Hotărârea Curții (Camera întâi) din 19 septembrie 2024.#Mutuelle assurance des travailleurs mutualistes (Matmut) împotriva TN și alții.#Cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Franța).#Trimitere preliminară – Asigurare obligatorie de răspundere civilă auto – Directiva 2009/103/CE – Articolele 3 și 13 – Contract de asigurare încheiat pe baza unei declarații false intenționate referitoare la conducătorul auto obișnuit – Reglementare națională care declară opozabilitatea față de „pasagerul victimă”, care este totodată titularul poliței de asigurare, a nulității contractului de asigurare ce rezultă dintr‑o declarație falsă intenționată făcută de acesta din urmă la momentul încheierii contractului – Abuz de drept – Acțiune îndreptată împotriva titularului poliței de asigurare în vederea angajării răspunderii sale pentru declarația sa falsă intenționată.#Cauza C-236/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3 și 13 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Mutuelle assurance des travailleurs mutualistes (Matmut), pe de o parte, și TN, MAAF assurances SA, Fonds de garantie des assurances obligatoires de dommages (FGAO) și PQ, pe de altă parte, în legătură cu opozabilitatea față de acesta din urmă a nulității unui contract de asigurare de răspundere civilă auto încheiat între el și Matmut.

Considerentele (1), (2) și (20) ale Directivei 2009/103 enunță: „(1) Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi [(JO 1972, L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10)], A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule [(JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104)], A treia directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule [(JO 1990, L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240)] și Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (A patra directivă privind asigurarea auto) [(JO 2000, L 181, p. 65, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 3)] au fost modificate de mai multe ori și în mod substanțial. Este necesar, din motive de claritate și de eficiență, să se codifice aceste patru directive, precum și Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto [(JO 2005, L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212)]. (2) Asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident. Aceasta prezintă, de asemenea, o importanță deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulații a persoanelor și a vehiculelor. Întărirea și consolidarea pieței interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecință, să reprezinte un obiectiv fundamental al acțiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare. […] (20) Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității.”

Articolul 3 din Directiva 2009/103 prevede: „În conformitate cu dispozițiile articolului 5, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare. Măsurile menționate la primul paragraf stabilesc prejudiciile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării. […] Asigurarea prevăzută la primul paragraf acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale și vătămările corporale.”

Articolul 10 alineatul (1) din această directivă prevede: „Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul 3. Primul paragraf nu aduce atingere dreptului statelor membre de a acorda intervenției acestui organism un caracter subsidiar sau nu și nici dreptului acestora de a reglementa regresul acestui organism față de persoana sau persoanele responsabile de accident și alți asigurători sau organisme de asigurări sociale obligați să despăgubească victima pentru același accident. Cu toate acestea, statele membre nu pot autoriza organismul să condiționeze plata despăgubirii de dovedirea de către victimă, într‑un fel sau altul, a incapacității sau refuzului persoanei responsabile de a plăti.”

Articolul 12 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Fără a aduce atingere celui de‑al doilea paragraf de la articolul 13 alineatul (1), asigurarea menționată la articolul 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto.”

Potrivit articolului 13 din aceeași directivă: „(1) Fiecare stat membru adoptă toate măsurile necesare pentru ca, în scopul aplicării articolului 3, orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare eliberată în conformitate cu articolul 3 să fie lipsită de efect în ceea ce privește pretențiile terților victime ale accidentului, dacă aceasta exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către: (a) persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit; (b) persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv; (c) persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv. Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la primul paragraf litera (a) poate fi invocată împotriva unor persoane care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat. Statele membre au posibilitatea, pentru accidentele survenite pe teritoriul lor, să nu aplice dispoziția de la primul paragraf, în cazul și în măsura în care victima poate obține despăgubirea prejudiciului său de la un organism de asigurări sociale. (2) În cazul unor vehicule furate sau obținute prin violență, statele membre pot decide că organismul prevăzut la articolul 10 alineatul (1) va interveni în locul asigurătorului, în condițiile definite la alineatul (1) din prezentul articol; în cazul în care vehiculul staționează de obicei pe teritoriul unui alt stat membru, organismul în cauză nu poate avea niciun fel de pretenții față de alt organism din statul membru respectiv. Statele membre care, în cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, prevăd intervenția organismului menționat la articolul 10 alineatul (1), pot stabili pentru pagubele materiale o franșiză de maximum 250 [de euro], care să fie suportată de către victimă. (3) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau orice clauză contractuală dintr‑o poliță de asigurare, care exclude un pasager de la acoperirea asigurării pe motiv că știa sau ar fi trebuit să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului sau a unui drog în momentul accidentului, să fie considerată nulă în ceea ce privește cererile de despăgubire ale acestui pasager.”

Articolul L. 113-8 din code des assurances (Codul asigurărilor) prevede că contractul de asigurare este nul în caz de reticență sau de declarație falsă intenționată din partea asiguratului, atunci când această reticență sau această declarație falsă schimbă obiectul riscului sau reduce evaluarea asigurătorului cu privire la acesta, chiar dacă riscul omis sau denaturat de către asigurat nu a avut incidență asupra accidentului.

La 5 octombrie 2012, PQ a încheiat un contract de asigurare auto cu Matmut, declarând, la momentul acestei încheieri, că este unicul conducător al vehiculului asigurat.

La 28 septembrie 2013, acest vehicul, condus de TN, care se afla în stare de ebrietate, a fost implicat într‑un accident de circulație cu un alt vehicul, asigurat de MAAF assurances. PQ, care era pasager în primul vehicul, a fost rănit în acest accident.

Urmărit penal în fața tribunal correctionnel (Tribunalul Corecțional, Franța), TN a fost declarat vinovat printre altele de „vătămare corporală din culpă prin conducerea sub influența băuturilor alcoolice a unui vehicul terestru cu motor, care i‑a cauzat lui [PQ] o incapacitate mai mare de trei luni”.

În ședința penală desfășurată în fața acestei instanțe, în cursul căreia au fost examinate cererile de despăgubiri civile formulate de PQ, Matmut a invocat excepția nulității contractului de asigurare pentru declarația falsă intenționată a asiguratului în ceea ce privește identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză, a cerut să fie exonerată de răspundere și a solicitat ca despăgubirea lui PQ să fie suportată de FGAO, care, în temeiul Codului asigurărilor, este organismul însărcinat cu despăgubirea victimelor accidentelor de circulație în cazul cărora persoana răspunzătoare nu este asigurată.

Prin sentința din 17 decembrie 2018, tribunal correctionnel (Tribunalul Corecțional) a constatat nulitatea contractului de asigurare încheiat între Matmut și PQ din cauza unei declarații false intenționate a acestuia din urmă. În consecință, Matmut a fost exonerată de răspundere, TN a fost obligat să repare prejudiciile suferite de victimele accidentului de circulație în cauză, iar această hotărâre a fost declarată opozabilă FGAO.

FGAO, MAAF assurances și TN au declarat apel împotriva acestei sentințe la cour d’appel de Lyon (Curtea de Apel din Lyon, Franța). Printr‑o decizie din 21 octombrie 2020, această instanță a confirmat sentința menționată în măsura în care a constatat nulitatea contractului de asigurare dintre PQ și Matmut. Instanța menționată a statuat că, la momentul încheierii contractului de asigurare de către PQ, TN era proprietarul vehiculului în cauză, precum și conducătorul obișnuit al acestuia. De asemenea, aceeași instanță a reținut că PQ a făcut o declarație falsă intenționată cu privire la identitatea conducătorului obișnuit, ceea ce modificase evaluarea riscului pentru asigurător, ținând seama în special de faptul că TN fusese condamnat anterior pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice.

Cour d’appel de Lyon (Curtea de Apel din Lyon) a statuat însă că nulitatea contractului de asigurare în cauză este inopozabilă față de PQ și a refuzat să exonereze Matmut de răspundere, pentru motivul că din supremația dreptului Uniunii Europene față de dreptul național rezultă că nulitatea contractului de asigurare pentru declarația falsă intenționată a asiguratului, prevăzută la articolul L. 113-8 din Codul asigurărilor, nu este opozabilă victimelor unui accident de circulație sau succesorilor în drepturi ai acestora. Instanța menționată a precizat că faptul că o victimă a fost pasager al vehiculului care a cauzat accidentul, titular al poliței de asigurare sau proprietar al acestui vehicul nu permite să i se refuze calitatea de terț victimă.

Matmut a formulat recurs la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), care este instanța de trimitere, împotriva deciziei cour d’appel de Lyon (Curtea de Apel din Lyon), susținând că aceasta din urmă a declarat în mod eronat că nulitatea contractului de asigurare din litigiul principal nu îi este opozabilă lui PQ.

Instanța de trimitere amintește că, în temeiul articolului L. 113-8 din code des assurances (Codul asigurărilor), un contract de asigurare este nul în caz de reticență sau de declarație falsă intenționată din partea asiguratului, atunci când această reticență sau această declarație falsă schimbă obiectul riscului sau reduce evaluarea asigurătorului cu privire la acesta, chiar dacă riscul omis sau denaturat de către asigurat nu a avut incidență asupra accidentului.

În această privință, instanța menționată arată că, potrivit jurisprudenței naționale, nulitatea contractului de asigurare produce efecte de la data declarației false intenționate. În consecință, atunci când o atare declarație este făcută la momentul încheierii contractului, nulitatea afectează contractul în mod retroactiv, considerându‑se, așadar, că el nu a existat niciodată.

Instanța de trimitere precizează că, până la o hotărâre din 29 august 2019, care a marcat un reviriment al jurisprudenței sale, ea considera că nulitatea unui contract care rezulta din falsa declarație a asiguratului era opozabilă victimei. Începând cu această hotărâre, ea ar considera în esență că se poate deduce din articolul L. 113-8 din Codul asigurărilor, interpretat în lumina articolelor 3 și 13 din Directiva 2009/103, că nulitatea prevăzută de această dispoziție nu este opozabilă victimelor unui accident de circulație sau succesorilor în drepturi ai acestora și că FGAO nu poate fi chemat să despăgubească victima într‑un atare caz.

Instanța de trimitere arată de asemenea că, pentru a asigura conformitatea Codului asigurărilor cu dreptul Uniunii, legiuitorul francez a introdus în acest cod în anul 2019 articolul L. 211-7-1, potrivit căruia, pe de o parte, nulitatea unui contract de asigurare auto nu este opozabilă victimelor prejudiciilor rezultate dintr‑un accident de circulație sau succesorilor în drepturi ai acestora și, într‑o astfel de ipoteză, asigurătorul care garantează răspunderea civilă pentru vehiculul implicat este obligat să le despăgubească și, pe de altă parte, asigurătorul se subrogă în drepturile pe care le deține creditorul despăgubirii împotriva persoanei răspunzătoare de accident, până la concurența sumelor pe care le‑a plătit.

În aceste condiții, instanța menționată arată că, deși reiese în esență din jurisprudența relevantă a Curții în materie de asigurare de răspundere civilă auto că faptul că un pasager al unui vehicul care este victima unui accident de circulație este totodată persoana acoperită de asigurarea vehiculului implicat în acest accident nu permite să i se refuze calitatea de terț victimă, cauza principală ar ridica problema dacă nulitatea unui contract de asigurare poate fi opusă pasagerului victimă atunci când el este totodată titularul poliței de asigurare și autorul declarației false intenționate care a determinat nulitatea acestui contract.

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă, în ipoteza în care nulitatea contractului de asigurare ar fi declarată inopozabilă victimei, titular al poliței de asigurare, asigurătorului i s‑ar putea permite, fără a se încălca dreptul Uniunii, să exercite o acțiune împotriva acestei victime, întemeiată pe fapta ilicită intenționată a acesteia săvârșită la încheierea contractului de asigurare, pentru a obține rambursarea tuturor sumelor pe care i le‑a plătit în executarea acestui contract.

În această privință, instanța de trimitere precizează că, potrivit jurisprudenței naționale în materie, asigurătorul poate angaja răspunderea titularului poliței de asigurare de răspundere civilă auto care a făcut în mod voluntar declarații false și că, în cazul anulării acestui contract pentru o declarație falsă intenționată, titularul poliței de asigurare este obligat să ramburseze asigurătorului despăgubirea pe care acesta a plătit‑o victimei accidentului de circulație.

În schimb, în ipoteza în care nulitatea contractului de asigurare ar fi opozabilă victimei, titular al poliței de asigurare, reglementarea națională ar prevedea că FGAO suportă despăgubirea care trebuie plătită victimei.

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 3 și 13 din [Directiva 2009/103] trebuie interpretate în sensul că se opun ca nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto să fie declarată opozabilă pasagerului victimă atunci când acesta este totodată asiguratul care a făcut o declarație falsă intenționată la momentul încheierii contractului, aflată la originea nulității respective?”

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, în special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 22 februarie 2024, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, C‑491/21, EU:C:2024:143, punctul 23 și jurisprudența citată).

În speță, având în vedere toate indicațiile instanței de trimitere, precum și observațiile formulate de TN, Matmut, FGAO, guvernul francez și Comisia Europeană, este necesar, pentru a furniza acestei instanțe elemente de interpretare utile, să se reformuleze întrebarea adresată.

Astfel, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 primul paragraf și articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, pe de o parte, permite să i se opună pasagerului unui vehicul implicat într‑un accident de circulație, care este victima acestui accident, atunci când el este totodată titularul poliței de asigurare, nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă dintr‑o declarație falsă a acestui titular al poliței de asigurare făcută la încheierea contractului menționat cu privire la identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză și, pe de altă parte, permite asigurătorului, în ipoteza în care o atare nulitate este efectiv inopozabilă unui astfel de pasager victimă, să obțină rambursarea tuturor sumelor pe care le‑a plătit pasagerului respectiv în executarea contractului de asigurare prin intermediul unei acțiuni introduse împotriva acestuia din urmă, întemeiată pe fapta ilicită intenționată săvârșită de el la încheierea contractului respectiv.

În această privință, trebuie amintit că, după cum enunță considerentul (1) al Directivei 2009/103, aceasta a codificat Directiva 72/166, A doua directivă 84/5, A treia directivă 90/232, Directiva 2000/26 și Directiva 2005/14. Aceste directive au precizat progresiv obligațiile statelor membre în materie de asigurare obligatorie. Ele urmăreau, pe de o parte, să asigure libera circulație atât a vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul Uniunii Europene, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de altă parte, să garanteze că victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule beneficiază de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care are loc accidentul (Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 54 și jurisprudența citată).

În plus, din considerentele (2) și (20) ale Directivei 2009/103 rezultă că aceasta urmărește aceleași obiective ca cele urmărite de directivele amintite (Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 55 și jurisprudența citată).

Din evoluția reglementării Uniunii în materie de asigurare obligatorie reiese că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de legiuitorul Uniunii (Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 56 și jurisprudența citată).

Articolul 3 primul paragraf din Directiva 2009/103 impune statelor membre să ia, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din această directivă, toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.

În această privință, în temeiul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată, o companie de asigurare de răspundere civilă auto nu poate refuza despăgubirea terților victime ale unui accident cauzat de un vehicul asigurat prevalându‑se de dispoziții legale sau de clauze contractuale conținute într‑o poliță de asigurare care exclude de la acoperirea oferită de asigurarea de răspundere civilă auto pagubele cauzate terților victime ca urmare a utilizării sau a conducerii vehiculului asigurat de persoane care nu sunt autorizate să conducă acel vehicul, de persoane care nu sunt titulare ale unui permis de conducere sau de persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv (a se vedea în acest sens Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctele 58 și 59, precum și jurisprudența citată).

Prin derogare de la primul paragraf, articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2009/103 prevede că anumite victime vor putea să nu fie despăgubite de compania de asigurări ținând seama de situația pe care ele însele au creat‑o, și anume în cazurile în care vehiculul care a cauzat prejudiciul era utilizat sau condus de către persoane care nu erau autorizate în mod expres sau implicit și în care terții victime s‑au îmbarcat voluntar în acest vehicul știind că el fusese furat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 60 și jurisprudența citată).

Reiese din articolul 12 alineatul (1) din această directivă că, fără a aduce atingere celui de al doilea paragraf de la articolul 13 alineatul (1) din aceasta, asigurarea menționată la articolul 3 din această directivă acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto.

Curtea a statuat că obiectivul de protecție a victimelor se opune ca o reglementare națională să limiteze în mod nejustificat noțiunea de pasager acoperit de asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes, C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 42 și jurisprudența citată).

Astfel, în ceea ce privește calitatea de victimă a unui accident de circulație, de titular al poliței de asigurare și de proprietar al vehiculului implicat în acest accident, Curtea a statuat că acest obiectiv impune ca situația juridică a proprietarului vehiculului, care se afla la bordul acestuia din urmă la momentul accidentului respectiv în calitate de pasager, să fie asimilată cu cea a oricărui alt „pasager victimă” a accidentului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes, C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 41 și jurisprudența citată).

Curtea a considerat de asemenea că obiectivul menționat impune ca situația juridică a persoanei care era asigurată pentru conducerea vehiculului, dar care era pasager al acestui vehicul la momentul aceluiași accident să fie asimilată cu cea a oricărui alt „pasager victimă” a acestui accident și că, prin urmare, faptul că o persoană era asigurată pentru a conduce vehiculul care a cauzat accidentul menționat nu permite excluderea acestei persoane din noțiunea „terț victimă”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2009/103, din moment ce era pasager, iar nu conducător al acestui vehicul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes, C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 43 și jurisprudența citată).

Astfel, faptul că un pasager cu ocazia unui accident de circulație era titularul poliței de asigurare nu permite ca această persoană să fie exclusă din noțiunea de „terț victimă”, în sensului articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2009/103 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes, C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 44 și jurisprudența citată).

Împrejurarea că pasagerul era totodată titularul poliței de asigurare nu poate justifica un tratament diferit, având în vedere același obiectiv de protecție urmărit de această directivă, astfel cum este menționat la punctul 31 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes, C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 45).

Situația este aceeași în ceea ce privește împrejurarea că titularul poliței de asigurare nu este conducătorul obișnuit al vehiculului implicat într‑un accident de circulație (Hotărârea din 20 iulie 2017, Fidelidade‑Companhia de Seguros, C‑287/16, EU:C:2017:575, punctul 28).

Rezultă că în speță împrejurarea că, la momentul producerii accidentului de circulație, PQ, titularul poliței de asigurare, era pasager al vehiculului în cauză nu are incidență asupra calității sale de „terț victimă”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2009/103.

În ceea ce privește opozabilitatea față de PQ a nulității contractului de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă din declarația sa falsă făcută la momentul încheierii acestuia cu privire la identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză, reiese din jurisprudența amintită la punctul 34 din prezenta hotărâre că legiuitorul a prevăzut la articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2009/103 o singură derogare de la obligația companiilor de asigurări de a despăgubi terții victime ale unui accident de circulație.

Rezultă de asemenea din jurisprudență că această derogare trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 61 și jurisprudența citată).

Orice altă interpretare ar permite statelor membre să limiteze despăgubirea terților victime ale unui accident de circulație la anumite împrejurări, ceea ce Directiva 2009/103 urmărește tocmai să evite (Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 62 și jurisprudența citată).

Astfel, articolul 13 alineatul (1) primul și al doilea paragraf din această directivă trebuie interpretat în sensul că o dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare, care exclude de la asigurare utilizarea sau conducerea de vehicule de către persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit, nu poate fi opusă terților victime ale unui accident de circulație decât în cazurile în care vehiculul care a cauzat prejudiciul a fost utilizat sau condus de astfel de persoane și în care terții victime s‑au îmbarcat voluntar în acest vehicul știind că a fost furat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 63 și jurisprudența citată).

Rezultă că împrejurarea că o companie de asigurări a încheiat un contract de asigurare pe baza unor omisiuni sau a unor declarații false făcute de asigurat nu este de natură să permită acestei companii să se prevaleze de dispozițiile legale sau de o clauză contractuală care prevede nulitatea contractului pentru a opune această nulitate terțului victimă în scopul de a se exonera de obligația sa care decurge din articolul 3 primul paragraf din Directiva 2009/103 de a‑l despăgubi pe acesta din urmă pentru prejudiciul suferit ca urmare a unui accident cauzat de vehiculul asigurat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2017, Fidelidade‑Companhia de Seguros, C‑287/16, EU:C:2017:575, punctul 27).

Această interpretare nu poate fi repusă în discuție de posibilitatea ca victimei să i se plătească o despăgubire de către FGAO. Astfel, intervenția organismului vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103 a fost concepută ca o măsură de ultimă instanță, prevăzută numai în cazul în care prejudiciile au fost cauzate de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul 3 din această directivă, și anume un vehicul pentru care nu există contract de asigurare (Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros, C‑375/20, EU:C:2021:861, punctul 69 și jurisprudența citată).

Este însă necesar să se arate că, spre deosebire de cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 20 iulie 2017, Fidelidade‑Companhia de Seguros (C‑287/16, EU:C:2017:575), și Ordonanța din 13 octombrie 2021, Liberty Seguros (C‑375/20, EU:C:2021:861), în speță PQ este nu numai „pasagerul victimă” a accidentului de circulație în discuție în litigiul principal, care urmărește să fie despăgubit, ci și titularul poliței de asigurare, care este autor al declarației false intenționate ce a determinat nulitatea contractului de asigurare.

În această privință, în primul rând, trebuie arătat că Directiva 2009/103 nu conține dispoziții care să reglementeze eventualul abuz de drept efectuat de titularul poliței de asigurare.

Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, există în dreptul Uniunii un principiu general de drept potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 281, precum și jurisprudența citată).

Justițiabilii sunt ținuți să respecte acest principiu general de drept. Astfel, aplicarea reglementării Uniunii nu poate fi extinsă până la a acoperi operațiunile care sunt realizate în scopul de a beneficia în mod fraudulos sau abuziv de avantajele prevăzute de dreptul Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 282, precum și jurisprudența citată).

Astfel, din principiul menționat decurge că un stat membru trebuie să refuze, chiar și în lipsa unor dispoziții naționale care să prevadă un asemenea refuz, beneficiul dispozițiilor de drept al Uniunii atunci când acestea sunt invocate de o persoană nu în vederea realizării obiectivelor acestor dispoziții, ci în scopul de a beneficia de un avantaj acordat acestei persoane de dreptul Uniunii, deși condițiile obiective necesare pentru a beneficia de avantajul urmărit, prevăzute de dreptul Uniunii, nu sunt îndeplinite decât formal (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 283, precum și jurisprudența citată).

După cum reiese din jurisprudența Curții, dovedirea unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care să rezulte că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 285, precum și jurisprudența citată).

Verificarea existenței unei practici abuzive impune instanței de trimitere să ia în considerare toate faptele și circumstanțele speței, inclusiv pe cele ulterioare operațiunii al cărei caracter abuziv este invocat (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 286, precum și jurisprudența citată).

În consecință, este de competența instanței naționale să verifice, în conformitate cu normele privind probele prevăzute de dreptul național, atât timp cât nu se aduce atingere eficacității dreptului Uniunii, dacă elementele constitutive ale unei practici abuzive, astfel cum sunt amintite la punctul 54 din prezenta hotărâre, sunt întrunite în litigiul principal. Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi, dacă este cazul, precizări destinate să orienteze această instanță în interpretarea pe care aceasta o va efectua (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 287, precum și jurisprudența citată).

În această privință, referitor, pe de o parte, la aspectul dacă, în speță, obiectivul urmărit al Directivei 2009/103 este atins, este necesar să se arate, așa cum a făcut în esență și domnul avocat general la punctele 67 și 68 din concluzii, că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, obiectivul de protecție a victimelor accidentelor de circulație pare să fie atins, PQ fiind o victimă a accidentului în cauză care urmărește să fie despăgubit.

Or, în ceea ce privește, pe de altă parte, elementul subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii, creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea lui, din decizia de trimitere reiese că declarația falsă în discuție în litigiul principal avea drept scop să evite ca TN să fie nevoit să încheie un contract de asigurare ținând seama de condamnarea sa anterioară pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice. Astfel, această declarație falsă ar fi fost făcută de PQ pentru ca vehiculul lui TN să fie asigurat, beneficiind în același timp de o primă de asigurare mai avantajoasă decât cea care ar fi fost datorată dacă identitatea conducătorului obișnuit al acestui vehicul ar fi fost cunoscută de asigurător.

În această privință, așa cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctul 77 din concluzii, nu rezultă, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că PQ ar fi făcut declarații false cu scopul esențial de a se prevala el însuși de articolele 3 și 13 din Directiva 2009/103 și de a eluda o dispoziție națională referitoare la condițiile legale de nulitate a unui contract de asigurare.

În aceste condiții, nu rezultă, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că elementele constitutive ale unei practici abuzive, așa cum sunt amintite la punctul 54 din prezenta hotărâre, sunt întrunite în speță.

Astfel, în măsura în care PQ nu a încălcat principiul interzicerii abuzului de drept, este necesar să se considere că nu i se poate opune nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto în discuție în litigiul principal, care rezultă din declarația sa falsă făcută la încheierea acestui contract.

În al doilea rând, referitor la posibilitatea asigurătorului, într‑o asemenea situație, de a obține de la PQ rambursarea tuturor sumelor pe care i le‑a plătit în executarea contractului de asigurare prin intermediul unei acțiuni, întemeiată pe fapta ilicită intenționată săvârșită de acesta din urmă cu ocazia încheierii contractului respectiv, trebuie arătat că condițiile legale de validitate a unui contract de asigurare, precum și cele referitoare la angajarea răspunderii titularului poliței de asigurare ca urmare a unor declarații false la momentul încheierii contractului de asigurare nu sunt reglementate de dreptul Uniunii, ci de dreptul statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2017, Fidelidade‑Companhia de Seguros, C‑287/16, EU:C:2017:575, punctul 31).

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că statele membre trebuie să își exercite competențele în acest domeniu cu respectarea dreptului Uniunii și că dispozițiile naționale care reglementează despăgubirea pentru accidentele care rezultă din circulația vehiculelor nu pot priva Directiva 2009/103 de efectul său util (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 iulie 2017, Fidelidade‑Companhia de Seguros, C‑287/16, EU:C:2017:575, punctul 32 și jurisprudența citată).

Curtea a considerat în mai multe rânduri că, pentru a garanta efectul util al dispozițiilor dreptului Uniunii referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că se opun reglementărilor naționale care aduc atingere acestui efect util, întrucât, prin faptul că exclud din oficiu sau limitează în mod disproporționat dreptul victimei de a obține o despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, ele compromit realizarea obiectivului protecției victimelor accidentelor de circulație, urmărit și consolidat în mod constant de legiuitorul Uniunii (Hotărârea din 10 iunie 2021, Van Ameyde España, C‑923/19, EU:C:2021:475, punctul 44 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, așa cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctele 105 și 110 din concluzii, este necesar să se considere că o reglementare națională care permite asigurătorului, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal și prin intermediul unei acțiuni îndreptate împotriva „pasagerului victimă”, care este totodată deținătorul poliței de asigurare și autorul declarației false făcute la momentul încheierii contractului de asigurare, să obțină rambursarea „tuturor” sumelor plătite „pasagerului victimă” menționat în executarea acestui contract este susceptibilă să priveze această persoană, în mod definitiv și de manieră disproporționată, de protecția pe care Directiva 2009/103 o acordă victimelor unor asemenea accidente și, în consecință, să aducă atingere dreptului acestei persoane de a fi despăgubită prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 primul paragraf și articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun – cu excepția cazului în care instanța de trimitere constată existența unui abuz de drept – unei reglementări naționale care, pe de o parte, permite să i se opună pasagerului unui vehicul implicat într‑un accident de circulație, care este victima acestui accident, atunci când el este totodată titularul poliței de asigurare, nulitatea contractului de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă dintr‑o declarație falsă a acestui titular al poliței de asigurare făcută la încheierea contractului menționat cu privire la identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză și, pe de altă parte, permite asigurătorului, în ipoteza în care o atare nulitate este efectiv inopozabilă unui astfel de pasager victimă, să obțină rambursarea tuturor sumelor pe care le‑a plătit pasagerului respectiv în executarea contractului de asigurare prin intermediul unei acțiuni introduse împotriva acestuia din urmă, întemeiată pe fapta ilicită intenționată săvârșită de el la încheierea contractului respectiv, din moment ce o astfel de rambursare ar conduce la lipsirea de orice efect util a dispozițiilor acestei directive, limitând în mod disproporționat dreptul victimei de a obține o despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

19 septembrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul francez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată