Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 11 septembrie 2025.#Republica Austria împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Articolul 107 alineatul (3) litera (c) și articolul 108 TFUE – Ajutor preconizat pentru dezvoltarea a două noi reactoare nucleare pe amplasamentul de la Paks (Ungaria) – Atribuire directă a contractului de construire – Directiva 2014/25/UE – Decizie prin care ajutorul este declarat compatibil cu piața internă sub rezerva respectării anumitor angajamente – Conformitatea ajutorului cu dreptul Uniunii, altul decât dreptul ajutoarelor de stat – Obiectul ajutorului – Modalități indisociabile de ajutor – Desfășurarea în paralel a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor – Obligația de motivare.#Cauza C-59/23 P.

Prin recursul formulat, Republica Austria solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 30 noiembrie 2022, Austria/Comisia (T‑101/18, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2022:728), prin care acesta a respins acțiunea având ca obiect anularea Deciziei (UE) 2017/2112 a Comisiei din 6 martie 2017 privind măsura/schema de ajutoare/ajutorul de stat SA.38454 – 2015/C (ex 2015/N) pe care Ungaria intenționează să o pună în aplicare pentru sprijinirea dezvoltării a două noi reactoare nucleare pe amplasamentul centralei nucleare Paks II (JO 2017, L 317, p. 45, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2004/17/CΕ a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3), intitulat „Utilizarea procedurilor deschise, restrânse și negociate”, prevedea: „Entitățile contractante pot utiliza o procedură fără o prealabilă convocare la licitație în următoarele situații: […] (c) în cazul în care, din rațiuni tehnice sau artistice sau din rațiuni privind protecția unor drepturi exclusive, contractul poate fi executat doar de către un operator economic determinat; […]”

Articolul 50 din Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CΕ (JO 2014, L 94, p. 243), intitulat „Utilizarea procedurii de negociere fără invitație prealabilă la o procedură concurențială de ofertare”, prevede: „Entitățile contractante pot utiliza o procedură de negociere fără invitație prealabilă la o procedură concurențială de ofertare în următoarele situații: […] (c) dacă lucrările, produsele sau serviciile pot fi furnizate numai de către un anumit operator economic pentru unul dintre motivele următoare: (i) scopul achiziției este crearea sau achiziționarea unei opere de artă sau reprezentații artistice unice; (ii) concurența lipsește din motive tehnice; (iii) protecția unor drepturi exclusive, inclusiv drepturile de proprietate intelectuală. Excepțiile prevăzute la punctele (ii) și (iii) se aplică numai atunci când nu există o alternativă sau un substitut rezonabil, iar absența concurenței nu este rezultatul unei restrângeri artificiale a parametrilor achiziției; […]”

Articolul 106 alineatul (1) din această directivă, intitulat „Transpunere și dispoziții tranzitorii”, prevede: „Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 18 aprilie 2016. […]”

Articolul 107 primul paragraf din directiva menționată, intitulat „Abrogare”, prevede: „Directiva 2004/17/CE se abrogă începând cu 18 aprilie 2016.”

Istoricul litigiului este expus la punctele 2-9 din hotărârea atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat după cum urmează.

La 22 mai 2015, Ungaria a notificat Comisiei Europene, cu numărul C(2017) 1486, o măsură prin care se urmărea furnizarea unei contribuții financiare pentru dezvoltarea a două noi reactoare pe amplasamentul centralei nucleare Paks (Ungaria), denumite „Paks II”, unitatea 5 și, respectiv, unitatea 6 ale acesteia (denumite în continuare cele „două noi reactoare nucleare”), în plus față de cele patru reactoare nucleare care erau deja exploatate acolo. Beneficiarul măsurii notificate era MVM Paks II Nuclear Power Plant Development Private Company Limited by Shares (denumită în continuare „societatea Paks II”), societate în care statul maghiar deținea 100 % din capital și care trebuia să devină proprietarul și societatea care urma să exploateze cele două noi reactoare nucleare.

În conformitate cu un acord interguvernamental privind cooperarea în materie de utilizare pașnică a energiei nucleare, încheiat la 14 ianuarie 2014 între Federația Rusă și Ungaria (denumit în continuare „acordul interguvernamental”), cele două state cooperează, în cadrul unui program nuclear, pentru întreținerea și continuarea dezvoltării centralei nucleare Paks. Potrivit acestui acord, Federația Rusă și Ungaria trebuiau să desemneze fiecare o organizație publică experimentată și controlată de stat, responsabilă financiar și tehnic de executarea obligațiilor sale în calitate de contractant sau de proprietar în ceea ce privește în special proiectarea, construcția și punerea în funcțiune a celor două noi reactoare nucleare. Federația Rusă a desemnat societatea Nizhny Novgorod Engineering Company Atomenergoproekt (denumită în continuare „JSC NIAEP”), o societate de capital, pentru construcția celor două noi reactoare nucleare, iar Ungaria a desemnat societatea Paks II pentru deținerea și exploatarea acestora. În acest scop, JSC NIAEP și societatea Paks II au semnat, la 9 decembrie 2014, un acord privind un contract de inginerie, de cumpărare și de construire privind reactoarele menționate.

În acordul interguvernamental, Federația Rusă s‑a angajat să acorde Ungariei un împrumut de stat pentru a finanța dezvoltarea celor două noi reactoare nucleare. Acest împrumut era reglementat de acordul interguvernamental de finanțare din 28 martie 2014 și permitea furnizarea unei linii de credit de tip „revolving” de 10 miliarde de euro a cărei utilizare era limitată exclusiv la proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a acestor două noi reactoare. Ungaria s‑a angajat să contribuie cu o sumă suplimentară de 2,5 miliarde de euro din propriul buget pentru finanțarea investiției referitoare la reactoarele menționate. Aceasta nu trebuia să transfere fondurile necesare pentru a plăti prețul de cumpărare a acelorași reactoare în conturile societății Paks II. Cea mai mare parte din aceste fonduri trebuia să fie deținută de Banca pentru Dezvoltare și Afaceri Economice Externe a Rusiei, Vnesheconombank. La finalizarea fiecărei etape, societatea Paks II trebuia să depună o cerere la această bancă pentru plata a 80 % din suma datorată direct societății JSC NIAEP. De asemenea aceasta trebuia să depună o cerere la Agenția de Administrare a Datoriilor Guvernamentale a Ungariei pentru plata restului de 20 %.

În decizia în litigiu, adoptată în urma procedurii oficiale de investigare, în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, Comisia a constatat că măsura notificată constituia un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care, sub rezerva condițiilor prevăzute la articolul 3 din această decizie, era compatibil cu piața internă, în conformitate cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. În ceea ce privește atribuirea directă a construirii celor două noi reactoare nucleare către societatea JSC NIAEP, Comisia a considerat că aceasta nu putea produce o denaturare suplimentară a concurenței și a schimburilor comerciale pe piața relevantă, și anume cea a energiei electrice, și că, prin urmare, având în vedere jurisprudența aplicabilă, nu era obligată să controleze dacă această atribuire era conformă cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice. În decizia în litigiu, Comisia a arătat că, în orice caz, o procedură distinctă a fost efectuată în această privință în temeiul articolului 258 TFUE, în care a fost examinată respectarea de către Ungaria a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice, fără ca această examinare să conducă la constatarea unei încălcări a respectivei reglementări de către acest stat membru.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 februarie 2018, Republica Austria a formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei în litigiu.

La 19 iulie 2018, au fost admise atât cererea de intervenție în procedura în fața Tribunalului formulată de Marele Ducat al Luxemburgului în susținerea concluziilor Republicii Austria, cât și cererile de intervenție formulate de Republica Cehă, de Republica Franceză, de Ungaria, de Republica Polonă, de Republica Slovacia, precum și de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în susținerea concluziilor Comisiei.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a examinat și a înlăturat toate motivele invocate de Republica Austria, cu excepția motivelor al doilea și al treilea, la care acest stat membru renunțase în ședință, și a respins astfel acțiunea.

Republica Austria solicită Curții: – anularea în tot a hotărârii atacate; – admiterea în tot a acțiunii în primă instanță având ca obiect anularea deciziei în litigiu și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Marele Ducat al Luxemburgului solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – admiterea în tot a cererii de anulare a deciziei în litigiu introduse în primă instanță și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Republicii Austria la plata cheltuielilor de judecată.

Republica Cehă solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Republicii Austria la plata cheltuielilor de judecată.

Republica Franceză, Ungaria și, în esență, Republica Polonă solicită Curții respingerea recursului.

Printr‑un înscris depus la grefa Curții la 13 martie 2025, Ungaria a solicitat să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, ea arată în esență că nu este de acord cu unele dintre aprecierile care figurează în concluziile doamnei avocate generale. În special, Ungaria contestă aprecierile referitoare la întinderea obligației care îi revine Comisiei de a examina, în cadrul unei proceduri precum cea care a condus la adoptarea deciziei în litigiu, dacă o măsură de ajutor este compatibilă cu dispoziții ale dreptului Uniunii, altele decât cele în materie de ajutoare de stat, în special atunci când Comisia a efectuat deja o astfel de examinare în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în privința statului membru în cauză.

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food ș.a.,C‑638/19 P, EU:C:2022:50, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food ș.a.,C‑638/19 P, EU:C:2022:50, punctul 56, precum și jurisprudența citată).

Desigur, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții.

În speță, Curtea consideră totuși, după ascultarea avocatului general, că dispune, la finalul fazei scrise a procedurii și al ședinței de audiere a pledoariilor care a avut loc în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se pronunța în prezenta cauză. Ea arată că, în orice caz, cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii formulată de Ungaria, care se concentrează în esență pe chestiuni de drept deja dezbătute în cadrul fazei scrise a procedurii și în ședința de audiere a pledoariilor, nu evidențiază niciun fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care urmează să o pronunțe în cauza menționată.

În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

În susținerea recursului formulat, Republica Austria invocă patru motive, întemeiate, primul, pe eroarea de drept pe care Tribunalul a săvârșit‑o concluzionând că lipsa unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice pentru construirea noilor reactoare nu determina nelegalitatea deciziei în litigiu, al doilea, pe o eroare de drept privind controlul caracterului proporțional al măsurii de ajutor în cauză, al treilea, pe eroarea de drept săvârșită de Tribunal în ceea ce privește problema existenței unei denaturări disproporționate a concurenței, precum și pe problema consolidării și/sau a creării unei poziții dominante pe piață și, al patrulea, pe o eroare de drept privind determinarea elementelor constitutive ale ajutorului în cauză.

Primul motiv de recurs vizează punctele 27-50 și 196-203 din hotărârea atacată.

În primul rând, acest motiv este îndreptat împotriva respingerii de către Tribunal a primului motiv al acțiunii introduse în primă instanță, prin care Republica Austria a susținut că decizia în litigiu era afectată de nelegalitate ca urmare a faptului că construirea celor două noi reactoare nucleare, „modalitate indisociabilă”, în opinia sa, de obiectul ajutorului în cauză, fusese încredințată societății JSC NIAEP fără organizarea unei proceduri de cerere de ofertă, cu încălcarea reglementării Uniunii în materie de achiziții publice.

În această privință, este necesar să se arate că, la punctele 25-50 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat în esență, pe de o parte, că, în considerentele (279)-(287) ale deciziei în litigiu, Comisia s‑a întemeiat în mod justificat, cu titlu principal, pe principiul conform căruia era obligată să respecte coerența dintre dreptul ajutoarelor de stat și dispozițiile care reglementează alte domenii ale dreptului Uniunii numai în ceea ce privește modalitățile ajutorului în cauză atât de indisolubil legate de obiectul ajutorului încât este imposibil să fie apreciate în mod izolat. Referindu‑se la Hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia (C‑594/18 P, EU:C:2020:742), invocată de Republica Austria, Tribunalul a constatat, mai întâi, că nicio încălcare a unor dispoziții ale dreptului Uniunii ca urmare a activității promovate prin ajutorul în cauză, și anume producția de energie nucleară, nu a fost invocată în fața sa. În continuare, potrivit Tribunalului, nu se putea deduce nicio consecință din faptul că, în acea hotărâre, Curtea nu a examinat existența unei legături indisolubile între modalitățile ajutorului în cauză și ajutorul propriu‑zis, din moment ce, în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, încălcarea principiilor dreptului Uniunii invocată ar fi decurs din însuși obiectul ajutorului menționat, și anume dezvoltarea unei centrale de producție de energie electrică de origine nucleară. În sfârșit, potrivit Tribunalului, din hotărâre nu reieșea că Curtea a înțeles să extindă întinderea controlului ce revenea Comisiei în materie, întrucât impunerea unei obligații de control, independent de existența unei astfel de legături indisolubile, ar fi fost contrară atât normelor și garanțiilor procedurale proprii diverselor proceduri specifice altor domenii ale dreptului Uniunii, cât și principiului autonomiei procedurilor administrative și a căilor de atac. Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a arătat, la punctul 34 din hotărârea atacată, că Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a apreciat că era necesar să își limiteze controlul, în cadrul unei proceduri desfășurate în temeiul articolului 108 TFUE, la măsura de ajutor în cauză în sine, precum și la modalitățile care prezentau o legătură indisolubilă cu aceasta.

Pe de altă parte, Tribunalul a statuat, la punctul 35 din hotărârea atacată, că Republica Austria a susținut în mod eronat că constituia o „modalitate indisociabilă” de obiectul ajutorului în cauză atribuirea directă a construirii celor două noi reactoare nucleare către JSC NIAEP pentru motivul că o procedură concurențială de ofertare ar fi putut conduce la un ajutor total diferit, în special în ceea ce privește cuantumul și structura acestuia din urmă. În această privință, după ce a precizat că ajutorul în cauză consta în punerea la dispoziție cu titlu gratuit a două noi reactoare nucleare în favoarea societății Paks II în scopul exploatării lor, Tribunalul a considerat, la punctul 36 din hotărârea atacată, că problema dacă atribuirea contractului de construire a acestor două noi reactoare nucleare ar fi trebuit să facă obiectul unei proceduri de cerere de ofertă privea fabricarea și aprovizionarea bunului care urma să fie pus la dispoziție cu titlu gratuit și se situa, astfel, în amonte față de măsura de ajutor propriu‑zisă, astfel încât decizia de atribuire a contractului de dezvoltare și de construire a celor două noi reactoare nucleare nu constituia o modalitate a ajutorului însuși.

În această privință, Tribunalul a statuat la punctul 37 din hotărârea atacată că desfășurarea unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice și eventuala recurgere la o altă întreprindere pentru construirea celor două noi reactoare nu ar fi modificat în mod nefavorabil nici obiectul ajutorului în cauză, și anume punerea la dispoziție cu titlu gratuit a două noi reactoare în vederea exploatării lor, nici beneficiarul acestui ajutor, și anume societatea Paks II. Pe de altă parte, o încălcare a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice nu poate produce efecte decât asupra pieței lucrărilor de construire de centrale nucleare și, prin urmare, nu poate avea consecințe asupra pieței vizate de obiectul măsurii de ajutor în cauză, și anume piața energiei electrice.

În ceea ce privește în special influența lipsei unei proceduri de cerere de ofertă publică asupra cuantumului acestui ajutor, Tribunalul a considerat, la punctul 38 din hotărârea atacată, că nu s‑a demonstrat că alți ofertanți ar fi putut furniza două reactoare din sfera tehnologiei în cauză „în condiții mai bune sau la un preț inferior”. Astfel, chiar în ipoteza în care recurgerea la o astfel de procedură de cerere de ofertă ar fi putut modifica cuantumul ajutorului în cauză, această împrejurare nu ar fi avut în sine nicio consecință asupra avantajului pe care acest ajutor îl constituia pentru beneficiarul său, dat fiind că acest avantaj ar fi constat în punerea la dispoziție gratuită a două noi reactoare nucleare în vederea exploatării lor. În consecință, potrivit Tribunalului, o majorare sau o diminuare a cuantumului ajutorului în cauză nu ar fi afectat nici ajutorul propriu‑zis, nici efectul său anticoncurențial.

În al doilea rând, primul motiv de recurs este îndreptat împotriva respingerii de către Tribunal a primului aspect al celui de al zecelea motiv al acțiunii în primă instanță, întemeiat pe o motivare insuficientă a deciziei în litigiu în ceea ce privește compatibilitatea ajutorului cu alte dispoziții ale dreptului Uniunii. În special, Republica Austria a susținut la Tribunal că Comisia nu a prezentat în mod adecvat motivele pentru care nu a constatat o încălcare a reglementării Uniunii în materia contractelor de achiziții publice ca urmare a atribuirii directe a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare, care ar constitui o modalitate indisociabilă de obiectul ajutorului în cauză. Tribunalul a statuat în această privință, la punctele 197 și 198 din hotărârea atacată, că Comisia explicase, cu titlu principal, în considerentele (280)-(284) ale deciziei în litigiu că, în lipsa unei legături indisolubile dintre eventuala încălcare a Directivei 2014/25 și obiectul ajutorului în cauză, compatibilitatea acestuia din urmă cu piața internă nu poate fi afectată de această încălcare. Prin urmare, potrivit Tribunalului, Comisia nu era obligată să arate în decizia în litigiu motivele pentru care erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 50 litera (c) din Directiva 2014/25.

În al treilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 40 și 43 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, în considerentul (285) al deciziei în litigiu, Comisia arătase, în orice caz, că evaluase respectarea de către Ungaria a Directivei 2014/25 în cadrul unei proceduri distincte, și anume procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, cu referința NIF 2015/4231-32 (denumită în continuare „procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015”), la finalul căreia concluzionase că procedurile prevăzute de această directivă nu se aplicau atribuirii lucrărilor de construire a celor două noi reactoare nucleare, în temeiul articolului 50 litera (c) din aceasta.

Examinând în esență aceste motive suplimentare ale deciziei în litigiu, Tribunalul a statuat, la punctul 41 din hotărârea atacată, că în mod întemeiat Comisia considerase că putea face trimitere la aprecierea sa efectuată în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015, în interesul coerenței rezultatelor examinării compatibilității ajutorului în cauză și a acestei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 42 din hotărârea atacată, Comisia a considerat mai precis, în urma unei analize aprofundate, că atribuirea directă către JSC NIAEP a lucrărilor de construire a celor două noi reactoare nucleare putea fi efectuată fără o procedură concurențială de ofertare prealabilă, dat fiind că, din motive tehnice, nu ar fi existat concurență și, prin urmare, articolul 50 litera (c) punctul (ii) din Directiva 2014/25 era relevant. În această privință, potrivit punctelor 43-46 din hotărârea atacată, Comisia a depus la Tribunal, în urma unei măsuri de organizare a procedurii, documente din care, potrivit acestuia din urmă, trebuia să se deducă faptul că Ungaria se angajase să urmeze proceduri concurențiale de ofertare pentru majoritatea celorlalte părți ale proiectului în cauză, în mod transparent și cu respectarea principiilor de bază ale tratamentului egal și nediscriminării. Astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 45 din hotărârea atacată, potrivit declarațiilor Comisiei din ședința de la Tribunal, acest angajament al Ungariei s‑ar reflecta în considerentul (372) al deciziei în litigiu, care ar trebui interpretat în coroborare cu considerentul (285) al acesteia.

Pe de altă parte, la punctul 47 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că nu se poate accepta ca, în procedura referitoare la compatibilitatea ajutorului cu piața internă, să fie repuse în discuție toate deciziile adoptate anterior și care au făcut deja obiectul unei proceduri distincte, reglementată de norme specifice în sensul Hotărârii din 15 iunie 1993, Matra/Comisia (C‑225/91, EU:C:1993:239, punctul 44), și diferite de cele aplicabile în materia ajutoarelor de stat. Principiul securității juridice s‑ar opune reexaminării de către Comisie a atribuirii unui contract de construire în cadrul unei proceduri de ajutor de stat, în condițiile în care aceasta nu dispune de informații noi în raport cu cele de care dispunea la momentul la care a decis să închidă o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor desfășurată anterior. Or, potrivit Comisiei, aceasta era situația la momentul adoptării deciziei în litigiu în ceea ce privește examinarea respectării de către Ungaria a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice în cadrul atribuirii contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare pe amplasamentul centralei Paks.

În ceea ce privește argumentul Republicii Austria că o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu poate aduce atingere aprecierii unei eventuale încălcări a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice în cadrul unei proceduri de ajutor de stat, întrucât o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor este guvernată de principiul oportunității, Tribunalul a considerat, la punctul 48 din hotărârea atacată, că acest argument era lipsit de relevanță, dat fiind că Comisia inițiase efectiv această ultimă procedură în care efectuase o analiză a motivelor tehnice pe care se întemeia Ungaria și la finalul căreia concluzionase că erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 50 litera (c) din Directiva 2014/25. În plus, rezultatul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015 ar fi fost calificat drept „concluzie preliminară” în considerentul (285) al deciziei în litigiu numai ca urmare a posibilității de a deschide în orice moment o nouă procedură de aceeași natură pe baza unor noi informații.

Primul motiv de recurs cuprinde trei aspecte, dintre care primele două trebuie examinate împreună.

În cadrul primului aspect al primului motiv de recurs, Republica Austria, susținută de Marele Ducat al Luxemburgului, reproșează, mai întâi, în esență Tribunalului că a operat, în special la punctele 27 și 201 din hotărârea atacată, o distincție „artificială” între construirea celor două noi reactoare nucleare și punerea lor la dispoziție cu titlu gratuit în favoarea societății Paks II, acesta nereținând ca obiect al măsurii de ajutor în cauză decât această punere la dispoziție. Mai precis, Republica Austria consideră că măsurile care contribuie la obiectul ajutorului în cauză trebuie să fie luate în considerare în ansamblul lor. „Distincția strictă” efectuată de Tribunal între punerea la dispoziție cu titlu gratuit a celor două noi reactoare nucleare și resursele pe care Ungaria le‑a consacrat acestora s‑ar dovedi astfel eronată. În continuare, referindu‑se în special la punctele 2, 65, 73 și 188 din hotărârea atacată, Republica Austria arată, desigur, în mod formal, în cuprinsul celui de al doilea motiv de recurs, dar în cadrul unei argumentații care ține în esență tot de primul motiv de recurs, că Tribunalul nu a furnizat o singură descriere, ci mai multe descrieri ale măsurii de ajutor în discuție în această hotărâre.

Pe de altă parte, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că, prin Hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia (C‑594/18 P, EU:C:2020:742), Curtea nu a intenționat să extindă întinderea controlului la care este obligată Comisia în cadrul unei proceduri precum procedura de ajutor în cauză.

Comisia consideră că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept în această privință și arată că Republica Austria confundă, în mod eronat, obiectul ajutorului în cauză cu modalitățile acestuia. Invocând în special Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a. (C‑284/21 P, EU:C:2023:58), ea amintește că modalitățile unui ajutor nu trebuie să fie apreciate în cadrul unei proceduri precum procedura de ajutor în discuție decât atunci când sunt atât de indisolubil legate de obiectul ajutorului în cauză încât ar fi imposibil să fie apreciate în mod izolat. Potrivit Comisiei, în speță, Tribunalul a operat în mod corect o distincție între, pe de o parte, ajutorul în cauză și obiectul său și, pe de altă parte, modalitățile acestui ajutor și a considerat în mod întemeiat, la punctul 36 din hotărârea atacată, că o procedură de cerere de ofertă referitoare la piața de dezvoltare și de construire a două reactoare nucleare se situa în amonte față de măsura de ajutor propriu‑zisă, și anume „punerea la dispoziție cu titlu gratuit a două noi reactoare nucleare în favoarea societății Paks II în scopul exploatării lor”, și nu constituia deci o modalitate a ajutorului în cauză însuși.

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat în mod întemeiat că desfășurarea unei proceduri de atribuire a unor contracte de achiziții publice și eventuala recurgere la o altă întreprindere pentru construirea celor două noi reactoare nucleare nu a modificat nici obiectul, nici beneficiarul ajutorului în cauză. Chiar presupunând că ar fi existat o încălcare a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice, ceea ce nu ar fi cazul, efectele acesteia s‑ar fi limitat la piața lucrărilor de construire a centralelor nucleare și nu ar avea consecințe asupra pieței energiei electrice, vizată de măsura de ajutor în cauză. De asemenea, presupunând că cuantumul ajutorului în cauză ar fi putut fi afectat de atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare, nefiind nici acesta cazul, Comisia susține că, în orice caz, a efectuat în mod diligent propria apreciere cu privire la proporționalitatea măsurii în cauză, ținând seama de toate elementele relevante.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Republica Austria susține, mai întâi, în esență că, în mod contrar celor arătate de Tribunal în special la punctele 35-39 din hotărârea atacată, atribuirea contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare prezenta o legătură directă cu măsura de ajutor în cauză. Ea invocă în această privință obiectivul care vizează garantarea unei concurențe echitabile și nedenaturate pe piața internă, comună dreptului achizițiilor publice și dreptului ajutoarelor de stat. În continuare, Republica Austria arată că, în realitate, punerea la dispoziție a celor două noi reactoare nucleare și împrumutul acordat Ungariei de Federația Rusă aveau o legătură extrem de strânsă, întrucât autoritățile ruse și maghiare au conceput și au pus în aplicare operațiunea în cauză ca un „proces global”, astfel cum ar reieși din acordul interguvernamental.

Tot în cadrul primului motiv de recurs, făcând trimitere, cu privire la acest aspect, la argumentele sale formulate în al doilea motiv de recurs, Republica Austria subliniază în plus că încălcarea normelor de drept al achizițiilor publice se repercutează asupra ajutorului însuși și, mai precis, asupra proporționalității și a cuantumului acestui ajutor. Aceasta explică, pe de altă parte, că o procedură concurențială de ofertare în conformitate cu dispozițiile dreptului atribuirii contractelor de achiziții publice ar fi putut conduce la un ajutor total diferit în ceea ce privește în special cuantumul și structura, în sensul că o ofertă mai avantajoasă pentru construirea celor două noi reactoare nucleare ar fi redus în mod direct cuantumul ajutorului în cauză.

În acest sens, Republica Austria contestă punctele 36 și 38 din hotărârea atacată, sub aspectul că Tribunalul a concluzionat că o majorare sau o diminuare a cuantumului ajutorului în cauză nu ar conduce la o modificare a ajutorului propriu‑zis și nici la o modificare a efectului concurențial al acestuia. Dacă, în cadrul unei proceduri concurențiale de ofertare, ar fi putut fi depusă și declarată câștigătoare o ofertă mai avantajoasă, sprijinul în cauză ar fi putut fi diferit din punctul de vedere al cuantumului și al structurii. Astfel, în lipsa unei proceduri concurențiale de ofertare, nu se poate garanta că ajutorul în cauză este în mod real proporțional, și anume limitat la minimul necesar.

Comisia amintește că, din Hotărârea din 22 martie 1977, Iannelli & Volpi (74/76, EU:C:1977:51), reiese că sunt indisolubil legate de obiectul unui ajutor doar modalitățile care nu pot fi apreciate în mod separat. Or, în speță, problema conformității ajutorului în cauză cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice ar putea fi apreciată separat și a fost de altfel apreciată în procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015.

În ceea ce privește argumentul Republicii Austria întemeiat pe acordul interguvernamental (a se vedea punctul 42 din prezenta hotărâre), Comisia arată în continuare că acest argument este invocat pentru prima dată în cadrul recursului și că este, prin urmare, inadmisibil.

Pe de altă parte, Comisia arată că nici posibilitatea ca cuantumul și structura ajutorului în cauză să fi putut fi diferite în cazul în care s‑ar fi desfășurat o procedură concurențială de ofertare nu este un element relevant, întrucât controlul proporționalității ajutorului în cauză nu ar fi condus la un rezultat diferit. Astfel cum ar reieși din cuprinsul punctului 38 din hotărârea atacată, deoarece obiectul acestui ajutor constă în punerea la dispoziție gratuită a două noi reactoare nucleare, o majorare sau o diminuare a cuantumului acestuia nu ar conduce, în sine, la o apreciere diferită.

În ședința de la Curte, Comisia a arătat că valoarea investiției care a făcut obiectul măsurii de ajutor în cauză era de 12,5 miliarde de euro, din care 10 miliarde de euro reprezentând un credit acordat de Federația Rusă pe baza acordului interguvernamental, iar 2,5 miliarde de euro, fonduri proprii ale Ungariei. Aceasta a afirmat că un operator economic de pe piață nu ar fi obținut suficient profit prin intermediul unei astfel de investiții, înainte de a concluziona că, fără ajutorul Ungariei, proiectul în cauză nu ar fi fost pus în aplicare și că, în consecință, acest stat membru trebuia să investească o sumă de 12,5 miliarde de euro. În această privință, ca răspuns la o întrebare a Curții, Comisia a confirmat că această din urmă sumă corespundea costului construirii celor două noi reactoare nucleare, precum și anumitor investiții legate de exploatarea acestora din urmă de către societatea Paks II.

Republica Franceză susține în esență că, prin argumentația sa privind atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare ca modalitate indisociabilă de ajutorul în cauză, Republica Austria urmărește în realitate să conteste aprecierea situației de fapt și a elementelor de probă efectuată de Tribunal. Or, o astfel de apreciere nu ar constitui, mai puțin în cazul unei denaturări, o chestiune de drept supusă, ca atare, controlului Curții în cadrul unui recurs.

Prin intermediul primului și al celui de al doilea aspect ale primului motiv de recurs, Republica Austria urmărește să conteste analiza expusă la punctele 35-38 din hotărârea atacată dat fiind că, la finalul acestei analize, Tribunalul a validat concluzia formulată, cu titlu principal, în considerentul (284) al deciziei în litigiu, potrivit căreia, în absența unei legături indisolubile între eventuala încălcare a dreptului Uniunii în materie de achiziții publice și obiectul ajutorului, evaluarea compatibilității ajutorului poate să nu fie afectată de această încălcare.

Republica Austria susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, pe de o parte, prin faptul că a exclus construirea celor două noi reactoare nucleare din definiția obiectului măsurii de ajutor în cauză și, pe de altă parte, prin faptul că a validat concluzia Comisiei potrivit căreia atribuirea directă a contractului pentru această construcție nu constituia o modalitate a acestui ajutor indisociabilă de obiectul lui.

În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura prevăzută la articolul 108 TFUE nu trebuie niciodată să conducă la un rezultat care ar fi contrar dispozițiilor specifice ale tratatului. Astfel, un ajutor de stat care, în sine sau prin unele dintre modalitățile sale, încalcă dispoziții sau principii generale ale dreptului Uniunii nu poate fi declarat compatibil cu piața internă (Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a.,C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctul 96 și jurisprudența citată).

Astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 33 din concluzii, reiese, așadar, din jurisprudența Curții că Comisia trebuie să țină seama de încălcarea altor dispoziții ale dreptului Uniunii decât cele în materie de ajutoare de stat în cazul în care o asemenea încălcare decurge din activitatea economică finanțată, din ajutor sau din obiectul său ca atare ori din modalitățile indisolubil legate de obiectul ajutorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 1977, Iannelli & Volpi, 74/76, EU:C:1977:51, punctul 14, și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a.,C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctele 98 și 103, precum și jurisprudența citată).

Astfel, atunci când modalitățile unui ajutor sunt atât de indisolubil legate de obiectul ajutorului încât nu ar fi posibil să fie apreciate în mod izolat, efectul lor asupra compatibilității sau a incompatibilității ajutorului în ansamblul său trebuie în mod necesar să fie apreciat în cadrul procedurii prevăzute la articolul 108 TFUE (Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a.,C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctul 97, precum și jurisprudența citată). Asemenea modalități țin, așadar, de elementele pe care Comisia este chemată să le examineze, precum și, dacă este cazul, să le aprobe, astfel încât, dacă ele conduc la o încălcare a unor dispoziții sau principii generale ale dreptului Uniunii, o decizie adoptată de Comisie prin care se autorizează același ajutor ar fi în mod necesar afectată de nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a.,C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctul 99).

În această privință, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 30 din hotărârea atacată, că nu se poate deduce din Hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia (C‑594/18 P, EU:C:2020:742), că Curtea a intenționat să‑și abandoneze jurisprudența potrivit căreia trebuie să se facă o distincție între modalitățile care prezintă o legătură indisolubilă cu obiectul ajutorului și cele care nu prezintă o astfel de legătură și că era deci necesar să se înlăture argumentele aferente ale Republicii Austria. Desigur, Curtea nu s‑a referit, în Hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia (C‑594/18 P, EU:C:2020:742), la jurisprudența sa privind modalitățile indisociabile de un ajutor sau de obiectul acestuia. Totuși, acest lucru este generat de faptul că, în cauza în care s‑a pronunțat această ultimă hotărâre, singurul element în litigiu era o pretinsă încălcare a dreptului Uniunii care decurgea din însăși activitatea economică pe care ajutorul în discuție în această cauză viza să o finanțeze și, prin urmare, nu putea fi disociată de obiectul acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a.,C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctul 98).

Trebuie să se verifice mai întâi dacă Tribunalul a definit corect obiectul ajutorului în cauză la punctul 36 din hotărârea atacată în sensul că ar consta doar în „punerea la dispoziție cu titlu gratuit a două noi reactoare nucleare în favoarea societății Paks II în scopul exploatării lor”, excluzând astfel din acest obiect construirea lor.

În ceea ce privește, cu titlu introductiv, admisibilitatea argumentației îndreptate împotriva punctului 36 din hotărârea atacată, este necesar să se arate, pe de o parte, că, deși, în conformitate cu articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, recursul nu poate modifica obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului, un recurent are totuși dreptul să formuleze recurs invocând în fața Curții motive și argumente derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste temeinicia în drept a acesteia (a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2024, Aeris Invest/Comisia și SRB, C‑535/22 P, EU:C:2024:819, punctul 146 și jurisprudența citată). Prin urmare, contrar celor susținute de Republica Franceză în duplică, Republica Austria are dreptul de a invoca, pentru prima dată în stadiul recursului, o argumentație îndreptată împotriva delimitării de către Tribunal a obiectului ajutorului în cauză, efectuată la punctul 36 din hotărârea atacată.

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, în cazul unui recurs, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Competența de control a Curții asupra constatărilor de fapt realizate de Tribunal se întinde, așadar, în special la denaturarea situației de fapt, și anume la inexactitatea materială a acestor constatări, care rezultă din elementele dosarului, la denaturarea elementelor de probă, la calificarea juridică a acestora și la problema dacă normele în materia sarcinii și administrării probelor au fost respectate (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2024, Comisia/Irlanda,C‑465/20 P, EU:C:2024:724, punctele 168 și 169, precum și jurisprudența citată). Or, în speță, prin argumentația sa privind delimitarea obiectului măsurii de ajutor în cauză efectuată de Tribunal, Republica Austria contestă nu constatarea situației de fapt de către Tribunal, ci calificarea juridică de către acesta a acestei situații de fapt.

În ceea ce privește fondul aprecierii de la punctul 36 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat pe premisa amintită la punctul 56 din prezenta hotărâre pentru a considera că „[p]roblema dacă atribuirea contractului de construire a acestor două reactoare ar fi trebuit să facă obiectul unei proceduri de cerere de ofertă privește fabricarea și aprovizionarea bunului care va fi pus la dispoziție cu titlu gratuit și se situează, astfel, în amonte față de măsura de ajutor propriu‑zisă”, înainte de a concluziona că, „[a]stfel, decizia de atribuire a contractului de dezvoltare și de construire a celor două reactoare [nucleare] noi nu [constituia] o modalitate a ajutorului însuși”.

Or, nu se poate exclude din obiectul măsurii de ajutor în cauză o operațiune ale cărei elemente esențiale rezultă din notificarea acestei măsuri și care face parte integrantă din aceasta, întrucât constituie un element necesar pentru realizarea măsurii menționate și, prin urmare, pentru îndeplinirea obiectivului său.

În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 2 din hotărârea atacată, obiectivul ajutorului avut în vedere de Ungaria era susținerea activității de producere a energiei nucleare, obiectiv care era urmărit prin intermediul unui proiect ce viza, potrivit chiar titlului notificării măsurii de ajutor în cauză, „dezvoltarea a două noi reactoare nucleare”. Din cuprinsul punctelor 5 și 6 din hotărârea atacată reiese de asemenea că, potrivit acordului interguvernamental, dezvoltarea acestor două noi reactoare nucleare includea proiectarea și construirea lor, operațiune ale cărei elemente esențiale, și anume în special identitatea constructorului și specificațiile tehnice ale celor două noi reactoare nucleare menționate, rezultau din notificarea măsurii de ajutor în cauză.

În plus, în considerentul (9) al deciziei în litigiu, citat la punctul 116 din hotărârea atacată, se arată, la punctul 2.1, intitulat „Descrierea proiectului”, că „[m]ăsura constă în dezvoltarea în Ungaria a două noi reactoare nucleare […], a căror construcție este finanțată integral de statul maghiar în beneficiul entității Paks II […], care va deține și va exploata noile reactoare”. În același context, în considerentele (324)-(328) ale acestei decizii, măsura de ajutor notificată este descrisă de Comisie drept un „instrument adecvat pentru construirea celor două noi reactoare” prin care se atinge „obiectivul de interes comun de promovare a energiei nucleare”.

În ceea ce privește cuantumul ajutorului în cauză, din cuprinsul punctului 188 din hotărârea atacată, care reia indicațiile ce figurează în considerentul (15) al deciziei menționate, reiese că acest ajutor „[includea] o linie de credit de tip «revolving» în valoare de 10 miliarde de euro și o sumă suplimentară de 2,5 miliarde de euro plătită de statul maghiar”. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 7 din această hotărâre, această linie de credit era, potrivit acordului interguvernamental, furnizată prin împrumutul acordat Ungariei de Federația Rusă, iar utilizarea sa era limitată exclusiv la proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a celor două noi reactoare nucleare. În sfârșit, astfel cum s‑a arătat la punctul 48 din prezenta hotărâre, Comisia a confirmat în ședință că suma investită de Ungaria în proiectul în cauză corespundea în special costului construirii acestor două noi reactoare nucleare.

Prin urmare, trebuie să se constate că, întrucât construirea reactoarelor menționate era, pe de o parte, un element necesar pentru îndeplinirea obiectivului urmărit de măsura notificată în cauză și, pe de altă parte, o operațiune finanțată, cel puțin indirect, cu ajutorul resurselor Ungariei, ea făcea parte integrantă din măsura de ajutor notificată de acest stat membru și, prin urmare, nu putea fi exclusă de Tribunal în mod valabil din obiectul aceleiași măsuri.

Prin urmare, afirmația Tribunalului de la punctul 36 din hotărârea atacată, potrivit căreia singurul obiect al acestui ajutor era „punerea la dispoziție cu titlu gratuit a două noi reactoare nucleare în favoarea societății Paks II în scopul exploatării lor”, rezultă dintr‑o calificare juridică eronată a situației de fapt relevante.

În aceste condiții, trebuie să se verifice în continuare dacă, în pofida erorii în calificarea juridică a situației de fapt, constatată la punctul 65 din prezenta hotărâre, Tribunalul a confirmat în mod întemeiat, la punctul 39 din hotărârea atacată, concluzia formulată cu titlu principal în decizia în litigiu, potrivit căreia atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare, și anume atribuirea acestui contract societății JSC NIAEP fără o procedură de cerere de ofertă publică, nu constituia o modalitate indisociabilă de obiectul ajutorului menționat, în sensul jurisprudenței citate la punctul 54 din prezenta hotărâre.

Astfel, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în ipoteza în care motivele unei decizii a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acestei hotărâri apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o asemenea încălcare nu este de natură să determine anularea hotărârii menționate și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor (Hotărârea din 14 decembrie 2023, Comisia/Amazon.com ș.a.,C‑457/21 P, EU:C:2023:985, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

În această privință, atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare constituia în mod necesar o modalitate legată de obiectul ajutorului în cauză, din moment ce, astfel cum s‑a constatat la punctul 64 din prezenta hotărâre, construirea făcea parte integrantă din măsura în cauză astfel cum a fost notificată de Ungaria și care viza punerea la dispoziție cu titlu gratuit a celor două noi reactoare în favoarea societății Paks II.

Cu toate acestea, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 48 din concluzii, trebuie să se examineze și dacă această modalitate poate fi considerată atât de indisolubil legată de obiectul ajutorului în cauză încât Comisia era obligată să includă, la examinarea compatibilității acestui ajutor cu piața internă, o apreciere a conformității acestei modalități cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice.

Astfel cum s‑a amintit la punctul 54 din prezenta hotărâre, trebuie să fie apreciate de Comisie în procedura prevăzută la articolul 108 TFUE modalitățile indisociabile de obiectul unui ajutor, și anume cele care sunt atât de indisolubil legate de acest obiect încât nu ar fi posibil să fie apreciate în mod izolat, astfel încât efectul lor asupra compatibilității sau a incompatibilității acestui ajutor în ansamblul său cu piața internă trebuie în mod necesar să fie apreciat în cadrul acestei proceduri.

În schimb, nu constituie modalități indisociabile de obiectul unui ajutor modalitățile care, deși fac parte din măsura de ajutor în cauză, nu sunt necesare în mod concret pentru realizarea obiectului său sau pentru funcționarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 1977, Iannelli & Volpi, 74/76, EU:C:1977:5, punctul 14, și Hotărârea din 2 mai 2019, A‑Fonds, C‑598/17, EU:C:2019:352, punctul 47 și jurisprudența citată). Astfel, Curtea a statuat că nu constituie modalități indisociabile ale unei măsuri de ajutor măsurile legate, desigur, în fapt, dar distincte din punct de vedere juridic, adoptate de statul membru în cauză (Ordonanța din 14 decembrie 2023, CAPA ș.a./Comisia,C‑742/21 P, EU:C:2023:1000, punctul 93, precum și jurisprudența citată).

În speță, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 39 din hotărârea atacată, atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare constituie o modalitate indisociabilă de obiectul măsurii de ajutor, notificată de Ungaria Comisiei, care urmărea dezvoltarea acestor reactoare în vederea punerii lor la dispoziție cu titlu gratuit în favoarea societății Paks II. Într‑adevăr, așa cum reiese din constatările realizate de Tribunal la punctele 6-8 din hotărârea atacată, modalitatea constând într‑o asemenea atribuire era indispensabilă realizării obiectului ajutorului astfel definit.

Potrivit acestor constatări, Federația Rusă s‑a angajat să acorde Ungariei un împrumut pentru a finanța dezvoltarea celor două noi reactoare nucleare ale centralei nucleare Paks, a căror construire urma să fie realizată de societatea JSC NIAEP, desemnată de Federația Rusă, cu precizarea că cea mai mare parte a fondurilor necesare acestei dezvoltări trebuia să fie deținută de Banca pentru Dezvoltare și Afaceri Economice Externe a Rusiei și că aceasta din urmă trebuia, la cererea societății Paks II, să efectueze plăți în favoarea societății JSC NIAEP pentru fiecare etapă de construcție a acestor reactoare considerată îndeplinită. Acest împrumut consta astfel într‑o linie de credit de tip „revolving” de 10 miliarde de euro a cărei utilizare era limitată exclusiv la proiectarea, construirea acestor noi reactoare și punerea lor în funcțiune. În plus, se prevedea că suma suplimentară de 2,5 miliarde de euro provenită din bugetul propriu al Ungariei, necesară pentru finanțarea dezvoltării menționate, trebuia de asemenea să fie plătită direct către societatea JSC NIAEP la cererea societății Paks II, în acest caz de către Agenția de Administrare a Datoriilor Guvernamentale a acestui stat membru.

Or, această formulă de finanțare, care era destinată în mod specific dezvoltării noilor reactoare în scopul punerii lor la dispoziție cu titlu gratuit în favoarea societății Paks II și care prevedea o eliberare treptată a fondurilor în favoarea societății JSC NIAEP pe măsura avansării lucrărilor de construcție a celor două noi reactoare nucleare în cauză confirmă faptul că atribuirea directă a contractului de construire a acestor reactoare acestei din urmă societăți era indisolubil legată de punerea la dispoziție menționată.

Rezultă că, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 52 din prezenta hotărâre, o eventuală încălcare, prin această modalitate indisociabilă a măsurii de ajutor în cauză, a unor dispoziții sau principii generale ale dreptului Uniunii, precum reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice, era susceptibilă să împiedice ca această măsură să fie declarată compatibilă cu piața internă, în cadrul unei proceduri desfășurate în temeiul articolului 108 TFUE.

O analiză a conformității atribuirii directe a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare cu această reglementare se impunea cu atât mai mult cu cât organizarea unei proceduri de cerere de ofertă deschise, imparțiale și necondiționate în vederea atribuirii unui contract privind construirea unei infrastructuri poate avea, astfel cum arată în mod întemeiat Republica Austria, o incidență în special asupra costului investiției necesare pentru această construcție și asupra proprietăților acestei infrastructuri și, prin urmare, asupra întinderii avantajului eventual acordat unei întreprinderi sau unui grup de întreprinderi pe această cale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland ș.a./Comisia,C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, EU:C:2013:682, punctul 94, Hotărârea din 7 martie 2018, SNCF Mobilités/Comisia,C‑127/16 P, EU:C:2018:165, punctul 140, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Volotea și easyJet/Comisia, C‑331/20 P și C‑343/20 P, EU:C:2022:886, punctul 126 și jurisprudența citată).

Desigur, reiese din jurisprudența Curții că nu revine Comisiei sarcina de a cerceta, din proprie inițiativă și în lipsa oricărui indiciu în acest sens, toate informațiile care ar putea prezenta o legătură cu cauza cu care este sesizată, chiar dacă astfel de informații s‑ar afla în domeniul public (Hotărârea din 5 septembrie 2024, Slovenia/Comisia,C‑447/22 P, EU:C:2024:678, punctul 56 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, în speță, astfel cum reiese din considerentele (279)-(287) ale deciziei în litigiu, la care face trimitere punctul 25 din hotărârea atacată, problema compatibilității atribuirii directe a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice fusese ridicată de numeroase părți interesate în cursul procedurii care a condus la adoptarea deciziei în litigiu.

Prin urmare, trebuie să se constate în primul rând că Tribunalul a statuat în mod eronat la punctul 38 din hotărârea atacată că Comisia putea considera în mod întemeiat că legalitatea deciziei în litigiu nu depindea de respectarea de către Ungaria a normelor Uniunii în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, deoarece, chiar și în ipoteza în care recurgerea la o procedură de cerere de ofertă ar fi putut modifica cuantumul ajutorului, această împrejurare nu ar fi avut în sine nicio consecință asupra avantajului pe care acest ajutor îl constituia pentru beneficiarul său, întrucât consta în punerea la dispoziție gratuită a două noi reactoare nucleare în favoarea societății Paks II, în vederea exploatării lor. O asemenea constatare este astfel incompatibilă cu împrejurarea că modalitatea constituită de atribuirea directă a contractului de construire a acestor reactoare era indisolubil legată de această punere la dispoziție și trebuia deci inclusă în examinarea compatibilității măsurii de ajutor în cauză cu piața internă, în cadrul procedurii desfășurate în temeiul articolului 108 TFUE.

În al doilea rând, este de asemenea viciată de eroare constatarea Tribunalului de la punctul 37 din hotărârea atacată că „o încălcare a normelor privind achizițiile publice ar produce efecte numai asupra pieței lucrărilor de construire de centrale nucleare și nu poate avea consecințe asupra pieței vizate de obiectul măsurii de ajutor”. Într‑adevăr, o condiție precum cea astfel formulată la acel punct din hotărârea atacată nu reiese nicidecum din jurisprudența citată la punctul 52 din prezenta hotărâre. Așa cum a amintit doamna avocată generală la punctul 56 din concluzii, din jurisprudența Curții reiese că, atunci când Comisia apreciază dacă un ajutor avut în vedere îndeplinește condiția prevăzută la articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE de a nu modifica în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într‑o măsură care contravine interesului comun, aceasta trebuie să țină seama de efectele negative pe care acest ajutor le poate avea asupra concurenței și asupra schimburilor comerciale dintre statele membre în general (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia,C‑594/18 P, EU:C:2020:742, punctul 101).

Prin urmare, nu se poate exclude că încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii susceptibilă să producă o denaturare a concurenței pe o piață diferită, dar legată de cea vizată de măsura de ajutor notificată, trebuie să fie luată în considerare de Comisie la examinarea compatibilității ei cu piața internă. Aceasta este situația în speță a unei eventuale denaturări a concurenței care putea rezulta, pe piața construirii de centrale nucleare, din atribuirea contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare pe amplasamentul centralei Paks cu încălcarea reglementării Uniunii în materie de achiziții publice, din moment ce această atribuire constituia o modalitate indisociabilă de obiectul măsurii de ajutor în cauză.

Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese că, având în vedere concluzia formulată cu titlu principal de Comisie în decizia în litigiu că nu avea obligația să examineze dacă atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare era conformă cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând, pe de o parte, la punctul 36 din hotărârea atacată, că obiectul măsurii de ajutor în cauză nu includea construirea acestor două noi reactoare și, pe de altă parte, la punctul 39 din hotărârea atacată, că în mod întemeiat Comisia apreciase că atribuirea contractului de construire a acestor două noi reactoare nucleare nu constituia o modalitate a acestui ajutor care prezenta o legătură indisolubilă cu acesta.

În consecință, primul și al doilea aspect ale primului motiv de recurs trebuie admise.

Cu toate acestea, trebuie analizat și al treilea aspect al acestui prim motiv, prin care Republica Austria contestă examinarea de către Tribunal a concluziei formulate cu titlu suplimentar de Comisie, potrivit căreia, în esență, atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare nu determina oricum nicio încălcare a Directivei 2014/25.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs, Republica Austria, susținută de Marele Ducat al Luxemburgului, contestă punctele 40-50 din hotărârea atacată, în special punctul 41 în care Tribunalul a arătat în esență că, și dacă s‑ar considera că atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare putea fi calificată drept o modalitate indisociabilă de măsura de ajutor în cauză sau de obiectul acesteia, Comisia considerase în mod întemeiat, în considerentul (285) al deciziei în litigiu, că putea face trimitere, cu titlu suplimentar, la aprecierea sa efectuată în această privință în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015. Republica Austria precizează că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 40 din hotărârea atacată, Comisia a arătat că, în orice caz, respectarea de către Ungaria a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice fusese apreciată în cadrul acestei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, a cărei concluzie preliminară a fost că procedurile prevăzute de Directiva 2014/25 nu se aplicau atribuirii acestui contract de construire în temeiul articolului 50 litera (c) din această directivă.

Potrivit Republicii Austria, o simplă trimitere la o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor fără caracter public încheiată, și anume procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015, nu constituie o motivare suficientă, cu atât mai mult cu cât observații privind posibila încălcare a dreptului achizițiilor publice fuseseră prezentate Comisiei înainte de adoptarea deciziei în litigiu. Această constatare este confirmată de faptul că Tribunalul a trebuit să solicite Comisiei, printr‑o măsură de organizare a procedurii, să furnizeze documentele relevante cu privire la procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015, fără de care nu putea stabili dacă avusese loc o încălcare a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice.

Pe de altă parte, Republica Austria susține că excepția prevăzută la articolul 50 litera (c) punctul (ii) din Directiva 2014/25 trebuie interpretată în mod strict. Or, ar fi probabil ca cerințele tehnice ale proiectului în cauză, care s‑ar concentra pe aspectele legate de siguranță, să fi fost artificial circumscrise modelului de construcție rusesc pentru a obține o finanțare rusă.

În această privință, Republica Austria arată că, în mod contrar celor arătate de Tribunal la punctul 38 din hotărârea atacată, nu avea sarcina de a demonstra că alți ofertanți ar fi putut furniza cele două noi reactoare nucleare „în condiții mai bune sau la un preț inferior”.

În sfârșit, Republica Austria susține că nici principiul autorității de lucru judecat, nici cel al securității juridice nu se opun ca o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor încheiată să fie redeschisă în orice moment. Astfel, în opinia sa, în cazul în care Comisia ar fi concluzionat în speță, în cadrul aprecierii sale privind măsura de ajutor în cauză, că ar fi existat o încălcare a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice, nimic nu ar fi împiedicat‑o să inițieze împotriva Ungariei o nouă procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Comisia susține că Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 41 din hotărârea atacată că aceasta se putea întemeia pe o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor încheiată. Din elementele de probă depuse la Tribunal în urma unei măsuri de organizare a procedurii, reiese că atribuirea directă a construirii celor două noi reactoare nucleare pentru motive tehnice conform articolului 50 litera (c) din Directiva 2014/25 era justificată „pentru părțile esențiale ale proiectului”. Comisia subliniază că, pentru a ajunge la o soluție satisfăcătoare, Ungaria și‑a exprimat de asemenea disponibilitatea de a acționa în mod transparent „în privința majorității celorlalte părți ale proiectului”. Acest angajament i‑a „permis Comisiei să închidă procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor”. Pe de altă parte, examinarea conformității cu dreptul Uniunii a atribuirii directe a construirii acestor două noi reactoare în cadrul procedurii care a condus la adoptarea deciziei în litigiu, deși fusese efectuată deja în procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, a afectat utilizarea eficientă a resurselor Comisiei.

Potrivit Comisiei, decizia Ungariei în materie constituie o „decizie strategică suverană a statului membru”, pe care nu avea niciun motiv să o conteste. Această decizie s‑ar baza și pe experiența dobândită anterior cu constructorul în cauză și, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 46 din hotărârea atacată, Centrul Comun de Cercetare (JRC) al Comisiei și experții Direcției Generale (DG) Energie a acesteia au confirmat singularitatea tehnică a reactorului VVER 1200 produs de acest constructor și ales de Ungaria. De altfel, întrucât nu exista decât un singur contractant pentru părțile esențiale ale proiectului, se justifica atribuirea integrală a contractului în cauză constructorului menționat.

Comisia susține că nu este suficient ca Republica Austria să evoce o încălcare a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice, dat fiind în special că, în speță, „o evaluare a contractului a arătat că niciun alt furnizor nu era disponibil”. Prin urmare, Tribunalul nu ar fi solicitat Republicii Austria să furnizeze o „probă imposibilă”, ci s‑a limitat să constate, la punctul 64 din hotărârea atacată, că, în împrejurările speței, revenea acestui stat membru sarcina de a prezenta elemente care să arate că exista o altă soluție pentru construirea acestor două noi reactoare.

De altfel, elementele de probă pe care Comisia le‑a depus la Tribunal în legătură cu procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015 (a se vedea punctul 34 din prezenta hotărâre) au demonstrat în mod clar că atribuirea directă a construirii reactoarelor menționate se justifica pentru părțile esențiale ale proiectului în cauză. Potrivit Comisiei, Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 47 din hotărârea atacată că ar fi fost contrar principiului securității juridice să se adopte, în decizia în litigiu, o poziție contrară celei susținute de Comisie în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015.

În sfârșit, în ședința de la Curte, Comisia a afirmat că, la momentul atribuirii în anul 2014, societatea JSC NIAEP era singurul furnizor disponibil al tehnologiei nucleare respective și că această tehnologie era cea mai adecvată, ba chiar singura pentru realizarea proiectului în cauză. Ea a explicat că nicio altă tehnologie nu putea îndeplini cerințele caietelor de sarcini tehnice în legătură cu cei 2400 de megawați adecvați pentru piața maghiară și că acesta era motivul pentru care cele două noi reactoare nucleare trebuiau să fie considerate ca făcând parte din obiectul ajutorului în cauză. În plus, Curtea ar trebui să efectueze aprecierea sa în raport cu situația pieței de construire a reactoarelor nucleare din anul 2017. La acel moment, numai reactoarele din sfera tehnologiei menționate ar fi fost adaptate pentru amplasamentul centralei Paks, fie și numai din motive de securitate.

Republica Franceză arată că, dat fiind că Republica Austria invocă o nemotivare a deciziei în litigiu, argumentația sa este inadmisibilă, întrucât nu a invocat‑o la Tribunal. În această privință, Comisia susține în duplică că Republica Austria nici măcar nu susține că punctul 40 și următoarele din hotărârea atacată, referitoare la procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015, sunt afectate de nemotivare. Republica Polonă arată că orice argumentație a Republicii Austria vizând contestarea constatărilor de fapt efectuate de Tribunal în ceea ce privește procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015 este inadmisibilă.

În orice caz, Republica Franceză consideră că, în ceea ce privește respectarea de către Ungaria a Directivei 2014/25, Comisia a motivat corespunzător cerințelor legale decizia în litigiu. În măsura în care motivele corespunzătoare fuseseră formulate „cu titlu complet suplimentar”, Comisia a avut posibilitatea să adopte o motivare limitată, fără a încălca articolul 296 TFUE, conciliind în același timp cerința motivării cu caracterul confidențial în principiu al elementelor din cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor încheiate. În această privință, Republica Polonă arată că, având în vedere sensibilitatea informațiilor aferente, Republica Austria nu se putea aștepta în mod rezonabil ca acestea să fie făcute publice.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs, Republica Austria reproșează Tribunalului, pe de o parte, că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că Comisia motivase corespunzător cerințelor legale concluzia sa formulată cu titlu suplimentar în considerentul (285) al deciziei în litigiu. În acel considerent, Comisia a arătat în esență că, chiar presupunând că era obligată să examineze compatibilitatea atribuirii directe a construcției celor două noi reactoare nucleare cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice, nu a existat o încălcare a Directivei 2014/25, întrucât această atribuire directă intra în domeniul de aplicare al articolului 50 litera (c) din aceasta din urmă.

Pe de altă parte, Republica Austria invocă o serie de argumente îndreptate împotriva constatării Comisiei în ceea ce privește inexistența unei încălcări a Directivei 2014/25.

În ceea ce privește argumentele invocate în special de Republica Franceză cu privire la admisibilitatea criticii întemeiate pe lipsa constatării nemotivării deciziei în litigiu, este suficient să se arate, pe de o parte, că, prin intermediul primului aspect al celui de al zecelea motiv al acțiunii introduse pe rolul Tribunalului, Republica Austria a invocat o nemotivare a deciziei în litigiu. De altfel, reiese fără ambiguitate din cuprinsul punctului 41 din hotărârea atacată că Republica Austria a contestat de asemenea în mod expres la Tribunal faptul că Comisia a făcut cu titlu suplimentar trimitere, în considerentul (285) al deciziei în litigiu, la aprecierea pe care a efectuat‑o în procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015.

În orice caz, o nemotivare ce ține de încălcarea normelor fundamentale de procedură constituie un motiv de ordine publică a cărui examinare poate avea loc în orice stadiu al procedurii, chiar dacă partea care îl invocă s‑a abținut de la acest lucru în fața Tribunalului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX ș.a., C‑341/06 P și C‑342/06 P,EU:C:2008:375, punctele 48-50, precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminarea Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 57).

Prin urmare, critica întemeiată pe lipsa constatării nemotivării deciziei în litigiu, invocată în al treilea aspect al primului motiv de recurs, este admisibilă.

În ceea ce privește temeinicia argumentației prezentate în cadrul acestui al treilea aspect, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu. Motivarea impusă la acest articol trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis acest act, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. În această privință, nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul menționat trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice ce reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2024, Comisia/Irlanda ș.a.,C‑465/20 P, EU:C:2024:724, punctele 389, 391 și 392, precum și jurisprudența citată).

În lumina acestei jurisprudențe trebuie analizat dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat în esență că concluzia formulată cu titlu suplimentar în considerentul (285) al deciziei în litigiu era motivată corespunzător cerințelor legale prin trimiterea din cuprinsul acestuia la procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015.

Trebuie amintit că, prin acest considerent, Comisia s‑a limitat să afirme că „respectarea de către Ungaria a Directivei [2014/25] [fusese] examinată de către Comisie în cadrul unei proceduri separate, în care concluzia preliminară stabilită pe baza informațiilor disponibile [era] că procedurile prevăzute în [această] [d]irectivă […] nu ar fi aplicabile încredințării lucrărilor de construcție a celor două reactoare în baza articolului 50 litera (c) din directiva menționată”.

Desigur, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 70 din concluzii, o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și o procedură desfășurată în temeiul articolului 108 TFUE se pot cumula în cazul în care o măsură de stat intră în același timp în domeniul de aplicare al dispozițiilor în materie de ajutoare de stat și al altor dispoziții ale tratatului.

Cu toate acestea, trebuie amintit de asemenea că Curtea a statuat că Comisia nu are competența de a stabili în mod definitiv, în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, drepturile și obligațiile unui stat membru sau de a‑i oferi garanții privind compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui anumit comportament, dat fiind că, potrivit articolului 260 alineatul (1) TFUE, Curtea este singura competentă să constate că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Prin urmare, încheierea de către Comisie a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru, care constituie o exercitare a puterii sale discreționare de apreciere, asupra căreia, pe de altă parte, Curtea nu poate exercita un control jurisdicțional, nu poate fi determinantă în scopul aprecierii conformității cu dreptul Uniunii a reglementării sau a măsurii naționale care a făcut obiectul acestei proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Tecno*37, C‑242/23, EU:C:2024:831, punctele 29, 32 și 33, precum și jurisprudența citată).

Astfel, în speță, desigur, nimic nu a împiedicat Comisia să se refere, în decizia în litigiu, la procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015 și în special la concluziile pe care le‑a tras la finalul aprecierilor efectuate cu această ocazie, ținând seama eventual de informații sau de elemente care i‑ar fi putut parveni după încheierea acestei proceduri și înainte de adoptarea deciziei în litigiu.

În schimb, având în vedere jurisprudența citată la punctul 105 din prezenta hotărâre, o simplă referire la o asemenea procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și la dispoziția care ar fi, potrivit Comisiei, aplicabilă în speță, fără nicio indicație cu privire la celelalte elemente concrete luate în considerare de această instituție și la metodologia pe baza căreia aceasta a ajuns la concluzia sa, nu poate îndeplini cerințele articolului 296 TFUE.

Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 103 din prezenta hotărâre, motivele expuse de Comisie în considerentul (285) al deciziei în litigiu nu cuprind niciun element de natură să evidențieze în mod clar și neechivoc raționamentul acestei instituții care i‑a permis să ajungă la constatarea că atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare pe amplasamentul centralei Paks era conformă cu Directiva 2014/25.

De aici nu se poate deduce nici motivul pentru care Comisia s‑a întemeiat pe această directivă în decizia în litigiu, în condițiile în care, în conformitate cu articolul 106 alineatul (1) și cu articolul 107 primul paragraf din directiva menționată, termenul de transpunere a acesteia era 18 aprilie 2016, iar Directiva 2004/17 nu a fost abrogată decât de la această dată. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât Comisia, întrebată în această privință de Curte în ședință, a declarat că Directiva 2004/17 era aplicabilă ratione temporis în speță.

În orice caz, chiar presupunând că Tribunalul ar fi ținut seama, în cadrul aprecierii sale, nu numai de considerentul (285) al deciziei în litigiu, ci și de considerentul (372) al acesteia, astfel cum a solicitat Comisia să procedeze (a se vedea punctul 34 din prezenta hotărâre), trebuie să se constate că nici acest ultim considerent nu evidențiază elemente justificative precum cele menționate la punctele 108 și 109 din prezenta hotărâre. Astfel, considerentul (372) al deciziei menționate se regăsește în partea acesteia consacrată posibilelor efecte ale exploatării în paralel a reactoarelor nucleare existente pe amplasamentul centralei Paks și a celor două noi reactoare nucleare. Deși se precizează că ar fi prima dată când tehnologia aleasă pentru construirea celor două noi reactoare nucleare era utilizată în Europa și că „partea care nu face obiectul derogărilor din punct de vedere tehnic a proiectului [trebuia] achiziționată în conformitate cu cerințele UE în materie de achiziții publice”, aceste elemente sunt menționate în observațiile Ungariei fără să fi fost validate în mod expres de Comisie.

Pe de altă parte, în ceea ce privește elementele, menționate la punctul 34 din prezenta hotărâre, obținute în urma unei măsuri de organizare a procedurii de care Tribunalul a ținut seama la punctele 42-46 din hotărârea atacată, precum și cele, menționate la punctul 93 din prezenta hotărâre, la care s‑a referit Comisia în ședința în fața Curții, este suficient să se amintească că faptul că Comisia a furnizat, în cursul judecății, atât în fața Tribunalului, cât și în fața Curții, astfel de elemente, susceptibile, dacă este cazul, să motiveze decizia în litigiu, nu poate compensa insuficiența motivării inițiale a acestei decizii. Astfel, cu excepția unor împrejurări excepționale, motivarea nu poate fi explicată pentru prima dată și a posteriori în fața instanței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 mai 2023, Comisia/Sopra Steria Benelux și Unisys Belgium, C‑101/22 P, EU:C:2023:396, punctul 88, precum și jurisprudența citată). Or, astfel de împrejurări nu reies nici din hotărârea atacată, nici din dosarul dedus judecății Curții.

În aceste condiții, este necesar să se constate că, la punctul 48 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, săvârșind o eroare de drept, că, în speță, Comisia s‑a întemeiat în mod justificat, cu titlu suplimentar, pe rezultatul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015.

Pe de altă parte, este necesar să se arate că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cele în care au fost pronunțate Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Ryanair și Airport Marketing Services (C‑758/21 P, EU:C:2023:917), precum și Hotărârea din 23 ianuarie 2025, Neos/Ryanair și Comisia (C‑490/23 P, EU:C:2025:32).

Astfel, desigur, la punctul 97 din Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Ryanair și Airport Marketing Services (C‑758/21 P, EU:C:2023:917), Curtea a afirmat că, într‑o procedură întemeiată pe articolul 108 TFUE, Comisia își putea îndeplini obligația de motivare fără a fi necesar să răspundă la argumentele unor părți interesate, altele decât statul membru în cauză, în măsura în care reieșea, cel puțin implicit din decizia în litigiu în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, că ea considera că argumentația pe care aceste părți o invocaseră în fața sa nu putea fi reținută. Cu toate acestea, astfel cum se poate deduce din cuprinsul punctelor 92 și 93 din hotărârea menționată, părțile menționate fuseseră destinatare ale unor documente care le-au fost notificate de către Comisie din care trebuiau să poată deduce elementele cu privire la care au reproșat Comisiei că nu le‑a indicat în mod specific în cuprinsul deciziei.

Or, nu aceasta este situația în speță, dat fiind că nu s‑a stabilit că ansamblul elementelor procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor susceptibile să compenseze insuficiențele considerentului (285) al deciziei în litigiu în această privință erau publice sau, cel puțin, accesibile persoanelor interesate care au participat la procedura desfășurată de Comisie în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

Prezenta cauză nu poate fi comparată nici cu cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 ianuarie 2025, Neos/Ryanair și Comisia (C‑490/23 P, EU:C:2025:32). Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 35 și 51 din acea hotărâre, Curtea a aplicat în aceasta din urmă jurisprudența potrivit căreia o decizie de a nu ridica obiecții cu privire la o măsură de ajutor în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, adoptată, pe de altă parte, în termene scurte, trebuie să conțină numai motivele pentru care Comisia consideră că nu se află în prezența unor dificultăți serioase de apreciere a compatibilității ajutorului vizat cu piața internă. În orice caz, această jurisprudență nu poate fi transpusă în speță, din moment ce decizia în litigiu nu a fost adoptată la finalul fazei preliminare de examinare prevăzute la articolul 108 alineatul (3) TFUE.

În plus, argumentația Republicii Franceze expusă la punctul 95 din prezenta hotărâre, prin care susține în esență că Comisia, atunci când se referă la o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor încheiată, este obligată să respecte principiul confidențialității, ceea ce ar putea justifica faptul că o motivare succintă în această privință poate îndeplini cerințele articolului 296 TFUE, nu poate fi admisă. Astfel, în această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței, deși o decizie a Comisiei în materie de ajutoare de stat poate, în raport cu o asemenea obligație, să fie suficient motivată fără a cuprinde toate elementele pe care se întemeiază raționamentul acestei instituții, ea trebuie totuși să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției menționate, precum și metodologia utilizată de aceasta, astfel încât să permită persoanelor interesate să cunoască justificările deciziei adoptate, iar instanței Uniunii să își exercite controlul în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Landesbank Baden‑Württemberg și SRB, C‑584/20 P și C‑621/20 P, EU:C:2021:601, punctul 111, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, este necesar să se admită al treilea aspect al primului motiv de recurs, având în vedere că se reproșează Tribunalului faptul că nu a constatat nemotivarea deciziei în litigiu.

Din toate cele ce precedă rezultă, pe de o parte, că Tribunalul a considerat, ca urmare a unei erori de drept, că, în decizia în litigiu, Comisia se putea întemeia pe motivele expuse de această instituție cu titlu principal, potrivit cărora nu era obligată, în speță, să examineze compatibilitatea atribuirii directe a construirii celor două noi reactoare nucleare cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice. Pe de altă parte, Tribunalul a considerat, tot în urma săvârșirii unei erori de drept, că Comisia motivase corespunzător cerințelor legale concluzia sa formulată cu titlu suplimentar în considerentul (285) al deciziei în litigiu.

În consecință, întrucât primul motiv de recurs trebuie admis, se impune anularea hotărârii atacate, fără a fi necesar să se examineze celelalte critici invocate în cadrul acestui prim motiv și celelalte motive de recurs.

În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

În speță, litigiul este în stare de judecată, Curtea dispunând de elementele necesare pentru a soluționa în mod definitiv acțiunea introdusă de Republica Austria.

Astfel, din cuprinsul punctelor 78-81, 112, 118 și 119 din prezenta hotărâre reiese că decizia în litigiu este viciată, pe de o parte, de o eroare de drept în ceea ce privește afirmația Comisiei că această instituție nu era obligată să verifice în speță dacă atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare era conformă cu reglementarea Uniunii în materie de achiziții publice și, pe de altă parte, de nemotivare prin faptul că instituția menționată a considerat că putea, în orice caz, să se limiteze la o simplă trimitere la procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din anul 2015 pentru a‑și justifica concluzia formulată cu titlu suplimentar potrivit căreia nu avusese loc o încălcare a acestei reglementări ca urmare a acestei atribuiri directe.

Rezultă că este necesar să se admită, pe de o parte, primul motiv al acțiunii introduse la Tribunal, întemeiat în esență pe faptul că, în decizia în litigiu, Comisia nu a examinat dacă atribuirea directă a contractului de construire a celor două noi reactoare nucleare ducea la o încălcare a reglementării Uniunii în materie de achiziții publice, precum și pe faptul că există o nemotivare a concluziei sale formulate în această privință cu titlu suplimentar și, pe de altă parte, primul aspect al celui de al zecelea motiv al acestei acțiuni, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare în temeiul articolului 296 alineatul (2) TFUE, și, prin urmare, să se anuleze decizia în litigiu în totalitate, fără a fi necesar să se examineze celelalte critici invocate în cadrul acestui al zecelea motiv și nici celelalte motive ale acțiunii menționate.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest Regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât Comisia a căzut în pretenții, iar Republica Austria a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea Comisiei la suportarea, pe lângă a propriilor cheltuieli de judecată, a celor efectuate de acest stat membru, aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

În conformitate cu articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Republica Cehă, Republica Franceză, Marele Ducat al Luxemburgului, Ungaria și Republica Polonă vor suporta propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

În sfârșit, în temeiul articolului 184 alineatul (4) din același Regulament de procedură, în cazul în care un intervenient în primă instanță nu a formulat el însuși recurs, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în procedura de recurs decât dacă a participat la faza scrisă sau la faza orală a procedurii în fața Curții. Având în vedere această dispoziție, trebuie să se decidă că Republica Slovacă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord vor suporta propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

11 septembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre