Concluziile avocatului general R. Norkus prezentate la 6 martie 2025.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL RIMVYDAS NORKUS

prezentate la 6 martie 2025(1)

Cauza C‑656/23 [Karaman](i)

împotriva

Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid

[cerere de decizie preliminară formulată de rechtbank Noord‑Holland (Tribunalul Provinciei Olanda de Nord, Țările de Jos)]

„ Cerere de decizie preliminară – Politică în materie de azil – Directiva 2011/95/EU – Standardele referitoare la condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a putea beneficia de protecție internațională și conținutul protecției acordate – Caracterul declarativ al statutului de refugiat – Articolul 13 – Considerentul (21) – Permis de ședere – Articolul 24 alineatul (1) – Determinarea datei intrării în vigoare a permisului de ședere eliberat unui refugiat – Directiva 2013/32/UE – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Articolul 6 – Data la care cererea a fost «înaintată», «înregistrată» sau «depusă» – Standarde naționale mai favorabile ”

I. Introducere

1. Prezenta cerere de decizie preliminară(2) oferă Curții de Justiție ocazia de a clarifica mai mult noțiunea de statut de refugiat și drepturile aferente acestuia. Curtea trebuie să verifice dacă natura declarativă a recunoașterii statutului de refugiat are consecințe juridice asupra determinării datei intrării în vigoare a permisului de ședere eliberat de un stat membru unui refugiat. Întrucât statele membre trebuie să elibereze beneficiarilor statutului de refugiat un permis de ședere de îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale(3), se ridică problema dacă acest permis intră în vigoare în mod retroactiv din momentul în care persoana în cauză are un drept subiectiv la recunoașterea statutului său de refugiat sau la un alt moment.

2. Rechtbank Noord‑Holland (Tribunalul Provinciei Olanda de Nord, Țările de Jos) solicită să se stabilească în special dacă momentul intrării în vigoare a permisului de ședere eliberat unui refugiat este determinat de articolul 6 din Directiva 2013/32/EU(4) și, în caz afirmativ, dacă data relevantă este cea a înaintării, înregistrării sau depunerii unei cereri de protecție internațională în conformitate cu această dispoziție. În ipoteza în care un permis de ședere eliberat unui refugiat nu intră în vigoare „[atunci când o persoană înaintează o cerere de protecție internațională” în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind procedurile, instanța de trimitere întreabă cum poate fi conciliat acest lucru cu articolul 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și cu considerentul (21) al acesteia, care fac referire la obligația statelor membre de a acorda statutul de refugiat persoanelor care îndeplinesc criteriile relevante și la caracterul declarativ al actului respectiv.

3. Prezenta cerere de decizie preliminară se înscrie în contextul unor presupuse întârzieri (prelungite) în soluționarea cererilor de protecție internațională și al amânării care decurge din aceasta, în anumite cazuri, a dobândirii sau a exercitării unor drepturi – precum dreptul la un permis de ședere – acordate de dreptul Uniunii beneficiarilor de protecție internațională.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii Europene

Directiva privind condițiile pentru protecția internațională

4. În conformitate cu considerentul (21) al acestei directive:

„Recunoașterea statutului de refugiat este un act declarativ.”

5. Articolul 2 din directiva respectivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

(d) «refugiat» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându‑se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară […];

(e) «statut de refugiat» înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a calității de refugiat a oricărui resortisant al unei țări terțe sau a oricărui apatrid;

[…]”

6. Potrivit articolului 13 din directiva menționată, intitulat „Acordarea statutului de refugiat”:

„Statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III.”

7. Articolul 24 alineatul (1) din această directivă, intitulat „Permisul de ședere”, prevede:

„De îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale, statele membre eliberează beneficiarilor statutului de refugiat un permis de ședere care trebuie să fie valabil pentru o perioadă de cel puțin trei ani și să poată fi reînnoit, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel […].”

Directiva privind procedurile

8. Articolul 6 din această directivă, intitulat „Accesul la procedură”, prevede:

„(1) Atunci când o persoană înaintează o cerere de protecție internațională unei autorități competente, în temeiul dreptului național, să înregistreze astfel de cereri, înregistrarea are loc în cel mult trei zile lucrătoare de la depunerea cererii.

[…]

(2) Statele membre se asigură că persoana care a solicitat protecție internațională are posibilitatea efectivă de a depune cererea sa în cel mai scurt timp posibil. […]

(3) Fără a aduce atingere alineatului (2), statele membre pot solicita ca cererile de protecție internațională să fie depuse personal și/sau într‑un loc desemnat.

(4) În pofida alineatului (3), se consideră că s‑a depus o cerere de protecție internațională din momentul în care un formular trimis de solicitant sau, în situația în care se prevede astfel în legislația internă, un raport oficial a parvenit autorităților competente ale statului membru vizat.

[…]”

9. Articolul 9 alineatul (1) din directiva respectivă, intitulat „Dreptul de a rămâne în statul membru în timpul examinării cererii”, prevede:

„Solicitanților li se permite să rămână în statul membru, numai în scopul procedurii, până la adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională în conformitate cu procedurile în primă instanță prevăzute la capitolul III. Prezentul drept de a rămâne în statul membru nu constituie un drept de a primi permis de ședere.”

10. Articolul 31, intitulat „Procedura de examinare”, prevede:

„[…]

(2) Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie cât mai repede posibil, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete.

(3) Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie în termen de șase luni de la depunerea cererii.

[…]

Statele membre pot prelungi termenul de șase luni prevăzut în prezentul alineat cu o nouă perioadă care nu depășește nouă luni […]

[…]

În mod excepțional, în împrejurări temeinic justificate, statele membre pot să depășească termenele prevăzute la prezentul alineat cu maxim trei luni, atunci când este necesar pentru a asigura o examinare adecvată și completă a cererii de protecție internațională.

[…]”

Directiva 2013/33/UE(5)

11. Articolul 6 din această directivă, intitulat „Documente”, subliniază:

„(1) Statele membre se asigură că solicitanții primesc, într‑un termen de trei zile de la depunerea unei cereri de protecție internațională, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant sau care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.

În cazul în care titularul nu este liber să circule pe întreg teritoriul sau pe o parte a teritoriului statelor membre, documentul atestă, de asemenea, acest lucru.

[…]

(4) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a furniza solicitanților documentul menționat la alineatul (1), care trebuie să fie valid în toată perioada în care aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru în cauză.

[…]”

12. Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Șederea și libertatea de circulație”, prevede:

„(1) Solicitanții pot circula liber pe teritoriul statului membru gazdă sau în interiorul unei zone care le‑a fost stabilită de acest stat membru. Zona stabilită nu aduce atingere sferei inalienabile a vieții private și oferă suficientă libertate de acțiune pentru a garanta accesul la toate avantajele prevăzute de prezenta directivă.

[…]”

B. Dreptul neerlandez

Legea privind străinii

13. Vreemdelingenwet (Legea privind străinii) din 23 noiembrie 2000(6) prevede la articolul 28:

„(1) [Pârâtul] are competența:

(a) să admită cererea de permis de ședere pe durată determinată, să o respingă, să nu o examineze, să o declare inadmisibilă sau să refuze să o examineze;”

14. Articolul 29 din această lege prevede:

„(1) Un permis de ședere pe durată determinată, astfel cum este menționat la [articolul 28], poate fi eliberat unui resortisant străin:

(a) care are statutul de refugiat; sau

[…]”

15. Potrivit articolului 44 din legea respectivă:

„[…]

(2) Dacă cererea de permis de ședere pe durată determinată menționată la articolul 28 alineatul (1) litera (a) este admisă, acest permis de ședere se acordă de la data primirii cererii.”

III. Litigiul principal și întrebările preliminare

16. La 10 octombrie 2021, B (denumit în continuare „reclamantul”), resortisant al unei țări terțe, s‑a deplasat la Centrul de primire Ter Apel al Immigratie- en Naturalisatiedienst (Serviciul de Imigrare și Naturalizare, Țările de Jos; denumit în continuare „IND”) pentru a solicita azil. Cererea sa a fost înregistrată la acea dată. De la data respectivă, reclamantul a avut reședința în mod legal în Țările de Jos, a beneficiat de condițiile de primire a solicitanților de azil și nu a fost expus riscului de expulzare (riscului de returnare).

17. La 20 octombrie 2021, IND, care funcționează sub autoritatea Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru securitate și justiție, Țările de Jos) (denumit în continuare „pârâtul”), a pus la dispoziția reclamantului formularul standard național de cerere de protecție internațională, formularul M35‑H, care a fost semnat și depus de acesta din urmă la aceeași dată.

18. Prin decizia din 26 august 2022, pârâtul a acordat reclamantului protecție internațională în temeiul articolului 29 alineatul (1) litera (a) din Legea privind străinii(7). În conformitate cu articolul 44 alineatul (2) din această lege, decizia respectivă a intrat în vigoare la 20 octombrie 2021, și anume la data depunerii de către reclamant a formularului de cerere M35‑H. Reclamantului i s‑a acordat un permis de ședere pentru perioada 20 octombrie 2021-20 octombrie 2026.

19. Reclamantul a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune prin care a contestat data la care a intrat în vigoare permisul său de ședere. El consideră că un permis de ședere intră în vigoare la data la care solicitantul de azil își notifică intenția de a obține azil. Acesta este momentul în care un solicitant de azil înaintează o cerere în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind procedurile – în cazul de față, data de 10 octombrie 2021.

20. Potrivit reclamantului, faptul că un permis de ședere nu intră în vigoare până când nu sunt îndeplinite cerințele procedurale ale pârâtului pentru depunerea unei cereri de protecție internațională aduce atingere caracterului declarativ al statutului de refugiat, astfel cum a fost confirmat de Curte(8), și contravine articolului 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. De asemenea, acest fapt contravine efectului util și scopului Directivei privind procedurile, întrucât solicitantul ar depinde în mod nejustificat de autoritățile competente în ceea ce privește dreptul de azil, posibilitatea de a invoca drepturile garantate la articolul 18 (dreptul de azil) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și dobândirea statutului de rezident pe termen lung în temeiul Directivei 2003/109/CE(9). Exercitarea dreptului de azil nu trebuie să depindă de volumul de muncă al autorităților competente sau de alegerile politice făcute de statele membre în legătură cu angajarea de personal în cadrul autorităților respective, iar solicitanții de azil nu trebuie să fie tratați în mod diferit exclusiv în funcție de momentul în care au posibilitatea de a depune o cerere formală de protecție internațională.

21. În plus, în conformitate cu articolul 31 alineatul (2) din Directiva privind procedurile, statele membre trebuie să se asigure că procedura de examinare se încheie cât mai repede posibil. Articolul 31 alineatul (3) din această directivă precizează că termenul în care trebuie să fie luată decizia începe să curgă din momentul depunerii cererii de protecție internațională. Astfel, este prevăzută în mod expres o excepție de la premisa potrivit căreia drepturile menționate în Directiva privind procedurile pot fi invocate de la „înaintarea” cererii. Se poate deduce de aici că toate drepturile se aplică de la „înaintarea” unei cereri, în afară de cazul în care Directiva privind procedurile prevede o altă dată.

22. Pârâtul consideră că articolul 44 din Legea privind străinii respectă dreptul Uniunii. O cerere de azil este considerată primită în temeiul acestuia numai după depunerea cererii în forma prevăzută. Reclamantul și‑a exprimat dorința de a solicita azil la 10 octombrie 2021. Această dorință a fost înregistrată în aceeași zi. La 20 octombrie 2021 au fost îndeplinite cerințele formale prin semnarea formularului de cerere și a fost demarată procedura de azil. Reclamantului i s‑a eliberat un permis de ședere care a intrat în vigoare la data depunerii cererii, și anume la 20 octombrie 2021. Pârâtul consideră că acest lucru este conform cu articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și cu cerința stabilită în cadrul său potrivit căreia un permis de ședere reînnoibil se eliberează „de îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale”. Din dispoziția respectivă reiese cu claritate că există o diferență între statutul de refugiat, care are caracter declarativ, și un permis de ședere, care nu are caracter declarativ. Directiva 2003/86/CE(10), precum și Hotărârea A și S și Hotărârea XC, în care a fost interpretată directiva menționată, nu pot fi aplicate prin analogie întrucât articolul 24 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională reglementează în mod expres data la care trebuie eliberat un permis de ședere.

23. Exprimându‑și dorința de a obține azil, reclamantul a înaintat o cerere de protecție internațională în temeiul articolului 6 din Directiva privind procedurile și o cerere de azil în temeiul articolului 28 din Legea privind străinii. Aceasta nu înseamnă că permisul de ședere eliberat reclamantului trebuia să intre în vigoare de la data respectivă. Articolul 6 din Directiva privind procedurile prevede că statele membre pot face distincție între înaintarea unei cereri de azil (a înainta) și depunerea cererii menționate (a depune). Din articolul 6 alineatul (3) din Directiva privind procedurile reiese în mod clar că statele membre au competența de a stabili norme detaliate pentru depunerea unei cereri.

24. Mai mult, ținând seama de presiunea existentă asupra IND la momentul depunerii cererii reclamantului, termenul de 10 de zile dintre momentul în care și‑a exprimat dorința de a obține protecție internațională și cel în care a avut posibilitatea de a depune o cerere de azil nu este nerezonabil de lung. Reclamantul a putut să depună o cerere de protecție internațională „de îndată ce a fost posibil” și, astfel, pârâtul a acționat în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind procedurile.

25. La calcularea duratei șederii legale, resortisanții țărilor terțe sunt tratați mai favorabil în Țările de Jos decât impune dreptul Uniunii(11). În cazul în care o cerere de azil este admisă, permisul de ședere acordat intră în vigoare de la data depunerii cererii respective. Aceasta înseamnă că întreaga durată a procedurii de examinare a cererii de azil este considerată ca fiind o perioadă de ședere legală atunci când se soluționează cererile de acordare a statutului de rezident pe termen lung.

26. Instanța de trimitere nu este sigură dacă normele naționale care prevăd că un permis de ședere nu poate intra în vigoare înainte de data la sunt îndeplinite cerințele procedurale naționale(12) contravin caracterului declarativ al statutului de refugiat și/sau articolului 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(13). Din cuprinsul articolului 6 din Directiva privind procedurile reiese în mod clar că există o diferență între înaintarea și depunerea unei cereri de azil. Litigiul din prezenta cauză privește în esență aspectul dacă dreptul Uniunii reglementează data la care intră în vigoare un permis de ședere acordat refugiaților și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă, în temeiul dreptului Uniunii, această intrare în vigoare este legată de data la care o cerere de protecție internațională este „înaintată” sau „depusă” ori de o altă dată.

27. Rechtbank Noord‑Holland (Tribunalul Provinciei Olanda de Nord) a hotărât astfel să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 6 din [Directiva privind procedurile] este relevant pentru răspunsul la întrebarea care este data intrării în vigoare a unui permis de ședere?

2) În caz afirmativ, articolul 6 din Directiva privind procedurile trebuie interpretat în sensul că data intrării în vigoare a permisului de ședere se determină în funcție de data la care cererea de protecție internațională:

– a fost înaintată [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva privind procedurile]; sau

– a fost înregistrată [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva privind procedurile); sau

– a fost depusă (în mod formal) [articolul 6 alineatele (2), (3) și (4) din Directiva privind procedurile]?

3) Dacă înaintarea cererii nu este determinantă pentru data intrării în vigoare a permisului de ședere, cum se raportează acest lucru la articolul 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională coroborat cu considerentul (21) al acesteia, luând în considerare caracterul declarativ al statutului de refugiat, prevăzut în aceste dispoziții?”

IV. Procedura în fața Curții

28. Reclamantul, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările Curții în ședința din 5 decembrie 2024.

V. Apreciere

A. Argumente

29. Reclamantul consideră că trebuie să se răspundă mai întâi la a treia întrebare a instanței de trimitere, întrucât caracterul declarativ al statutului de refugiat are prioritate față de răspunsul la celelalte întrebări ale acesteia. În opinia sa, un permis de ședere eliberat în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională intră în vigoare de la data „înaintării” unei cereri de protecție internațională în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind procedurile. Acceptarea oricărei date ulterioare ar aduce atingere caracterului declarativ al statutului de refugiat, astfel cum este confirmat de articolul 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și de considerentul (21) al acesteia, iar solicitanții ar depinde în mod nejustificat de autoritățile competente pentru punerea în aplicare a dreptului lor de azil garantat de articolul 18 din cartă. În subsidiar, reclamantul susține că un permis de ședere trebuie să intre în vigoare la data înregistrării unei cereri de protecție internațională.

30. Guvernul neerlandez și Comisia consideră că articolul 6 din Directiva privind procedurile nu determină momentul intrării în vigoare a unui permis de ședere. Comisia arată că, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind procedurile, cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/33 și cu articolul 24 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, statele membre pot elibera un permis de ședere care intră în vigoare de la data acordării protecției internaționale. Comisia consideră că o reglementare națională care prevede că un permis de ședere intră în vigoare în mod retroactiv de la data depunerii unei cereri de protecție internațională „depășește” cerințele Directivei privind condițiile pentru protecția internațională și ale Directivei privind procedurile. Guvernul neerlandez arată că articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională nu determină momentul intrării în vigoare a unui permis de ședere eliberat unui refugiat. Totuși, dreptul Uniunii nu se opune unor norme naționale potrivit cărora un asemenea permis de ședere intră în vigoare de la depunerea unei cereri de protecție internațională. Atât guvernul neerlandez, cât și Comisia consideră că intrarea în vigoare a unui permis de ședere de la data depunerii unei cereri de protecție internațională nu aduce atingere caracterului declarativ al statutului de refugiat.

B. Analiză

31. Prin intermediul întrebărilor sale, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva privind procedurile reglementează data intrării în vigoare a unui permis de ședere(14) eliberat unui refugiat. În ipoteza în care această dispoziție nu reglementează chestiunea respectivă și un permis de ședere nu intră în vigoare la data înaintării unei cereri de protecție internațională de către un refugiat, instanța de trimitere ridică problema modului în care acest lucru poate fi conciliat cu caracterul declarativ al statutului de refugiat.

32. Înainte de a analiza relevanța articolului 6 din Directiva privind procedurile în contextul prezentei cereri de decizie preliminară, vom examina noțiunea de statut de refugiat și distincția din dreptul Uniunii între acest statut și „calitatea de refugiat”. În plus, vom analiza diferitele drepturi aferente acestor noțiuni juridice. În special, vom explica legătura dintre acordarea statutului de refugiat(15) și dreptul la un permis de ședere în temeiul dreptului Uniunii, precum și relevanța articolului 6 din Directiva privind procedurile în acest context. În sfârșit, vom aborda chestiunea dacă Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și Directiva privind procedurile se opun adoptării unei reglementări naționale care prevede că un permis de ședere intră în vigoare în mod retroactiv de la data depunerii unei cereri de protecție internațională.

Statutul de refugiat și dreptul la un permis de ședere în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională

33. Scopul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională este acela de a stabili criterii comune de identificare a persoanelor care au nevoie de protecție internațională și de a asigura un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre(16). Articolul 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede că statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile materiale necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III din această directivă. Statele membre nu dispun de o putere discreționară în această privință(17).

34. Reafirmând că recunoașterea sau acordarea statutului de refugiat are caracter declarativ, iar nu constitutiv pentru calitatea de refugiat(18), Curtea a subliniat că există o distincție între faptul de a avea „calitatea de refugiat”, astfel cum este definită la articolul 2 litera (d) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, și acordarea sau recunoașterea oficială a „statutului de refugiat”, astfel cum este definit la articolul 2 litera (e) din această directivă(19). Numai după recunoașterea oficială a calității de refugiat persoana în cauză este, în temeiul articolului 2 litera (b) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, „beneficiar de protecție internațională” în sensul directivei respective și beneficiază de toate drepturile și beneficiile prevăzute în capitolul VII din directiva menționată(20).

35. Distincția dintre calitatea de refugiat și statutul de refugiat, precum și drepturile diferite aferente acestor noțiuni rezultă cu claritate în special din articolul 14 alineatele (4)-(6) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, referitor la revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului de refugiat și din jurisprudența în materie. Un stat membru poate să revoce sau să nu acorde statutul de refugiat în temeiul articolului 14 alineatul (4) sau (5) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională chiar și atunci când persoana în cauză îndeplinește condițiile materiale de care depinde calitatea sa de refugiat. Refugiații continuă să beneficieze de anumite drepturi garantate de Convenția de la Geneva în pofida pierderii statutului de refugiat, dar nu vor mai avea dreptul la toate beneficiile prevăzute în capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. În conformitate cu articolul 14 alineatul (6) din această directivă, trebuie respectat nivelul minim de protecție prevăzut de Convenția de la Geneva, după cum impun articolul 78 alineatul (1) TFUE și articolul 18 din cartă(21).

36. Rezultă că anumite drepturi menționate în capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, precum protecția împotriva returnării (articolul 21), sunt acordate, în principiu, tuturor refugiaților; altele, inclusiv dreptul la informare privind drepturile și obligațiile aferente, printre altele, statutului de refugiat (articolul 22), dreptul la un permis de ședere (articolul 24), dreptul la documente de călătorie (articolul 25) și accesul la locuri de muncă (articolul 26) depind de acordarea protecției internaționale(22). În plus, capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională conține drepturi echivalente cu cele prevăzute în Convenția de la Geneva și drepturi care oferă o protecție sporită, care nu au echivalent în convenția respectivă. Dreptul la un permis de ședere în temeiul articolului 24 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională face parte din această din urmă categorie.

37. Dreptul la un permis de ședere este deosebit de important, întrucât poate facilita de facto accesul la alte drepturi prevăzute în capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. În această privință, considerentul (40) al directivei menționate precizează că, „[î]n limitele stabilite prin obligațiile internaționale, statele membre pot dispune ca acordarea de beneficii în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, la protecție socială, la îngrijirea sănătății și la programe de integrare să fie condiționată de eliberarea prealabilă a unui permis de ședere”. Deși Curtea a afirmat că condiția stabilită în considerentul respectiv „face […] referire la demersuri cu caracter pur administrativ”, întrucât capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională are drept obiectiv să garanteze refugiaților un nivel minim de avantaje în toate statele membre(23), importanța unui permis de ședere și a accesului efectiv la drepturi este evidențiată de adoptarea recentă a articolului 20 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2024/1347(24). Această dispoziție prevede că, „[d]acă permisul de ședere nu este eliberat unui beneficiar de protecție internațională în termen de 15 de zile de la acordarea protecției internaționale, statul membru în cauză ia măsuri provizorii, cum ar fi înregistrarea sau eliberarea unui document, pentru a se asigura că beneficiarul are acces efectiv la drepturile prevăzute în [capitolul VII], […], până la eliberarea permisului de ședere în conformitate cu articolul 24”(25).

38. În Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), Curtea a confirmat faptul că un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid al cărui statut de refugiat nu este recunoscut oficial nu are dreptul la un permis de ședere în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(26). Acest lucru este valabil chiar dacă persoana respectivă a depus o cerere de protecție internațională în conformitate cu capitolul II din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, îndeplinește condițiile materiale prevăzute în capitolul III din directiva menționată și beneficiază de un drept subiectiv la recunoașterea statutului de refugiat(27).

39. Rezultă că dreptul la un permis de ședere în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională este „asociat” sau „aferent” statutului de refugiat(28), astfel cum este definit la articolul 2 litera (e) din directive respectivă(29). În această privință, articolul 24 alineatul (1) din directiva menționată impune statelor membre să elibereze un permis de ședere refugiaților de îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale.Directiva în cauză nu prevede nicio obligație de eliberare a unui permis de ședere înainte de această dată. În plus, deși dispoziția respectivă nu stabilește în mod expres momentul în care permisul de ședere intră în vigoare în temeiul dreptului Uniunii, în textul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională nu există nimic care să indice că legiuitorul Uniunii a intenționat ca permisele de ședere eliberate refugiaților să intre în vigoare în mod retroactiv și, astfel, anterior acordării oficiale a protecției internaționale. Din textul articolului 24 alineatul (1) din directiva menționată rezultă că statele membre trebuie să accelereze eliberarea unui permis de ședere după ce unui refugiat i se acordă protecție internațională(30). Pentru ca obiectivul acestei dispoziții să nu fie compromis sau eludat și pentru a garanta că o persoană care are statutul de refugiat beneficiază efectiv de toate drepturile prevăzute în capitolul VII din directiva în cauză, considerăm că permisul de ședere trebuie să intre în vigoare de la data eliberării sale.

40. Această interpretare a articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională nu poate fi pusă sub semnul întrebării de articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109(31). Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109 impune unui stat membru să acorde statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul său timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză. Articolul 4 alineatele (2) și (3) din Directiva 2003/109 prevede norme precise pentru calcularea perioadei de ședere de „cinci ani” prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din directiva respectivă. În această privință, articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109, care se referă la solicitanții de protecție internațională, precizează că „cel puțin jumătate din perioada dintre data introducerii cererii pentru protecție internațională pe baza căreia a fost acordată protecția internațională și data la care se acordă permisul de ședere la care se face referire în articolul 24 din [Directiva privind condițiile pentru protecția internațională], sau întreaga perioadă, dacă aceasta depășește 18 luni, se ia în considerare la calculul perioadei menționate la alineatul (1)”. Trebuie să se sublinieze că articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109 nu reglementează momentul în care intră în vigoare un permis de ședere eliberat în conformitate cu articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, ci mai degrabă impune ca perioadele de ședere ale persoanelor cărora li s‑a acordat protecție internațională să se calculeze, în anumite împrejurări, de la depunerea cererii lor de protecție internațională exclusiv în vederea efectuării calculului necesar pentru aprecierea respectării cerinței privind șederea timp de „cinci ani” în cauză. Articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109 nu poate fi aplicat în afara contextului și nu permite susținerea afirmației solicitantului potrivit căreia un permis de ședere eliberat în conformitate cu articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională intră în vigoare de la data înaintării unei cereri de protecție internațională.

Articolul 6 și articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind procedurile

41. Considerăm că articolul 6 din Directiva privind procedurile și jurisprudența referitoare la acesta nu modifică sau infirmă interpretarea menționată a articolului 13 și a articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. Directiva privind procedurile urmărește să garanteze accesul efectiv, ușor și rapid la procedura de acordare a protecției internaționale(32). Articolul 6 din directiva respectivă impune statelor membre să se asigure că persoanele în cauză își pot exercita în mod efectiv dreptul de a solicita protecție internațională și face distincție între înaintarea, înregistrarea și depunerea unei cereri de protecție internațională.

42. Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid „înaintează” o cerere de protecție internațională prin manifestarea intenției sale de a solicita această protecție în fața unei autorități competente în temeiul dreptului național să înregistreze o cerere(33). În conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă, statele membre trebuie să înregistreze cererile de protecție internațională în decurs de cel mult șase zile lucrătoare de la „depunerea” unei asemenea cereri(34).

43. Articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind procedurile prevede că statele membre se asigură că persoana care a „solicitat” protecție internațională are posibilitatea efectivă de a „depune” cererea sa în cel mai scurt timp posibil(35). Acest din urmă act impune în principiu solicitantului de protecție internațională să completeze un formular prevăzut în acest scop în conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din Directiva privind procedurile. Acțiunea de „înaintare” a unei cereri de protecție internațională nu necesită nicio formalitate administrativă. Totuși, formalitățile respective trebuie să fie respectate la momentul „depunerii” cererii(36). Înaintarea și depunerea unei cereri de protecție internațională constituie astfel etape succesive și distincte. Există însă o legătură strânsă între aceste acțiuni, din moment ce acestea urmăresc să asigure, pe de o parte, accesul efectiv la procedura care permite examinarea unei cereri de protecție internațională și, pe de altă parte, efectivitatea articolului 18 din cartă(37).

44. Potrivit unei jurisprudențe constante, un stat membru nu poate, fără a încălca efectul util al articolului 6 din Directiva privind procedurile, să întârzie în mod nejustificat momentul la care persoanei în cauză i se permite să își depună cererea de protecție internațională(38). În opinia noastră, această abordare se aplică mutatis mutandis articolului 6 alineatul (2) din directiva respectivă și depunerii unei cereri de protecție internațională, având în vedere utilizarea în dispoziția menționată a termenilor „posibilitate efectivă” și „în cel mai scurt timp posibil”(39). Depunerea unei cereri de protecție internațională determină curgerea termenului de șase luni(40) în care, în conformitate cu articolul 31 alineatul (3) din Directiva privind procedurile, autoritatea decizională trebuie, în principiu, să se pronunțe cu privire la cererea în cauză(41).

45. Deși un resortisant al unei țări terțe dobândește statutul de „solicitant de protecție internațională”, în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva privind procedurile(42), din momentul în care acesta „înaintează” o asemenea cerere, directiva respectivă nu prevede eliberarea unui permis de ședere unui asemenea solicitant și, a fortiori, nu precizează data la care un asemenea permis de ședere intră în vigoare(43).

46. Articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind procedurile acordă însă solicitantului de protecție internațională dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în timpul examinării cererii sale. Dreptul de a rămâne în statul membru se acordă numai în scopul procedurii și durează până la adoptarea unei decizii în temeiul capitolului III din Directiva privind procedurile. Dispoziția respectivă precizează totodată în mod expres că dreptul de a rămâne în statul membru nu constituie un drept de a primi permis de ședere(44); ea nu permite să se considere că un solicitant de protecție internațională „se află în situație de ședere ilegală”, în sensul Directivei 2008/115/CE(45), în perioada cuprinsă între înaintarea cererii sale de protecție internațională și adoptarea unei decizii în primă instanță cu privire la această cerere(46).

47. Dreptul unui solicitant de protecție internațională de a rămâne într‑un stat membru (sau într‑o parte a acestuia) pe durata examinării cererii sale este confirmat, printre altele, de articolul 6 alineatul (1) și de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2013/33. În plus, în conformitate cu articolului 6 alineatul (1) din această directivă, statele membre trebuie să se asigure că solicitanții de protecție internațională primesc un document care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.

48. Întrucât etapa examinării din cadrul procedurii începe abia după etapa accesului la procedură(47), o întârziere în etapa accesului va determina o întârziere în deschiderea procedurii de examinare(48). Acest lucru va întârzia în final eventuala acordare a statutului de refugiat(49), iar posibilitatea ca refugiații să beneficieze de drepturile aferente statutului respectiv – inclusiv dreptul la eliberarea unui permis de ședere în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională – va fi amânată. Totuși, în lipsa unei dispoziții legislative precum articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109, considerăm că, atunci când se confruntă cu o asemenea întârziere, un refugiat nu are dreptul la eliberarea unui permis de ședere în momentul acordării statutului de refugiat care intră în vigoare în mod retroactiv. O concluzie contrară ar denatura distincția clară dintre „calitatea de refugiat” și statutul de refugiat, precum și dintre diferitele drepturi aferente acestor noțiuni juridice(50).

49. În prezenta cauză, reclamantul arată că, deși a avut posibilitatea să „depună” cererea sa de protecție internațională timp de 10 zile de la înaintarea sa(51), termenul în cauză nu este reprezentativ, iar anumiți solicitanți au trebuit să aștepte luni întregi înainte de a‑și depune cererile. În opinia noastră, dat fiind că nu pare să existe o întârziere nerezonabilă sau nejustificată care să aducă atingere efectului util al articolului 6 alineatul (2) din Directiva privind procedurile și accesului la procedura de solicitare în cauza aflată în fața instanței de trimitere, observațiile reclamantului referitoare la alte ipoteze legate de terți sunt complet lipsite de obiect.

50. În orice caz, revine solicitanților de protecție internațională să depună o cerere la autoritățile competente în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind procedurile, în timp ce un stat membru trebuie să le furnizeze, printre altele, formularul necesar în temeiul articolului 6 alineatul (4) din aceasta(52). Niciun element din dosarul prezentat Curții nu indică faptul că pârâtul nu ar fi furnizat solicitanților formularele necesare, nu le‑ar fi acceptat odată completate sau ar fi împiedicat sau întârziat în mod nerezonabil acceptarea lor.

51. Trebuie arătat totodată că, spre deosebire de situația de fapt din cauza în care s‑a pronunțat din Hotărârea A și S(53), în care un minor neînsoțit ar fi fost privat în mod irevocabil de dreptul la reîntregirea familiei în temeiul articolului 10 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2003/86 pentru motivul că nu mai era minor, în funcție de data aprecierii acestui fapt, în dosarul aflat în fața Curții nu există niciun indiciu în sensul că drepturile acordate reclamantului, printre altele, în temeiul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională vor fi afectate într‑un mod similar de trecerea timpului.

Concluzie provizorie

52. Articolul 6 din Directiva privind procedurile nu stabilește data la care intră în vigoare un permis de ședere eliberat unei persoane care are statutul de refugiat. În conformitate cu articolul 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională coroborat cu considerentul (21) și cu articolul 24 alineatul (1) din aceasta, un permis de ședere trebuie să fie eliberat unui refugiat de îndată ce este posibil după ce i s‑a acordat statutul de refugiat și, în principiu, intră în vigoare de la data eliberării sale, în pofida caracterului declarativ al statutului de refugiat. Aceste dispoziții nu impun ca un permis de ședere să fie acordat sau să intre în vigoare înainte de acordarea sau de recunoașterea oficială a statutului de refugiat.

Dreptul statelor membre de a institui standarde mai favorabile

53. În conformitate cu articolul 5 din Directiva privind procedurile, statele membre pot institui sau menține standarde mai favorabile privind procedurile de acordare și retragere a protecției internaționale, în măsura în care standardele în cauză sunt compatibile cu această directivă. Articolul 3 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede totodată că statele membre pot adopta sau menține standarde mai favorabile pentru a stabili conținutul protecției internaționale, cu condiția să fie compatibile cu această directivă(54). Astfel, Curtea a statuat, în esență, că domeniul de aplicare al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională nu poate fi extins ratione personae pentru a include persoane care, a priori, nu au nicio legătură cu logica protecției internaționale(55).

54. În opinia noastră însă, un stat membru poate să considere, după acordarea statutului de refugiat unei persoane, că un permis de ședere eliberat persoanei respective în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională intră în vigoare în mod retroactiv de la data depunerii cererii sale de protecție internațională în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind procedurile(56). În această privință, o dispoziție națională precum articolul 44 alineatul (2) din Legea privind străinii nu extinde domeniul de aplicare ratione personae al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională pentru a include persoane care, a priori, nu au nicio legătură cu logica protecției internaționale. Ea nu face decât să consolideze un drept acordat în temeiul capitolului VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională unui beneficiar de protecție internațională. Deși acest lucru poate să estompeze limitele dintre statutul și drepturile corespunzătoare ale solicitanților de protecție internațională și cele ale beneficiarilor de protecție internațională, dispoziția respectivă nu pare să aducă atingere obiectivelor Directivei privind procedurile sau ale Directivei privind condițiile pentru protecția internațională. Curtea a subliniat, la punctul 57 din Hotărârea A și S, faptul că durata unei proceduri de azil poate fi semnificativă. Mai precis, în perioadele de creștere substanțială a numărului de cereri de protecție internațională, termenele prevăzute în această privință de dreptul Uniunii sunt adesea depășite. Dat fiind că dispozițiile naționale precum articolul 44 alineatul (2) din Legea privind străinii pot atenua într‑o anumită măsură întârzierile în cadrul procedurii, acestea nu par, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, să aducă atingere obiectivelor directivelor în cauză.

VI. Concluzie

55. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții de Justiție să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank Noord‑Holland (Tribunalul Provinciei Olanda de Nord, Țările de Jos) după cum urmează:

1) Articolul 6 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale

trebuie interpretat în sensul că nu determină data la care intră în vigoare permisul de ședere eliberat unei persoane cu statut de refugiat.

2) Articolul 13 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate coroborat cu considerentul (21) și cu articolul 24 alineatul (1) din aceasta

trebuie interpretat în sensul că un permis de ședere trebuie să fie eliberat unui refugiat de îndată ce este posibil după ce i s‑a acordat statutul de refugiat. Fără a aduce atingere dreptului unui stat membru de a institui sau de a menține, în anumite împrejurări, standarde mai favorabile, un asemenea permis de ședere trebuie să intre în vigoare de la data eliberării sale, în pofida caracterului declarativ al statutului de refugiat.

1 Limba originală: engleza.

i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.

2 Cererea a fost depusă la grefa Curții de Justiție la 7 noiembrie 2023.

3 A se vedea articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9) (denumită în continuare „Directiva privind condițiile pentru protecția internațională”).

4 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) (denumită în continuare „Directiva privind procedurile”).

5 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96).

6 Stb. 2000, nr. 495.

7 Această dispoziție se referă la statutul de refugiat.

8 A se vedea Hotărârea din 12 aprilie 2018, A și S (C‑550/16, EU:C:2018:248, punctele 53 și 54, denumită în continuare „Hotărârea A și S”), și Hotărârea din 1 august 22, Bundesrepublik Deutschland (Reîntregirea familiei cu un copil devenit major) (C‑279/20, EU:C:2022:618, punctul 46, denumită în continuare „Hotărârea XC”).

9 Directiva Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225), astfel cum a fost modificată prin articolul 1 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2011/51/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2011 de modificare a Directivei 2003/109 în vederea extinderii domeniului său de aplicare la beneficiarii de protecție internațională (JO 2011, L 132, p. 1).

10 Directiva Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164).

11 A se vedea articolul 4 din Directiva 2003/109.

12 În cazul de față, 20 octombrie 2021.

13 A se vedea și considerentul (21) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională și Hotărârea A și S.

14 În conformitate cu articolul 2 litera (m) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, „«permis de ședere» înseamnă orice permis sau autorizație eliberată de autoritățile unui stat membru sub forma prevăzută de legislația internă, care permite unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid să aibă reședința pe teritoriul respectivului stat membru”.

15 Considerentul (21) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională face referire la „recognition of refugee status” (versiunea în limba engleză), „la reconnaissance du statut de réfugié” (versiunea în limba franceză), „pabėgėlio statuso pripažinimas” (versiunea în limba lituaniană), „el reconocimiento del estatuto de refugiado” (versiunea în limba spaniolă), „o reconhecimento do estatuto de refugiado” (versiunea în limba portugheză) și la „recunoașterea statutului de refugiat” (versiunea în limba română). Acești termeni sugerează, în opinia noastră, recunoașterea formală a unei situații preexistente. Articolul 13 din directiva respectivă face referire la „granting refugee status” (versiunea în limba engleză), „l’octroi du statut de réfugié” (versiunea în limba franceză), „pabėgėlio statuso suteikimas” (versiunea în limba lituaniană), „concesión del estatuto de refugiado” (versiunea în limba spaniolă), „concessão do estatuto de refugiado” (versiunea în limba portugheză) și la „acordarea statutului de refugiat” (versiunea în limba română). Termenii menționați sugerează, în opinia noastră, acordarea unui statut care nu exista în mod necesar anterior. Totuși, considerăm că acești termeni utilizați în considerentul (21) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională și la articolul 13 din aceasta sunt interschimbabili și îi vom utiliza în prezentele concluzii ca atare. A se vedea de exemplu punctul 35 din prezentele concluzii. Această abordare este confirmată, de exemplu, de versiunile în limbile italiană și germană ale Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, care utilizează același termen, „riconoscimento” și, respectiv, „zuerkennen”, atât în considerentul (21) al directivei în cauză, cât și la articolul 13 din aceasta. A se vedea și Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat) [C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 91, denumită în continuare „Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat)”]. Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, 1954, p. 150, nr. 2545), astfel cum fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, care a intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), se referă în esență la recunoașterea „ca refugiat” [articolul 1 litera (C) alineatul (6)] și la acordarea drepturilor care decurg din convenția respectivă (articolele 4, 13, 14 și 15).

16 A se vedea considerentul (12) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

17 A se vedea Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat) și Hotărârea din 18 iunie 2024, Bundesrepublik Deutschland (Efectul unei decizii de acordare a statutului de refugiat) (C‑753/22, EU:C:2024:524, punctul 71 și jurisprudența citată). A se vedea însă articolul 14 alineatul (4) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, referitor la revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului de refugiat. A se vedea și articolul 14 alineatul (5) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, în legătură cu decizia de a nu acorda statutul de refugiat în situațiile descrise la articolul 14 alineatul (4) din directiva respectivă.

18 A se vedea și considerentul (21) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

19 A se vedea în acest sens Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), punctele 90-92, 98, 99, 106, 110 și 111. În Concluziile prezentate în cauza M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat) (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2018:486, punctul 78), avocatul general Wathelet a afirmat că „reiese din economia generală a [Directivei privind condițiile pentru protecția internațională] că condițiile pentru recunoașterea calității de refugiat, pe de o parte, și acordarea sau retragerea statutului de refugiat, pe de altă parte, sunt două noțiuni distincte.

20 Dobândirea imediată a drepturilor prevăzute în capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională de către beneficiarii de protecție internațională poate fi comparată cu dobândirea progresivă sau eșalonată a drepturilor în temeiul Convenției de la Geneva. „Contrar abordării obișnuite din dreptul internațional privind drepturile omului, nu toate drepturile prevăzute în convenție sunt datorate imediat fiecărui refugiat prezumtiv care ajunge pe teritoriul unui stat. Refugiații beneficiază însă de o gamă tot mai largă de drepturi pe măsură ce relația lor cu statul de azil se adâncește”; a se vedea Hathaway, J.C., „The Architecture of the UN Refugee Convention and Protocol”, în Costello, C., Foster, M., și Mc Adam, J. (eds), The Oxford Handbook of International Refugee Law, Oxford University Press, 2021, p. 180-182.

21 Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), punctele 91, 98, 99, 110 și 111. A se vedea și Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă) (C‑8/22, EU:C:2023:542, punctele 66-70).

22 Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), punctul 91. A se vedea și Hotărârea din 18 iunie 2024, Generalstaatsanwaltschaft Hamm (Cerere de extrădare a unui refugiat în Turcia) (C‑352/22, EU:C:2024:521, punctele 39-41).

23 A se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 96).

24 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate, de modificare a Directivei 2003/109 și de abrogare a Directivei 2011/95 (JO L 2024/1347).

25 A se vedea și considerentul (57) al Regulamentului 2024/1347. Regulamentul menționat nu este aplicabil ratione temporis prezentei cereri de decizie preliminară. A se vedea articolul 42 din regulamentul în cauză, care prevede că acesta se aplică de la 1 iulie 2026.

26 Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), punctele 91, 99 și 103.

27 A se vedea prin analogie, Hotărârea A și S, punctul 54.

28 A se vedea și articolul 24 alineatul (2) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, referitor la dreptul beneficiarilor statutului conferit prin protecție subsidiară la eliberarea unui permis de ședere.

29 Hotărârea M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), punctele 91, 99 și 103. Dreptul unui refugiat la eliberarea unui permis de ședere poate fi revocat în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională în cazul existenței unor motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică . În astfel de circumstanțe, refugiatul își păstrează statutul de refugiat până la încetarea efectivă a acestui statut. A se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413, punctele 45-55 și 95). A se vedea și articolul 24 alineatele (1) și (5) din Regulamentul 2024/1347. Articolul 24 alineatul (1) din regulamentul respectiv prevede că „[b]eneficiarii de protecție internațională au dreptul la un permis de ședere atât timp cât dețin statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară”. Articolul 24 alineatul (5) din acesta precizează că „[a]utoritățile competente pot revoca sau refuza reînnoirea unui permis de ședere numai în cazul în care retrag statutul de refugiat […]”.

30 A se vedea și articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2024/1347, potrivit căruia „[c]ât mai curând după acordarea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară, în termen de cel mult 90 de zile de la notificarea deciziei de acordare a protecției internaționale, se eliberează un permis de ședere […]” (sublinierea noastră).

31 A se vedea punctele 20 și 25 din prezentele concluzii.

32 Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională) (C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctul 104 și jurisprudența citată).

33 Sau în fața „altor autorități”, în sensul articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva privind procedurile.A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 25 iunie 2020, Ministerio Fiscal (Autoritate susceptibilă să primească o cerere de protecție internațională) (C‑36/20 PPU, EU:C:2020:495, punctele 94 și 98).

34 Termenul depinde de aspectul dacă cererea este „înaintată” autorității competente în temeiul dreptului național să înregistreze cererea respectivă sau altor autorități susceptibile să primească o astfel de cerere, dar care nu sunt competente în temeiul legislației interne. Termenul poate fi prelungit în cazul în care există cereri simultane din partea unui număr mare de solicitanți. A se vedea articolul 6 alineatul (5) din Directiva privind procedurile.

35 În timp ce articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind procedurile prevede anumite termene pentru înregistrarea unei cereri de protecție internațională, articolul 6 alineatul (2) din directiva respectivă nu prevede astfel de termene pentru depunerea unei cereri de protecție internațională. Articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2024/1348 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 de stabilire a unei proceduri comune în materie de protecție internațională în Uniune și de abrogare a Directivei 2013/32 (JO L 2024/1348) prevede totuși că, în principiu, solicitantul de protecție internațională „depune cererea la autoritatea competentă a statului membru […] cât mai curând posibil, în termen de 21 de zile de la data înregistrării cererii […]”. Acest termen poate fi prelungit la două luni în temeiul articolului 28 alineatul (5) din regulamentul respectiv. Regulamentul 2024/1348 nu este aplicabil ratione temporis prezentei cereri de decizie preliminară. A se vedea articolul 79 alineatul (1) din acesta, care prevede că regulamentul menționat se aplică de la 12 iunie 2026.

36 Hotărârea din 25 iunie 2020, Ministerio Fiscal (Autoritate susceptibilă să primească o cerere de protecție internațională) (C‑36/20 PPU, EU:C:2020:495, punctul 93).

37 Hotărârea din 30 iunie 2022, Valstybės sienos apsaugos tarnyba ș.a. (C‑72/22 PPU, EU:C:2022:505, punctul 62).

38 Hotărârea din 22 iunie 2023, Comisia/Ungaria (Declarație de intenție prealabilă unei cereri de azil) (C‑823/21, EU:C:2023:504, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată). Drepturile acordate solicitanților de protecție internațională variază în funcție de stadiul procedurii în cauză. Astfel, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva privind procedurile, solicitanții au dreptul de a consulta un consilier juridic în toate etapele procedurii. În schimb, garanțiile acordate solicitanților la articolul 12 din Directiva privind procedurile se aplică numai în cazul procedurilor prevăzute în capitolul III din directiva respectivă.

39 A se vedea și articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind procedurile, care prevede că statele membre trebuie să se asigure că autoritatea decizională care răspunde de examinarea cererilor „dispune de mijloacele corespunzătoare, inclusiv suficient personal competent, pentru îndeplinirea sarcinilor sale în conformitate cu prezenta directivă”.

40 Termenul de șase luni nu aduce atingere posibilității de a se prelungi acest termen pentru motivele enunțate la articolul 31 alineatele (3) și (4) din Directiva privind procedurile.

41 Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională) (C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctul 101). Termenele prevăzute la articolele 6 și 31 din Directiva privind procedurile au fost modificate recent prin articolele 27, 28 și 35 din Regulamentul 2024/1348.

42 Definiții identice sunt stabilite la articolul 2 litera i) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și la articolul 2 litera (b) din Directiva 2013/33.

43 După cum arată guvernul neerlandez, articolul 6 din Directiva privind procedurile, intitulat „Accesul la procedură”, vizează numai etapa depunerii cererii în cadrul procedurii de acordare a protecției internaționale. Aceasta nu se referă la permisul de ședere eliberat în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională după finalizarea întregii proceduri.

44 Guvernul neerlandez subliniază că articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind procedurile este singura dispoziție din această directivă care face referire la permisul de ședere, dar numai pentru a exclude în mod expres dreptul la eliberarea acestuia.

45 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

46 A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Odbor azylové a migrační politiky MV (Domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea) (C‑257/22, EU:C:2023:852, punctele 37-42 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 22 iunie 2023, Comisia/Ungaria (Declarație de intenție prealabilă unei cereri de azil) (C‑823/21, EU:C:2023:504, punctul 45).

47 În sensul articolului 6 din Directiva privind procedurile.

48 A se vedea prin analogie Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Comisia/Ungaria (Incriminarea sprijinului acordat solicitanților de azil) (C‑821/19, EU:C:2021:930, punctul 81).

49 Persoanelor care au depus o cerere de protecție internațională în conformitate cu capitolul II din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și care îndeplinesc condițiile materiale prevăzute în capitolul III din această directivă.

50 În opinia noastră, având în vedere caracterul neechivoc al obligației care revine statelor membre în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva privind procedurile, un solicitant poate totuși să aibă dreptul de a introduce o acțiune pentru a constrânge autoritatea competentă a unui stat membru să îi permită să depună o cerere de protecție internațională sau o acțiune în despăgubire pentru întârziere nerezonabilă.

51 Din cererea de decizie preliminară reiese că au trecut mai mult de zece luni între data înaintării unei cereri de protecție internațională de către reclamant (10 octombrie 2021) și cea a acordării acestei protecții (26 august 2022).

52 Statele membre pot solicita ca cererile să fie depuse personal și/sau într‑un loc desemnat. A se vedea articolul 6 alineatul (3) din Directiva privind procedurile.

53 A se vedea punctul 57 din acea hotărâre.

54 A se vedea considerentul (12) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, care face referire la necesitatea de a se asigura un nivel minim de beneficii A se vedea și considerentul (41) al acestei directive, potrivit căruia statele membre pot să adopte sau să mențină standarde mai favorabile pentru beneficiarii de protecție internațională decât cele acordate propriilor resortisanți.

55 Hotărârea din 4 octombrie 2018, Ahmedbekova (C‑652/16, EU:C:2018:801, punctul 71 și jurisprudența citată).

56 După cum s‑a arătat anterior la punctul 40 din prezentele concluzii, o asemenea perioadă de ședere poate de asemenea să fie luată în considerare în temeiul articolului 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109. Trebuie subliniat totodată că, dacă nu sunt îndeplinite termenele și condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2003/109, se aplică articolul 13 din această directivă, iar dreptul de ședere în alte state membre, astfel cum este prevăzut în capitolul III din directiva respectivă, este exclus.