Concluziile avocatului general N. Emiliou prezentate la 18 septembrie 2025.###

Articolul 56 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) permite statelor membre să formuleze recurs în fața Curții împotriva deciziilor Tribunalului prin care se finalizează judecata, chiar dacă acestea nu au intervenit în procedura care s‑a aflat pe rolul Tribunalului. Totuși, acest drept este supus unei singure rezerve: acesta nu se aplică litigiilor „între Uniune și agenții săi”. În consecință, în astfel de litigii, un stat membru nu poate formula recurs împotriva unei hotărâri prin care s‑a finalizat judecata decât dacă a intervenit în procedura care s‑a aflat pe rolul Tribunalului.

Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Stockdale/Consiliul ș.a. (denumită în continuare „hotărârea atacată”) privind un litigiu între Consiliul Uniunii Europene și un particular (domnul Robert Stockdale), care a fost angajat în baza unor contracte pe durată determinată succesive de Reprezentantul Special al Uniunii Europene (denumit în continuare „RSUE”) în Bosnia și Herțegovina ( 2 ).

Regatul Spaniei a formulat o cerere de intervenție în procedura care s‑a aflat pe rolul Tribunalului și care a condus la adoptarea hotărârii atacate. Cu toate acestea, hotărârea atacată a fost pronunțată înainte ca instanța menționată să fi pronunțat o decizie de admitere sau de respingere a cererii de intervenție a acestui stat membru.

La cererea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra aspectului procedural dacă recursul introdus de acest stat membru trebuie considerat ca fiind formulat într‑un „litigiu între Uniune și agenții săi” și, prin urmare, ca fiind inadmisibil în temeiul articolului 56 al treilea paragraf din statut.

Potrivit articolului 56 din statut: „Deciziile Tribunalului prin care se finalizează judecata, prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu, prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate pot fi atacate cu recurs la Curtea de Justiție în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate. Recursul poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte […]. Cu excepția litigiilor între Uniune și agenții săi, recursul poate fi introdus, de asemenea, de statele membre și de instituțiile Uniunii care nu au intervenit în litigiul înaintat Tribunalului. În acest caz, statele membre și instituțiile se află într‑o poziție identică cu cea a statelor membre sau a instituțiilor care intervin în primă instanță.”

Potrivit articolului 1 din Decizia (PESC) 2019/1340 a Consiliului din 8 august 2019 de numire a Reprezentantului Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina: „Domnul Johann SATTLER este numit prin prezenta decizie în calitatea de Reprezentant Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina pentru perioada 1 septembrie 2019-31 august 2021. Consiliul poate decide ca mandatul RSUE să se încheie mai devreme, pe baza unei evaluări din partea Comitetului politic și de securitate (COPS) și a unei propuneri din partea Înaltului Reprezentant al Uniunii [Europene] pentru afaceri externe și politica de securitate (ÎR).”

Potrivit articolului 4 din această decizie: „(1) RSUE răspunde de executarea mandatului, acționând sub autoritatea ÎR. (2) COPS menține o legătură privilegiată cu RSUE și este principalul punct de contact al RSUE cu Consiliul. COPS furnizează RSUE orientări strategice și îndrumare politică în cadrul mandatului său, fără a aduce atingere competențelor ÎR. (3) RSUE își desfășoară activitatea în strânsă coordonare cu Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) și cu departamentele relevante ale acestuia.”

Articolul 6 din această decizie, intitulat „Constituirea și componența echipei”, prevede: „(1) În limitele mandatului RSUE și ale mijloacelor financiare puse la dispoziție, RSUE răspunde de constituirea unei echipe. Echipa are cunoștințele de specialitate necesare în ceea ce privește chestiuni de politică specifice, conform mandatului. RSUE informează cu promptitudine Consiliul și Comisia [Europeană] cu privire la componența echipei. (2) Statele membre, instituțiile Uniunii și SEAE pot propune detașarea de personal care să lucreze cu RSUE. Remunerarea personalului detașat respectiv este asigurată de statul membru, de instituția Uniunii în cauză ori de SEAE, după caz. Experții detașați de statele membre pe lângă instituțiile Uniunii sau SEAE pot, de asemenea, să fie repartizați să lucreze cu RSUE. Membrii personalului contractual internațional trebuie să fie resortisanți ai unui stat membru. (3) Toți membrii personalului detașat rămân sub autoritatea administrativă a statului membru care i‑a detașat, a instituției Uniunii care i‑a detașat ori a SEAE și își duc la îndeplinire sarcinile și acționează în interesul mandatului RSUE.”

Istoricul litigiului este prezentat în detaliu în hotărârea atacată ( 3 ). Împrejurările de fapt relevante pentru prezentele concluzii pot fi rezumate după cum urmează.

Domnul Stockdale este un resortisant al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord care a ocupat funcția de șef al finanțelor și al administrației pe lângă RSUE în Bosnia și Herțegovina.

În temeiul articolului 33 TUE, la 11 martie 2002, Consiliul a adoptat o decizie privind numirea unui RSUE în Bosnia și Herțegovina ( 4 ). Ulterior, Consiliul a adoptat diverse acte succesive prin care a numit, fără întrerupere, un RSUE în Bosnia și Herțegovina pentru un mandat pe durată determinată.

La data introducerii acțiunii în discuție (și anume 29 decembrie 2020), RSUE în Bosnia și Herțegovina fusese numit pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2019 și 31 august 2021 ( 5 ).

În perioada 15 februarie 2006-1 martie 2007, domnul Stockdale a fost angajat pe baza unui contract pe durată determinată (CDD) încheiat cu RSUE pentru o perioadă care nu depășea durata mandatului RSUE.

Începând cu 1 martie 2007, acesta a încheiat 16 CDD‑uri succesive cu RSUE. Ultimul CDD încheiat de domnul Stockdale (denumit în continuare „contractul în cauză”) prevedea, la articolul 5, o durată cuprinsă între 1 septembrie 2019 și 31 august 2021.

Domnul Stockdale a semnat de asemenea 13 contracte tripartite cu Comisia și cu RSUE, care îl desemnau ca șef de birou interimar. Aceste contracte prevedeau că, în caz de deces, de demisie, de accident sau de boală a RSUE care îl împiedică să își exercite funcțiile sau de încetare a acordului de finanțare încheiat între Comisie și acest RSUE, domnul Stockdale va deveni responsabil cu gestionarea fondurilor alocate respectivului RSUE. Ultimul contract de acest tip a fost semnat de domnul Stockdale la 7 octombrie 2019.

La 24 ianuarie 2020, reprezentanții Uniunii și ai Regatului Unit au semnat Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice ( 6 ) (denumit în continuare „Acordul privind retragerea Regatului Unit”).

La 1 februarie 2020, Acordul privind retragerea Regatului Unit a intrat în vigoare în temeiul articolului 185 din acesta. Acest acord prevedea, la articolul 126, o perioadă de tranziție care începea la data intrării în vigoare a acordului și se încheia la 31 decembrie 2020 (denumită în continuare „perioada de tranziție”), în cursul căreia, în temeiul articolului 127 alineatul (6), trimiterea la „statele membre” în dreptul Uniunii trebuia interpretată ca incluzând Regatul Unit.

La 24 iunie 2020, domnul Stockdale a adresat o scrisoare RSUE pentru a se informa cu privire la drepturile sale și pentru a se plânge de o discriminare în ipoteza în care postul său ar fi considerat în cele din urmă excedentar în cazul transferului biroului RSUE în Bosnia și Herțegovina către delegația Uniunii în acest stat și, prin urmare, către SEAE.

La 7 iulie 2020, RSUE a transmis cererea domnului Stockdale directoarei Serviciului instrumente de politică externă al Comisiei, arătând că domnul Stockdale ridică o problemă cu privire la condițiile sale de încadrare în muncă, în special în perspectiva unei probabile rezilieri a contractului în cauză în urma retragerii Regatului Unit din Uniune. O șefă de unitate a serviciului menționat a răspuns, la 13 iulie 2020, că acest serviciu nu este responsabil cu resursele umane în ceea ce privește personalul PESC (politica externă și de securitate comună) și a recomandat RSUE să consulte SEAE în această privință. Aceasta a subliniat de asemenea că, în măsura în care cererea domnului Stockdale privea aspecte financiare, domnului Stockdale nu îi putea fi plătită nicio indemnizație de concediere sau contribuție la pensie, în conformitate cu clauzele contractului în cauză.

La 15 septembrie 2020, RSUE s‑a adresat SEAE transmițându‑i scrisoarea reclamantului din 24 iunie 2020.

La 28 septembrie 2020, domnul Stockdale s‑a adresat în scris RSUE pentru a‑i solicita să obțină mai multe informații cu privire la posibilitățile sale de a‑și păstra postul ocupat în acel moment după încheierea perioadei de tranziție. După ce RSUE a contactat Serviciul instrumente de politică externă al Comisiei, directoarea acestuia i‑a răspuns, la 2 octombrie 2020, că nu este prevăzută nicio excepție pentru resortisanții Regatului Unit și că contractele acestora se vor încheia la 31 decembrie 2020.

La data de 17 noiembrie 2020, RSUE a adoptat o decizie de reziliere cu preaviz prin care a pus capăt contractului în cauză, decizia intrând în vigoare la 31 decembrie 2020 (denumită în continuare „decizia de reziliere”). Astfel cum arată Tribunalul la punctul 34 din hotărârea atacată, decizia de reziliere era motivată de împrejurarea că, din cauza retragerii Regatului Unit din Uniune, reclamantul nu mai deținea cetățenia unui stat membru. Aceasta însemna – potrivit RSUE în Bosnia și Herțegovina – că nu mai putea fi menținut în cadrul personalului său.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 decembrie 2020, domnul Stockdale a introdus o acțiune împotriva Consiliului, a Comisiei, a SEAE și a RSUE în Bosnia și Herțegovina prin care a solicitat: în primul rând, declararea nelegalității deciziei de reziliere, în al doilea rând, obligarea pârâtelor la plata sumei de 10000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a respectivei decizii și, în al treilea rând, reintegrarea sa în funcția deținută anterior sau, în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata sumei de 393850,08 euro pentru repararea prejudiciului material rezultat din decizia de reziliere (denumit în continuare „primul capăt de cerere”).

Domnul Stockdale a invocat de asemenea alte trei capete de cerere, dintre care ultimul a fost formulat „cu titlu subsidiar”. Cu toate acestea, în scopul prezentului recurs, numai primul capăt de cerere este pertinent.

Prin memorii separate depuse la grefa Tribunalului la 11 mai 2021 de Comisie și de Consiliu, la 12 mai 2021 de SEAE și, respectiv, la 30 iunie 2021 de RSUE în Bosnia și Herțegovina, aceste părți au ridicat excepții de inadmisibilitate și de necompetență, susținând în special că decizia de reziliere și pretinsele nereguli invocate de domnul Stockdale nu le erau imputabile.

La 30 august 2021, domnul Stockdale și‑a prezentat observațiile cu privire la excepțiile de inadmisibilitate și de necompetență, solicitând respingerea acestora.

Tribunalul a decis, în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, să se pronunțe asupra chestiunilor de competență și de admisibilitate cu privire la toate capetele de cerere înainte de a examina fondul cauzei.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis în parte excepțiile de inadmisibilitate și de necompetență invocate de pârâte.

În special, în ceea ce privește primul capăt de cerere, Tribunalul s‑a declarat competent, atât în temeiul articolului 263 TFUE, în ceea ce privește cererea de control jurisdicțional al legalității deciziei de reziliere, care a fost adoptată de o entitate a Uniunii instituită în temeiul tratatelor, și anume RSUE în Bosnia și Herțegovina, cât și în temeiul articolului 268 TFUE, în ceea ce privește cererea de despăgubire pecuniară pentru pretinsul prejudiciu moral și material rezultat din decizia în cauză. După ce l‑a identificat pe RSUE în Bosnia și Herțegovina ca fiind organismul Uniunii care a adoptat decizia de reziliere, Tribunalul a concluzionat că respectivele cereri erau admisibile în ceea ce îl privește pe RSUE în Bosnia și Herțegovina și inadmisibile în ceea ce privește Consiliul, Comisia și SEAE.

În schimb, în ceea ce privește cererea domnului Stockdale prin care a solicitat Tribunalului să dispună reintegrarea acestuia în cadrul personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina, Tribunalul și‑a declinat competența. Tribunalul a explicat că instanța Uniunii nu poate, în principiu, inclusiv în cadrul unei acțiuni în despăgubire, să adreseze somații unei instituții, unui organ, unui oficiu sau unei agenții a Uniunii fără a încălca prerogativele autorității administrative.

Prin înscrisul depus la grefa Curții la 27 noiembrie 2023, Regatul Spaniei a introdus prezentul recurs.

Prin intermediul recursului, Regatul Spaniei solicită Curții: – anularea hotărârii atacate, în măsura în care statuează asupra calității procesuale pasive în privința primului capăt de cerere; și – declararea primului capăt de cerere ca fiind admisibil față de Consiliu și inadmisibil față de RSUE.

În memoriul în răspuns la recursul formulat, domnul Stockdale solicită Curții: – admiterea recursului formulat de Regatul Spaniei; și – obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

În memoriul în răspuns, Consiliul solicită Tribunalului: – respingerea recursului; și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Consiliu în cadrul prezentei proceduri.

În memoriul în răspuns, Comisia solicită Curții: – respingerea recursului; și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul în răspuns, SEAE solicită Curții: – respingerea recursului ca nefondat sau, în subsidiar, respingerea acestuia ca inadmisibil; și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul în răspuns, RSUE în Bosnia și Herțegovina solicită Curții: – respingerea recursului ca inadmisibil sau, în orice caz, ca nefondat; și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

Domnul Stockdale a formulat un recurs incident la 28 octombrie 2024. Cu toate acestea, în scopul prezentelor concluzii, vom examina numai recursul introdus de Regatul Spaniei (denumit în continuare „recursul principal”), de vreme ce analiza noastră se va axa pe admisibilitatea acestui recurs.

Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 125-142 din hotărârea atacată, că primul capăt de cerere era admisibil în privința RSUE în Bosnia și Herțegovina și inadmisibil, printre altele, în privința Consiliului. În opinia sa, Consiliul ar fi trebuit să fie considerat singurul pârât.

Acest stat membru a formulat recursul principal în temeiul articolului 56 al treilea paragraf din statut, dat fiind că, la data pronunțării hotărârii atacate, solicitase să intervină în procedura în fața Tribunalului, dar nu fusese încă admis ca „intervenient”.

Astfel cum am explicat în introducere, această dispoziție acordă statelor membre un drept special (sau extins) de a formula recurs ( 7 ), care derogă de la norma generală, cuprinsă în al doilea paragraf al acestui articol, potrivit căreia numai părțile care au intervenit în fața Tribunalului pot introduce recurs împotriva deciziilor Tribunalului prin care se finalizează procedura sau prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate.

În temeiul acestui drept special de a formula recurs, statele membre pot ataca prin recurs hotărârile Tribunalului prin care se finalizează procedura, chiar și în ipoteza în care nu au intervenit în cadrul procedurii în fața acestuia. Scopul este de a permite acestor reclamanți privilegiați, în calitatea lor de „apărători ai legii”, să sesizeze Curtea pentru a menține coerența jurisprudenței, chiar și atunci când părțile din procedura în fața Tribunalului acceptă hotărârea pronunțată de acesta din urmă ( 8 ).

Din modul de redactare a articolului 56 al treilea paragraf din statut reiese însă în mod clar că acest drept nu se extinde la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi”. În consecință, după cum acea dispoziție instituie un drept special sau extins de a formula recurs pentru statele membre, ea prevede totodată și o excepție de la acest drept. Pentru astfel de litigii privind personalul, dreptul de recurs al statelor membre este limitat la cel recunoscut prin al doilea paragraf al articolului 56 din statut (cu alte cuvinte, se aplică regula generală) ( 9 ).

În secțiunea următoare, vom detalia motivele pentru care considerăm că excepția referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi” prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut nu se aplică litigiilor dintre Uniune și personalul contractual internațional recrutat în cadrul PESC, categorie din care face parte domnul Stockdale, cu consecința că recursul principal este admisibil (A). În continuare, vom prezenta observații cu privire la împrejurarea că, în prezenta cauză, Regatul Spaniei a solicitat să intervină în procedura în fața Tribunalului. Cu toate acestea, hotărârea atacată a fost pronunțată înainte de pronunțarea unei decizii de admitere sau de respingere a cererii de intervenție a acestui stat membru. Vom explica motivul pentru care, în opinia noastră, această particularitate oferă un motiv suplimentar pentru a considera recursul principal ca fiind admisibil (B).

În răspunsurile lor la o întrebare cu solicitare de răspuns scris a Curții privind admisibilitatea recursului principal, Regatul Spaniei, Consiliul, Comisia, SEAE și RSUE în Bosnia și Herțegovina au explicat că excepția de la dreptul special al statelor membre de a formula recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului prin care se finalizează judecata, chiar și în ipoteza în care acestea nu au intervenit în procedura în fața acestei instanțe, vizează toate hotărârile pronunțate în temeiul articolului 270 TFUE, iar nu altele.

Articolul 270 TFUE conferă Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de a se pronunța asupra „oricărui litigiu dintre Uniune și agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin Statutul funcționarilor Uniunii și regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii” (denumit în continuare „Statutul funcționarilor” ( 10 )). Ca atare, această dispoziție garantează funcționarilor Uniunii și altor persoane cărora Statutul funcționarilor li se aplică dreptul la o cale de atac judiciară. Această dispoziție a fost interpretată în mod extensiv, întrucât Curtea a statuat că ea vizează litigiile referitoare nu doar la persoanele cărora li se aplică Statutul funcționarilor, în calitate de funcționari sau de „alți agenți ai Uniunii”, ci și la cele care nu au nici calitatea de funcționar, nici calitatea de „alt agent al Uniunii” și care doar revendică aceste calități ( 11 ).

Cu toate acestea, nu toate litigiile care își au originea într‑un raport de muncă între o persoană fizică și Uniune intră în domeniul de aplicare al articolului 270 TFUE. Astfel, Statutul funcționarilor nu constituie o reglementare exhaustivă de natură să interzică angajarea unor persoane în afara cadrului normativ astfel stabilit ( 12 ).

În special, membri ai personalului contractual din cadrul PESC nu intră sub incidența Statutului funcționarilor și, prin urmare, sunt excluși din domeniul de aplicare al acestei dispoziții ( 13 ). Un exemplu clar din această categorie îl constituie membrii personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul misiunilor din domeniul politicii de securitate și apărare comune (PSAC) ( 14 ) în state terțe. Acei agenți, care (la fel ca și alți membri ai personalului contractual din domeniul PESC, în sens mai larg) pot fi recrutați fie la nivel local, fie la nivel internațional ( 15 ), nu intră sub incidența Statutului funcționarilor, chiar dacă misiunea lor este considerată ca intrând în sfera noțiunii de „organisme, oficii și agenții ale Uniunii”, în scopul aplicării articolului 263 TFUE ( 16 ). Prin urmare, acțiunile introduse de aceste persoane în fața instanțelor Uniunii, în aplicarea articolului 270 TFUE, ar fi considerate inadmisibile ( 17 ).

Singura modalitate prin care instanțele Uniunii pot avea competență asupra unor astfel de litigii de muncă este aceea în care acestea sunt formulate în temeiul articolului 272 TFUE sau al articolului 263 TFUE. Cu toate acestea, prima dintre aceste dispoziții permite controlul jurisdicțional de către instanțele Uniunii numai în măsura în care există o clauză compromisorie în contractul de muncă în cauză, prin care instanțele Uniunii sunt desemnate ca fiind competente să soluționeze litigiile privind respectivul contract. Cea de a doua dintre aceste dispoziții permite instanțelor Uniunii să controleze „legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți” (aceasta presupune că actul atacat poate fi considerat ca fiind adoptat de Uniune).

Aceleași căi de atac sunt disponibile pentru o persoană precum domnul Stockdale, care este un membru al personalului contractual internațional care lucrează pentru RSUE în Bosnia și Herțegovina (în cadrul PESC). În hotărârea atacată, Tribunalul s‑a declarat competent în temeiul articolului 263 TFUE în ceea ce privește primul capăt de cerere, în măsura în care acesta cuprindea o cerere de control jurisdicțional al legalității deciziei de reziliere, care fusese adoptată de o entitate a Uniunii instituită în temeiul tratatelor, și anume RSUE în Bosnia și Herțegovina. Articolul 270 TFUE nu a fost niciodată avut în vedere, nici măcar de domnul Stockdale însuși, ca o posibilă „cale” care să permită sesizarea Tribunalului cu litigiul.

Din informațiile pe care le deținem, în ultimii cinci ani, instanțele Uniunii fost sesizate numai cu două alte litigii de muncă referitoare la persoane angajate ca membri ai personalului în cadrul PESC [in casu, de Misiunea Uniunii Europene de consolidare a capacităților în Somalia (EUCAP Somalia)] ( 18 ). Și în cauzele respective reclamanții și‑au întemeiat acțiunea pe articolul 263 TFUE și (cu titlu subsidiar) pe articolul 272 TFUE, iar nu pe articolul 270 TFUE.

În aceste condiții, considerăm că este evident că domnul Stockdale, în calitatea sa de membru al personalului contractual internațional care lucrează pentru RSUE în Bosnia și Herțegovina (în cadrul PESC), nu intră sub incidența articolului 270 TFUE.

Odată făcută această precizare, vom explica motivul pentru care împărtășim opinia Regatului Spaniei, a Consiliului, a Comisiei, a SEAE și a RSUE în Bosnia și Herțegovina potrivit căreia excepția referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi” care figurează la articolul 56 al treilea paragraf din statut are același domeniu de aplicare ca articolul 270 TFUE, astfel încât recursul principal nu intră în domeniul de aplicare al acestei excepții și este, prin urmare, admisibil. Ne vom întemeia în această privință pe o analiză textuală și contextuală a acestor dispoziții (1), precum și pe considerații teleologice (2).

Pentru început, observăm că modul de redactare a articolului 270 TFUE și excepția prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut sunt strict identice, nu numai în versiunea în limba engleză, ci și, de exemplu, în versiunea în limba franceză ( 19 ) și în versiunea în limba spaniolă ( 20 ). Modul lor de redactare este practic identic și în alte versiuni lingvistice ( 21 ).

În opinia noastră, această formulare identică constituie primul element în susținerea concluziei potrivit căreia domeniul de aplicare al articolului 270 TFUE și cel al excepției prevăzute la articolul 56 al treilea paragraf din statut coincid.

Această concluzie este confirmată în continuare de faptul că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost introdus ca Protocolul nr. 3 la Tratatul FUE. Astfel, atunci când sunt utilizate expresii identice în dispozițiile tratatului și ale acestui statut, apreciem că acestea trebuie, în lipsa oricărei indicații contrare, să fie înțelese în același mod.

În această privință, adăugăm că există o logică naturală pentru a considera că modul în care o anumită categorie de cauze este definită de Tratatul FUE (în speță, categoria menționată la articolul 270 TFUE drept „litigii dintre Uniune și agenții acesteia”) determină modul în care aceeași categorie trebuie înțeleasă în temeiul statutului.

În Concluziile noastre prezentate în cauza Parlamentul/Axa Assurances Luxembourg ș.a. ( 22 ), am explicat că „[t]extele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii se aseamănă cu un sistem feroviar. Fiecare linie feroviară reprezintă un traseu procedural, în timp ce trenurile care circulă pe liniile feroviare respective simbolizează cauzele cu care este sesizată această instituție judiciară. Pe măsură ce avansează o cauză, regulamentul de procedură servește drept semnalizare feroviară, asigurând menținerea cauzei pe linia adecvată către destinația sa finală”.

În opinia noastră, este clar că liniile feroviare în fața instanțelor Uniunii sunt definite de Tratatul FUE. Punctul de plecare al liniei feroviare pentru „litigiile dintre Uniune și agenții acesteia” este articolul 270 TFUE, care, astfel cum am explicat, conferă instanțelor Uniunii competența de a soluționa astfel de litigii. Excepția prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut este „semnalizarea feroviară”, întrucât aceasta arată că deciziile Tribunalului referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi” nu pot face obiectul unui recurs formulat de statele membre care nu au participat la procedura în fața acestei instanțe.

În lumina acestor elemente, pe baza unei analize literale și contextuale, considerăm că această excepție și articolul 270 TFUE vizează aceeași categorie de cauze. Întrucât prezenta cauză nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, ea nu intră sub incidența excepției referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi” prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut și este, prin urmare, admisibilă.

Dorim să facem o ultimă precizare.

Astfel cum am explicat la punctul 46 din prezentele concluzii, articolul 270 TFUE a fost interpretat de Curte ca vizând nu numai persoanele definite de Statutul funcționarilor ca fiind funcționari sau „alți agenți ai Uniunii”, ci și persoanele care nu au nici calitatea de funcționar, nici calitatea de „alt agent al Uniunii” și care doar revendică aceste calități.

Totuși, aceasta nu înseamnă, în opinia noastră, că prezenta cauză trebuie considerată ca și cum ar fi putut să fie introdusă în temeiul articolului 270 TFUE. Astfel, domnul Stockdale nu a susținut în fața Tribunalului că ar trebui să fie considerat o persoană care intră în domeniul de aplicare al Statutului funcționarilor (cu alte cuvinte, că Statutul funcționarilor trebuie să i se aplice). Dimpotrivă, el a susținut că trebuie să beneficieze de un anumit drept, și anume să rămână în postul său după încheierea perioadei de tranziție, indiferent dacă un drept similar era sau nu disponibil pentru resortisanții Regatului Unit care intrau sub incidența Statutului funcționarilor.

Vom aborda în continuare considerațiile teleologice care susțin concluzia potrivit căreia excepția referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi”, prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut și la articolul 270 TFUE, vizează aceeași categorie de cauze.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Consiliul/Busacca ș.a. ( 23 ), Consiliul, susținut de Regatul Spaniei, a arătat că expresia „litigii între Uniune și agenții săi”, care figurează la articolul 56 al treilea paragraf din statut ( 24 ), nu privește litigiile care pun în discuție legalitatea unei măsuri cu aplicabilitate generală (precum un regulament), ci doar pe cele referitoare la chestiuni de natură individuală, pentru care nu apare justificată conferirea unui „drept special de recurs” în fața Curții instituțiilor sau statelor membre care nu au intervenit în fața Tribunalului ( 25 ). În consecință, pentru a stabili dacă un litigiu de muncă intră sub incidența acestei excepții, ar trebui să se aprecieze pe fond cererile sau argumentele invocate (și anume, dacă acestea ridică chestiuni cu privire la legalitatea unui act cu aplicabilitate generală sau numai o chestiune cu caracter individual).

Cu toate acestea, Curtea a respins acest argument. Aceasta a precizat că normele procedurale aplicabile cauzelor în care sunt implicați funcționari nu pot depinde de aspectul dacă părțile invocă sau nu interpretarea sau validitatea dispozițiilor legislative sau generale susceptibile să se aplice în speță ( 26 ). În schimb, trebuie să se acorde atenție obiectului acțiunii. În această privință, Curtea a arătat că acțiunea putea avea ca rezultat (în cazul admiterii acesteia) numai anularea deciziilor individuale care îi vizau pe reclamanți. În consecință, recursul introdus de Consiliu, care nu intervenise în procedura în fața Tribunalului, privea un „litigiu între Uniune și agenții săi”, în sensul excepției prevăzute la articolul 56 al treilea paragraf din statut, și era, prin urmare, inadmisibil.

Din aceste constatări înțelegem, în primul rând, că fondul chestiunilor de drept al Uniunii invocate de părți în fața Tribunalului este lipsit de relevanță pentru întrebarea dacă un stat membru (sau o instituție a Uniunii) care nu a intervenit în cadrul procedurii în fața Tribunalului poate invoca „dreptul special la recurs” prevăzut la articolul 56 al treilea paragraf din statut ( 27 ). Existența acestui drept nu depinde de aspectul dacă cauza ridică probleme importante sau transversale de drept al Uniunii. Dimpotrivă, nu toate cauzele pentru care statele membre pot exercita dreptul special de recurs ridică în mod necesar astfel de probleme.

În speță, aceasta înseamnă că împrejurarea că, în susținerea recursului principal, Regatul Spaniei invocă considerații mai largi ( 28 ) legate de aspectul dacă trebuie să se facă o distincție între deciziile privind „gestionarea” personalului angajat în cadrul PESC și deciziile de natură strategică sau politică adoptate în acest context este lipsită de relevanță în ceea ce privește admisibilitatea recursului respectiv.

În al doilea rând, înțelegem din Hotărârea Consiliul/Busacca ș.a. ( 29 ) că motivul pentru care statele membre sau instituțiile Uniunii nu dispun, în temeiul articolului 56 al treilea paragraf din statut, de un „drept special de recurs” în ceea ce privește „litigiil[e] între Uniune și agenții săi” este legat de faptul că, în astfel de litigii, obiectul acțiunii îl constituie, în mod tipic, anularea unei decizii individuale ( 30 ).

Dat fiind că litigiul din prezenta cauză privește și o persoană fizică (domnul Stockdale) care solicită anularea unei decizii individuale privind condițiile sale de încadrare în muncă (în speță, decizia de reziliere), s‑ar putea susține că, în același mod în care Regatul Spaniei nu ar fi avut un „drept special de recurs” în situația în care cauza ar fi intrat în domeniul de aplicare al articolului 270 TFUE, acesta nu trebuie să beneficieze de un astfel de drept atunci când aceeași cauză nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții (în speță, întrucât domnul Stockdale este angajat de RSUE în Bosnia și Herțegovina).

În susținerea acestei teze, s‑ar putea susține și că simpla împrejurare că formularea „litigii între Uniune și agenții săi”, care figurează la articolul 56 al treilea paragraf din statut, corespunde unei excepții nu înseamnă că aceasta trebuie interpretată în mod strict. Astfel cum a explicat avocatul general Alber în Concluziile prezentate în cauza Consiliul/Busacca ș.a. ( 31 ), dreptul special la recurs prevăzut de această dispoziție constituie deja o excepție, întrucât, în temeiul articolului 56 al doilea paragraf din statut, numai părțile și intervenienții pe care o hotărâre îi privește în mod direct pot, în principiu, să introducă un recurs. În aceste condiții, ceea ce am denumit până la acest punct o „excepție” constituie, în realitate, o excepție de la excepție sau o contra-excepție. Nu este clar dacă principiul general al interpretării stricte a excepțiilor poate fi aplicat într‑o astfel de situație.

În aceste condiții, considerăm că litigiile de muncă introduse în temeiul articolului 263 TFUE și al articolului 270 TFUE nu ar trebui să fie considerate ca formând o singură categorie de „litigii între Uniune și agenții săi” și, prin urmare, ca intrând ambele în domeniul de aplicare al excepției prevăzute la articolul 56 al treilea paragraf din statut.

În această privință, dorim să adăugăm câteva observații cu privire la Hotărârea Curții H/Consiliul ș.a. ( 32 ). Cauza respectivă nu privea un membru al personalului contractual PESC precum domnul Stockdale, ci o magistrată italiană care a fost detașată la Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (MPUE) din Sarajevo (Bosnia și Herțegovina) de ministrul italian al justiției și care a fost informată de șeful personalului MPUE că va fi repartizată din motive operaționale la Oficiul regional din Banja Luka. Curtea a constatat că atât membrii personalului detașat de instituțiile Uniunii, cât și membrii personalul național fac, în anumite privințe, obiectul acelorași norme în cadrul misiunilor PSAC. Aceasta a precizat de asemenea că deciziile în litigiu „[au constituit] de asemenea, prin însăși esența lor, acte de gestionare a personalului, ca orice decizie similară adoptată de instituțiile Uniunii în cadrul exercitării competențelor proprii” ( 33 ). Având în vedere aceste elemente, Curtea a statuat că, dat fiind că instanțele Uniunii sunt competente, în temeiul articolului 270 TFUE, să controleze actele de gestionare a personalului atunci când privesc membri ai personalului detașați de instituțiile Uniunii, acestea trebuie să fie de asemenea competente, în temeiul articolului 263 TFUE, să controleze astfel de acte atunci când privesc agenți detașați de statele membre pentru a răspunde nevoilor misiunii respective.

Putem înțelege motivul pentru care s‑ar putea considera că hotărârea menționată sugerează că litigiile de muncă trebuie tratate în mod egal, indiferent dacă intră sub incidența articolului 270 TFUE sau pot fi formulate în fața instanțelor Uniunii numai în temeiul articolului 263 TFUE, în sensul că întinderea controlului jurisdicțional trebuie să fie aceeași în ambele ipoteze. Cu toate acestea, considerăm că Hotărârea H/Consiliul ș.a. ilustrează de asemenea faptul că Curtea nu a tratat aceste două categorii de cauze ca fiind una și aceeași, ci a considerat totuși aceste două temeiuri (articolul 270 TFUE și articolul 263 TFUE) ca reprezentând căi procedurale distincte.

În această privință, amintim de asemenea că, în temeiul articolului 24 alineatul (1) TUE și al articolului 275 TFUE, nu există o competență generală a Curții de Justiție a Uniunii Europene „în ceea ce privește dispozițiile privind [PESC], nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestora”. Există numai două excepții care privesc respectarea clauzei privind neafectarea reciprocă prevăzută la articolul 40 TUE și, respectiv, legalitatea deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul UE. Aspectul legat de măsura în care instanțele Uniunii ar trebui să aibă competență în ceea ce privește litigiile de muncă în contextul PESC este unul delicat și care, în orice caz, nu este pe deplin soluționat, nici chiar după pronunțarea Hotărârii H/Consiliul ș.a. ( 34 ), întrucât, astfel cum rezultă din descrierea pe care am făcut‑o mai sus, hotărârea menționată nu privea membri ai personalului PESC contractați la nivel internațional sau local.

În aceste condiții, considerăm că este dificil de susținut poziția potrivit căreia legiuitorul Uniunii a intenționat ca excepția referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi”, prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut, să vizeze litigiile care îi implică pe acei agenți, cu atât mai mult cu cât această expresie este identică sau cvasiidentică cu cea utilizată la articolul 270 TFUE, iar membrii personalului PESC contractați la nivel internațional sau local nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

În concluzie, considerăm că recursul principal nu intră în domeniul de aplicare al excepției referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi”, prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut, și este, prin urmare, admisibil.

Astfel cum am explicat la punctul 44 din prezentele concluzii, în prezenta cauză, Regatul Spaniei a formulat o cerere de intervenție în procedura în fața Tribunalului. Astfel, cererea de intervenție formulată de acest stat membru era datată 6 mai 2021, cu mai mult de doi ani înainte de pronunțarea hotărârii atacate. Cu toate acestea, Tribunalul a decis să adopte hotărârea respectivă înainte de a admite sau de a respinge cererea de intervenție formulată de Regatul Spaniei (și, prin urmare, înainte ca acest stat membru să își prezinte observațiile scrise) ( 35 ).

Motivul pentru care Tribunalul a pronunțat hotărârea atacată fără a se pronunța mai întâi asupra acestei cereri rezidă, astfel cum am arătat la punctul 27 din prezentele concluzii, în faptul că, potrivit articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, la cererea pârâtului, să se limiteze la a se pronunța asupra unei excepții de necompetență sau de inadmisibilitate, fără a examina fondul cauzei.

În opinia noastră, această particularitate oferă un motiv suplimentar pentru a considera că recursul principal este admisibil, chiar dacă s‑ar considera că această cauză intră sub incidența excepției referitoare la „litigiil[e] între Uniune și agenții săi”, prevăzută la articolul 56 al treilea paragraf din statut.

Astfel, considerăm că, în asemenea împrejurări, statul membru în cauză se află într‑o poziție diferită de cea a unui stat membru care nu a solicitat nicidecum să intervină în procedura în fața Tribunalului. Acesta a încercat să își asigure dreptul la recurs intervenind în procedura în primă instanță și a demonstrat că avea cunoștință de faptul că respectiva cauză era pendinte în fața Tribunalului și că era dispus să adopte o poziție cu privire la problemele de drept ridicate de aceasta ( 36 ). În plus, nu considerăm că articolul 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului poate fi utilizat în scopul „eludării” dreptului special de recurs de care ar beneficia în mod normal statele membre și instituțiile Uniunii (și anume în ipoteza în care Tribunalul nu ar fi decis să se pronunțe asupra inadmisibilității sau asupra necompetenței fără a intra în dezbaterea fondului).

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să constate că recursul Regatului Spaniei este admisibil.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 18 septembrie 2025 ( 1 )