Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 23 ianuarie 2025.#Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală împotriva Neoperl AG.#Recurs – Marcă a Uniunii Europene – Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Articolul 4 – Semne care pot constitui o marcă a Uniunii Europene – Cerere de înregistrare a unei mărci tactile de poziție reprezentând un insert sanitar cilindric – Articolul 7 – Motive absolute de refuz – Obligație de a examina în prealabil motivul de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 – Inexistență – Regulamentul (UE) 2017/1001 – Articolul 72 alineatul (3) – Puterea Tribunalului de a modifica decizia camerei de recurs – Limite.#Cauza C-93/23 P.

Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 7 decembrie 2022, Neoperl/EUIPO (Reprezentarea unui insert sanitar cilindric) (T‑487/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2022:780), prin care s‑a anulat Decizia Camerei a cincea de recurs a EUIPO din 3 iunie 2021 (cauza R 2327/2019‑5) privind înregistrarea ca marcă a Uniunii Europene a unei mărci tactile de poziție reprezentând un insert sanitar cilindric (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO 2009, L 78, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 (JO 2015, L 341, p. 21) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 207/2009”), prevede la articolul 4, intitulat „Semne care pot constitui o marcă a Uniunii Europene”: „Pot constitui mărci [ale Uniunii Europene] toate semnele care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiția ca astfel de semne să fie în măsură să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora.”

Articolul 7 din Regulamentul nr. 207/2009, intitulat „Motive absolute de refuz”, prevede: „(1) Se respinge înregistrarea următoarelor: (a) semne care nu respectă cerințele de la articolul 4; (b) mărci care sunt lipsite de caracter distinctiv; (c) mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora; (d) mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile de loialitate și constanță ale comerțului; (e) semne constituite exclusiv: (i) din forma sau din altă caracteristică impusă chiar de natura produselor; (ii) din forma sau din altă caracteristică a produselor care este necesară pentru obținerea unui rezultat tehnic; (iii) din forma sau din altă caracteristică a produselor care dă acestora valoare substanțială; (f) mărci care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri; (g) mărci care sunt de natură să înșele publicul consumator, de exemplu asupra naturii, calității sau provenienței geografice a produsului sau a serviciului; (h) mărci care, în lipsa autorizației autorităților competente, trebuie respinse în temeiul articolului 6b din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale [semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 11851, p. 305)], denumită în continuare «Convenția de la Paris»; (i) mărci care includ insigne, embleme sau ecusoane, altele decât cele menționate la articolul 6b din Convenția de la Paris, și care prezintă un interes public special, cu excepția cazului în care înregistrarea lor a fost autorizată de autoritatea competentă; (j) mărcile care sunt excluse de la înregistrare în temeiul legislației Uniunii, al legislației naționale sau al acordurilor internaționale la care Uniunea sau statul membru în cauză este parte, care prevăd protecția denumirilor de origine și a indicațiilor geografice; (k) mărcile care sunt excluse de la înregistrare în temeiul legislației Uniunii sau al acordurilor internaționale la care Uniunea este parte, care prevăd protecția mențiunilor tradiționale pentru vinuri; (l) mărcile care sunt excluse de la înregistrare în temeiul legislației Uniunii sau al acordurilor internaționale la care Uniunea este parte, care prevăd protecția specialităților tradiționale garantate; (m) mărcile care sunt compuse din sau reproduc în elementele lor esențiale o denumire anterioară a unui soi de plante, înregistrată în conformitate cu legislația Uniunii sau cu legislația națională, ori cu acordurile internaționale la care Uniunea sau statul membru respectiv este parte, care conferă protecție drepturilor de proprietate asupra unui soi de plante, și care se referă la soiuri de plante din aceeași specie sau din specii înrudite îndeaproape. […]”

Articolul 26 din acest regulament, intitulat „Condiții pe care cererea trebuie să le îndeplinească”, prevede la alineatul (1) litera (d) și la alineatul (3): „(1) O cerere de înregistrare a mărcii [Uniunii Europene] trebuie să conțină: […] (d) reproducerea mărcii. […] (3) O cerere de înregistrare a unei mărci a [Uniunii Europene] trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de regulamentul de aplicare menționat la articolul 162 alineatul (1) […]”

Regulamentul nr. 207/2009 a fost abrogat și înlocuit, cu efect de la 1 octombrie 2017, prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1).

Articolul 31 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Condiții pe care cererea trebuie să le îndeplinească”, prevede la alineatul (1) litera (d): „(1) O cerere de înregistrare a mărcii [Uniunii Europene] trebuie să conțină: […] (d) o reprezentare a mărcii, care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 4 litera (b). […] (3) În plus față de cerințele prevăzute la alineatele (1) și (2), o cerere de înregistrare a unei mărci a [Uniunii Europene] îndeplinește cerințele formale stabilite în prezentul regulament și în actele de punere în aplicare adoptate în temeiul său. În cazul în care aceste condiții prevăd ca marca să fie reprezentată sub formă electronică, directorul executiv poate stabili formatul și dimensiunea maximă a fișierului electronic respectiv.”

Articolul 41 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Examinarea condițiilor privind depozitul”, stipulează la alineatele (1), (2) și (4): „(1) [EUIPO] examinează dacă: […] (b) cererea de înregistrare a mărcii [Uniunii Europene] îndeplinește condițiile și cerințele menționate la articolul 31 alineatul (3); […] (2) În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii [Uniunii Europene] nu îndeplinește condițiile menționate la alineatul (1), [EUIPO] invită solicitantul să remedieze în termen de două luni de la primirea notificării neregulile sau neefectuarea plății constatate. […] (4) În cazul în care neregulile constatate în temeiul alineatului (1) litera (b) nu sunt remediate în termenul stabilit, [EUIPO] respinge cererea.”

Articolul 71 din acest regulament, intitulat „Decizia privind calea de atac”, prevede: „(1) În urma examenului de fond asupra căii de atac, camera de recurs se pronunță asupra acesteia. Aceasta poate fie să exercite competențele organului care a pronunțat decizia atacată, fie să retrimită cauza spre soluționare organului în cauză. (2) În cazul în care camera de recurs retrimite cauza spre soluționare organului care a pronunțat decizia atacată, acest organ este obligat să țină seama de considerentele și de dispozitivul deciziei pronunțate de camera de recurs, cu condiția ca împrejurările cauzei să fi rămas aceleași. (3) Deciziile camerelor de recurs produc efecte numai de la data expirării termenului menționat la articolul 72 alineatul (5) sau, dacă în acest termen a fost înaintată o acțiune în fața Tribunalului, de la data respingerii acțiunii în cauză sau a oricărei căi de atac introduse în fața Curții de Justiție împotriva hotărârii Tribunalului.”

Potrivit articolului 72 din acest regulament, intitulat „Acțiune în fața Curții de Justiție”: „(1) Deciziile camerelor de recurs prin care se pronunță asupra unei căi de atac pot forma obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului. (2) Acțiunea se înaintează pe motive de incompetență, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, nerespectarea Tratatului [FUE], nerespectarea dispozițiilor prezentului regulament sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau abuzul de putere. (3) Tribunalul are competența atât de a anula, cât și de a modifica decizia atacată. (4) Calea de atac este deschisă oricărei părți la procedura înaintea camerei de recurs, în măsura în care decizia nu fost pronunțată în favoarea sa. (5) Acțiunea se introduce în fața Tribunalului în termen de două luni de la data notificării deciziei camerei de recurs. (6) [EUIPO] ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii Tribunalului sau, în cazul formulării unei căi de atac împotriva acestei hotărâri, a Curții de Justiție.”

Articolul 94 din regulamentul menționat, intitulat „Decizii și comunicări ale [EUIPO]”, prevede: „(1) Deciziile adoptate de [EUIPO] menționează motivele pe care se întemeiază. Acestea nu se pot întemeia decât pe motive sau pe dovezi asupra cărora părțile interesate au avut posibilitatea de a formula observații. […] […]”

Articolul 95 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Examinarea din oficiu a faptelor”, stipulează: „(1) În cursul procedurii, [EUIPO] procedează la examinarea din oficiu a faptelor; […] […]”

Articolul 159 din acest regulament, intitulat „Competență”, prevede: „Au competența de a lua orice hotărâre în cadrul procedurilor prevăzute de prezentul regulament: (a) examinatorii; (b) diviziile de opoziție; (c) un departament însărcinat cu ținerea registrului; (d) diviziile de anulare; (e) camerele de recurs; (f) orice altă unitate sau persoană numită de directorul executiv în acest scop.”

Istoricul litigiului este descris la punctele 2-11 din hotărârea atacată și, în vederea examinării prezentei proceduri, poate fi sintetizat după cum urmează.

La 1 septembrie 2016, Neoperl AG a depus la EUIPO o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, în temeiul Regulamentului nr. 207/2009, pentru următorul semn:

În această cerere de înregistrare, semnul în cauză a fost calificat drept „marcă tactilă de poziție” și a fost descris după cum urmează: „Marca este o marcă tactilă de poziție. Protecția se revendică pentru o structură, dispusă la extremitatea unui element sanitar cilindric de inserție, destinat scurgerii apei, orientată spre exterior și care depășește o bază neelastică, această structură fiind constituită din lamele circulare, concentrice și elastice de câțiva milimetri înălțime pe întreaga suprafață a extremității, lamelele elastice fiind deformabile la apăsarea cu un deget pe bază și paralel cu aceasta. Nu se revendică nicio protecție pentru restul conturului elementului de inserție, care figurează în linii punctate în reprezentare.”

Produsele pentru care a fost solicitată înregistrarea fac parte din clasa 11 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund descrierii următoare: „Elemente sanitare de inserție, în special regulatoare de jet și de formare a jetului”.

Această cerere de înregistrare a dat naștere unor obiecții din cauza motivelor formale de refuz al înregistrării prevăzute la articolul 26 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 31 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul 2017/1001] coroborat cu norma 9 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) [devenit articolul 41 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001], dat fiind că, „în general, mărcile tactile nu ar fi acceptate de [EUIPO]”. Astfel, s‑a sugerat societății Neoperl să recalifice marca solicitată în „marcă de poziție”.

Printr‑o scrisoare din 22 decembrie 2016, Neoperl a refuzat să recalifice marca solicitată și a reafirmat în această privință dorința sa de a păstra calificarea drept „marcă tactilă de poziție”, precum și descrierea aferentă, care este prezentată la punctul 15 din prezenta hotărâre.

Printr‑o decizie din 11 octombrie 2019, examinatoarea a respins cererea de înregistrare în temeiul articolului 41 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat în special cu articolul 4 și cu articolul 31 alineatul (3) din acest regulament pentru motive formale, deoarece, în esență, cererea, în măsura în care viza înregistrarea unei mărci tactile, nu era suficient de precisă, în sensul acestor dispoziții.

La 16 octombrie 2019, Neoperl a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei examinatoarei.

Printr‑o comunicare a raportorului din 3 august 2020, camera a cincea de recurs a EUIPO a indicat societății Neoperl că, independent de aspectul dacă cererea de înregistrare a semnului în cauză ca marcă a Uniunii Europene îndeplinește sau nu cerințele articolului 31 din Regulamentul 2017/1001, ea apreciază că motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din acest regulament este pertinent în speță și că marca solicitată este lipsită de caracter distinctiv în sensul acestei din urmă dispoziții.

La 3 martie 2021, Neoperl a prezentat observații cu privire la comunicarea din 3 august 2020.

Prin decizia în litigiu, camera de recurs a considerat că semnul a cărui înregistrare ca marcă a Uniunii Europene a fost solicitată este lipsit de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 și a respins calea de atac.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 10 august 2021, Neoperl a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

În susținerea acțiunii formulate, Neoperl a invocat două motive. Prin intermediul primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, Neoperl a susținut în esență că particularitățile mărcii solicitate nu au fost luate în considerare în mod suficient de camera de recurs. Neoperl a susținut că, în mod contrar considerațiilor camerei de recurs, semnul în cauză prezintă un caracter distinctiv.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 95 alineatul (1) prima teză din Regulamentul 2017/1001, Neoperl a arătat în esență că, deși a pretins că impresia tactilă produsă de semnul în cauză nu diferă decât în mică măsură de cea produsă de o structură neelastică tradițională, camera de recurs nu a prezentat probe suficiente în susținerea acestei afirmații, deși avea obligația de a efectua o examinare din oficiu a unor astfel de fapte în cadrul aprecierii motivelor absolute de refuz.

La punctele 14-17 din hotărârea atacată, Tribunalul a formulat observații introductive cu privire la dispozițiile aplicabile litigiului.

După ce a arătat că data introducerii cererii de înregistrare a semnului în cauză ca marcă a Uniunii Europene, și anume 1 septembrie 2016, este determinantă pentru identificarea dreptului material aplicabil în vederea examinării existenței unor motive absolute de refuz, Tribunalul a considerat că litigiul este guvernat de dispozițiile materiale ale Regulamentului nr. 207/2009, și, prin urmare, după caz, de dispozițiile materiale ce rezultă din modificările aduse prin Regulamentul 2015/2424.

În această privință, Tribunalul a precizat că articolul 4 din Regulamentul 2015/2424 prevede că acest regulament intră în vigoare la 23 martie 2016, dar că anumite dispoziții ale Regulamentului nr. 207/2009, printre care articolul 4 și articolul 26 alineatul (3) din acesta, nu se vor aplica decât de la 1 octombrie 2017.

Tribunalul a apreciat că, prin urmare, în speță, în ceea ce privește normele de drept substanțial, sunt aplicabile articolul 4 și articolul 26 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, în versiunea lor de dinainte de modificarea adusă prin Regulamentul 2015/2424, precum și articolul 7 din Regulamentul nr. 207/2009. Tribunalul a adăugat însă că, în ceea ce privește acest din urmă articol, aplicarea ratione temporis a Regulamentului nr. 207/2009 nu conduce la un rezultat diferit pentru examinarea acțiunii cu care era sesizat, întrucât modificările aduse prin Regulamentul 2015/2424 nu privesc dispozițiile articolului 7 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 207/2009, singurele relevante în speță. Tribunalul a considerat că, prin urmare, în speță, în ceea ce privește normele de drept substanțial, trebuie să se considere că trimiterile la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 făcute de camera de recurs în decizia în litigiu și de Neoperl în cererea introductivă sunt, în realitate, trimiteri la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, cele două dispoziții având un conținut identic.

În sfârșit, Tribunalul a precizat că, în măsura în care, în general, normele de procedură sunt aplicabile de la data intrării lor în vigoare, litigiul este guvernat de dispozițiile procedurale ale Regulamentului 2017/1001, care era în vigoare la momentul adoptării deciziei în litigiu.

În cadrul aprecierii acțiunii, Tribunalul a început prin a aminti în esență, la punctele 20-22 din hotărârea atacată, că examinatoarea a respins cererea de înregistrare a semnului în cauză ca marcă a Uniunii Europene în temeiul articolului 41 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 și că camera de recurs a decis să examineze doar motivul absolut de refuz al înregistrării prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, arătând că este lipsit de relevanță aspectul dacă semnul în cauză trebuia să fie respins la înregistrare și în conformitate cu articolul 41 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit, după modificare, articolul 4 din Regulamentul 2017/1001) sau în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, deoarece este suficient ca un motiv de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) menționat să se opună acestei înregistrări.

În primul rând, pentru rațiunile enunțate la punctele 20-49 din hotărârea atacată, Tribunalul a invocat din oficiu motivul întemeiat pe încălcarea domeniului de aplicare al legii.

În această privință, Tribunalul a amintit, mai întâi, la punctul 24 din hotărârea atacată, că, potrivit jurisprudenței Curții, deși anumite motive pot sau chiar trebuie să fie invocate din oficiu, un motiv referitor la legalitatea pe fond a deciziei în litigiu nu poate să fie examinat de instanța Uniunii decât dacă este invocat de reclamant, ceea ce nu s‑a întâmplat în speță. Tribunalul a adăugat, la punctul 25 din hotărârea atacată, că, potrivit acestei jurisprudențe, deși nu trebuie să se pronunțe decât cu privire la cererea părților, cărora le revine sarcina de a delimita cadrul litigiului, instanța Uniunii nu poate fi ținută numai de argumentele invocate de acestea în susținerea pretențiilor lor, în caz contrar fiind în situația de a fi constrânsă, eventual, să își întemeieze decizia pe considerații juridice eronate. La punctul 26 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus din aceasta că instanța Uniunii are posibilitatea și, dacă este cazul, obligația de a invoca din oficiu anumite motive de legalitate internă. La punctul 27 din hotărârea atacată, considerând că motivul întemeiat pe domeniul de aplicare al legii este de ordine publică, Tribunalul a statuat că este de competența sa să îl examineze din oficiu. Astfel, Tribunalul a subliniat că și‑ar încălca rolul de instanță chemată să se pronunțe asupra legalității dacă nu ar invoca, chiar fără ca părțile să conteste acest aspect, faptul că decizia în litigiu a fost adoptată în temeiul unei norme care nu era susceptibilă de a fi aplicată în speță și dacă, în consecință, ar fi determinat să se pronunțe asupra litigiului cu care este sesizat aplicând el însuși o astfel de normă.

În continuare, Tribunalul a constatat implicit, la punctul 38 din hotărârea atacată, că respectiva cameră de recurs a încălcat domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, apreciind că, în mod eronat, aceasta a omis să analizeze înainte de examinarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din acest regulament dacă semnul a cărui înregistrare ca marcă a Uniunii Europene se solicita îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, printre care cea de a putea avea o reprezentare grafică, și dacă, în consecință, trebuia să i se refuze înregistrarea în conformitate cu articol 7 alineatul (1) litera (a) menționat. Astfel, din moment ce, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, se respinge înregistrarea „mărcilor” care sunt lipsite de caracter distinctiv, Tribunalul a considerat, la punctul 36 din hotărârea atacată, că nu se poate aprecia caracterul distinctiv al unui semn, în vederea înregistrării sale ca marcă a Uniunii Europene, decât odată ce s‑a constatat că acest semn constituie o marcă, în sensul articolului 4 din acest regulament, și anume din momentul în care s‑a constatat că poate avea o reprezentare grafică.

În al doilea rând, Tribunalul a examinat, la punctele 50-61 din hotărârea atacată, dacă, în speță, semnul în cauză îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 și, în consecință, dacă motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 este susceptibil să se aplice.

În această privință, Tribunalul a arătat, la punctul 57 din hotărârea atacată, că impresia tactilă produsă de semnul în cauză nu reiese în mod precis și complet din reprezentarea grafică a acestui semn în sine, ci, cel mult, din descrierea aferentă. Astfel, potrivit Tribunalului, nu numai că această descriere nu contribuie la precizarea obiectului și a întinderii protecției solicitate în temeiul dreptului mărcilor, în sensul jurisprudenței Curții, ci, dimpotrivă, poate suscita îndoieli cu privire la obiectul și la întinderea acestei reprezentări grafice întrucât încearcă să extindă obiectul protecției solicitate. În consecință, la punctul 58 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că semnul în cauză nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 și că înregistrarea acestuia este împiedicată de motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din acest regulament.

La punctul 60 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus că articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 nu este susceptibil să se aplice în cadrul aprecierii cererii de înregistrare a semnului în cauză ca marcă a Uniunii Europene și că, prin urmare, camera de recurs nu putea să aplice în mod legal această dispoziție pentru a adopta decizia în litigiu.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în litigiu.

Prin înscrisul depus în aceeași zi cu prezentul recurs, EUIPO a solicitat, în temeiul articolului 170a alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, admiterea în principiu a recursului în conformitate cu articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin Ordonanța din 11 iulie 2023, EUIPO/Neoperl (C‑93/23 P, EU:C:2023:601), recursul a fost admis în principiu.

EUIPO solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea acțiunii îndreptate împotriva deciziei în litigiu și – obligarea fiecărei părți să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Neoperl solicită Curții: – admiterea recursului în măsura în care are ca obiect anularea hotărârii atacate și respingerea sa în rest; – pronunțarea anulării hotărârii atacate pentru neluarea în considerare a motivului său întemeiat pe încălcarea de către EUIPO a articolului 71 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și cu articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001; – trimiterea cauzei la EUIPO pentru ca acesta să examineze pentru prima dată condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 4 din acesta și – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

EUIPO invocă un motiv unic în susținerea recursului.

În susținerea recursului formulat, EUIPO invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001. Acest motiv unic cuprinde două aspecte.

Prin intermediul primului aspect al motivului unic, EUIPO reproșează Tribunalului că a depășit limitele competenței sale stabilite la articolul 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 atunci când a examinat, din oficiu și contrar concluziilor Neoperl, aplicabilitatea motivului absolut de refuz care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 4 din acest din urmă regulament. În special, EUIPO apreciază că Tribunalul a statuat în mod eronat la punctul 47 din hotărârea atacată că problema dacă semnul în cauză îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009, printre care cea de a putea avea o reprezentare grafică, este o „chestiune prealabilă” a cărei soluționare este necesară pentru a proceda la examinarea motivelor acțiunii întemeiate pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din acest regulament și a articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, EUIPO reproșează Tribunalului că a depășit limitele competenței sale stabilite la articolul 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 prin faptul că s‑a pronunțat el însuși, în locul camerei de recurs, asupra condițiilor de fond ale motivului absolut de refuz care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și pe care camera de recurs le‑a lăsat în mod explicit neexaminate în decizia în litigiu, anulând și modificând, în fapt, la punctele 50-58 din hotărârea atacată, decizia în litigiu și confirmând totodată temeinicia dispozitivului acestei decizii.

Prin această modificare nelegală a deciziei în litigiu, Tribunalul ar fi încălcat, mai întâi, competența originară conferită camerei de recurs pentru a examina calea de atac cu care este sesizată, astfel cum a fost stabilită de legiuitorul Uniunii. În continuare, acesta ar fi compromis puterea originară specifică a camerei de recurs de a nu se limita la controlul deciziei examinatoarei [a doua ipoteză de la articolul 71 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul 2017/1001], ci de a exercita, dacă este cazul, competențele examinatoarei [prima ipoteză de la articolul 71 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul 2017/1001], care cuprind în special posibilitatea de a efectua o analiză mai aprofundată sau mai completă a faptelor care nu au fost încă apreciate de examinatoare. În sfârșit, Tribunalul ar fi adus atingere protecției juridice garantate de legiuitorul Uniunii reclamantei în primă instanță.

În orice caz, hotărârea atacată ar fi afectată de o „incoerență internă” care ar pune EUIPO în imposibilitatea de a o executa. Această incoerență s‑ar întemeia pe faptul că Tribunalul nu a modificat în mod formal decizia în litigiu și nici nu a respins acțiunea, în pofida faptului că, înlocuind temeiul juridic al deciziei, a confirmat tocmai temeinicia dispozitivului deciziei.

În memoriul în răspuns, Neoperl nu contestă temeinicia motivului unic invocat de EUIPO, întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a articolului 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001. Astfel, asemenea EUIPO, Neoperl consideră că Tribunalul a depășit limitele competenței sale stabilite de această dispoziție, considerându‑se competent din punct de vedere material să procedeze el însuși, pentru prima dată, la o examinare a articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 4 din acest din urmă regulament și să se pronunțe pe fond în locul camerei de recurs. Neoperl împărtășește de asemenea argumentele EUIPO privind atingerea adusă protecției juridice garantate de legiuitorul Uniunii, considerând că concluziile Tribunalului enunțate la punctele 47-58 din hotărârea atacată îi lezează dreptul de a fi ascultată. În consecință, ar fi necesar să se anuleze hotărârea atacată și să se trimită cauza la EUIPO pentru ca acesta să efectueze o examinare completă a articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 4 din acest regulament.

În schimb, în ceea ce privește legătura dintre articolul 7 alineatul (1) litera (a) și articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, Neoperl consideră că Tribunalul a constatat în mod întemeiat, în hotărârea atacată, că trebuie respectată o ordine în cadrul examinării acestor motive absolute de refuz, astfel încât condițiile de aplicare a primei dispoziții trebuiau examinate în prealabil.

În memoriul său în replică, EUIPO contestă argumentația Neoperl privind existența unei asemenea ordini de examinare a motivelor absolute de refuz prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, susținând în esență că nu se poate deduce din modul de redactare, din economia și din finalitatea acestei dispoziții că examinarea și aplicarea motivului de refuz prevăzut la litera (b) a acesteia presupune în mod necesar, în prealabil, examinarea și aplicarea motivului de refuz prevăzut la litera (a) a dispoziției menționate.

În memoriul său în duplică, Neoperl subliniază că, deși apreciază, la fel ca EUIPO, că hotărârea atacată încalcă articolul 72 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2017/1001 și că, prin urmare, aceasta trebuie anulată, ea consideră că litigiul nu este în întregime în stare de judecată.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că cererea de înregistrare a semnului în cauză ca marcă a Uniunii Europene a fost depusă la 1 septembrie 2016. În consecință, litigiul este guvernat, pe de o parte, de dispozițiile materiale ale Regulamentului nr. 207/2009 și, pe de altă parte, de dispozițiile procedurale ale Regulamentului 2017/1001 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 20 iunie 2024, EUIPO/Indo European Foods, C‑801/21 P, EU:C:2024:528, punctul 50 și jurisprudența citată).

De la bun început, trebuie amintit că articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 enumeră la literele (a)-(m) motivele absolute de refuz al înregistrării unui semn ca marcă a Uniunii Europene.

Chiar dacă este posibil să fie aplicate concomitent mai multe dintre aceste motive, motivele absolute de refuz enumerate la acest articol sunt autonome, fiecare dintre ele fiind independent de celelalte și necesitând o examinare separată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 aprilie 2003, Linde ș.a., C‑53/01-C‑55/01, EU:C:2003:206, punctul 67, și Hotărârea din 16 septembrie 2015, Société des Produits Nestlé, C‑215/14, EU:C:2015:604, punctul 46).

În speță, Tribunalul a dedus din compararea articolului 4 din Regulamentul nr. 207/2009, care face trimitere la condiția reprezentării grafice a semnului în cauză, cu articolul 7 din acest regulament că este necesar să se facă o distincție între termenul „semn” și termenul „marcă”. Prin urmare, la punctul 36 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat, întemeindu‑se pe punctul 46 din Hotărârea din 6 octombrie 2021, M/S. Indeutsch International/EUIPO – 135 Kirkstall (Reprezentarea unor șevroane între două linii paralele) (T‑124/20, EU:T:2021:668), că nu se poate aprecia caracterul distinctiv al unui semn, în vederea înregistrării sale ca marcă a Uniunii Europene, decât odată ce s‑a constatat că acest semn constituie o marcă, în sensul articolului 4 menționat, și anume din momentul în care s‑a constatat că poate avea o reprezentare grafică.

Desigur, articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 și litera (a) a articolului 7 alineatul (1) din acest regulament utilizează termenul „semne”, în timp ce celelalte dispoziții ale acestui articol 7 alineatul (1) utilizează fie acest termen, fie termenul „mărci”.

Cu toate acestea, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit, prin intermediul acestei distincții terminologice, să stabilească, în cadrul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, o ordine de examinare în favoarea motivului de refuz prevăzut la litera (a) a acestei dispoziții, ar fi utilizat în mod sistematic termenul „marcă” în cazul tuturor celelalte motive de refuz prevăzute la literele (b)-(m) ale acesteia. Or, acest lucru nu s‑a întâmplat, deoarece articolul 7 alineatul (1) litera (e) din acest regulament face referire la „semne”. Prin urmare, cei doi termeni trebuie considerați ca fiind utilizați în mod interschimbabil la articolul 7 alineatul (1), astfel încât utilizarea lor alternativă la literele (a) și (b) ale acestei dispoziții nu exprimă voința legiuitorului Uniunii de a acorda prioritate aplicării motivului de refuz prevăzut la această literă (a) în raport cu aplicarea celorlalte motive absolute de refuz, inclusiv în special a celui menționat la litera (b).

În plus, trebuie arătat că nu reiese din niciun alt element din textul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 că trebuie respectată vreo ordine în cadrul examinării motivelor absolute de refuz prevăzute la literele (a)-(m) ale acestei dispoziții.

Prin urmare, în cadrul examinării unei cereri de înregistrare, camera de recurs poate considera mai adecvat, în anumite cazuri, să analizeze, în primul rând, motivul de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și, în alte cazuri, motivul de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, fără ca o astfel de alegere să vicieze, printr‑o eroare de drept, decizia luată de această cameră în urma acestei examinări.

În special, atunci când un semn nu poate avea o reprezentare grafică, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 4 din acest regulament, nu este necesar să se examineze, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, dacă acest semn are un caracter distinctiv. Situația inversă este însă la fel de valabilă, întrucât, atunci când un semn nu prezintă caracter distinctiv, în sensul acestei din urmă dispoziții, este inutilă pronunțarea cu privire la aspectul dacă semnul poate avea o reprezentare grafică.

Astfel, faptul că, în decizia în litigiu, camera de recurs nu a examinat motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 înainte de a examina motivul care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din acest regulament nu constituie o încălcare a domeniului de aplicare al legii.

În consecință, la punctul 38 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a reproșat camerei de recurs că nu a examinat, în decizia în litigiu, dacă semnul în cauză poate constitui o marcă și că a considerat astfel că o asemenea examinare nu este pertinentă deoarece semnul respectiv este, în orice caz, lipsit de caracter distinctiv. Astfel, statuând în acest mod, Tribunalul a stabilit o ordine care trebuie respectată în cadrul examinării motivelor absolute de refuz prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, ordine care nu a fost însă nicidecum avută în vedere de legiuitorul Uniunii.

Rezultă că primul aspect al motivului unic trebuie admis.

Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că Tribunalul nu a indicat în mod formal în hotărârea atacată că își exercită competența de modificare, în temeiul articolului 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001. În special, în dispozitivul hotărârii atacate, Tribunalul s‑a limitat să anuleze decizia în litigiu.

Cu toate acestea, la punctele 50-58 din hotărârea atacată, într‑un subtitlu care se referă la temeinicia motivului bazat pe încălcarea domeniului de aplicare al legii, Tribunalul s‑a pronunțat el însuși cu privire la condițiile de fond ale motivului absolut de refuz care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și a constatat, în temeiul acestei dispoziții, considerând că aplicarea motivului de refuz în cauză trebuie examinată mai întâi, că semnul în cauză nu îndeplinește condițiile prevăzute de dispoziția menționată. Astfel, Tribunalul a procedat în mod implicit, dar necesar, la modificarea deciziei în litigiu.

Desigur, trebuie amintit că, potrivit articolului 72 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2017/1001, „Tribunalul are competența atât de a anula, cât și de a modifica decizia [unei camere de recurs a EUIPO]”.

Totuși, această competență de modificare recunoscută Tribunalului prin articolul 72 alineatele (2) și (3) nu are ca efect să confere acestei instanțe competența de a proceda la o apreciere cu privire la care camera de recurs nu s‑a pronunțat încă. Exercitarea competenței de modificare respective trebuie, așadar, în principiu, să fie limitată la situațiile în care Tribunalul, după ce a controlat aprecierea făcută de camera de recurs, este în măsură să determine, pe baza elementelor de fapt și de drept, astfel cum aceasta sunt stabilite, ce decizie era obligată să adopte camera de recurs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 72, și Hotărârea din 26 septembrie 2013, Centrotherm Systemtechnik/centrotherm Clean Solutions, C‑609/11 P, EU:C:2013:592, punctul 48).

Faptul că, în speță, camera de recurs nu a examinat motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 excludea posibilitatea ca Tribunalul să controleze aprecierea făcută de această cameră și, în consecință, să modifice în mod valabil decizia în litigiu în această privință. Astfel, această modificare a deciziei în litigiu punea Tribunalul în situația să aprecieze pentru prima dată fapte sau elemente de probă pe care camera de recurs nu le examinase.

După cum a arătat domnul avocat general la punctele 98 și 99 din concluzii, o asemenea exercitare de către Tribunal a competenței sale de modificare constituie o nerespectare vădită a cadrului instituțional obligatoriu în care se înscrie competența de modificare în materie de proprietate intelectuală, consacrat la articolul 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, care urmărește să asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în această materie.

Rezultă că și al doilea aspect al motivului unic trebuie admis.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, se impune admiterea motivului unic al recursului în ansamblu și, prin urmare, anularea hotărârii atacate.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

În speță, Curtea apreciază că litigiul nu este în stare de judecată, din moment ce Tribunalul nu a examinat niciunul dintre cele două motive invocate de Neoperl în fața sa, care necesită efectuarea unei aprecieri a faptelor.

În consecință, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

Întrucât litigiul este trimis Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente recursului se soluționează odată cu fondul.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

23 ianuarie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 207/2009

Regulamentul (UE) 2017/1001

Istoricul litigiului

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Procedura în fața Curții și concluziile părților în recurs

Cu privire la recurs

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la primul aspect al motivului unic

Cu privire la al doilea aspect al motivului unic

Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată