Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 8 aprilie 2025.#Procedură penală împotriva lui I.R.O. și a lui F.J.L.R.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado Central de Instrucción n° 6 de Madrid.#Trimitere preliminară – Parchetul European – Regulamentul (UE) 2017/1939 – Articolul 42 alineatul (1) – Acte de procedură destinate să producă efecte juridice față de terți – Control jurisdicțional de către instanțele naționale, în conformitate cu cerințele și cu procedurile prevăzute de dreptul național – Întindere – Citare de martori – Drept național care nu permite controlul jurisdicțional direct al unei asemenea măsuri – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiile efectivității și echivalenței.#Cauza C-292/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) (JO 2017, L 283, p. 1), a articolului 7 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1), a articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 86 alineatul (3) TFUE, precum și a articolelor 6, 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate de Parchetul European împotriva lui I.R.O. și a lui F.J.L.R., care fac obiectul unei investigații a acestui organ pentru fapte de fraudă privind subvențiile și de fals în înscrisuri în legătură cu finanțarea unui proiect de către Uniunea Europeană.

Considerentele (12), (30), (32), (83) și (85)-(89) ale Regulamentului 2017/1939 au următorul cuprins: „(12) În conformitate cu principiul subsidiarității, combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii poate fi realizată mai bine la nivelul Uniunii, date fiind amploarea și efectele sale. […] Întrucât obiectivele prezentului regulament, și anume îmbunătățirea combaterii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin instituirea EPPO, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre ale Uniunii Europene, având în vedere fragmentarea urmăririlor penale naționale în domeniul infracțiunilor comise împotriva intereselor financiare ale Uniunii, dar, datorită faptului că EPPO urmează să aibă competența de a urmări penal astfel de infracțiuni, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 [TUE]. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul menționat, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor menționate și asigură faptul că impactul său asupra sistemelor juridice și structurilor instituționale ale statelor membre este cel mai puțin intruziv posibil. […] (30) Investigațiile EPPO ar trebui, de regulă, efectuate de procurori europeni delegați din statele membre. […] […] (32) Procurorii europeni delegați ar trebui să facă parte integrantă din EPPO și, în această calitate, atunci când investighează sau urmăresc penal infracțiuni din sfera de competență a EPPO, aceștia ar trebui să acționeze exclusiv în contul și în numele EPPO pe teritoriul statului lor membru respectiv. […] […] (83) Prezentul regulament impune EPPO să respecte, în special, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție, astfel cum sunt consacrate în articolele 47 și 48 din [cartă]. […] Activitățile EPPO ar trebui, astfel, să fie exercitate în deplină conformitate cu drepturile respective iar prezentul regulament ar trebui să se aplice și să se interpreteze în consecință. […] (85) Drepturile la apărare prevăzute în dreptul relevant al Uniunii, cum ar fi [Directiva 2016/343 astfel cum a fost transpusă] în dreptul intern, ar trebui să se aplice în cazul activităților EPPO. Orice persoană suspectată sau acuzată față de care EPPO inițiază o investigație ar trebui să beneficieze de drepturile respective, precum și de drepturile prevăzute în dreptul intern de a solicita numirea de experți sau audierea de martori, sau furnizarea în alt mod de probe, în numele apărării, de către EPPO. (86) Articolul 86 alineatul (3) [TFUE] permite legiuitorului Uniunii să stabilească normele aplicabile în cazul controlului jurisdicțional al actelor de procedură adoptate de EPPO în îndeplinirea funcțiilor sale. Competența respectivă acordată legiuitorului Uniunii reflectă natura specifică a atribuțiilor și structurii EPPO, care este diferită de cea a tuturor celorlalte organe și agenții ale Uniunii și presupune norme speciale în ceea ce privește controlul jurisdicțional. (87) În conformitate cu articolul 86 alineatul (2) din TFUE, EPPO exercită acțiunea publică în fața instanțelor competente din statele membre. Actele întreprinse de EPPO în cursul investigațiilor sale sunt strâns legate de etapa urmăririi penale care poate decurge din acestea și, prin urmare, produc efecte în sistemul juridic al statelor membre. În multe cazuri, aceste acte vor fi întreprinse de autoritățile naționale de asigurare a respectării legii, care acționează în conformitate cu instrucțiunile EPPO, în unele cazuri în urma obținerii autorizației unei instanțe naționale. Prin urmare, este oportun să se considere că actele de procedură ale EPPO care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți ar trebui să facă obiectul controlului de către instanțele competente la nivel național, în conformitate cu cerințele și procedurile prevăzute de dreptul intern. Aceasta ar trebui să asigure că actele de procedură ale EPPO care sunt adoptate înainte de punerea sub acuzare și destinate să producă efecte juridice față de terți (o categorie care include suspectul, victima și alte persoane interesate ale căror drepturi ar putea fi afectate în mod negativ de aceste acte) sunt supuse controlului jurisdicțional al instanțelor naționale. Actele de procedură referitoare la alegerea statului membru ale cărui instanțe vor fi competente pentru desfășurarea acțiunii penale, fapt care urmează să fie determinat pe baza criteriilor stabilite în prezentul regulament, sunt destinate să producă efecte juridice față de terți și ar trebui, prin urmare, să facă obiectul controlului jurisdicțional în fața instanțelor naționale, cel mai târziu în etapa de judecată. […] În cazul în care dreptul intern prevede un control jurisdicțional cu privire la actele de procedură care nu sunt destinate să producă efecte juridice față de terți […], prezentul regulament nu ar trebui să fie interpretat ca înlocuind sau ca având un impact asupra acestor dispoziții juridice. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să prevadă un control jurisdicțional de către instanțele naționale competente al actelor de procedură care nu produc efecte juridice față de terți, cum ar fi numirea experților sau rambursarea cheltuielilor cu martorii. În cele din urmă, prezentul regulament nu are un impact asupra competențelor instanței de judecată naționale. (88) Legalitatea actelor de procedură ale EPPO care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți ar trebui să fie supusă controlului jurisdicțional în fața instanțelor naționale. În această privință, ar trebui să fie asigurate căi de atac efective în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE]. În plus, după cum se subliniază în jurisprudența Curții de Justiție, normele procedurale naționale care reglementează acțiuni pentru protecția drepturilor individuale conferite de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni naționale similare (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul eficacității). Atunci când controlează legalitatea acestor acte, instanțele naționale pot face aceasta pe baza dreptului Uniunii, inclusiv a prezentului regulament, și, de asemenea, pe baza dreptului național care se aplică în măsura în care o chestiune nu face obiectul prezentului regulament. […] […] (89) Dispozițiile prezentului regulament privind controlul jurisdicțional nu modifică competențele Curții de Justiție de a controla deciziile administrative ale EPPO, care sunt destinate să aibă efecte juridice în raport cu terții, și anume deciziile care nu sunt luate în exercitarea funcțiilor de investigare, urmărire penală și trimitere în judecată. Prezentul regulament nu aduce atingere nici posibilității ca un stat membru al Uniunii Europene, Parlamentul European, Consiliul [Uniunii Europene] sau Comisia [Europeană] să introducă acțiuni în anulare, în conformitate cu articolul 263 al doilea paragraf [TFUE] și cu articolul 265 primul paragraf [TFUE], nici procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolelor 258 și 259 [TFUE].”

Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Atribuții”, prevede: „EPPO are competența de a investiga, de a urmări penal și de a trimite în judecată pe autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii […] În acest sens, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea publică în cadrul instanțelor competente din statele membre, până la finalizarea cazului.”

Potrivit articolului 8 din regulamentul menționat, intitulat „Structura EPPO”: „(1) EPPO este un organ indivizibil al Uniunii, care funcționează ca un parchet unic cu o structură descentralizată. (2) EPPO este organizat la nivel central și la nivel descentralizat. (3) Nivelul central este reprezentat de un parchet central situat la sediul EPPO. Parchetul central este alcătuit din colegiu, camerele permanente, procurorul‑șef european, procurorii‑șefi europeni adjuncți, procurorii europeni și directorul administrativ. (4) Nivelul descentralizat este alcătuit din procurori europeni delegați situați în statele membre. […]”

Articolul 13 din același regulament, intitulat „Procurori europeni delegați”, prevede la alineatul (1): „Procurorii europeni delegați acționează în numele EPPO în statele lor membre respective și au aceleași competențe ca procurorii naționali în ceea ce privește investigațiile, urmăririle penale și trimiterea în judecată […] Procurorii europeni delegați sunt responsabili pentru investigațiile și urmăririle penale pe care le‑au inițiat, care le‑au fost alocate sau pe care le‑au preluat în temeiul dreptului de evocare. […] […]”

Articolul 28 din Regulamentul 2017/1939, intitulat „Desfășurarea investigației”, prevede la alineatul (1): „Procurorul european delegat care instrumentează un caz poate, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament și cu dreptul intern, […] să întreprindă măsuri de investigare și alte măsuri pe cont propriu […]”

Articolul 30 din Regulamentul 2017/1939, intitulat „Măsuri de investigare și alte măsuri”, prevede la alineatele (1), (4) și (5): „(1) Cel puțin în cazurile în care infracțiunea care face obiectul investigării se pedepsește cu o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de detenție, statele membre se asigură că procurorii europeni delegați au dreptul de a dispune sau de a solicita următoarele măsuri de investigare: (a) percheziția […]; (b) obținerea oricărui obiect sau document relevant […] (c) obținerea de date informatice stocate […] (d) indisponibilizarea mijloacelor sau produselor infracțiunii […] (e) interceptarea comunicațiilor electronice […] (f) urmărirea unui obiect […] […] (4) Procurorii europeni delegați au dreptul să solicite sau să dispună în propriul stat membru orice altă măsură disponibilă pentru procurori în temeiul dreptului național în cazuri similare la nivel național, pe lângă măsurile prevăzute la alineatul (1). (5) Procurorii europeni delegați pot dispune măsurile menționate la alineatele (1) și (4) numai în cazul în care există motive întemeiate să se considere că măsura specifică în cauză ar putea furniza informații sau probe utile pentru desfășurarea investigației și numai în cazul în care nu există o măsură mai puțin intruzivă disponibilă care să poată atinge același obiectiv. Procedurile și modalitățile de luare a măsurilor sunt reglementate de dreptul intern aplicabil.”

Articolul 41 din acest regulament, intitulat „Sfera drepturilor persoanelor suspectate și acuzate”, prevede: „(1) Activitățile EPPO se desfășoară în deplină conformitate cu drepturile persoanelor suspectate și acuzate consacrate în [cartă], inclusiv cu dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. (2) Orice persoană suspectată sau acuzată în cadrul procedurilor penale desfășurate de EPPO are cel puțin drepturile procedurale prevăzute în dreptul Uniunii, inclusiv în directivele privind drepturile persoanelor suspectate și acuzate în cadrul procedurilor penale, astfel cum sunt transpuse în dreptul intern, precum: […] (b) dreptul la informații și accesul la materialele cazului […] (c) dreptul la un avocat și dreptul de a comunica cu părți terțe și de a informa părți terțe în caz de detenție, […] (d) dreptul la tăcere și la prezumția de nevinovăție, […] […] (3) Fără a aduce atingere drepturilor menționate în prezentul capitol, persoanele suspectate și acuzate, precum și alte persoane implicate în procedurile desfășurate de EPPO beneficiază de toate drepturile procedurale pe care le prevede dreptul intern aplicabil, inclusiv posibilitatea de a prezenta probe, de a solicita desemnarea experților sau o expertiză și audierea martorilor și de a solicita EPPO să obțină astfel de măsuri în numele apărării.”

Articolul 42 din regulamentul menționat, intitulat „Controlul jurisdicțional”, prevede: „(1) Actele de procedură ale EPPO care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți fac obiectul controlului de către instanțele naționale competente, în conformitate cu cerințele și procedurile prevăzute în dreptul intern. Același lucru se aplică neadoptării de către EPPO a unor acte de procedură care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți și a căror adoptare este obligatorie din punct de vedere juridic în temeiul prezentului regulament. (2) Curtea de Justiție are competența, în conformitate cu articolul 267 [TFUE], să pronunțe decizii preliminare cu privire la: (a) valabilitatea actelor de procedură ale EPPO, în măsura în care chestiunea valabilității este ridicată înaintea oricărei instanțe a unui stat membru, direct în temeiul dreptului Uniunii; (b) interpretarea sau valabilitatea dispozițiilor din dreptul Uniunii, inclusiv prezentul regulament; (c) interpretarea articolelor 22 și 25 din prezentul regulament în ceea ce privește orice conflict de competență între EPPO și autoritățile naționale competente. (3) Prin derogare de la alineatul (1) de la prezentul articol, deciziile EPPO de a închide un caz, în măsura în care sunt contestate direct în temeiul dreptului Uniunii, fac obiectul controlului de către Curtea de Justiție în conformitate cu articolul 263 al patrulea paragraf [TFUE]. (4) Curtea de Justiție este competentă, în conformitate cu articolul 268 [TFUE], în orice litigiu referitor la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de EPPO. (5) Curtea de Justiție este competentă, în conformitate cu articolul 272 [TFUE], în orice litigiu referitor la clauzele de arbitraj din cuprinsul contractelor încheiate de EPPO. (6) Curtea de Justiție este competentă, în conformitate cu articolul 270 [TFUE], în orice litigiu în materie de personal. (7) Curtea de Justiție este competentă, în ceea ce privește eliberarea din funcție a procurorului‑șef european sau a procurorilor europeni, […] (8) Prezentul articol nu aduce atingere controlului jurisdicțional efectuat de Curtea de Justiție în conformitate cu articolul 263 al patrulea paragraf [TFUE] al deciziilor EPPO care aduc atingere drepturilor persoanelor vizate în temeiul capitolului VIII și al deciziilor EPPO care nu reprezintă acte de procedură, precum deciziile EPPO privind dreptul de acces public la documente, sau deciziile de eliberare din funcție a procurorilor europeni delegați adoptate în temeiul articolului 17 alineatul (3) din prezentul regulament, sau orice alte decizii administrative.”

Ley Orgánica 9/2021, de aplicación del Reglamento (UE) 2017/1939 del Consejo, de 12 de octubre de 2017, por el que se establece una cooperación reforzada para la creación de la Fiscalía Europea [Legea organică 9/2021 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European] din 1 iulie 2021 (BOE nr. 157 din 2 iulie 2021, p. 78523, denumită în continuare „LO 9/2021”) instituie, la fiecare instanță competentă, un Juez de garantías (judecător de garanții), care, potrivit preambulului acestei legi organice, constituie un organ care nu participă la conducerea procedurii, având totuși atribuțiile de control jurisdicțional prevăzute în mod expres de legea organică menționată.

Articolul 42 din LO 9/2021 prevede „(1) „Procurorii europeni delegați conduc investigația în conformitate cu dispozițiile prezentei legi organice, ale Regulamentului [2017/1939] și ale normelor prevăzute de regulamentul lor de procedură, dispunând luarea tuturor măsurilor de investigare și a tuturor măsurilor asigurătorii prevăzute de Ley de Enjuiciamiento Criminal [(Codul de procedură penală)], cu excepția celor rezervate autorității judiciare prin Constituție și prin celelalte norme juridice, care trebuie autorizate de judecătorul de garanții. […] (3) Măsurile de investigare sunt luate în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, cu excepția măsurilor speciale prevăzute în mod expres de prezenta lege organică.”

Articolul 43 din LO 9/2021 prevede: „(1) Procurorul european delegat poate convoca și audia în calitate de martor orice persoană care are cunoștință de fapte sau de împrejurări utile pentru constatarea infracțiunii și pentru identificarea persoanei responsabile sau care poate furniza informații utile în acest scop. Cu excepția persoanelor scutite de obligația de a se înfățișa și de a depune mărturie în faza orală a procedurii judiciare, orice persoană este obligată să se prezinte la convocarea procurorului european delegat pentru a declara, în calitate de martor, tot ceea ce știe în legătură cu întrebările care îi sunt adresate. (2) Declarația martorului este luată în forma prevăzută în Codul de procedură penală. Părțile implicate în procedură pot asista la declarația martorului prin intermediul avocaților lor, caz în care au posibilitatea, la sfârșitul declarației, să solicite martorului să ofere clarificările pe care le consideră necesare.”

Articolul 90 din LO 9/2021 prevede: „Deciziile adoptate de procurorul european delegat în cursul procedurii de investigație pot fi contestate în fața judecătorului de garanții numai în cazurile prevăzute în mod expres de prezenta lege organică.”

Articolul 91 din LO 9/2021 reglementează desfășurarea procedurii căii de atac.

În temeiul LO 9/2021, persoana vizată de procedura de investigație poate introduce o cale de atac împotriva următoarelor decizii ale procurorului european delegat: – decizia de inițiere a procedurii; – decizia prin care se refuză luarea unei noi declarații de la persoana acuzată, care a solicitat să o furnizeze; – decizia prin care se refuză măsurile de investigare solicitate în fața procurorului european delegat; – decizia prin care se refuză includerea în dosarul cauzei a unor documente și a unor rapoarte prezentate; – decizia prin care se refuză participarea expertului desemnat de apărare la efectuarea expertizei aprobate; – decizia prin care se refuză recuzarea unui expert; – decizia privind măsurile asigurătorii asupra bunurilor; – decizia prin care procurorul european delegat dispune plasarea în detenție și – decizia de redeschidere a investigației.

Articolul 311 din Codul de procedură penală prevede: „Judecătorul de instrucție îndeplinește actele de cercetare propuse de Ministerul Public sau de orice intervenient la procedură, cu excepția cazului în care consideră că acestea sunt inutile sau cauzatoare de prejudicii. Decizia de respingere a actelor de cercetare solicitate poate face obiectul unei căi de atac ierarhice, care este simultan soluționată și transmisă instanței competente care a pronunțat respectiva decizie. […]”

Articolul 766 alineatul (1) din Codul de procedură penală prevede: „Ordonanțele judecătorului de instrucție și ale instanței penale care pot fi atacate pot face obiectul unei cereri de reexaminare în fața aceleiași instanțe, precum și al unei căi de atac ierarhice. Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, aceste căi de atac nu suspendă procedura.”

I.R.O. și F.J.L.R. erau directori ai unei societăți spaniole care a obținut o subvenție pentru realizarea unui proiect finanțat din fonduri ale Uniunii. Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a informat Fiscalía de área de Getafe‑Leganés (Parchetul din Getafe‑Leganés, Spania) că cheltuielile directe de personal solicitate de această societate pentru doi cercetători pe care îi angajase pentru realizarea proiectului respectiv, și anume Y.C. și I.M.B., nu erau suficient justificate.

Parchetul din Getafe‑Leganés a sesizat Juzgado de Primera Instancia e Instrucción no 1 de Getafe (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 1 din Getafe, Spania) cu privire la pretinsa săvârșire a unei infracțiuni de fraudă în ceea ce privește obținerea de subvenții. La 20 aprilie 2021, această instanță a deschis o anchetă penală împotriva lui I.R.O. În cadrul anchetei respective, I.R.O. a fost interogat la 21 mai 2021 și și‑a exercitat dreptul la tăcere. La 2 iulie 2021, instanța menționată l‑a audiat pe Y.C. în calitate de martor.

Prin decizia din 26 iulie 2022, procurorii europeni delegați care instrumentează cazul în Spania și‑au exercitat dreptul de evocare și au inițiat investigația aflată la originea prezentei trimiteri preliminare.

Prin deciziile din 22 august și din 25 octombrie 2022, acești procurori europeni delegați i‑au citat pe I.R.O. și, respectiv, pe F.J.L.R., în temeiul articolului 27 din LO 9/2021, la o primă audiere pentru a‑i informa pe fiecare dintre ei că făceau obiectul unei investigații pentru fraudă privind subvențiile și fals în înscrisuri, în temeiul articolului 308 sau, după caz, al articolului 306 din Código Penal (Codul penal), precum și al articolelor 390 și 392 din acest cod.

Printr‑o decizie din 2 februarie 2023 (denumită în continuare „decizia din 2 februarie 2023”), adoptată în temeiul articolului 43 din LO 9/2021, procurorii europeni delegați menționați i‑au citat pe Y.C. și pe I.M.B. să se prezinte în fața lor în calitate de martori. La 7 februarie 2023, întemeindu‑se pe articolul 90 din Legea 9/2021, avocații care îi reprezentau pe I.R.O. și pe F.J.L.R. au formulat o cale de atac la Parchetul European prin care contestau această decizie, în măsura în care prin decizia respectivă Y.C. era citat să se prezinte în calitate de martor. Aceștia au susținut că măsura de investigare menționată nu era nici pertinentă, nici necesară și nici utilă, întrucât Juzgado de Primera Instancia e Instrucción no 1 de Getafe (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 1 din Getafe) îl audiase deja pe Y.C. în această calitate. La 8 februarie 2023, această cale de atac a fost notificată Juzgado Central de Instrucción no 6 de Madrid (judecătorul central de instrucție nr. 6 din Madrid, Spania), care intervine în procedură în calitate de judecător de garanții și care este instanța de trimitere.

Această instanță solicită Curții să îi furnizeze indicații cu privire la interpretarea dreptului Uniunii care să îi permită să aprecieze efectele Regulamentului 2017/1939 în ceea ce privește competențele judecătorului de garanții de a exercita controlul asupra anumitor acte de procedură ale Parchetului European destinate să producă efecte juridice față de terți. Aceasta subliniază că, în temeiul articolelor 42 și 43 din Legea 9/2021 coroborate cu articolul 90 din aceasta, controlul jurisdicțional al actelor de procedură ale acestui organism este posibil numai dacă este autorizat în mod expres de această lege organică. Întrucât citarea martorilor nu figurează printre actele cu privire la care legea organică menționată autorizează un astfel de control, nu există o cale de atac în fața judecătorului de garanții împotriva deciziei din 2 februarie 2023.

Or, instanța de trimitere subliniază că articolul 42 din Regulamentul 2017/1939 autorizează controlul jurisdicțional al actelor de procedură ale Parchetului European destinate să producă efecte juridice față de terți și consideră că aceasta este situația deciziei din 2 februarie 2023.

În primul rând, instanța de trimitere apreciază că decizia respectivă produce un efect direct în privința persoanelor citate, în măsura în care aduce atingere, pe de o parte, dreptului lor fundamental de a intra și de a ieși de pe teritoriul Uniunii, precum și de a circula liber, protejat la articolul 6 din cartă, și, pe de altă parte, dreptului lor la apărare, consacrat la articolul 48 din cartă, în măsura în care există o posibilitate rezonabilă ca declarațiile lor să poată indica o formă de participare la faptele în cauză și să fie posibil să se deducă din acestea indicii privind comportamentul ilicit, în condițiile în care Codul de procedură penală nu prevede ca, atunci când depune mărturie, martorul să fie asistat de un avocat.

În al doilea rând, potrivit instanței menționate, citarea lui Y.C. și a lui I.M.B. produce efecte față de persoanele care fac obiectul investigației în curs. Pe de o parte, ea consideră că o convocare a lui Y.C. în calitate de martor, deși dăduse deja o declarație în fața Juzgado de Primera Instancia e Instrucción no 1 de Getafe (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 1 din Getafe) în această calitate, ar putea avea efect asupra dreptului persoanelor respective la o procedură fără întârzieri nejustificate, din moment ce aceasta ar implica repetarea unor acte de procedură deja îndeplinite. Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că declarațiile lui Y.C. și I.M.B ar putea permite obținerea unor elemente incriminatoare de natură să prejudicieze persoanele vizate de investigație.

Având în vedere aceste considerații, instanța de trimitere apreciază că imposibilitatea de a exercita o cale de atac împotriva deciziei din 2 februarie 2023 ar putea determina o restrângere nejustificată, în raport cu principiile echivalenței și efectivității, a unui drept subiectiv întemeiat pe dreptul Uniunii.

În ceea ce privește principiul echivalenței, această instanță arată că, dacă faptele în cauză ar fi examinate de un judecător de instrucție spaniol, care este echivalentul procurorului european delegat la nivel național, ar trebui să se urmeze procedura de anchetă penală, din moment ce pedeapsa prevăzută pentru infracțiunile în cauză este mai mică de 5 ani de închisoare. Or, în temeiul articolului 766 din Codul de procedură penală, deciziile prin care judecătorii de instrucție dispun efectuarea unor acte de cercetare în cadrul acestei proceduri pot face obiectul unei căi de atac în fața judecătorului care a luat decizia atacată, precum și în fața unei instanțe ierarhic superioare.

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că, în mod cert, potrivit unui curent jurisprudențial național, în cadrul procedurii de instrucție denumite „Procedimiento Sumario Ordinario” (procedura pentru infracțiunile pentru care pedeapsa este mai mare de 5 ani de închisoare), articolul 311 din Codul de procedură penală prevede că ordonanța prin care se admit actele de cercetare solicitate de părți nu este supusă căilor de atac. Totuși, această linie jurisprudențială, care extinde la procedura de anchetă penală aplicarea unei dispoziții proprii procedurii de instrucție denumită „Procedimiento Sumario Ordinario”, nu a fost confirmată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), nu este unanimă și nu a condus la o reformă legislativă.

Instanța de trimitere consideră, așadar, că există o atingere adusă principiului echivalenței din moment ce LO 9/2021 nu permite introducerea unei acțiuni împotriva actelor de citare în calitate de martori, deși Codul de procedură penală nu stabilește niciun tip de limitare în ceea ce privește posibilitatea de a contesta deciziile judecătorului de instrucție referitoare la efectuarea sau la refuzul unor acte de cercetare.

În ceea ce privește principiul efectivității, această instanță constată că LO 9/2021 restrânge controlul jurisdicțional al actelor procurorilor europeni delegați la cazuri enumerate limitativ. Ea consideră că, prin urmare, caracterul restrictiv al competențelor de control ale judecătorului de garanții care rezultă din legea menționată, în special din articolul 90 din aceasta, împiedică exercitarea dreptului la o cale de atac efectivă și a dreptului la apărare pe care Regulamentul 2017/1939 le recunoaște justițiabililor și care decurg din cartă, precum și din valorile inerente statului de drept pe care se întemeiază Uniunea. În plus, calea de atac prevăzută la articolul 42 alineatul (1) din acest regulament se integrează în cadrul unei proceduri care are ca obiectiv esențial combaterea fraudei și a evaziunii fiscale în Uniune. În consecință, în conformitate cu principiul cooperării loiale, există un interes legitim și un motiv imperativ de interes general ca modalitățile procedurale ale acestor căi de atac prevăzute la nivel național să nu aibă ca efect privarea de sens sau limitarea exercitării unor astfel de căi de atac care decurg din dreptul Uniunii.

În aceste condiții, Juzgado Central de Instrucción no 6 de Madrid (Tribunalul de instrucție la nivel național nr. 6 din Madrid) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul [2017/1939] trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naționale, precum articolul 90 din [LO 9/2021], care exclude de la controlul jurisdicțional un act de procedură al Parchetului European care produce efecte juridice în raport cu terții (în sensul indicat anterior), ca de exemplu decizia din 2 februarie 2023 prin care procurorul european delegat citează martori? 2) Articolele 6 și 48 din [cartă] și articolul 7 din Directiva [2016/343] trebuie interpretate în sensul că se opun unei norme naționale, precum articolul 90 din [LO 9/2021] coroborat cu articolul 42 alineatele 1 și 3 și articolul 43 din această lege, care exclude de la controlul jurisdicțional un act de procedură al Parchetului European, precum decizia procurorului european delegat de a cita în calitate de martor un terț în privința căruia există o suspiciune rezonabilă de participare la infracțiunile investigate? 3) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 86 alineatul (3) TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unui sistem de control jurisdicțional precum cel prevăzut la articolele 90 și 91 din LO 9/2021 în ceea ce privește actele procurorilor europeni delegați emise în temeiul articolului 42 alineatul 1 și al articolului 43 din această lege, care exclude de la controlul jurisdicțional menționat o măsură de investigare dispusă de procurorul european delegat în exercitarea competenței sale de investigare și care nu are niciun corespondent în normele procedurale naționale care reglementează căile de atac împotriva deciziilor luate de judecătorii de instrucție naționali în exercitarea competențelor lor de investigare? 4) Articolul 2 TUE, care proclamă valorile inerente statului de drept pe care se întemeiază Uniunea, coroborat, pe de o parte, cu dreptul la o cale de atac efectivă și cu dreptul la un proces [echitabil] care să ofere toate garanțiile prevăzute la articolul 47 din [cartă] și, pe de altă parte, cu principiul efectivității consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de control jurisdicțional al actelor procurorilor europeni delegați, precum cel prevăzut de legislația spaniolă la articolele 90 și 91 din Legea 9/2021, care limitează posibilitățile de contestare la o serie de cazuri enumerate limitativ?”

Parchetul European, guvernele spaniol, francez și neerlandez, precum și Comisia Europeană susțin că a doua întrebare este inadmisibilă pentru motivul că este pur ipotetică. Astfel, litigiul principal ar privi contestarea de către persoanele vizate de investigația Parchetului European a deciziei acestuia din urmă de a cita terți în calitate de martori, în timp ce a doua întrebare privește posibilitatea martorilor înșiși de a contesta această decizie.

În plus, Parchetul European arată că a treia și a patra întrebare au de asemenea un caracter ipotetic, dat fiind că, în opinia sa, articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 nu conferă în mod automat dreptul la un control jurisdicțional al actelor de procedură ale acestui organ, în lipsa unui temei juridic în dreptul național.

Potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC ș.a., C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 16, precum și jurisprudența citată).

În speță, pe de o parte, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 6 și 48 din cartă, precum și articolul 7 din Directiva 2016/343 se opun unei norme de drept național care nu prevede posibilitatea terților de a formula o cale de atac împotriva unei decizii a Parchetului European prin care sunt citați în calitate de martori, având în vedere atingerile aduse drepturilor lor fundamentale care pot decurge din această decizie.

Or, trebuie arătat că litigiul principal privește efectiv o cale de atac împotriva deciziei din 2 februarie 2023, prin care procurorii europeni delegați sesizați în cauza principală i‑au citat pe Y.C. și pe I.M.B. în fața lor în calitate de martori, însă această cale de atac nu a fost formulată de persoanele menționate, ci de I.R.O. și de F.J.L.R., care fac obiectul investigației acestor procurori europeni delegați, în cadrul căreia a fost adoptată decizia respectivă. În consecință, întrucât instanța de trimitere nu expune motivele pentru care, în pofida acestui context, ar fi totuși necesar ca Curtea să răspundă la a doua întrebare, această întrebare este inadmisibilă.

Pe de altă parte, a treia și a patra întrebare urmăresc în esență să se stabilească dacă principiile echivalenței și efectivității se opun unei legislații naționale care restrânge posibilitățile de a exercita o cale de atac împotriva actelor de procedură ale Parchetului European la un anumit număr de cazuri enumerate în mod limitativ și care din acest motiv nu oferă o protecție echivalentă cu cea oferită de normele de procedură naționale aplicabile căilor de atac împotriva deciziilor adoptate în exercitarea competențelor lor de investigare de către judecătorii de instrucție, care sunt echivalenții, la nivel național, ai procurorilor europeni delegați.

În această privință, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere consideră că, în sistemul de drept național, decizia Parchetului European de a‑i cita pe Y.C. și pe I.M.B. în calitate de martori, care constituie obiectul litigiului principal, nu poate face obiectul unor căi de atac. În plus, aceasta apreciază că, contrar celor susținute de Parchetul European, dreptul național trebuie interpretat în sensul că deciziile prin care un judecător de instrucție dispune îndeplinirea unor acte de cercetare în cadrul unei anchete penale pot face obiectul unor căi de atac.

Având în vedere aceste considerații, a căror exactitate nu este de competența Curții să o repună în discuție, a treia și a patra întrebare sunt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere, din moment ce admisibilitatea acțiunii principale poate să depindă de răspunsul Curții la aceste întrebări. De altfel, excepția de inadmisibilitate invocată de Parchetul European privește interpretarea articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 și ține, așadar, de fondul întrebărilor adresate, iar nu de admisibilitatea lor.

A treia și a patra întrebare sunt, așadar, admisibile.

Prin intermediul primei, al celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, citit în lumina articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolelor 47 și 48 din cartă, precum și a principiilor echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu permite persoanelor care fac obiectul unei investigații a Parchetului European să conteste în mod direct în fața unei instanțe naționale competente o decizie prin care, în cadrul acestei investigații, procurorul european delegat care instrumentează cazul citează martori.

Potrivit articolului 4 din Regulamentul 2017/1939, „EPPO are competența de a investiga, de a urmări penal și de a trimite în judecată pe autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii […] și pe complicii acestora”. În acest sens, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea publică în cadrul instanțelor competente din statele membre, până la finalizarea cazului.

Articolul 8 alineatul (1) din acest regulament prevede că Parchetul European este un organ indivizibil al Uniunii, care funcționează ca un parchet unic cu o structură descentralizată. Articolul 8 alineatele (2)-(4) prevăd că Parchetul European este organizat la un dublu nivel, și anume, pe de o parte, un nivel central, constând în parchetul central, situat la sediul Parchetului European, și, pe de altă parte, un nivel descentralizat, care este alcătuit din procurori europeni delegați situați în statele membre.

Potrivit articolului 13 alineatul (1) din același regulament, interpretat în lumina considerentelor (30) și (32) ale acestuia, investigațiile Parchetului European trebuie, în principiu, să fie efectuate de procurorii europeni delegați, care acționează în numele Parchetului European în statele lor membre respective [Hotărârea din 21 decembrie 2023, G. K. ș.a. (Parchetul European), C‑281/22, EU:C:2023:1018, punctul 42].

În temeiul articolului 28 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, procurorul european delegat care instrumentează un caz poate, în conformitate cu dispozițiile acestui regulament și cu dreptul intern, să întreprindă măsuri de investigare și alte măsuri pe cont propriu. Mai precis, procurorii europeni delegați sunt abilitați să adopte nu numai măsurile de investigare prevăzute la articolul 30 alineatul (1) din regulamentul menționat, cel puțin în cazurile în care infracțiunea care face obiectul investigării se pedepsește cu o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de detenție, ci și, în conformitate cu acest articol 30 alineatul (4), să solicite sau să dispună în propriul stat membru orice altă măsură disponibilă pentru procurori în temeiul dreptului național în cazuri similare la nivel național. În plus, astfel cum prevede articolul 30 alineatul (5), procedurile și modalitățile de luare a măsurilor sunt reglementate de dreptul intern aplicabil.

În acest context, astfel cum se arată în considerentul (86) al Regulamentului 2017/1939, pentru a ține seama de natura specifică a atribuțiilor și a structurii Parchetului European, care este diferită de cea a tuturor celorlalte organe, oficii și agenții ale Uniunii, articolul 86 alineatul (3) TFUE permite legiuitorului Uniunii să stabilească norme speciale aplicabile în cazul controlului jurisdicțional al actelor de procedură adoptate de Parchetul European în îndeplinirea funcțiilor sale.

Legiuitorul Uniunii și‑a exercitat această competență adoptând articolul 42 din acest regulament, al cărui alineat (1) prevede că actele de procedură ale Parchetului European care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți ar trebui să facă obiectul controlului de către instanțele competente la nivel național, în conformitate cu cerințele și cu procedurile prevăzute în dreptul intern.

Pentru a stabili dacă acest articol 42 alineatul (1) se opune unei reglementări naționale care nu permite persoanelor care fac obiectul unei investigații a Parchetului European să conteste direct în fața instanței naționale competente o decizie prin care procurorul european delegat care instrumentează cazul citează martori, trebuie să se verifice dacă o asemenea decizie intră în sfera noțiunii de „acte de procedură ale EPPO care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți”, în sensul acestei dispoziții.

Potrivit unei jurisprudențe constante, atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii acestei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte [Hotărârea din 30 aprilie 2024, M. N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 109 și jurisprudența citată].

În primul rând, este adevărat că, potrivit articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, instanțele naționale competente efectuează controlul jurisdicțional al actelor de procedură ale Parchetului European destinate să producă efecte juridice față de terți „în conformitate cu cerințele și procedurile prevăzute în dreptul intern”.

Cu toate acestea, rezultă din înșiși termenii articolului 42 alineatul (1) că această trimitere la „cerințele și procedurile prevăzute în dreptul intern” privește numai modalitățile potrivit cărora instanțele naționale competente efectuează controlul jurisdicțional al actelor în cauză, iar nu domeniul de aplicare al noțiunii de „acte de procedură ale EPPO care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți”, pentru care această dispoziție nu face trimitere la dreptul statelor membre, în sensul jurisprudenței citate la punctul 51 din prezenta hotărâre.

În plus, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 39-43 din concluzii, din modul de redactare și din economia articolului 42 din Regulamentul 2017/1939, interpretat în lumina considerentelor (86), (87) și (89) ale acestuia, precum și din contextul în care se înscrie dispoziția menționată reiese că aceasta urmărește printre altele să prevadă o repartizare a competențelor între instanțele naționale și instanțele Uniunii în scopul exercitării controlului jurisdicțional asupra activității Parchetului European.

Astfel, deși, după cum s‑a amintit la punctele 49 și 52 din prezenta hotărâre, acest articol 42 alineatul (1) atribuie instanțelor naționale competența de a controla actele de procedură ale Parchetului European destinate să producă efecte juridice față de terți, alineatele (2)-(8) ale articolului 42 menționat enumeră cazurile în care controlul jurisdicțional al activității Parchetului European este, în schimb, de competența instanțelor Uniunii.

Mai precis, articolul 42 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939 conferă instanțelor Uniunii competența de a controla, în conformitate cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, deciziile Parchetului European de a închide un caz, în măsura în care sunt contestate direct în temeiul dreptului Uniunii. În plus, în temeiul alineatului (8) al acestui articol 42, instanțele Uniunii controlează de asemenea, în conformitate cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, atât deciziile Parchetului European care aduc atingere drepturilor la protecția datelor pe care persoanele vizate le au în temeiul capitolului VIII din acest regulament, cât și deciziile Parchetului European care nu reprezintă acte de procedură, precum deciziile privind dreptul de acces public la documente, o eventuală decizie de revocare a unui procuror european delegat, în temeiul articolului 17 alineatul (3) din regulamentul menționat, sau orice alte decizii administrative.

Prin urmare, „actele de procedură”, în sensul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, sunt cele a căror legalitate este controlată, în principiu, de instanțele naționale, cu excepția celor prevăzute la acest articol 42 alineatul (3) și spre deosebire de deciziile referitoare la protecția datelor cu caracter personal și la „deciziile administrative” ale Parchetului European, în sensul articolului 42 alineatul (8) menționat, care intră în domeniul de aplicare al articolului 263 TFUE.

Rezultă din ceea ce precedă că noțiunea de „acte de procedură ale EPPO care sunt destinate să producă efecte juridice față de terți”, în sensul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii care trebuie interpretată pe baza unor criterii uniforme. Astfel, numai o asemenea interpretare este de natură să asigure în întreaga Uniune repartizarea coerentă a competențelor între instanțele naționale și instanțele Uniunii în scopul exercitării controlului jurisdicțional asupra activității Parchetului European.

În al doilea rând, trebuie să se examineze dacă o decizie a Parchetului European de a cita martori se încadrează în această noțiune, care nu este definită de Regulamentul 2017/1939.

În această privință, primo, din considerentul (87) al acestui regulament reiese că expresia „acte de procedură” include printre altele actele „întreprinse de EPPO în cursul investigațiilor sale”. Or, este cert că decizia în discuție în litigiul principal constituie un „act de procedură”, în conformitate cu sensul uzual care trebuie dat acestei expresii, și că acest act a fost adoptat în cadrul unei investigații a Parchetului European.

Secundo, în ceea ce privește aspectul dacă o astfel de decizie trebuie considerată un act de procedură „destinat să producă efecte juridice față de terți”, trebuie arătat de la bun început că această expresie corespunde criteriului utilizat la articolul 263 primul paragraf TFUE pentru a defini noțiunea de act atacabil în fața instanțelor Uniunii în cadrul acțiunii în anulare prevăzute la acest articol 263.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în anulare poate fi formulată, în temeiul articolului 263 primul paragraf TFUE, împotriva oricărei dispoziții sau măsuri adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, indiferent de forma acestora, destinate să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele unei persoane fizice sau juridice, modificând în mod distinct situația sa juridică (Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 98 precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, se poate deduce din modul de redactare a articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, interpretat în lumina economiei generale a acestui regulament și a finalității acestui articol 42, că, referindu‑se la un criteriu analog celui prevăzut la articolul 263 primul paragraf TFUE, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să limiteze controlul jurisdicțional obligatoriu al actelor de procedură ale Parchetului European la anumite categorii specifice de acte procedurale, ci să extindă acest control la orice act de natură procedurală care urmărește să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele unor terți, modificând în mod distinct situația lor juridică, în special la cele adoptate în cadrul unei proceduri de anchetă penală.

În acest context, pe de o parte, trebuie arătat că, potrivit considerentului (87) al Regulamentului 2017/1939, termenul „terț”, menționat la articolul 42 din acest regulament, desemnează o categorie de persoane căreia îi aparțin nu numai „suspectul” și „victima”, ci și „alte persoane interesate ale căror drepturi ar putea fi afectate în mod negativ de aceste acte”.

Pe de altă parte, în al treilea paragraf al acestui considerent (87), pentru a ilustra noțiunea de „acte de procedură care nu sunt destinate să producă efecte juridice față de terți”, legiuitorul Uniunii nu s‑a referit în mod expres decât la desemnarea experților și la rambursarea cheltuielilor cu martorii. Având în vedere caracterul exemplificativ al acestei enumerări, nu se poate exclude de la bun început ca o decizie privind citarea unor martori, care nu figurează printre actele de procedură menționate în considerentul (87), să poată fi considerată ca producând efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele persoanei în cauză, modificând în mod distinct situația sa juridică.

De asemenea, interpretarea expusă la punctul 63 din prezenta hotărâre este singura în măsură să garanteze respectarea principiului potrivit căruia Uniunea este o uniune de drept în care actele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale sunt supuse controlului conformității, în special cu tratatele, cu principiile generale de drept, și cu drepturile fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami ș.a./Parlamentul și Consiliul (C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 91, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, trebuie amintit totodată că, pentru a stabili într‑un anumit caz dacă actul atacat urmărește să producă efecte juridice obligatorii, este necesar să se examineze substanța acestuia și să se evalueze efectele sale în lumina unor criterii obiective, precum conținutul actului în cauză, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției, ale organului, ale oficiului sau ale agenției Uniunii care este emitentul acestuia. Aceste competențe trebuie ele însele interpretate nu în mod abstract, ci ca elemente de natură să clarifice analiza concretă a conținutului actului respectiv, ce are un caracter central și indispensabil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 99, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere criteriile enunțate la punctele 62-67 din prezenta hotărâre, problema dacă o decizie a unui procuror european delegat de a cita martori urmărește să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze drepturile persoanelor care fac obiectul unei anchete, precum reclamanții din litigiul principal, modificând în mod distinct situația lor juridică, nu poate fi soluționată în mod abstract și general.

Astfel, aceste criterii impun efectuarea unei aprecieri in concreto a actului în cauză în special în raport cu calitatea „terțului” care contestă actul respectiv, cu conținutul său, cu contextul în care a fost adoptat și cu competențele organului care este emitentul acestuia.

În această privință, este necesar să se arate că, după cum reiese din considerentele (83) și (85)-(87) ale Regulamentului 2017/1939, articolul 42 alineatul (1) din acest regulament coroborat cu articolul 41 din acesta trebuie interpretat în sensul că controlul jurisdicțional al actelor de procedură destinate să producă efecte juridice față de terți permite să se garanteze respectarea de către Parchetul European a drepturilor fundamentale ale persoanelor în privința cărora aceste acte de procedură produc asemenea efecte și în special să se controleze respectarea de către acest organ a caracterului echitabil al procedurii și a dreptului la apărare al persoanelor suspectate și acuzate, în conformitate cu articolele 47 și 48 din cartă.

Mai precis, un asemenea control implică în special verificarea respectării nu numai a drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate prevăzute de dreptul Uniunii, care sunt vizate la articolul 41 alineatul (1) din regulamentul menționat, ci și, în conformitate cu articolul 41 alineatul (3) din acesta, a tuturor drepturilor procedurale acordate de dreptul intern aplicabil acestor persoane, precum și celorlalte persoane implicate în procedurile desfășurate de Parchetul European.

Întrucât perimetrul garanțiilor procedurale acordate diferitelor categorii de persoane poate varia, așadar, în funcție de normele de procedură naționale ale statului membru în cauză, perimetrul actelor de procedură pe care aceste persoane sunt îndreptățite să le conteste în fața instanțelor naționale este, în consecință, și el susceptibil să varieze în funcție de dreptul național aplicabil.

Aprecierea efectelor unei decizii de a cita martori asupra drepturilor persoanelor vizate de o investigație depinde deci, într‑o anumită măsură, de normele procedurale naționale, precum și de contextul specific al investigației penale în care Parchetul European a adoptat această decizie, astfel încât instanțele naționale competente să efectueze controlul jurisdicțional prevăzut la articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 sunt cele mai în măsură să o efectueze.

Această interpretare este confirmată de considerentele (12) și (87) ale regulamentului menționat. Pe de o parte, din acest considerent (12) reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să limiteze, în conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității, enunțate la articolul 5 alineatele (3) și (4) TUE, gradul de armonizare a controlului jurisdicțional al actelor de procedură ale Parchetului European la ceea ce este strict necesar pentru a asigura în privința acestora un nivel uniform de protecție jurisdicțională efectivă care să fie conform cu dreptul primar al Uniunii. Pe de altă parte, ea este de asemenea coerentă cu gradul important de integrare a acestui organ al Uniunii în sistemele de procedură penală ale statelor membre în cadrul cărora își exercită competențele, care justifică, astfel cum reiese din considerentul (87) primul paragraf al acestui regulament, competența instanțelor naționale în ceea ce privește actele de procedură prevăzute la articolul 42 alineatul (1) din același regulament.

Rezultă că instanțele naționale competente sunt cele care trebuie să aprecieze, în special în raport cu normele de procedură naționale, precum și cu contextul specific al investigației penale în cadrul căreia sunt sesizate, dacă o decizie a unui procuror european delegat privind citarea de martori urmărește să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele persoanelor care contestă această decizie, precum, în speță, persoanele vizate de această investigație, modificând în mod distinct situația lor juridică, în special prin afectarea drepturilor lor procedurale. Dacă situația se prezintă astfel, decizia menționată este supusă controlului acestor instanțe, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939.

În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă acest control jurisdicțional trebuie, dacă este cazul, să se efectueze în cadrul unei acțiuni directe împotriva aceleiași decizii, trebuie arătat că modul de redactare a acestei dispoziții nu precizează dacă statele membre trebuie să prevadă o cale de atac specifică permițând contestarea directă a unui act de procedură al Parchetului European și dacă acest control trebuie să urmărească în mod necesar anularea actului contestat.

În schimb, dispoziția menționată prevede că controlul jurisdicțional în discuție se efectuează „în conformitate cu cerințele și procedurile prevăzute în dreptul intern”. Rezultă că, în măsura în care drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă sunt pe deplin garantate, aceeași dispoziție nu exclude ca, în statele membre în care normele de procedură penală nu prevăd o asemenea cale de atac specifică pentru contestarea actelor îndeplinite în cursul acestei proceduri, același control jurisdicțional să poată fi efectuat pe cale incidentă.

Această interpretare este confirmată de considerentul (88) al Regulamentului 2017/1939, care arată că, referitor la controlul legalității efectuat de instanțele naționale în ceea ce privește actele de procedură destinate să producă efecte juridice față de terți, trebuie asigurate căi de atac efective în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Această dispoziție din Tratatul UE impune statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Potrivit jurisprudenței Curții, această obligație corespunde dreptului la o cale de atac efectivă al oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii au fost încălcate, obligație care corespunde celei prevăzute la articolul 47 primul paragraf din cartă. Or, obligația menționată implică numai ca oricărei persoane să i se recunoască dreptul de a contesta în justiție un act cauzator de prejudiciu de natură să aducă atingere acestor drepturi și acestor libertăți, iar nu în mod necesar ca titularul acestui drept la o cale de atac efectivă să dispună de o cale de atac directă având ca obiect, cu titlu principal, repunerea în discuție a unei anumite măsuri, în condițiile în care există, pe de altă parte, în fața diferitelor instanțe naționale competente, una sau mai multe căi de atac care îi permit să obțină, cu titlu incident, un control jurisdicțional al acestei măsuri care asigură respectarea drepturilor și a libertăților pe care i le garantează dreptul Uniunii, fără a trebui să se expună în acest scop riscului de a i se aplica o sancțiune în cazul nerespectării măsurii în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul de a introduce o acțiune împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctele 47, 58, și 79, precum și jurisprudența citată].

În această privință, deși articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 trebuie interpretat în lumina articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolelor 47 și 48 din cartă, el nu prejudecă totuși modalitățile procedurale ale controlului jurisdicțional efectuat de instanțele naționale. Astfel, acesta din urmă poate lua de asemenea forma unui control incident, în special de către instanța penală de judecată, cu condiția ca aceste modalități procedurale să garanteze un drept la o cale de atac efectivă, ceea ce presupune ca instanța sesizată cu litigiul să fie competentă să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea acestui litigiu. În special, această instanță trebuie să fie competentă să verifice dacă probele pe care se întemeiază actul în cauză nu au fost obținute sau utilizate cu încălcarea drepturilor și a libertăților garantate de dreptul Uniunii persoanei interesate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul de a introduce o acțiune împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 82, precum și jurisprudența citată).

În al patrulea și ultimul rând, astfel cum lasă să se înțeleagă textul considerentului (88) al Regulamentului 2017/1939, articolul 42 alineatul (1) din acesta trebuie interpretat în lumina principiului autonomiei procedurale a statelor membre.

Potrivit acestui principiu, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac necesare pentru a asigura justițiabililor, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă, cu condiția însă ca aceste modalități să nu fie, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și ca ele să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctele 56 și 58, precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul echivalenței, instanța de trimitere a exprimat îndoieli cu privire la respectarea acestuia de normele de procedură naționale aplicabile.

Pentru a verifica respectarea principiului echivalenței trebuie, pe de o parte, să se identifice procedurile sau acțiunile comparabile și, pe de altă parte, să se determine dacă acțiunile întemeiate pe dreptul național sunt tratate într‑un mod mai favorabil decât acțiunile care au legătură cu protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii [Hotărârea din 26 septembrie 2018, Staatssecretaris van Veiligheid en justitie (Efectul suspensiv al apelului), C‑180/17, EU:C:2018:775, punctul 38 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește caracterul comparabil al acțiunilor, este de competența instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale aplicabile, să verifice similitudinea acțiunilor respective din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale [Hotărârea din 26 septembrie 2018, Staatssecretaris van Veiligheid en justitie (Efectul suspensiv al apelului), C‑180/17, EU:C:2018:775, punctul 39 și jurisprudența citată].

În speță, astfel cum s‑a arătat la punctele 29 și 40 din prezenta hotărâre, din cererea de decizie preliminară reiese că, în ceea ce privește căile de atac împotriva actelor de procedură ale procurorilor europeni delegați repartizați în Spania, acestea trebuie comparate cu cele existente în dreptul intern împotriva unor acte similare îndeplinite de un judecător de instrucție, care este echivalentul, la nivel național, al unui procuror european delegat.

În ceea ce privește tratamentul similar al acțiunilor, trebuie amintit că fiecare caz în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională care privește acțiunile întemeiate pe dreptul Uniunii este mai puțin favorabilă decât cele referitoare la acțiuni similare de natură internă trebuie analizat de instanța națională ținând seama de locul pe care normele respective îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de desfășurarea procedurii menționate și de particularitățile acestor norme în fața diferitelor instanțe naționale [Hotărârea din 26 septembrie 2018, Staatssecretaris van Veiligheid en justitie (Efectul suspensiv al apelului), C‑180/17, EU:C:2018:775, punctul 40 și jurisprudența citată].

În această privință, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 61 din concluzii, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere pare să reiasă că persoanele vizate de o investigație a unui procuror european delegat repartizat în Spania se află într‑o situație mai puțin favorabilă decât persoanele vizate de o anchetă a unui judecător de instrucție, dat fiind că reglementarea națională aplicabilă controlului jurisdicțional al actelor de procedură ale Parchetului European exclude posibilitatea unei căi de atac directe împotriva unei decizii privind citarea de martori, în timp ce reglementarea aplicabilă controlului jurisdicțional al unui act similar al unui judecător de instrucție prevede posibilitatea unei căi de atac în fața acestuia din urmă sau în fața unei instanțe superioare.

Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă situația se prezintă astfel, având în vedere criteriile enunțate la punctul 87 din prezenta hotărâre, și în special dacă trebuie înlăturată interpretarea dreptului național susținută de guvernul spaniol și de Parchetul European în observațiile lor scrise, potrivit căreia ar fi posibil, într‑o situație pur internă, să se aplice dispoziții procedurale care nu prevăd o astfel de acțiune directă.

În ceea ce privește principiul efectivității, este necesar să se considere că acesta nu cuprinde, în speță, cerințe care să le depășească pe cele care decurg din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, astfel cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă, precum și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2018, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Efectul suspensiv al apelului), C‑180/17, EU:C:2018:775, punctul 43 și jurisprudența citată]. Or, din cuprinsul punctului 79 din prezenta hotărâre reiese că aceste dispoziții ale dreptului primar al Uniunii nu se opun inexistenței unei căi de atac directe împotriva unui act de procedură al Parchetului European privind citarea în calitate de martori, în măsura în care cerințele amintite în special la acest punct 79 și la punctul 80 din această hotărâre sunt respectate.

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la prima, la a treia și la a patra întrebare că articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, citit în lumina articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolelor 47 și 48 din cartă și a principiilor echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că o decizie prin care, în cadrul unei investigații, procurorul european delegat care instrumentează cauza respectivă citează martori este supusă controlului instanței naționale competente, în temeiul acestui articol 42 alineatul (1), atunci când această decizie urmărește să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele persoanelor care contestă decizia menționată, precum persoanele vizate de această investigație, modificând în mod distinct situația lor juridică. Dacă situația se prezintă astfel, dreptul național trebuie să garanteze acestor persoane controlul jurisdicțional efectiv al acestei decizii cel puțin pe cale incidentă, dacă este cazul, de către instanța penală de judecată. Totuși, în aplicarea principiului echivalenței, atunci când dispozițiile procedurale naționale privind acțiuni similare de natură internă prevăd posibilitatea de a contesta direct o decizie analogă, o asemenea posibilitate trebuie oferită și persoanelor menționate.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

8 aprilie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul spaniol

LO 9/2021

Codul de procedură penală

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la prima, la a treia și la a patra întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată