parte, că litigiul principal are ca obiect o acțiune în evacuare introdusă de reclamantă împotriva pârâților și o acțiune reconvențională prin care aceștia din urmă contestă legalitatea transferului către această reclamantă a proprietății asupra imobilului care reprezintă locuința lor familială. Acest transfer a intervenit în urma unei vânzări la licitație extrajudiciare care a fost organizată în executarea unei garanții ipotecare prevăzute în contractul de împrumut încheiat de acești pârâți cu banca și în temeiul unei reglementări naționale cu privire la care instanța de trimitere are îndoieli că îndeplinește cerința unei protecții efective a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, care rezultă din Directiva 93/13. Astfel cum reiese din decizia de trimitere, reclamanta din litigiul principal ar avea, în temeiul dreptului slovac, calitatea de a se apăra în cadrul unei asemenea acțiuni reconvenționale. În consecință, faptul că această reclamantă nu era parte la procedura judiciară inițiată de pârâții din litigiul principal împotriva băncii nu exclude nicidecum ca interpretarea acestei directive solicitată de instanța menționată să fie necesară pentru a‑i permite să pronunțe hotărârea în cauza principală, în sensul jurisprudenței citate la punctul precedent din prezenta hotărâre.

Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 42 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a indicat în răspunsul său la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte că nu se poate reproșa pârâților din litigiul principal, în stadiul actual al dreptului slovac, că nu au introdus o cerere de declarare a nulității vânzării la licitație în discuție în litigiul principal invocând prezența unei clauze abuzive în contractul de împrumut încheiat cu banca. A treia parte a celei de a doua întrebări, pe care instanța de trimitere a menținut‑o în mod expres în acest răspuns, urmărește tocmai să se stabilească dacă imposibilitatea acestor pârâți de a introduce o astfel de cerere este contrară dispozițiilor Directivei 93/13. Prin urmare, această întrebare este strâns legată de obiectul litigiului principal, care privește în special validitatea acestei vânzări.

Rezultă din cele ce precedă că prima și a doua întrebare sunt admisibile.

În primul rând, trebuie amintit că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 35 și jurisprudența citată).

În acest context și în vederea asigurării nivelului ridicat de protecție a consumatorilor prevăzut la articolul 38 din cartă, instanța națională este obligată să aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și profesionist, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo ș.a., C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 58, precum și Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Všeobecná úverová banka, C‑598/21, EU:C:2023:845, punctul 74 și jurisprudența citată).

Întrucât articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, instanțele naționale sunt de asemenea obligate să înlăture aplicarea acestor clauze pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru un consumator, cu excepția cazului în care acesta din urmă se opune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 52, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Getin Noble Bank (Suspendarea executării unui contract de credit), C‑287/22, EU:C:2023:491, punctul 37].

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia impune statelor membre să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 68, și Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

Obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, reafirmată la articolul 7 alineatul (1) din această directivă și consacrată și la articolul 47 din cartă, care se aplică printre altele definirii modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 ș.a., C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 61, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 17 mai 2022, Impuls Leasing România, C‑725/19, EU:C:2022:396, punctul 46 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 29 și jurisprudența citată).

Trebuie amintit de asemenea că, date fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, articolul 6 alineatul (1) din aceasta trebuie considerat ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică (Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 52, și Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 24). Articolul 7 alineatul (1) din această directivă este de asemenea direct legat de acest interes public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo ș.a., C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 56).

În ceea ce privește în special procedurile de executare silită, Curtea a precizat, în mai multe rânduri și ținând seama de cerințele articolului 6 alineatul (1), precum și ale articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă în cadrul acestor proceduri.

Astfel, în lipsa armonizării procedurilor menționate, modalitățile de punere în aplicare a acestora țin de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă. Totuși, aceste modalități trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctul 46 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul efectivității, singurul vizat de instanța de trimitere, trebuie arătat că fiecare situație în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizată ținând seama de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia, precum și, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii. Cu toate acestea, specificitatea procedurilor nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze consumatorii în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (Hotărârea din 17 mai 2022, Impuls Leasing România, C‑725/19, EU:C:2022:396, punctul 45 și jurisprudența citată).

În plus, Curtea a apreciat că respectarea principiului efectivității nu poate totuși merge până la a suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat (Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 28 și jurisprudența citată).

Curtea a subliniat de asemenea importanța prevederii în dreptul național a posibilității de a solicita unei instanțe să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze contractuale înainte de finalizarea unei proceduri de executare silită întemeiate pe contractul care cuprinde o asemenea clauză. Curtea a statuat astfel că, în ipoteza în care o asemenea procedură se finalizează înainte de pronunțarea deciziei instanței de fond prin care se declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea executării silite și, pe cale de consecință, nulitatea acestei proceduri, această decizie nu ar permite să se asigure consumatorului în cauză decât o protecție a posteriori de natură financiară, care, în principiu, s‑ar dovedi incompletă și insuficientă și nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a preveni utilizarea în continuare a acestei clauze, contrar prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 60, și Hotărârea din 17 mai 2022, Impuls Leasing România, C‑725/19, EU:C:2022:396, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

Pentru a garanta efectivitatea protecției urmărite de Directiva 93/13, Curtea a subliniat importanța pentru instanța națională sesizată de a dispune de competența de a adopta măsuri provizorii care să permită suspendarea sau împiedicarea unei proceduri ilicite de executare silită, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o procedură de executare silită a unei garanții ipotecare care ar putea conduce la îndepărtarea consumatorului și a familiei sale din locuința lor familială, dreptul la locuință fiind un drept fundamental garantat la articolul 7 din cartă, de care această instanță trebuie să țină seama la punerea în aplicare a acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Všeobecná úverová banka, C‑598/21, EU:C:2023:845, punctul 85 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte, instituită prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a adresat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului. Pentru a oferi un răspuns util instanței care i‑a adresat o întrebare preliminară, Curtea poate fi de asemenea pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 20 martie 1986, Tissier, 35/85, EU:C:1986:143, punctul 9, precum și Hotărârea din 6 martie 2025, ONB ș.a., C‑575/23, EU:C:2025:141, punctul 57).

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina articolelor 7 și 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că intră în domeniul lor de aplicare o procedură judiciară în cadrul căreia, pe de o parte, societatea adjudecatară a unui bun imobil care reprezintă locuința familială a unui consumator, vândută în cadrul unei executări silite extrajudiciare a unei garanții ipotecare încheiate cu privire la acest bun de acest consumator în favoarea unui creditor profesionist, solicită evacuarea consumatorului menționat și, pe de altă parte, acesta din urmă contestă, printr‑o acțiune reconvențională, legalitatea transferului proprietății bunului menționat către această societate adjudecatară, efectuat în pofida unei proceduri jurisdicționale care era pendinte la momentul acestui transfer prin care se urmărea suspendarea acestei executări silite pentru motivul existenței unor clauze abuzive în contractul aflat la originea executării menționate, cu privire la care societatea adjudecatară menționată a fost informată în prealabil de același consumator.

Reiese din jurisprudența Curții că, pentru a stabili dacă Directiva 93/13 poate fi invocată în mod util într‑o procedură cu care este sesizată o instanță națională, este necesar să se examineze obiectul acestei proceduri și particularitățile litigiului în care aceasta se înscrie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctele 39, 42 și 49).

Reiese de asemenea din această jurisprudență că dispozițiile Directivei 93/13 nu pot fi invocate în mod util în lipsa unor indicii concordante cu privire la prezența eventuală a unei clauze potențial abuzive în contractul de împrumut ipotecar care a făcut obiectul unei proceduri de executare extrajudiciare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctul 48).

În ceea ce privește, în primul rând, obiectul procedurii, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu pot fi invocate în mod util, în principiu, într‑un litigiu care nu privește procedura de executare silită a garanției ipotecare prevăzute de contractul de împrumut încheiat între un consumator și un profesionist, ci protecția drepturilor reale legate de proprietatea dobândită în mod legal de acest profesionist în urma unei vânzări la licitație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctele 44 și 47).

Astfel, în asemenea circumstanțe, a permite debitorului care a acceptat înscrierea unei ipoteci asupra unui bun imobil să opună cumpărătorului acestui bun excepții întemeiate pe contractul de împrumut ipotecar, la care cumpărătorul în cauză poate totuși să fie o terță parte, ar risca să afecteze securitatea juridică a raporturilor de proprietate stabilite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctul 45).

Curtea a statuat de asemenea că, într‑o situație în care procedura de executare ipotecară a încetat și drepturile de proprietate asupra unui bun imobil au fost transferate unui terț, instanța, acționând din oficiu sau la cererea consumatorului, nu mai poate efectua o examinare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care ar conduce la anularea actelor care transferă proprietatea și, prin urmare, la repunerea în discuție a securității juridice a acestui transfer de proprietate și a cărui legalitate nu era contestată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 57).

În speță, din decizia de trimitere rezultă că litigiul principal privește totuși două acțiuni având obiecte juridice care se disting de cele în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile menționate la punctele 65-67 din prezenta hotărâre. Pe de o parte, instanța de trimitere este sesizată cu o acțiune în evacuarea pârâților din litigiul principal din locuința lor familială, introdusă de reclamanta din litigiul principal în exercitarea prerogativelor care i‑au fost conferite prin dreptul de proprietate pe care l‑a dobândit în urma vânzării la licitație extrajudiciare a acestei locuințe.

Pe de altă parte, litigiul menționat privește o acțiune reconvențională prin care pârâții din litigiul principal contestă legalitatea transferului proprietății asupra locuinței menționate către reclamanta din litigiul principal, pentru motivul că Legea privind vânzările la licitație voluntare nu ar răspunde cerinței de protecție jurisdicțională efectivă, reafirmată la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și consacrată de asemenea la articolul 47 din cartă. Pârâții respectivi susțin că această lege a permis ca executarea silită a garanției ipotecare în cauză să continue în pofida unei cereri de măsuri provizorii, pendinte în fața unei instanțe, prin care se urmărea obținerea suspendării acestei executări silite. Astfel cum s‑a menționat la punctele 37 și 46 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere consideră că reclamanta din litigiul principal are, în temeiul dreptului slovac, calitatea de a se apăra în cadrul unei asemenea acțiuni.

În consecință, spre deosebire de litigiul care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander (C‑598/15, EU:C:2017:945), litigiul principal privește nu numai protecția drepturilor reale de proprietate dobândite în urma unei vânzări a unui bun imobil prin adjudecare, ci și condițiile în care procedura de executare silită a garanției ipotecare constituite asupra acestui bun a putut conduce la transferul acestor drepturi către societatea adjudecatară.

Astfel, în cadrul acțiunii lor reconvenționale, pârâții din litigiul principal nu opun dobânditorului unui bun imobil, terț față de contractul de împrumut ipotecar referitor la acest bun, cauze de nulitate a acestui contract sau a unora dintre clauzele sale, ci contestă însăși legalitatea transferului de proprietate asupra bunului respectiv către acest cumpărător.

În ceea ce privește, în al doilea rând, particularitățile litigiului în care se înscrie procedura, reiese din jurisprudență că Curtea a ținut deja seama de faptul că consumatorul în cauză avea posibilitatea, în cursul procedurii de executare silită a unei garanții ipotecare, de a se opune acestei proceduri sau de a solicita suspendarea ei pentru motivul că o clauză abuzivă ar fi afectat contractul de împrumut la care se raporta această garanție, precum și de aspectul dacă acest consumator a utilizat astfel de căi legale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctul 49).

În această privință, Curtea a concluzionat în sensul inaplicabilității articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 în cazul unui litigiu care avea ca obiect protecția drepturilor reale dobândite în mod legal de adjudecatarul unui bun imobil atunci când aceste drepturi au fost transferate fără ca consumatorul să fi utilizat căile legale prevăzute în acest context (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctul 50).

În schimb, într‑o situație precum cea din litigiul principal, atitudinea consumatorilor în ceea ce privește procedura de executare silită extrajudiciară nu poate fi calificată drept complet pasivă. Dimpotrivă, primo, pârâții din litigiul principal au introdus o acțiune având ca obiect împiedicarea continuării acestei proceduri, însoțind această acțiune de o cerere de măsuri provizorii având ca obiect suspendarea procedurii menționate. Or, potrivit instanței de trimitere, această cale juridică ar fi fost singura care să permită opoziția față de realizarea unei vânzări la licitație extrajudiciare.

Sub rezerva aprecierii pe care trebuie să o efectueze această instanță, faptul că, după realizarea vânzării la licitație în discuție, pârâții din litigiul principal s‑au desistat de această acțiune nu poate repune în discuție constatarea potrivit căreia pârâții respectivi nu au rămas pasivi. Astfel, după cum reiese din decizia de trimitere, acțiunea menționată urmărea să obțină obligarea băncii să se abțină de la executarea garanției ipotecare în cauză prin intermediul unei vânzări la licitație extrajudiciare și cuprindea de asemenea o cerere de suspendare a acestei proceduri de executare. Pârâții menționați puteau, așadar, să considere în mod rezonabil că acțiunea rămăsese fără obiect după realizarea acestei vânzări la licitație, o instanță nemaiputând să pronunțe la acel moment o hotărâre pentru a împiedica sau a suspenda executarea acestei garanții.

Pe de altă parte, astfel cum susțin reclamanta din litigiul principal și guvernul slovac, este cert că pârâții din litigiul principal nu au introdus o cerere de declarare a nulității vânzării menționate în temeiul articolului 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare. În această privință, trebuie să se observe, pe de o parte, că, potrivit explicațiilor instanței de trimitere, această dispoziție nu permite să se solicite nulitatea unei vânzări la licitație voluntare decât pentru trei motive, care nu includ nelegalitatea clauzelor unui contract de credit încheiat de un consumator. Pe de altă parte, guvernul slovac s‑a referit la două ordonanțe ale Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) date în cursul anului 2022 din care ar rezulta că protecția împotriva clauzelor abuzive care figurează în contractele încheiate cu consumatorii intră sub incidența motivelor de nulitate a unei vânzări la licitație extrajudiciare, prevăzute de dispoziția menționată. Cu toate acestea, având în vedere răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată cu privire la acest subiect, expusă la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre, nu se putea aștepta de la un consumator mediu, definit ca fiind normal informat și suficient de atent și de avizat [Hotărârea din 4 iulie 2024, Caixabank ș.a. (Controlul transparenței în cadrul acțiunilor colective), C‑450/22, EU:C:2024:577, punctul 48, precum și jurisprudența citată], să anticipeze interpretarea articolului 21 alineatul (2) din Legea privind licitațiile voluntare la care a ajuns Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) la cinci ani după realizarea vânzării în discuție în litigiul principal. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință.

Secundo, instanța de trimitere arată că, în cadrul celei de a doua ședințe a vânzării la licitație a bunului imobil în cauză, pârâții din litigiul principal i‑au informat pe reclamanta din litigiul principal și pe adjudecător cu privire la existența unei cereri de măsuri provizorii în curs privind suspendarea executării silite a garanției ipotecare în cauză. Deși este adevărat că, în observațiile sale scrise, această reclamantă contestă că a fost informată cu privire la existența acestei cereri, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere a situației de fapt din cauză este de competența instanței naționale (Hotărârea din 19 decembrie 2024, Rustrans, C‑392/23, EU:C:2024:1052, punctul 38 și jurisprudența citată), astfel încât Curtea este ținută de această apreciere.

De asemenea, revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a stabili, la momentul pronunțării cu privire la fondul litigiului principal, dacă se poate deduce din împrejurările în care a fost realizată vânzarea la licitație în discuție în litigiul principal, pe care le califică drept „îngrijorătoare”, și în special din faptul că societatea adjudecatară care își desfășoară activitatea în sectorul creditului, al administrării și al întreținerii de bunuri imobile a fost informată cu privire la existența unei proceduri pendinte în fața unei instanțe având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de exigibilitate imediată care stă la baza acestei vânzări, că această societate a acționat cu rea‑credință la momentul vânzării menționate și, în caz afirmativ, să deducă consecințele pe care dreptul național le atribuie relei‑credințe în ceea ce privește legalitatea aceleiași vânzări.

Tertio, și în ultimul rând, este necesar să se arate, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 64 din prezenta hotărâre, că, în opinia instanței de trimitere, existau indicii concordante la data vânzării la licitație în discuție în litigiul principal în ceea ce privește eventuala prezență a unei clauze potențial abuzive în contractul aflat la originea executării silite a garanției ipotecare în cauză. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 33 din prezenta hotărâre, această instanță exprimă o îndoială cu privire la conformitatea cu cerința de transparență a clauzei de exigibilitate imediată care a determinat această executare silită.

Rezultă din ceea ce precedă că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander (C‑598/15, EU:C:2017:945), pârâții din litigiul principal nu au rămas pasivi în cadrul procedurii de executare silită extrajudiciare, ci, dimpotrivă, au utilizat căile de atac prevăzute de reglementarea slovacă pentru a se opune acestei executări, informând în același timp persoanele vizate de executarea menționată cu privire la demersurile lor. Totuși, această procedură a continuat și a condus la vânzarea la licitație a locuinței lor familiale, în lipsa oricărui control judiciar al temeiului creanței a cărei plată era solicitată de bancă, chiar dacă existau indicii concordante cu privire la caracterul potențial abuziv al clauzei de exigibilitate imediată aflate la originea aceleiași executări.

Or, în cadrul unui litigiu caracterizat de toate aceste împrejurări, efectivitatea deplină a protecției conferite consumatorilor de Directiva 93/13 și cerința unei protecții jurisdicționale efective prevăzute la articolul 47 din cartă impun ca consumatorii vizați să se poată prevala, în cadrul unei acțiuni reconvenționale precum cea în discuție în litigiul principal, de articolul 6 alineatul (1) și de articolul 7 alineatul (1) din această directivă pentru a contesta legalitatea transferului proprietății asupra bunului imobil în discuție către societatea adjudecatară.

Astfel, rezultă din ceea ce precedă că, în asemenea împrejurări, protecția securității juridice a transferului de proprietate deja efectuat față de un terț, la care Curtea s‑a referit în contextul cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander (C‑598/15, EU:C:2017:945), și Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco (C‑600/19, EU:C:2022:394), nu poate fi considerată ca prezentând un caracter absolut.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina articolelor 7 și 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că intră în domeniul lor de aplicare o procedură judiciară în cadrul căreia, pe de o parte, societatea adjudecatară a unui bun imobil care reprezintă locuința familială a unui consumator, vândut în cadrul unei executări silite extrajudiciare a unei garanții ipotecare constituite asupra acestui bun de acest consumator în favoarea unui creditor profesionist, solicită evacuarea consumatorului menționat și, pe de altă parte, acesta din urmă contestă, printr‑o acțiune reconvențională, legalitatea transferului proprietății bunului menționat către această societate adjudecatară, efectuat în pofida unei proceduri jurisdicționale care era pendinte la momentul acestui transfer, prin care se urmărea suspendarea executării acestei garanții pentru motivul existenței unor clauze abuzive în contractul aflat la originea acestei executări, cu privire la care societatea adjudecatară respectivă a fost informată în prealabil de același consumator. Aceasta este situația în măsura în care, la data vânzării în cauză, au existat indicii concordante cu privire la caracterul potențial abuziv al acestor clauze, iar consumatorul a utilizat căile legale la a căror declanșare se putea aștepta în mod rezonabil un consumator mediu pentru a obține un control jurisdicțional al clauzelor menționate.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina articolelor 7 și 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite ca o executare silită extrajudiciară a unei garanții ipotecare constituite de un consumator în favoarea unui creditor profesionist cu privire la un bun imobil care reprezintă locuința familială a acestui consumator să continue în pofida existenței unei cereri de măsuri provizorii în curs de desfășurare prin care se urmărește suspendarea acestei executări și care nu prevede, pe de altă parte, nicio posibilitate de a solicita nulitatea executării menționate din cauza existenței unor clauze abuzive în contractul aflat la originea acesteia.

În această privință, astfel cum s‑a amintit la punctul 57 din prezenta hotărâre, fiecare situație în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizată ținând seama în special de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia.

Astfel cum rezultă din decizia de trimitere, Legea privind vânzările la licitație voluntare, a cărei conformitate cu Directiva 93/13 este pusă la îndoială de instanța de trimitere, permite unui creditor profesionist să execute o garanție în temeiul unui contract de credit fără intervenția prealabilă a unei instanțe pentru verificarea temeiului creanței în cauză, inclusiv atunci când este vorba despre o ipotecă constituită asupra locuinței familiale a unui consumator.

Deși Directiva 93/13 nu se opune, în sine, procedurilor extrajudiciare de executare silită desfășurate de alți actori decât instanțele și în cursul cărora consumatorii nu pot invoca existența unor clauze abuzive în contractul aflat la originea procedurii de executare în cauză (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește rolul care poate fi atribuit notarului în materie de control al clauzelor contractuale abuzive, Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary, C‑32/14, EU:C:2015:637, punctele 47, 48 și 65), nu este mai puțin adevărat că statele membre trebuie să pună la dispoziția consumatorilor căi de atac adecvate și eficiente, de natură să garanteze că astfel de clauze nu creează obligații în sarcina lor.

Cu toate acestea, trebuie amintit de asemenea că, în ceea ce privește Legea privind vânzările la licitație voluntare, Curtea a statuat că Directiva 93/13 se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un profesionist poate, cu ocazia punerii în aplicare a unei clauze de exigibilitate imediată cuprinse într‑un contract de credit de consum, să procedeze la recuperarea sumelor datorate în temeiul acestei clauze prin vânzarea, în afara oricărui proces judiciar, a locuinței familiale a consumatorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Všeobecná úverová banka, C‑598/21, EU:C:2023:845, punctele 84 și 90).

În speță, din decizia de trimitere reiese că, pentru a se opune unei vânzări la licitație extrajudiciare și pentru a invoca existența unei clauze potențial abuzive în contractul aflat la originea acestei vânzări, un consumator trebuie să inițieze o procedură judiciară în cadrul căreia poate solicita de asemenea, cu titlu de măsură provizorie, suspendarea vânzării menționate până la soluționarea acțiunii pe fond. Cu toate acestea, din articolul 19 alineatul (1) litera b) a doua teză din Legea privind vânzările la licitație voluntare reiese că adjudecătorul este obligat să renunțe la vânzare numai dacă o instanță a dispus o măsură provizorie în acest sens.

Această dispoziție ar permite, astfel cum demonstrează situația în discuție în litigiul principal, continuarea unei executări silite chiar dacă o cerere de măsuri provizorii prin care se urmărește suspendarea acesteia este pendinte în fața unei instanțe și să se ajungă astfel la transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, inclusiv atunci când este vorba despre locuința familială a consumatorului, înainte ca această instanță să se fi pronunțat cu privire la această cerere și chiar dacă există indicii concordante cu privire la eventuala prezență a unei clauze potențial abuzive în contractul aflat la originea acestei executări.

În consecință, deși articolul 325 din Codul de procedură civilă permite instanței să dispună o măsură provizorie, precum suspendarea unei vânzări la licitație extrajudiciare, este necesar să se constate că această cale juridică nu pare să ofere consumatorului o posibilitate efectivă de a obține, înainte de realizarea vânzării menționate, un control jurisdicțional al clauzelor potențial abuzive ale contractului aflat la originea executării în cauză sau cel puțin un control prima facie în cadrul unei cereri de măsuri provizorii, chiar dacă acordarea unei astfel de măsuri este necesară pentru a garanta eficacitatea deciziei cu privire la acțiunea pe fond.

În această privință, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 59 din prezenta hotărâre, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune ca consumatorul să nu fie privat de posibilitatea efectivă de a obține suspendarea unei proceduri de executare inițiate în temeiul unui titlu executoriu întemeiat pe o clauză contractuală a cărei validitate este contestată în justiție ca urmare a caracterului său abuziv, din moment ce, în lipsa acestei suspendări, decizia cu privire la acțiunea pe fond, prin care se constată caracterul abuziv al acestei clauze, nu ar conferi acestui consumator decât o protecție a posteriori, de natură exclusiv financiară, care ar fi incompletă și insuficientă, și, prin urmare, nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a determina încetarea utilizării clauzei menționate.

Această cerință se justifică cu atât mai mult, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 60 din prezenta hotărâre, atunci când, precum în cauza principală, procedura de executare silită vizează domiciliul consumatorului și al familiei sale, a cărui protecție ține de dreptul fundamental la respectarea vieții private și de familie, garantat la articolul 7 din cartă.

În ceea ce privește posibilitatea oferită consumatorilor de a remedia a posteriori consecințele unei vânzări la licitație extrajudiciare, articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare prevede dreptul de a solicita declararea nulității unei vânzări în termen de trei luni de la data adjudecării, în cazul contestării validității contractului care instituie garanția în cauză sau al încălcării dispozițiilor acestei legi.

Instanța de trimitere a precizat că această dispoziție nu permite consumatorilor să solicite nulitatea unei vânzări la licitație extrajudiciare pentru motivul existenței unor clauze abuzive în contractul aflat la originea executării în cauză și că, în speță, la data la care a fost realizată vânzarea la licitație în discuție în litigiul principal, în Slovacia nu fusese pronunțată nicio hotărâre prin care să se constate nulitatea acestei vânzări pentru un asemenea motiv. Astfel cum s‑a menționat la punctul 41 din prezenta hotărâre, această instanță a arătat că nu există încă în prezent jurisprudență suficient de consacrată în acest sens.

În schimb, în observațiile sale scrise, guvernul slovac a susținut că interpretarea articolului 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare reținută de instanța de trimitere nu este corectă. În această privință, guvernul menționat a evocat o jurisprudență a Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), ilustrată de două ordonanțe date de această instanță supremă în cursul anului 2022, în care instanța supremă menționată ar fi interpretat această dispoziție în sensul că existența unor clauze abuzive în contractul aflat la originea unei executări silite extrajudiciare constituie un motiv care permite să se declare nulitatea vânzării intervenite în cadrul acestei executări. O astfel de interpretare s‑ar dovedi necesară din moment ce o vânzare la licitație nu este precedată neapărat de un control jurisdicțional al creanței reclamate.

În răspunsul său la întrebările care i‑au fost adresate în conformitate cu articolul 62 din Regulamentul de procedură, guvernul menționat a adăugat că această jurisprudență a fost confirmată de Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) într‑o nouă hotărâre, pronunțată la 27 noiembrie 2023, în care această instanță supremă ar fi reținut că, în procedurile de declarare a nulității unei vânzări la licitație extrajudiciare, instanțele sunt obligate să examineze din oficiu dacă contractul de garanție încheiat cu un consumator nu conține clauze abuzive, pentru a asigura o protecție juridică adecvată a consumatorilor.

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri introduse în temeiul articolului 267 TFUE, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale, o asemenea interpretare fiind astfel de competența exclusivă a instanțelor naționale (Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C‑579/17, EU:C:2019:162, punctul 59 și jurisprudența citată).

Or, presupunând că articolul 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare este interpretat în prezent de Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) în modul prezentat la punctele 96 și 97 din prezenta hotărâre, aspect a cărui stabilire revine instanței de trimitere, această împrejurare nu ar aduce atingere, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 79 din concluzii, aspectului dacă, având în vedere data vânzării la licitație în discuție în litigiul principal, pârâții din litigiul principal puteau în mod rezonabil să aibă în vedere obținerea nulității acestei vânzări în cadrul unei acțiuni formulate în temeiul acestei dispoziții în termen de trei luni de la adjudecarea bunului imobil care făcea obiectul vânzării menționate. Sub rezerva verificărilor care revin instanței menționate, interpretarea dispoziției respective la care a ajuns Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) pare să fi fost justificată tocmai de necesitatea de a acoperi lipsa în aceeași dispoziție a oricărei mențiuni referitoare la posibilitatea de a solicita nulitatea unei vânzări la licitație ca urmare a existenței unor clauze abuzive în contractul aflat la originea acestei vânzări.

Reiese din ceea ce precedă că, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, căile legale de care dispuneau pârâții din litigiul principal la data realizării vânzării la licitație în discuție în litigiul principal nu îndeplineau cerința unei protecții jurisdicționale efective, întrucât nu ofereau nici o posibilitate efectivă de a suspenda realizarea acestei vânzări, în cadrul unei executări silite, pentru a permite controlul jurisdicțional al unei clauze potențial abuzive în contractul aflat la originea acestei executări, chiar dacă o cerere de suspendare era pendinte în fața unei instanțe, nici posibilitatea de a solicita nulitatea vânzării menționate ca urmare a prezenței acestei clauze, în pofida existenței unor indicii concordante cu privire la caracterul potențial abuziv al acestei clauze.

Aspectele evidențiate de instanța de trimitere în cadrul prezentei cereri de decizie preliminară, amintite în special la punctul 95 din prezenta hotărâre, demonstrează astfel că, cel puțin la data la care a fost realizată vânzarea la licitație în discuție în litigiul principal, dispozițiile Legii privind vânzările la licitație voluntare făceau în practică excesiv de dificilă sau chiar imposibilă apărarea acestor drepturi.

Pentru a furniza un răspuns util instanței de trimitere în ceea ce privește posibilitatea unei interpretări a articolului 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare care să fie conformă cu dispozițiile Directivei 93/13, trebuie să se observe că, având în vedere jurisprudența recentă a Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), evocată la punctele 96 și 97 din prezenta hotărâre, astfel cum a fost prezentată de guvernul slovac, o asemenea interpretare nu pare exclusă.

În cazul în care instanța de trimitere ajunge la concluzia că îi este permis să procedeze la o interpretare a articolului 21 alineatul (2) din Legea privind vânzările la licitație voluntare în conformitate cu dispozițiile Directivei 93/13, în ceea ce privește motivele de anulare pe care le prevede, este necesar să se arate că acest articol 21 alineatul (2) prevede de asemenea că o cerere de declarare a nulității trebuia introdusă în termen de trei luni de la data adjudecării. În această privință, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 76 și 99 din prezenta hotărâre, nu se putea aștepta în mod rezonabil, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din partea pârâților din litigiul principal să introducă o cerere de declarare a nulității vânzării la licitație în cauză în temeiul acestei dispoziții. Or, importanța interesului public care stă la baza protecției pe care această directivă o conferă consumatorilor și necesitatea de a garanta efectivitatea drepturilor acordate justițiabililor de directiva menționată, care implică printre altele o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, justifică, în lipsa unor căi de atac efective care să le permită să își valorifice drepturile care decurg din aceeași directivă înainte de data adjudecării, ca pârâții din litigiul principal să nu fie decăzuți, în litigiul principal, din dreptul de a contesta executarea silită care a condus la această adjudecare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctele 45, 49 și 50).

Pe de altă parte, din moment ce rezultă din tot ceea ce precedă că instanța de trimitere ar putea fi determinată să constate nulitatea vânzării la licitație în discuție în litigiul principal și, pe cale de consecință, să restabilească raporturile juridice existente între pârâții din litigiul principal și bancă înainte ca această vânzare să fi fost realizată, instanța menționată ar trebui să examineze, în raport cu dreptul național aplicabil, posibilitatea de a permite acestei bănci să participe la procedură, potrivit oricărei modalități procedurale adecvate, în special fie printr‑o intervenție voluntară, fie, dacă este cazul, printr‑o intervenție forțată.

Având în vedere aceste motive, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina articolelor 7 și 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite ca o executare silită extrajudiciară a unei garanții ipotecare constituite de un consumator în favoarea unui creditor profesionist cu privire la un bun imobil care reprezintă locuința familială a acestui consumator să continue în pofida existenței unei cereri de măsuri provizorii pendinte în fața unei instanțe, având ca obiect suspendarea acestei executări, precum și a unor indicii concordante cu privire la prezența eventuală a unei clauze potențial abuzive în contractul aflat la originea executării menționate și care nu prevede de altfel nicio posibilitate de a obține pe cale judiciară declararea nulității aceleiași executări din cauza existenței unor clauze abuzive în acest contract.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2005/29 trebuie interpretată în sensul că executarea unei garanții în temeiul unei clauze contractuale nelegale care prevede exigibilitatea imediată a unei creanțe care rezultă dintr‑un contract de credit de consum constituie o practică comercială neloială, în sensul articolului 5 din această directivă, și anume în special o practică comercială agresivă, în sensul articolelor 8 și 9 din directiva menționată, care poate angaja răspunderea atât a creditorului profesionist, cât și a societății de vânzare la licitație care execută această garanție.

Reclamanta din litigiul principal, guvernul slovac și Comisia Europeană solicită declararea inadmisibilității acestei întrebări.

În această privință, trebuie să se observe că instanța de trimitere nu precizează motivele pentru care un răspuns la întrebarea menționată ar fi necesar pentru a‑i permite să pronunțe o hotărâre în litigiul cu care este sesizată, în sensul jurisprudenței citate la punctul 45 din prezenta hotărâre.

În plus, astfel cum arată Comisia în observațiile sale scrise, o practică comercială urmărește, prin însăși natura sa, să încurajeze consumatorul să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări. Or, decizia de trimitere nu indică în mod clar tipul de decizie comercială luată de pârâții din litigiul principal pe care banca sau chiar adjudecătorul ar fi modificat‑o.

Întrucât un răspuns la a treia întrebare depășește astfel cadrul misiunii jurisdicționale care revine Curții în temeiul articolului 267 TFUE, această întrebare este, prin urmare, inadmisibilă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

24 iunie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 93/13/CE

Directiva 2005/29

Dreptul slovac

Codul civil

Codul de procedură civilă

Legea privind vânzările la licitație voluntare

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată