Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 5 septembrie 2024.#VariusSystems digital solutions GmbH împotriva lui GR, proprietarul întreprinderii B & G
 .#Cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competență judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competențe speciale – Cerere în materie contractuală – Articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță – Contract de prestare de servicii – Program informatic dezvoltat într‑un stat membru și adaptat la nevoile unui client cu reședința în alt stat membru – Locul de executare.#Cauza C-526/23.

Utilizarea programelor informatice ( 2 ) și a internetului atât de profesioniști, cât și de particulari este în prezent permanentă. Serviciul care constă în dezvoltarea unui program informatic adaptat unor nevoi profesionale specifice este, de asemenea, foarte frecvent în practică. Implicațiile economice sunt de mare amploare în acest domeniu.

Prin urmare, este surprinzător să se constate că, până în prezent, Curtea nu a fost niciodată în situația să examineze o chestiune preliminară referitoare la opțiunea de competență internațională în materie contractuală, prevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 3 ), în cadrul unor litigii internaționale având ca obiect prestarea de servicii informatice online.

Considerăm că existența unor clauze atributive de competență sau a alegerii legii aplicabile, în funcție de uzanțele contractuale în acest domeniu de activitate, explică această constatare ( 4 ).

În consecință, lipsa oricărui acord în cauza principală constituie pentru Curte oportunitatea de a preciza care sunt criteriile de legătură cu instanța competentă și de a rezolva această dilemă: cum trebuie interpretată opțiunea de competență internațională care se întemeiază pe localizarea concretă a prestării de servicii atunci când aceasta este asigurată de internet? Cu alte cuvinte, cum trebuie definit criteriul material reținut de legiuitorul Uniunii într‑un context imaterial?

Desigur, această problematică nu este nouă pentru Curte, așa cum rezultă din jurisprudența sa referitoare la opțiunea de competență în materie delictuală. Totuși, această jurisprudență se întemeiază pe abordări care nu pot fi transpuse în materie contractuală. Astfel, dezbaterea privește alternativa concretă, după cum a fost propusă de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), instanța de trimitere, care este următoarea: în lipsa unor clauze contractuale, trebuie reținut locul unde a fost conceput programul informatic sau cel unde a fost utilizat?

Vom prezenta motivele pentru care, în acest context special al prestării de servicii informatice în cadrul unei rețele deschise precum internetul, suntem de părere că trebuie reținut drept criteriu cel al locului unde serviciul se concretizează pentru utilizator ( 5 ).

Considerentele (15) și (16) ale Regulamentului nr. 1215/2012 enunță: „(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. […] (16) În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. […]”

Articolul 4 alineatul (1) din acest regulament prevede: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

Articolul 7 punctul 1 din regulamentul menționat prevede: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; (b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este: – în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; – în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile; (c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a).”

VariusSystems digital solutions GmbH ( 6 ), cu sediul în Viena (Austria), își desfășoară activitatea în sectorul serviciilor informatice. Ea a dezvoltat pentru GR, deținătorul întreprinderii B & G cu sediul în Germania, un program informatic care permite analizarea testelor COVID-19 în conformitate cu specificațiile legiuitorului german și care a fost destinat să fie utilizat în centrele de testare din Germania ( 7 ). Obiectul contractul consta în dezvoltarea ( 8 ) și în exploatarea ( 9 ) programului informatic în Germania. Părțile din cauza principală nu au încheiat un contract scris și nu au stabilit nici instanța competentă, nici locul de executare în cazul unor diferende.

VariusSystems solicită lui GR plata unei sume în cuantum total de 101587,68 euro, majorat cu dobânzi, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2022 și 3 iunie 2022, care corespunde facturării fiecărui test COVID-19 efectuat. Ea consideră că instanțele austriece sunt competente în temeiul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru motivul că, deși programul informatic a fost adaptat și dezvoltat special pentru nevoile individuale ale întreprinderii lui GR pentru a fi utilizat în Germania, aceste lucrări au fost prestate în întregime în Viena.

Din înscrisurile din dosarul adresat de instanța de trimitere reiese că litigiul dintre părți își are originea în defectele programului informatic furnizat invocate de GR, în special în ceea ce privește respectarea specificațiilor legiuitorului german și ale Kassenärztliche Bundesvereinigung (Asociația federală a medicilor care au încheiat contracte cu casele de asigurări de sănătate, Germania) referitoare la facturarea testelor de depistare, precum și la modalitățile de transmitere a certificatelor de testare spre aplicația „Corona‑Warn‑App”.

GR a contestat competența internațională a instanței sesizate. Ea arată că prestația caracteristică din contractul în cauză a fost utilizarea programului informatic dezvoltat conform specificațiilor legiuitorului german pentru persoanele fizice germane în Germania și deduce de aici că locul de executare care trebuie avut în vedere este sediul său social.

Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena, Austria) a respins acțiunea pentru lipsa competenței internaționale. Acesta a calificat contractul încheiat de părți ca fiind un „contract de vânzare‑cumpărare” și a apreciat că locul de executare este sediul întreprinderii lui GR în Germania.

Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria) a confirmat această decizie și a reținut însă calificarea drept „prestare de servicii”, în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, printre altele, pentru motivul că programul informatic trebuia să fie adaptat și dezvoltat în special pentru nevoile proprii ale întreprinderii lui GR, conform specificațiilor legiuitorului german. Apreciind că serviciile care nu se referă la un anumit loc sunt considerate a fi prestate acolo unde beneficiarul accesează serviciile respective, instanța menționată a apreciat că, în speță, acest loc se află în Germania, unde este disponibil programul informatic care trebuie adaptat în mod specific la situația germană, ceea ce constituie prestația caracteristică a contractului.

VariusSystems a introdus în aceste condiții recurs la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), care apreciază de asemenea că este necesar să se aplice articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, în ceea ce privește dezvoltarea programelor informatice individualizate.

Potrivit acestei instanțe, este necesar să se stabilească locul unde s‑a exercitat, în mod preponderent, prestarea de servicii ( 10 ), ceea ce ar conduce la reținerea drept loc de executare a contractelor de dezvoltare a programelor informatice locul unde se furnizează prestația intelectuală, iar nu cel unde este accesat și utilizat programul informatic.

Cu toate acestea, instanța menționată ridică problema pertinenței unei asemenea soluții din perspectiva anumitor opinii doctrinare, potrivit cărora, atunci când un serviciu nu are legătură cu un anumit loc, se consideră că este prestat acolo unde beneficiarul serviciului îl accesează.

Ea subliniază că, în speță, prestația intelectuală realizată în Austria nu are nicio valoare proprie dacă nu este accesată și utilizată în Germania, cu atât mai mult cu cât VariusSystems subliniază că trebuia să primească o retribuție pentru fiecare test efectuat cu succes. Aceasta adaugă că, pentru motive legate de proximitatea față de fapte și probe, instanțele de la locul unde este utilizat programul informatic ar fi, fără îndoială, mai bine plasate să se pronunțe asupra chestiunilor de fond care țin de executarea contractului. Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă, pentru determinarea locului de executare a serviciilor la distanță, cum este situația în speță, este relevant locul unde prestatorul și‑a desfășurat activitatea sau locul pentru care a fost prestat serviciul, respectiv locul unde a fost accesat de beneficiar.

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul [nr. 1215/2012] trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în materie contractuală, în ceea ce privește dezvoltarea și exploatarea curentă a unui program informatic destinat nevoilor individuale ale unui client care are sediul în statul membru A (în speță, Germania), locul de executare este: a) locul unde se realizează creația intelectuală («programarea») de către întreprinderea stabilită în statul membru B (în speță, Austria), sau b) locul unde programul informatic ajunge la client, cu alte cuvinte unde este accesat și utilizat?”

VariusSystems, GR și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Curtea este sesizată cu o întrebare inedită privind interpretarea articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 în contextul furnizării unui program informatic dezvoltat și exploatat de un dezvoltator de software dintr‑un stat membru pentru a răspunde nevoilor specifice ale unui utilizator din alt stat membru.

Cu titlu preliminar, trebuie să ne pronunțăm asupra calificării contractului. Date fiind caracteristicile obligațiilor contractuale în discuție ( 11 ), suntem de acord cu punctul de vedere atât al părților, cât și al instanței de trimitere, potrivit căruia contractul în cauză intră sub incidența noțiunii de „prestare de servicii”.

În acest sens, trebuie să ne referim la principiile amintite în Hotărârea din 14 septembrie 2023, EXTÉRIA ( 12 ), și la criteriile definite în Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim ( 13 ). Acestea permit să se delimiteze între două calificări ale contractului, cea de „vânzare de mărfuri” și cea de „prestare de servicii” ( 14 ). Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, trebuie să se examineze care este obligația caracteristică a contractului în cauză și care este contraprestația executării acesteia. În speță, activitatea VariusSystems a constat în crearea unui program informatic adaptat pentru nevoile întreprinderii lui GR și în garantarea exploatării acestuia. Este vorba despre prestări de servicii care au fost efectuate în schimbul unei remunerații datorate de GR pentru fiecare utilizare ( 15 ). Prin urmare, criteriile „prestării de servicii”, în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, sunt îndeplinite ( 16 ).

În consecință, trebuie să se examineze răspunsul care urmează să fie dat la întrebarea preliminară unică prin care instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă locul executării unui contract de „prestare de servicii”, în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, în cazul furnizării online ( 17 ) a unui program informatic, trebuie să fie locul unde acest program a fost dezvoltat ( 18 ) de o societate de servicii informatice sau, dimpotrivă, locul unde a fost utilizat de clientul său.

În lipsa unor elemente care să poată fi deduse din dispoziții contractuale care să permită stabilirea locului de executare a contractului, în lipsa oricărui acord sau a vreunui alt document ( 19 ), răspunsul la această întrebare trebuie să se întemeieze pe următoarele două considerații principale, amintite recent de Curte ( 20 ): – norma de competență specială în materie contractuală prevăzută la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, justificată de existența unei legături strânse între contractul vizat și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia, completează norma generală de competență a instanțelor de la domiciliul pârâtului și – criteriul de legătură în cazul acestui contract, definit în mod autonom ca fiind locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului respectiv, serviciile au fost sau ar fi trebuit să fie prestate, a fost ales pentru a consolida obiectivele de unificare și de previzibilitate a normelor de competență judiciară și, prin urmare, de securitate juridică.

Cu alte cuvinte, această normă de competență specială, concepută pentru a fi deosebită de cea de competență generală, se întemeiază pe un criteriu exclusiv de fapt care conduce la desemnarea unei instanțe ce prezintă o legătură directă cu cauza, pentru a îndeplini cerințele bunei administrări a justiției ( 21 ).

Această logică și această finalitate ne determină să considerăm, în ceea ce privește prestarea de servicii online de către o societate de servicii informatice și în lipsa oricărei alegeri a legiuitorului Uniunii într‑un astfel de domeniu imaterial, că criteriul de legătură adecvat este cel al locului executării efective a acestui contract ( 22 ), și anume locul din care clientul are acces în mod concret la serviciul online sau, cu alte cuvinte, „locul de impact cel mai semnificativ al activității online” ( 23 ) ori „locul prestării finale de servicii” ( 24 ).

Patru tipuri de argumente de ordin textual, jurisprudențial, practic și referitor la legea aplicabilă pledează în favoarea alegerii criteriului utilizării serviciului, iar nu a celui al emiterii sale.

În primul rând, poate fi invocat un argument textual întemeiat pe expresia „locul […] unde, în temeiul contractului, serviciile au fost sau ar fi trebuit să fie prestate” ( 25 ). Prin urmare, trebuie să se deosebească prestarea unui serviciu ( 26 ) de conceperea acestuia.

În al doilea rând, în ipoteza neprevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, și anume lipsa unor criterii deduse din contract, Curtea a ales pentru vânzarea la distanță de mărfuri criteriul „destinației finale” a acestei operațiuni ( 27 ). Pentru prestarea de servicii, în caz de pluralitate de locuri de executare a obligației caracteristice a unui asemenea contract, atunci când nu se poate identifica, pe baza acestui contract, locul prestării principale a serviciilor ( 28 ), a fost reținut, în subsidiar, locul unde au fost exercitate, în mod preponderent, activitățile în temeiul acestui contract ( 29 ). Curtea a confirmat alegerea criteriului executării efective a contractului ( 30 ) în Hotărârea Saey Home & Garden ( 31 ). Astfel, alegerea criteriului utilizării finale a serviciului online ar fi în concordanță cu această jurisprudență ( 32 ), care nu trebuie, în opinia noastră, să se limiteze doar la cazurile în care prestarea de servicii este executată în mai multe state membre ( 33 ).

Cu toate acestea, observăm că din jurisprudența Curții rezultă și opinii contrare.

Primo, după cum reiese din cererea de decizie preliminară și din înscrisurile din dosar, discuția privește criteriul reținut în Hotărârea Wood Floor prin care s‑a stabilit acel loc unde prestatorul își efectuează în principal munca, ceea ce ar conduce, în speță, la privilegierea locului unde a fost furnizată prestația intelectuală.

În ceea ce ne privește, considerăm că atât din Hotărârea Wood Floor, cât și din Hotărârea Saey Home & Garden, întemeiate pe criteriul executării efective a contractului, în lipsa unor dispoziții contractuale, rezultă că trebuie căutat locul unde se materializează prestarea de servicii. Astfel, în relația dintre un comitent și un agent comercial precum cea existentă între un prestator și un distribuitor în cadrul unui contract de concesiune comercială, instanța aleasă este cea care corespunde părții celei mai importante din activitate, care constă, în primul caz, în furnizarea diferitelor prestații de pregătire, de negociere și, dacă este cazul, de încheiere a unor operațiuni comerciale de către agent pentru comitent ( 34 ) și, în al doilea caz, în asigurarea distribuției produselor furnizorului ( 35 ).

Trebuie să se observe, în plus, că aceste decizii au fost adoptate în lumina unor împrejurări speciale, care rezultă din localizarea activităților în mai multe state membre, și se înscriu astfel în linia ( 36 ) Hotărârii Color Drack, referitoare la vânzarea de mărfuri livrate în diferite locuri din același stat membru ( 37 ), și a Hotărârii din 9 iulie 2009, Rehder ( 38 ), referitoare la prestarea de servicii în două state membre ( 39 ).

Domeniul de aplicare al acestei jurisprudențe ar fi prea larg dacă s‑ar deduce din aceasta că, în toate cazurile, locul prestării de servicii este cel în care debitorul prestației o execută. Astfel, pe de o parte, Curtea a evidențiat elemente concrete utile pentru identificarea locului de executare a prestației, pe care instanța națională este competentă să le utilizeze în funcție de situațiile supuse aprecierii sale ( 40 ).

Pe de altă parte, jurisprudența menționată reflectă, în opinia noastră, interesul ca identificarea localizării activității să se facă potrivit unei abordări economice, pentru a îndeplini cel mai bine cerințele de proximitate și de previzibilitate. Apreciem că această abordare este deosebit de adaptată la prestările de servicii informatice executate online, în considerarea caracterului lor imaterial, atât timp cât nu ajung la beneficiarul lor.

Secundo, se poate susține de asemenea, dat fiind acest caracter imaterial ( 41 ), că Curtea a soluționat deja o situație similară, și anume cea a unui contract de credit acordat de o instituție bancară ( 42 ). Considerând că obligația caracteristică a acestui contract este acordarea sumei împrumutate, în timp ce obligația împrumutatului de a restitui această sumă este doar consecința executării prestației împrumutătorului, Curtea a statuat că locul în care au fost prestate serviciile, în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, este, în cazul acordării unui credit de către o instituție de credit, locul în care este situat sediul instituției respective ( 43 ).

Subliniem în această privință că Curtea a luat în considerare caracteristicile prestării de servicii de către o bancă care nu avea legătură cu un anumit loc și nu trebuia să se pronunțe asupra unui caz de virament bancar către un cont situat în alt stat membru decât cel al sediului acestei instituții ( 44 ).

Pentru aceste motive, considerăm că soluția reținută în Hotărârea Kareda nu poate fi transpusă în cazul furnizării de programe informatice online, a fortiori într‑un context transfrontalier.

În al treilea rând, în ceea ce privește considerațiile practice care servesc, de asemenea, ca bază a discuției, considerăm că trebuie respins argumentul potrivit căruia, în esență, obligația caracteristică a unui contract de prestări de servicii online nu poate fi decât aceea de încărcare („upload” în limba engleză) de către furnizor a conținutului digital, pentru motivul că localizarea acestei prestări nu poate depinde de intervenția clientului ( 45 ). În această ipoteză, ar trebui ales locul din care prestatorul de servicii își desfășoară efectiv activitatea.

Deși suntem de acord cu analiza pe care se întemeiază în parte acest argument, și anume că activitățile desfășurate online pot fi încă legate de locuri concrete ( 46 ), considerăm că soluția preconizată nu ia în considerare diversitatea acestor activități atât prin natura lor ( 47 ), cât și prin localizarea lor potențială ( 48 ).

Astfel, prestația unei societăți de servicii informatice poate interveni în diferite etape, în tot sau în parte: cea a dezvoltării programului informatic (sau faza de creație), cea de implementare (sau faza de punere în funcțiune pentru client) și cea de exploatare (sau faza de garantare a bunei funcționări). Aceste activități diferite nu se situează neapărat la sediul întreprinderii care prestează serviciul sau serviciile respective.

Deducem de aici, mai întâi, asemenea Comisiei, că proiectarea și programarea unui program informatic nu constituie obligația caracteristică a contractului de furnizare a unui program informatic din moment ce, fără implementare, serviciul nu ar fi efectiv pentru client ( 49 ). Acesta este stadiul din care poate fi utilizat programul după ce a fost testat și la care calitatea sa poate fi controlată. Această operațiune este executată în locul unde programul informatic ajunge la utilizator. Astfel, considerăm că această etapă a serviciului trebuie deosebită de cea a exploatării. Întrucât aceasta nu necesită noi dezvoltări informatice, este vorba doar despre o obligație accesorie care nu poate sta la baza unui criteriu de legătură.

În continuare, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, activitatea dezvoltatorului de software se poate situa în afara sediului întreprinderii ( 50 ). Același lucru este valabil și pentru activitatea de implementare a programului informatic. În plus, aceasta poate fi asigurată de dezvoltator sau de orice alt furnizor de conținut digital fie direct online pe echipamentele clientului, fie prin punere la dispoziție online, prin intermediul site‑ului prestatorului, cu ajutorul internetului de exemplu, sau prin intermediul unei platforme informatice ( 51 ) ori în cadrul unui contract de servicii de cloud („cloud computing” în limba engleză) ( 52 ).

Prin urmare, mai multe criterii de localizare a activității de furnizare de programe informatice pot fi examinate în temeiul articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, cu excluderea însă a oricărei legături care să fie bazată pe localizarea serverului ( 53 ). În această privință, dificultățile concrete de localizare cu care se poate confrunta clientul unui serviciu online par să reiasă în mod clar din împrejurările de fapt descrise de instanța de trimitere și din propriile sale semne de întrebare. În speță se ridică următoarele întrebări: trebuie să se distingă serviciul de dezvoltare inițială (sau de concepere) a programului informatic de serviciul de întreținere (sau de mentenanță), deși sunt strânse legate prin actualizarea periodică a programului informatic? Sunt aceste două servicii prestate din același loc? Cum a fost implementat (sau pus la dispoziție) programul informatic de către dezvoltator (VariusSystems)? În lipsa unor precizări în decizia de trimitere sau a unor constatări în deciziile anterioare pronunțate în cauza principală, transmise Curții, nu se poate prezuma, dat fiind modul de facturare, că un program informatic de tipul „Software as a Service” ( 54 ) a fost implementat pe o platformă și nu a fost instalat pe echipamentele clientului care l‑a descărcat? Astfel, după cunoștințele noastre, de aproximativ zece ani în majoritatea cazurilor ( 55 ), în ceea ce privește serviciile informatice online, programele informatice ajung la client prin intermediul unei rețele (internetul, de exemplu) de pe calculatorul său sau de pe orice alt suport în cadrul unui serviciu informatic în modalitatea „cloud” („cloud computing”) ( 56 ).

În sfârșit, diversitatea acestor modalități de prestare de servicii informatice, precum și evoluția lor tehnologică și economică permanentă ( 57 ) ar putea fi suficiente pentru a justifica, în opinia noastră, faptul că singurul loc cert și, așadar, previzibil al executării unui contract de prestare de servicii online este cel al beneficiului concret al acestor servicii ( 58 ).

Această preferință pentru locul de primire sau de utilizare a serviciului sau a serviciilor prestat(e) prezintă avantajul de a nu face să varieze criteriile de legătură în funcție de diferitele etape ale prestării de servicii și de a nu supune utilizatorul deciziei de alegere a locului de realizare a lor, în condițiile în care, în plus, tendința economică este de externalizare către țări terțe. În schimb, a considera că, în toate cazurile, programele informatice sunt realizate la sediul social al dezvoltatorului ar putea constitui o ficțiune, care consacră un forum actoris, contrar obiectivelor articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 59 ).

Pe de altă parte, o asemenea adaptare a factorilor de legătură la complexitatea realizării concrete a serviciilor nu ar fi nouă. Astfel, aceasta a prevalat deja în materie de transport aerian, Curtea preferând locul în care se acordă serviciul, și anume locul de plecare a primului zbor și de sosire a ultimului zbor ( 60 ).

Desigur, reținerea criteriului destinației finale a serviciului poate prezenta dificultăți similare atunci când accesul la un serviciu exercitat pentru un client se realizează în diferite locuri. În speță, aceasta pare a fi situația în Germania după cum se desprinde din dosarul transmis Curții. Potrivit jurisprudenței sale constante, ar fi suficient să se identifice locul de executare a părții celei mai semnificative din activitate în statul membru respectiv ( 61 ). Acest lucru ar fi valabil și dacă serviciul online ar trebui utilizat în mai multe state membre ( 62 ). În sfârșit, acest loc este, în opinia noastră, previzibil pentru prestatorul de servicii informatice. Astfel, particularitățile la care acesta trebuie să se conformeze în cazul dezvoltării unui program informatic sunt supuse în general legii statului în care va fi implementat ( 63 ). În aceste condiții, în cazul unei utilizări echivalente în diferite locuri, ne pare inutil să se aplice norma de competență prevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, având în vedere că obiectivul de proximitate nu o justifică ( 64 ).

În al patrulea rând, rămâne să ne pronunțăm cu privire la un ultim element suplimentar al analizei care se referă la legea aplicabilă contractului. În lipsa alegerii legii, cum este cazul în speță, articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) ( 65 ) prevede că „contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii” ( 66 ). Astfel, această dispoziție ar confirma alegerea unui asemenea criteriu de legătură cu instanța competentă ( 67 ). Considerăm că acest argument nu este decisiv. În fapt, pe de o parte, există o discordanță legislativă între obiectivul de proximitate care rezultă din alegerea unui criteriu de competență specială în materie contractuală ( 68 ) și obiectivele avute în vedere la stabilirea legii aplicabile contractului. Pe de altă parte, dacă se reține un criteriu de competență în funcție de locul executării efective a contractului pentru beneficiarul său, considerăm că soluția care constă în aplicarea articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul Roma I ( 69 ) este întemeiată ( 70 ).

În consecință, din examinarea motivelor care ar justifica privilegierea criteriului de competență al locului în care se află sediul societății care a dezvoltat un program informatic rezultă că acestea nu sunt de natură să le pună în discuție pe cele pe care le‑am prezentat pentru a considera că, în domeniul furnizării de programe informatice, indiferent dacă sunt standard sau personalizate, atunci când utilizarea lor este condiționată de o prestare de servicii precum accesul online, este deosebit de adaptat să se aleagă drept criteriu de competență, întemeiat pe articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, cel al locului în care, în mod concret, destinatarul acestei prestații beneficiază efectiv de ea.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează: Articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că locul de executare a furnizării online a unui program informatic este, în lipsa unor dispoziții contractuale care permit stabilirea acestuia, cel în care clientul utilizează programul respectiv.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 5 septembrie 2024 ( 1 )