Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 3 aprilie 2025.###

Prezenta cauză privește interpretarea Directivei (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair ( 2 ). Mai precis, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria) solicită Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la condițiile de intrare și de ședere, prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă, potrivit căreia resortisantul unei țări terțe trebuie să beneficieze de „resurse suficiente”.

În această privință, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală) ridică problema compatibilității cu dreptul Uniunii a unor practici naționale care impun, pe de o parte, ca persoana în cauză să dobândească astfel de resurse în mod permanent și, pe de altă parte, ca această persoană să dovedească în mod consecvent natura resurselor respective. Aceste probleme se ridică în cadrul unui litigiu între un resortisant al unei țări terțe, OS, și Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság (Direcția generală națională a poliției pentru străini, Ungaria, denumită în continuare „autoritatea națională competentă în domeniul imigrației”), referitor la respingerea cererii acestuia de reînnoire a unui permis de ședere pentru servicii de voluntariat.

Subliniem de la bun început faptul că respectiva condiție referitoare la „resurse suficiente” nu este, în sine, necunoscută Curții, întrucât există deja o jurisprudență cu privire la modul în care aceasta trebuie interpretată în contextul altor instrumente ale dreptului Uniunii în materie de migrație și liberă circulație. Totuși, prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a le interpreta pentru prima dată în contextul aplicării Directivei 2016/801.

Considerentele (20), (21), (41) și (42) ale Directivei 2016/801 au următorul cuprins: „(20) Prezenta directivă ar trebui să sprijine obiectivele Serviciului european de voluntariat referitoare la dezvoltarea solidarității, a înțelegerii reciproce și a toleranței în rândul tinerilor și al societăților în care trăiesc, contribuind în același timp la consolidarea coeziunii sociale și la promovarea cetățeniei active a tinerilor. Pentru a asigura accesul la Serviciul european de voluntariat într‑o manieră coerentă la nivelul Uniunii, statele membre ar trebui să aplice dispozițiile prezentei directive resortisanților țărilor terțe care solicită admisia în vederea participării în cadrul Serviciului european de voluntariat. (21) Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a aplica dispozițiile prezentei directive în cazul elevilor, al voluntarilor, alții decât cei din cadrul Serviciului european de voluntariat, și al lucrătorilor au pair, pentru a facilita intrarea și șederea acestora și pentru a le garanta drepturile. […] (41) În caz de îndoieli privind motivele cererii de admisie, statele membre ar trebui să poată desfășura verificările necesare sau solicita dovezi pentru a evalua, de la caz la caz, cercetarea, studiile, formarea profesională, serviciile de voluntariat, programul de schimb de elevi sau proiectul educațional sau munca au pair pe care intenționează să le urmeze solicitantul și pentru a lupta împotriva abuzurilor și a utilizării incorecte a procedurii stabilite de prezenta directivă. (42) În cazul în care informațiile furnizate sunt incomplete, statele membre ar trebui să îl informeze pe solicitant, într‑un termen rezonabil, cu privire la informațiile suplimentare necesare și să stabilească un termen rezonabil pentru furnizarea acestora. În cazul în care nu se furnizează informațiile suplimentare până la termenul prevăzut, cererea ar putea fi respinsă.”

Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”: „Prezenta directivă stabilește: (a) condițiile de intrare și de ședere pe o perioadă mai mare de 90 de zile pe teritoriul statelor membre, precum și a drepturilor resortisanților țărilor terțe și, după caz, ale membrilor de familie ai acestora, în ceea ce privește cercetarea, studiile, formarea profesională sau serviciul de voluntariat în cadrul Serviciului european de voluntariat și, în cazul în care statele membre decid astfel, în ceea ce privește programele de schimb de elevi sau proiectele educaționale, serviciile de voluntariat, altele decât Serviciul european de voluntariat sau munca au pair; […]”

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2016/801 prevede: „Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care solicită admisia sau care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru cercetare, studii, formare profesională și serviciul de voluntariat în cadrul Serviciului european de voluntariat. Statele membre pot decide, de asemenea, să aplice dispozițiile prezentei directive în cazul resortisanților țărilor terțe care solicită admisia pentru un program de schimb de elevi sau pentru un proiect educațional, pentru un serviciu de voluntariat, altul decât Serviciul european de voluntariat, sau pentru munca au pair.”

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Principii”, prevede: „(1) Admisia unui resortisant al unei țări terțe în temeiul prezentei directive este supusă verificării documentelor justificative care atestă faptul că resortisantul țării terțe îndeplinește: (a) condițiile generale stabilite la articolul 7; și (b) condițiile speciale relevante stabilite la articolul 8, 11, 12, 13, 14 sau 16. (2) Statele membre pot impune solicitantului să furnizeze documentele justificative menționate la alineatul (1) într‑o limbă oficială a statului membru în cauză sau în orice limbă oficială a Uniunii stabilită de statul membru respectiv. (3) Atunci când sunt îndeplinite toate condițiile generale și condițiile speciale relevante, resortisantul țării terțe are dreptul la o autorizație. […]”

Articolul 7 din Directiva 2016/801, intitulat „Condiții generale”, prevede: „(1) În ceea ce privește admisia unui resortisant al unei țări terțe în temeiul prezentei directive, solicitantul: […] (e) prezintă dovezile solicitate de statul membru în cauză care să probeze faptul că pe durata șederii planificate resortisantul țării terțe va dispune de suficiente resurse pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru, precum și costurile de întoarcere în țara de origine. Evaluarea suficienței resurselor se bazează pe examinarea individuală a cazului și ține seama de resursele care provin, printre altele, din acordarea unei subvenții sau a unor burse, dintr‑un contract de muncă valabil, dintr‑o ofertă fermă de angajare sau dintr‑un angajament financiar din partea unei organizații de programe de schimb de elevi, a unei entități care găzduiește stagiari, a unei organizații de programe de servicii de voluntariat, a unei familii gazdă sau din partea unei organizații de plasare a lucrătorilor au pair. […]”

Articolul 20 alineatul (1) din directiva menționată, intitulat „Motive de respingere”, prevede: „(1) Statele membre resping o cerere în următoarele cazuri: (a) condițiile generale prevăzute la articolul 7 sau condițiile speciale relevante prevăzute la articolul 8, 11, 12, 13, 14 sau 16 nu sunt îndeplinite; (b) documentele prezentate au fost dobândite în mod fraudulos, au fost falsificate sau modificate; (c) statele membre în cauză permit admisia doar prin intermediul unei entități gazdă aprobate, iar entitatea gazdă nu este aprobată.”

Articolul 2 litera d) din a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény (Legea nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților țărilor terțe, denumită în continuare „Legea nr. II din 2007”), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, stabilește rudele care sunt considerate „membri de familie” ai resortisanților unei țări terțe. Potrivit articolului 13 alineatul (1) litera (f) din legea menționată, resortisanții unei țări terțe pot rămâne pe teritoriul Ungariei pentru o perioadă mai mare de 90 de zile în cadrul unei perioade de 180 de zile dacă, pe toată durata șederii lor, dispun de resurse suficiente pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere și de cazare, inclusiv costul călătoriei de întoarcere.

Articolul 29 alineatul (5) din a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény végrehajtásáról szóló 114/2007. (V. 24.) Korm. rendelet (Decretul guvernamental 114/2007 din 24 mai de aprobare a normelor de aplicare a Legii nr. II din 2007, denumit în continuare „Decretul guvernamental 114/2007”) prevede în esență că se consideră că un resortisant al unei țări terțe dispune de resurse suficiente pentru șederea sa în Ungaria în cazul în care acesta sau un „membru de familie” este în măsură să acopere din veniturile sale dobândite în mod legal sau din bunurile de care dispune costurile cu întreținerea, cazarea, călătoria de întoarcere și, dacă este cazul, asistența medicală. Articolul 29 alineatul (6) din acest decret guvernamental enumeră modurile în care poate fi dovedită existența mijloacelor de întreținere.

Reclamantul din litigiul principal, OS, este un resortisant al unei țări terțe. Acesta deținea un permis de ședere pentru efectuarea studiilor în Ungaria care a fost valabil până la 30 iunie 2020.

La 5 iunie 2020, reclamantul a depus o cerere de reînnoire a acestui permis de ședere în vederea desfășurării unei activități de voluntariat pentru Mahatma Gandhi Emberi Jogi Egyesület („Organizația pentru drepturile omului Mahatma Gandhi”, denumită în continuare „organizația”), în Ungaria. El a indicat că, în perioada de voluntariat, intenționa să se întrețină cu ajutorul unchiului său, cetățean britanic. În plus, reclamantul a anexat contractul încheiat cu organizația, un extras de cont bancar deschis pe numele său în care figurau tranzacțiile din ultimele șase luni, o declarație de luare în întreținere întocmită de unchiul său și documente justificative privind veniturile unchiului său.

Autoritatea regională competentă în domeniul imigrației a respins cererea de reînnoire a permisului de ședere și a hotărât să îl expulzeze pe reclamant de pe teritoriul Uniunii Europene. Autoritatea menționată a explicat că, întrucât unchiul lui OS nu putea fi considerat „membru de familie” în sensul articolului 2 litera (d) din Legea nr. II din 2007, el nu putea să acopere cheltuielile de întreținere ale reclamantului în Ungaria, astfel încât documentele justificative anexate la cerere nu puteau fi luate în considerare în temeiul articolului 29 alineatele (5) și (6) din Decretul guvernamental 114/2007.

Reclamantul a contestat această decizie în fața autorității naționale competente în domeniul imigrației. El a declarat că încheiase un contract de împrumut cu unchiul său și a anexat o declarație prin care acesta din urmă se angaja să îi pună la dispoziție o anumită sumă pe durata activității sale de voluntariat, printre altele, prin intermediul unor transferuri bancare. Cu toate acestea, autoritatea națională competentă în domeniul imigrației a considerat de asemenea că unchiul reclamantului nu era „membru de familie” și, prin urmare, nu ar putea acoperi cheltuielile de întreținere ale reclamantului în Ungaria.

OS a introdus o acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei respective în fața Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală). În fața acestei instanțe, reclamantul a susținut că unchiul său ar putea să îl sprijine financiar, însă nu sub forma unui împrumut, ci sub forma unei donații. În plus, el a susținut că autoritatea națională competentă în domeniul imigrației a acționat în mod nelegal atunci când a hotărât să nu ia în considerare resursele puse la dispoziție de unchiul reclamantului pentru simplul motiv că acesta din urmă nu era un „membru de familie”, în sensul dispozițiilor de drept național.

În hotărârea pronunțată, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală) a achiesat la opinia reclamantului cu privire la acest aspect. Prin urmare, a anulat deciziile autorităților regionale și naționale competente în domeniul imigrației și a dispus ca autoritatea regională competentă în domeniul imigrației să inițieze o nouă procedură.

Hotărârea menționată a fost însă anulată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria). Această instanță a considerat că, pentru a îndeplini condiția referitoare la existența unor „resurse suficiente”, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 și astfel cum a fost transpusă în dreptul național, un resortisant al unei țări terțe trebuie să demonstreze că a dobândit resursele relevante fie de la un „membru de familie” în sensul articolului 2 litera d) din Legea nr. II din 2007, fie sub forma unor venituri și/sau bunuri proprii, și anume permanente, și că are capacitatea de a dispune de aceste resurse ca de bunurile proprii fără nicio restricție. În plus, este necesar ca declarațiile date de reclamant în această privință să fie consecvente. Având în vedere aceste elemente, Kúria (Curtea Supremă) a dispus rejudecarea cauzei de către Fővárosi Törvényszék (Înalta Curte din Budapesta).

În cadrul acestei noi proceduri, Fővárosi Törvényszék (Înalta Curte din Budapesta), având îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a criteriilor enunțate de Kúria (Curtea Supremă) în ordonanța sa, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este conformă cu marja de apreciere acordată statelor membre la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din [Directiva (UE) 2016/801], luând în considerare obiectivele stabilite în considerentele (2) și (41), precum și la articolul 1 litera (a) și la articolul 4 alineatul (1) din aceasta, practica unui stat membru potrivit căreia, pentru a stabili faptul că un solicitant resortisant al unui stat terț care dorește să desfășoare activități de voluntariat dispune de mijloacele necesare pentru a se întreține – pe baza dovezii că o rudă a sa, care nu este considerată membru de familie, poate să îi asigure și îi asigură, din veniturile sale dobândite în mod legal și prin transferul constant al sumei necesare pentru întreținere, un venit suficient pentru întreținerea solicitantului și pentru călătoria de întoarcere a acestuia –, [iar] solicitantului menționat i se impune drept condiție suplimentară obligația de a preciza cu exactitate dacă suma primită constituie un venit sau un bun, precum și de a prezenta documente justificative privind titlul juridic prin care a dobândit venitul sau bunul respectiv și de a arăta că dispune de suma respectivă sau de bunul respectiv în mod permanent și nelimitat? 2) Având în vedere principiul supremației dreptului Uniunii, egalitatea de tratament în sensul articolului 79 TFUE, libertatea de ședere consacrată la articolul 45 din Carta [drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)] și drepturile la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil consacrate la articolul 47 din cartă, precum și considerentele (54) și (61) ale [Directivei 2016/801], în special principiul securității juridice, răspunsul la prima întrebare este influențat de faptul că legislația națională în ansamblul său privind permisele de ședere nu conține condițiile menționate în prima întrebare preliminară, astfel încât aceste condiții nu au fost stabilite de legiuitor, ci de instanța supremă a statului membru, în aplicarea legii, într‑o jurisprudență care trebuie să aibă natura unui precedent judiciar? 3) În măsura în care, în scopul acceptării faptului că solicitantul permisului de ședere dispune de mijloace de întreținere, declarația și documentele justificative referitoare la condițiile menționate anterior, astfel cum sunt prevăzute în jurisprudența națională, sunt de asemenea necesare, articolul 7 alineatul (1) litera (e) din [Directiva 2016/801] trebuie interpretat, având în vedere principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 79 TFUE, drepturile la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil conferite prin articolul 47 din cartă, cerința privind securitatea juridică menționată în considerentul (2) al [Directivei 2016/801], precum și conținutul considerentelor (41) și (42) ale [aceleiași directive] referitoare la garanțiile procedurale, în sensul că practica unui stat membru este conformă cu dispozițiile legislației doar în cazul în care invitația adresată solicitantului de a declara și a dovedi în mod coerent și consecvent că îndeplinește condițiile suplimentare considerate necesare este însoțită de un avertisment privind consecințele juridice, iar cererea de acordare a unui permis de ședere poate fi respinsă pentru motivul că solicitantul nu a prezentat probe referitoare la cerințele stabilite prin jurisprudență doar dacă, în acest context, au fost respectate drepturile persoanei în cauză și garanțiile procedurale?”

Cererea de decizie preliminară din 26 iunie 2023 a fost înregistrată la grefa Curții de Justiție la 14 august 2023. Guvernul maghiar și Comisia Europeană au prezentat observații scrise și au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 20 noiembrie 2024.

Directiva 2016/801, care stabilește condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe, pornește de la premisa că „[i]migrația din afara Uniunii este o sursă de persoane înalt calificate” și că aceste persoane „joacă un rol important în crearea valorii‑cheie a Uniunii, capitalul uman, și în asigurarea unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii” ( 3 ). La fel ca în cazul altor directive care reglementează migrația sau libera circulație în cadrul Uniunii ( 4 ), una dintre aceste condiții este ca persoana în cauză să beneficieze de resurse suficiente pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere și costurile de întoarcere în țara de origine și să nu reprezinte o sarcină financiară pentru sistemul de asistență socială al statului membru în care locuiește. Totuși, în timp ce, în unele dintre aceste alte instrumente, cerința „resurselor suficiente” este însoțită de alte condiții, astfel încât resursele trebuie să fie nu numai suficiente, ci și stabile și regulate ( 5 ), nu aceasta este situația în cadrul Directivei 2016/801. Într‑adevăr, articolul 7 alineatul (1) litera (e) din aceasta impune numai ca resursele să fie „suficiente” ( 6 ).

În acest context, întrebările instanței de trimitere rezultă din faptul că reclamantul din litigiul principal, resortisant al unei țări terțe care solicită un permis de ședere pentru servicii de voluntariat, a făcut declarații neconcordante cu privire la natura resurselor destinate acoperirii cheltuielilor sale de întreținere pe durata șederii sale în Ungaria. Inițial, a susținut că aceste resurse i‑au fost acordate de unchiul său în temeiul unui contract de împrumut, însă ulterior a declarat că ele au constituit, de fapt, o donație din partea unchiului său. Potrivit celor statuate de Kúria (Curtea Supremă), instanța de trimitere este ținută să considere că într‑o asemenea situație nu poate fi acordat un permis de ședere. Astfel, Kúria (Curtea Supremă) consideră, în primul rând, că resursele prezentate de solicitantul unui permis de ședere în temeiul Directivei 2016/801 trebuie fie să fi fost acordate de un „membru de familie”, astfel cum este definit de dispozițiile de drept național (ceea ce nu se aplică în cazul unchiului lui OS), fie să fi fost dobândite de solicitant ca venituri sau bunuri proprii, și anume cu titlu permanent (ceea ce instanța de trimitere interpretează în sensul că resursele trebuie să fi fost dobândite ca donație, iar nu ca împrumut, în cazul în care sunt primite de la un terț care, precum unchiul lui OS, nu poate fi calificat drept „membru de familie”) și cu posibilitatea de a dispune de acestea ca de bunuri proprii, fără nicio restricție. În al doilea rând, solicitantul trebuie să dovedească în mod consecvent natura acestor resurse (denumite în continuare, împreună, „cerințele în litigiu”).

Mai precis, prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală) ridică în esență problema compatibilității acestor cerințe cu dreptul Uniunii. Această instanță arată că, în opinia sa, statele membre nu sunt autorizate să completeze conținutul articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 cu condiții suplimentare. În plus, întrucât s‑a dovedit, in casu, că unchiul lui OS este o persoană solvabilă și că își realizează veniturile în mod legal, este discutabilă relevanța aspectului dacă OS primește suma de la unchiul său sub forma unui împrumut sau sub forma unei donații și a aspectului dacă a dobândit‑o cu titlu permanent.

În secțiunile care urmează, vom începe prin a aborda argumentele guvernului maghiar referitoare la admisibilitatea întrebărilor preliminare (A), înainte de a ne apleca asupra aspectelor menționate la punctul anterior (B). În continuare vom răspunde la a doua întrebare, care privește faptul că cerințele în litigiu nu au fost impuse de legislația națională privind permisele de ședere, ci în jurisprudența instanței supreme a statului membru în cauză (C).

Guvernul maghiar susține că întrebările preliminare, care privesc interpretarea Directivei 2016/801, sunt inadmisibile întrucât litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al directivei respective.

În această privință, guvernul menționat formulează două argumente. În primul rând, acesta arată că, în cererea sa, OS nu a indicat că solicită un permis de ședere pentru „servicii de voluntariat”, în sensul Directivei 2016/801; în schimb, el a depus cererea în „alte scopuri” (astfel cum prevede dreptul național), aceste „alte scopuri” nefiind reglementate de directiva menționată ( 7 ). În al doilea rând, guvernul maghiar argumentează că, inclusiv în ipoteza în care s‑ar aprecia că OS a depus cererea de permis de ședere pentru „servicii de voluntariat”, el nu ar intra în continuare sub incidența directivei respective. În această privință, guvernul maghiar arată că Ungaria a făcut uz de posibilitatea prevăzută la articolul 1 litera (a) și la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2016/801, interpretate în lumina considerentului (21) al acesteia, de a aplica dispozițiile acestui instrument nu numai resortisanților țărilor terțe care doresc să participe la Serviciul european de voluntariat, ci și celor care, precum reclamantul, intenționează să presteze alte servicii de voluntariat. Totuși, într‑o astfel de situație, este necesar ca organizația în cauză care oferă servicii de voluntariat să fie calificată drept „entitate gazdă”, în sensul articolului 3 alineatul (14) din Directiva 2016/801. Nu aceasta este însă situația organizației.

În opinia noastră, argumentele prezentate de guvernul maghiar pot fi respinse cu ușurință.

În primul rând, pentru a răspunde celui de al doilea argument al acestui guvern, arătăm că sintagma „entitate gazdă”, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (14) din Directiva 2016/801, nu figurează la articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”. Totuși, ea este utilizată la articolul 14, care enumeră condițiile speciale de intrare și de ședere pentru voluntari.

Contrar celor susținute de guvernul maghiar, înțelegem că aspectul dacă organizația în cauză care oferă servicii de voluntariat poate fi calificată drept „entitate gazdă” este așadar pertinent pentru aprecierea îndeplinirii acestor condiții, iar nu pentru chestiunea preliminară de a stabili dacă un solicitant se încadrează sau nu se încadrează în domeniul de aplicare al acestui instrument.

În al doilea rând, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, iar aceste întrebări beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 8 ).

Niciuna dintre aceste situații nu se aplică în speță.

În special, nu considerăm că interpretarea solicitată, care privește condiția referitoare la „resurse suficiente” prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801, nu are legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

Astfel, indiferent de categoria specifică în temeiul căreia și‑a depus OS cererea de eliberare a unui permis de ședere („servicii de voluntariat” sau „alte scopuri”), această cerere a fost considerată, în orice caz, de autoritățile competente în domeniul imigrației și de instanțele naționale ca fiind introdusă în scopul „serviciilor de voluntariat” și analizată de aceste autorități și instanțe în special prin prisma condițiilor generale enumerate la articolul 7 din Directiva 2016/801, printre care și cea referitoare la „resursele suficiente” [articolul 7 alineatul (1) litera (e)].

În plus, în cadrul ședinței, guvernul maghiar a recunoscut că faptul că organizația nu poate fi considerată o „entitate gazdă”, în sensul articolului 3 alineatul (14) din Directiva 2016/801, nu a constituit motivul pentru care a fost respinsă cererea de acordare a unui permis de ședere depusă de OS, întrucât deciziile autorităților regionale și naționale competente în domeniul imigrației s‑au întemeiat exclusiv pe motivul că acesta nu a demonstrat că dispune de „resurse suficiente”, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată.

Rezultă că soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea acestei condiții și că întrebările adresate sunt admisibile.

Astfel cum am explicat deja la punctele 22 și 23 din prezentele concluzii, în cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere ridică problema dacă, pentru a dovedi că solicitantul beneficiază de „resurse suficiente” în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801, este suficient ca persoana care își asumă responsabilitatea furnizării acestor resurse (in casu, unchiul reclamantului) să își demonstreze capacitatea de a le furniza și să declare că acestea sunt destinate să acopere cheltuielile de întreținere ale reclamantului în timpul șederii sale, precum și costurile de întoarcere în țara de origine.

În schimb, în opinia instanței de trimitere, Kúria (Curtea Supremă) pare să considere că, în cazul în care resursele provin de la un terț care nu este un „membru de familie” în sensul dispozițiilor de drept național (așa cum este cazul unchiului lui OS), solicitantul trebuie să demonstreze că resursele respective au fost dobândite efectiv de către el sub formă de venituri sau bunuri proprii, și anume cu titlu permanent (cu titlu de donație, iar nu cu titlu de împrumut), și că poate dispune de acestea ca de bunuri proprii, fără nicio restricție.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei cerințe cu obiectivele directivei menționate [astfel cum rezultă din considerentele (2) și (41), precum și din articolul 4 alineatul (1) din aceasta].

În ceea ce privește a treia întrebare, aceasta își are originea în constatarea Kúria (Curtea Supremă) potrivit căreia, în acțiunea principală, OS nu a stabilit, în mod consecvent, natura resurselor aflate la dispoziția sa, în special modul în care au fost acestea dobândite și caracterul lor permanent. Instanța de trimitere ridică din nou problema dacă această cerință este conformă cu dreptul Uniunii [în special cu articolul 79 TFUE ( 9 ), cu articolul 47 din cartă ( 10 ), precum și cu considerentele (2), (41) și (42) ale Directivei 2016/801], dat fiind că, în cursul procedurii administrative, lui OS nu i s‑a adus la cunoștință faptul că cererea sa de eliberare a unui permis de ședere poate fi respinsă dacă declarațiile sale în această privință nu sunt consecvente.

În secțiunile următoare, vom examina pe rând fiecare dintre aceste aspecte.

Directiva 2016/801 nu definește noțiunea de „resurse suficiente”. Articolul 7 alineatul (1) litera (e) din această directivă menționează numai că, pentru a stabili dacă o persoană care solicită un permis de ședere va dispune de „suficiente resurse”, aceste resurse le includ pe cele care „provin, printre altele, din acordarea unei subvenții sau a unor burse, dintr‑un contract de muncă valabil, dintr‑o ofertă fermă de angajare sau dintr‑un angajament financiar din partea unei organizații de programe de schimb de elevi, a unei entități care găzduiește stagiari, a unei organizații de programe de servicii de voluntariat, a unei familii gazdă sau din partea unei organizații de plasare a lucrătorilor au pair”. În plus, articolul 7 alineatul (3) din această directivă prevede că „[s]tatele membre pot indica o sumă de referință pe care o consideră «resurse suficiente»”. Aceste dispoziții clarifică, de asemenea, faptul că evaluarea suficienței resurselor „se bazează pe examinarea individuală a cazului”.

Până în prezent, numai două hotărâri ale Curții au vizat interpretarea Directivei 2016/801 și niciuna dintre acestea nu privea în mod specific noțiunea de „resurse suficiente” sau alte cerințe de fond prevăzute de această directivă ( 11 ). Totuși, Curtea a precizat, în ceea ce privește Directiva 2004/114/CE ( 12 ), care se aplica înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2016/801, că statele membre sunt în esență obligate să elibereze un permis de ședere pentru unul dintre scopurile enumerate unui solicitant care îndeplinește condițiile generale și speciale din Directiva 2004/114, din moment ce aceste condiții sunt prevăzute în mod exhaustiv ( 13 ).

În opinia noastră este evident că același lucru se aplică în ceea ce privește Directiva 2016/801, întrucât articolul 5 alineatul (3) din aceasta prevede că, „[a]tunci când sunt îndeplinite toate condițiile generale și condițiile speciale relevante, resortisantul țării terțe are dreptul la o autorizație” ( 14 ). Rezultă că acele „condiții generale” enumerate la articolul 7 din directiva menționată, inclusiv condiția referitoare la „resursele suficiente”, sunt exhaustive și, prin urmare, nu pot fi completate cu alte condiții generale.

Acestea fiind spuse, considerăm că noțiunea de „resurse suficiente” are o dublă dimensiune. Într‑adevăr, existența unor resurse suficiente depinde, pe de o parte, de cuantumul acestor resurse (care trebuie să fie suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreținere și costurile de întoarcere în țara de origine) și, pe de altă parte, de perioada în care solicitantul dispune de aceste resurse (întrucât acesta trebuie să demonstreze că, „pe durata șederii planificate [resortisantul țării terțe] va dispune de suficiente resurse pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru, precum și costurile de întoarcere în țara de origine”) ( 15 ).

În această privință, amintim că Curtea a statuat deja, referitor la alte instrumente ale dreptului Uniunii în materie de migrație, că nimic nu împiedică autoritățile competente ale statelor membre să examineze dacă este îndeplinită condiția referitoare la „resursele suficiente” ținând seama de o evaluare a menținerii acestor resurse dincolo de data de depunere a respectivei cereri ( 16 ). În opinia noastră, același lucru este valabil și în contextul aplicării Directivei 2016/801. Este necesară o evaluare prospectivă pentru a stabili dacă persoana în cauză va fi în măsură să își acopere cheltuielile de întreținere pe întreaga durată a șederii sale. Astfel, pentru a da un exemplu extrem (care nu corespunde situației de fapt din litigiul principal), în cazul în care un resortisant al unei țări terțe solicită un permis de ședere în temeiul Directivei 2016/801, susținând că dispune de „resurse suficiente”, în timp ce în realitate este obligat să ramburseze suma corespunzătoare imediat după sosirea sa, mai îndeplinește acesta condiția prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată? Considerăm că nu.

O astfel de evaluare prospectivă se impune, în opinia noastră, cu atât mai mult cu cât din articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 rezultă că această condiție privind „resursele suficiente” este esențială pentru a asigura faptul că resortisanții țărilor terțe cărora li se acordă un permis de ședere pentru unul dintre scopurile enumerate în această directivă pot să se întrețină singuri, pe tot parcursul șederii lor, fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru ( 17 ) și că anumite categorii de solicitanți, precum voluntarii neremunerați ( 18 ), care pot solicita un permis de ședere în temeiul directivei menționate, nu câștigă bani în timpul șederii lor.

Totuși, nu împărtășim opinia Kúria (Curtea Supremă) potrivit căreia resursele trebuie să fi fost în mod necesar dobândite cu titlu permanent de un resortisant al unei țări terțe care solicită un permis de ședere în temeiul directivei menționate. Considerăm că impunerea acestei cerințe ar depăși cu mult formularea articolului 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 și obiectivele acestui instrument. Într‑adevăr, aceasta ar însemna în esență (astfel cum sugerează instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară) că unei astfel de persoane i s‑ar putea refuza acordarea unui permis de ședere pentru simplul motiv că ar trebui să ramburseze suma de bani care i‑a fost împrumutată de o altă persoană pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere și costurile de întoarcere în țara de origine, chiar dacă ar trebui să facă acest lucru numai după încetarea șederii sale.

În această privință, amintim că, astfel cum am arătat la punctul 21 din prezentele concluzii, Directiva 2016/801 urmărește să promoveze și să faciliteze migrația resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair. Considerentul (6) al directivei menționate arată că aceasta vizează „încurajarea contactelor interpersonale și a mobilității”, iar considerentul (7) al acesteia precizează că migrarea în scopurile menționate de directiva respectivă „reprezintă o formă de îmbogățire reciprocă pentru migranții în cauză, țara lor de origine și statul membru în cauză, consolidând totodată legăturile culturale și crescând diversitatea culturală”. Considerentul (8) al Directivei 2016/801 precizează, la rândul său, că acest instrument ar trebui să promoveze Uniunea „în cadrul concurenței globale pentru câștigarea talentelor”, în timp ce considerentul (21) al acesteia face referire la obiectivul de a „facilita” intrarea și șederea voluntarilor. În opinia noastră, aceste considerente confirmă faptul că finalitatea directivei menționate nu este de a crea obstacole în calea obținerii unui permis de ședere pentru categoriile de resortisanți ai țărilor terțe care intră în domeniul său de aplicare, ci numai de a asigura respectarea anumitor condiții exhaustive, dintre care cea mai importantă este ca aceste persoane să dispună de resursele necesare astfel încât să nu devină o sarcină pentru statul membru gazdă.

Amintim că, spre deosebire de alte instrumente ale dreptului Uniunii în materie de migrație, și anume Directiva 2003/109 și Directiva 2003/86, care privesc șederi pe o perioadă mai lungă, legiuitorul Uniunii nu a considerat necesar, la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801, să impună ca resursele să fie „stabile” sau „regulate”, pe lângă faptul că trebuie să fie „suficiente”. În consecință, nu vedem cum ar putea statele membre să impună unei persoane care solicită un permis de ședere în temeiul acestei directive să dovedească, în mod absolut (și anume dincolo de durata efectivă a șederii sale planificate), stabilitatea sau regularitatea resurselor de care beneficiază, cu atât mai puțin caracterul lor permanent ( 19 ). Într‑adevăr, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit să se aplice alte condiții decât caracterul „suficient” al resurselor, ar fi indicat acest lucru în mod expres, astfel cum a procedat în celelalte directive.

În orice caz, chiar în contextul aplicării acestor alte instrumente, solicitantul nu trebuie să fi dobândit resursele relevante cu titlu permanent. Astfel, Curtea a statuat, de exemplu, referitor la Directiva 2003/86 (care privește reîntregirea familiei), că este suficientă o evaluare prospectivă a probabilității sau a improbabilității menținerii resurselor stabile, constante și suficiente de care trebuie să dispună susținătorul reîntregirii ( 20 ).

În opinia noastră, din aceste elemente rezultă că acordarea unui permis de ședere în temeiul Directivei 2016/801 nu poate fi refuzată pentru simplul motiv că resursele solicitantului nu au fost dobândite cu titlu permanent (de exemplu, deoarece fac obiectul unui împrumut).

Înainte de a încheia cu această secțiune, dorim să formulăm două observații suplimentare.

În primul rând, împărtășim opinia guvernului maghiar potrivit căreia, în timp ce condițiile generale enumerate la articolul 7 din Directiva 2016/801 sunt exhaustive, tipurile de resurse enumerate la articolul 7 alineatul (1) litera (e) din aceasta, în scopul verificării îndeplinirii condiției referitoare la „resursele suficiente”, nu sunt exhaustive. De asemenea suntem de acord cu faptul că, pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită, statele membre pot impune solicitanților să indice natura resurselor pe care pretind că le primesc sau modalitatea în care le‑au dobândit. Astfel, așa cum au arătat atât guvernul maghiar, cât și Comisia în ședință și după cum confirmă considerentul (41) al acestui instrument, statele membre pot „desfășura verificările necesare sau solicita dovezi pentru a evalua [de la caz la caz], cercetarea, studiile, formarea profesională, serviciile de voluntariat, programul de schimb de elevi sau proiectul educațional sau munca au pair pe care intenționează să le urmeze solicitantul și pentru a lupta împotriva abuzurilor și a utilizării incorecte a procedurii stabilite de [această] directivă” ( 21 ). În plus, Curtea a statuat deja, în alte contexte, că natura resurselor poate constitui un element pertinent pentru a stabili dacă este îndeplinită condiția referitoare la „resursele suficiente” ( 22 ).

Totuși, în opinia noastră, marja de apreciere de care dispun statele membre în această privință nu poate fi invocată pentru a adăuga cerințe care reprezintă mai mult decât simple norme în materie de probe și, de fapt, pentru a adăuga condiții materiale la cele deja prevăzute în mod exhaustiv la articolul 7 din Directiva 2016/801 (de exemplu, prin condiționarea acordării unui permis de ședere de dobândirea cu titlu permanent a resurselor). În această privință, nu trebuie să se piardă din vedere că articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2016/801 se limitează la a impune solicitantului să demonstreze că „pe durata șederii planificate [acesta] va dispune de suficiente resurse pentru a‑și acoperi cheltuielile de întreținere fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru, precum și costurile de întoarcere în țara de origine” ( 23 ). Astfel cum a explicat Comisia în ședință, elementele de probă prezentate de un solicitant trebuie analizate numai în raport cu condițiile exhaustive prevăzute în Directiva 2016/801.

În al doilea rând, remarcăm că o cerință precum cea impusă în speță de Kúria (Curtea Supremă) este, de fapt, formată din mai multe componente. Astfel, această instanță solicită în esență ca resursele provenind de la un terț care nu este „membru de familie”, în sensul dispozițiilor de drept național, nu doar să fie dobândite de la o astfel de persoană într‑un mod specific (în mod permanent, și anume cu titlu de donație, nu de împrumut), ci și să fie la dispoziția solicitantului, fără nicio restricție, astfel încât să facă efectiv parte din propriile „bunuri sau venituri” ale acestuia.

Concret, în speță, aceasta înseamnă că unchiul lui OS nu poate suporta el însuși în mod direct cheltuielile de întreținere ale acestuia din urmă. OS ar trebui să demonstreze că banii vor fi transferați de la unchiul său către el și vor deveni efectiv ai săi înainte de a fi utilizați pentru acoperirea costurilor sale de întreținere. O asemenea cerință împiedică, în practică, luarea în considerare a resurselor provenite de la terți care nu sunt „membri de familie”, în sensul dispozițiilor de drept național.

În acest sens, amintim că, referitor la alte instrumente (și anume Directiva 2003/109 privind rezidenții pe termen lung și Directiva 2003/86 privind reîntregirea familiei), Curtea a statuat că noțiunea de „resurse” prevăzută de aceste instrumente nu privește numai „resursele proprii” ale solicitantului, ci poate acoperi și resursele puse la dispoziția acestui solicitant de către un terț ( 24 ). În plus, Curtea a precizat că „o interpretare a condiției referitoare la caracterul suficient al resurselor în sensul că persoana interesată ar trebui să dispună ea însăși de asemenea resurse” ar adăuga o cerință referitoare la proveniența resurselor care nu este necesară pentru realizarea obiectivului urmărit, și anume protecția finanțelor publice ale statelor membre ( 25 ).

Același lucru este valabil, în opinia noastră, în ceea ce privește Directiva 2016/801. Impunerea în sarcina unui solicitant a cerinței ca resursele primite de la un terț (care nu este un „membru de familie”) să fie la dispoziția solicitantului, fără nicio restricție, astfel încât acestea să facă efectiv parte din veniturile sau bunurile sale, nu este nici impusă prin această directivă (care enumeră în mod exhaustiv condițiile de fond care trebuie îndeplinite), nici necesară pentru atingerea finalității sale. Astfel, după cum a statuat Curtea, „pierderea resurselor suficiente constituie întotdeauna un risc subiacent, indiferent dacă aceste resurse sunt personale sau provin de la un terț” ( 26 ).

A treia întrebare privește cerința impusă de Kúria (Curtea Supremă) potrivit căreia declarațiile făcute de un resortisant al unei țări terțe care solicită un permis de ședere în temeiul Directivei 2016/801 să fie consecvente în ceea ce privește natura resurselor de care dispune, în special modul în care acestea au fost dobândite, precum și caracterul lor permanent, în caz contrar cererea acestuia putând fi respinsă. Instanța de trimitere ridică problema dacă această cerință este compatibilă cu dreptul Uniunii și în special cu articolul 79 TFUE, cu articolul 47 din cartă și cu considerentele (2), (41) și (42) ale Directivei 2016/801.

În această privință, vom începe prin a aminti că, astfel cum am arătat la punctul 53 din prezentele concluzii, statele membre pot „desfășura verificările necesare sau solicita dovezi”, printre altele, pentru a „lupta împotriva abuzurilor și a utilizării incorecte a procedurii stabilite de [prezenta] directivă”. În plus, articolul 7 din Directiva 2016/801 este clar în ceea ce privește faptul că revine solicitantului unui permis de ședere în temeiul acestei directive sarcina de a prezenta dovezile necesare în susținerea cererii sale. Cu alte cuvinte, nu le revine autorităților naționale obligația de a efectua o verificare care să meargă dincolo de elementele de probă furnizate de solicitant.

În opinia noastră, din dispozițiile mai sus menționate rezultă că, pentru a lupta împotriva abuzurilor și a utilizării incorecte a procedurii stabilite de Directiva 2016/801, autoritățile naționale sunt îndreptățite să caute elemente care ar putea dezvălui existența unui astfel de abuz sau a unei astfel de utilizări incorecte. Asemenea elemente ar putea include faptul că solicitantul a făcut declarații neconcordante în fața autorităților naționale competente, chiar dacă acest fapt nu ar fi în mod necesar suficient, în sine, pentru a stabili existența unui abuz sau a unei utilizări incorecte a procedurii.

În același timp și în pofida faptului că, așa cum am arătat la punctul 60 din prezentele concluzii, revine solicitantului sarcina de a prezenta dovezile necesare în susținerea cererii sale, din articolul 34 alineatul (3) din Directiva 2016/801, interpretat în lumina considerentului (42) al acesteia, rezultă că, în cazul în care informațiile furnizate sunt incomplete, statul membru în cauză trebuie să informeze solicitantul și să stabilească un termen rezonabil pentru trimiterea acestora. Articolul 35 din acest instrument prevede în plus, la primul paragraf, că „[s]tatele membre pun la dispoziția solicitanților, într‑o formă ușor accesibilă, informații privind toate documentele justificative necesare în vederea depunerii unei cereri și informații referitoare la condițiile de intrare și de ședere, inclusiv privind drepturile, obligațiile și garanțiile procedurale ale resortisanților unei țări terțe care intră sub incidența [acelei] directive și, după caz, ale membrilor de familie ai acestora”. În plus, articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2016/801 prevede că „orice decizie de respingere a unei cereri ia în considerare circumstanțele specifice ale cazului, respectând principiul proporționalității”.

În opinia noastră, din aceste diferite dispoziții rezultă că, în afara cazului în care există probe privind un abuz sau o utilizare incorectă a procedurii prevăzute de acest instrument, împrejurarea că un solicitant a făcut declarații neconcordante trebuie considerată de autoritățile naționale competente drept un indiciu al faptului că informațiile din dosarul solicitantului sunt incomplete și, prin urmare, de natură să declanșeze obligația, prevăzută la articolul 34 alineatul (3) din Directiva 2016/801, de a notifica solicitantului neconcordanța și de a‑i oferi o ocazie rezonabilă de a‑și clarifica situația. O decizie de respingere a cererii fără a oferi o astfel de posibilitate nu ar respecta, în opinia noastră, principiul proporționalității și, prin urmare, ar încălca articolul 20 alineatul (4) din directiva menționată.

Împărtășim de asemenea opinia instanței de trimitere potrivit căreia, în cazul în care, la momentul depunerii cererii sau anterior, solicitantul nu a fost informat cu privire la faptul că orice neconcordanță în declarațiile sale referitoare la natura resurselor de care dispune, în special la modul în care acestea au fost dobândite și la caracterul lor permanent, ar putea conduce la respingerea cererii sale, atunci respingerea cererii sale pe această bază, fără a‑i oferi posibilitatea de a‑și clarifica situația, încalcă nu numai articolul 35 din Directiva 2016/801, ci și principiile securității juridice și transparenței, menționate în considerentul (2) al acestei directive. Astfel, cererea ar fi respinsă pentru un motiv care nu este prevăzut în mod expres de Directiva 2016/801 și de care solicitantul nu ar avea cunoștință.

Rezultă că o cerință precum cea impusă de Kúria (Curtea Supremă), care condiționează admiterea unei cereri de permis de ședere în temeiul Directivei 2016/801 de faptul că solicitantul a făcut declarații consecvente cu privire la aceste elemente, este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Rămâne să înlăturăm îndoielile instanței de trimitere cu privire la aspectul dacă faptul că cerințele în litigiu au fost stabilite de cea mai înaltă instanță națională, Kúria (Curtea Supremă), în jurisprudența sa, iar nu prin legislația națională privind permisele de ședere, le afectează compatibilitatea acestora cu dreptul Uniunii.

În opinia noastră, întrucât din secțiunea anterioară reiese în mod clar că aceste cerințe sunt, în sine, incompatibile cu dreptul Uniunii, Curtea de Justiție nu va fi obligată să abordeze această chestiune în hotărârea sa. În orice caz, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, deși transpunerea unei directive nu impune în mod necesar o preluare formală și textuală a dispozițiilor unei astfel de directive într‑o dispoziție legală expresă și specifică și că poate fi suficient un context juridic general, este însă necesar ca acest context juridic să fie suficient de clar și de precis pentru a permite beneficiarilor să își cunoască pe deplin drepturile și să se prevaleze de acestea, dacă este cazul, în fața instanțelor naționale ( 27 ). În trecut, Curtea a constatat deja că este posibil ca cerințele stabilite exclusiv în jurisprudența instanțelor naționale (iar nu în legislația națională) să nu îndeplinească acest criteriu ( 28 ).

În ceea ce privește faptul că, în speță, cerințele au fost enunțate în jurisprudența unei instanțe, Kúria (Curtea Supremă), care este instanța națională supremă, amintim că principiul supremației dreptului Uniunii consacră preeminența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. În temeiul acestui principiu, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii ( 29 ).

În consecință, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia faptul că o anumită normă națională a fost stabilită de instanța supremă a unui stat membru nu poate avea nicio influență asupra aprecierii compatibilității sale cu dreptul Uniunii. În realitate, originea normei sau a cerinței naționale în litigiu este complet lipsită de pertinență pentru această apreciere. Astfel, în speță, faptul că cerințele în litigiu au fost impuse de Kúria (Curtea Supremă) nu poate afecta răspunsul Curții la prima și la a treia întrebare.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria) după cum urmează: Articolul 7 alineatul (1) litera (e) din Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „resurse suficiente” nu permite statelor membre să introducă o cerință care să condiționeze acordarea unui permis de ședere în temeiul acestei directive de faptul că resursele care provin de la un terț care nu este un „membru de familie”, în sensul dispozițiilor de drept național, trebuie să fi fost dobândite cu titlu permanent de solicitant, cu alte cuvinte ca donație, iar nu ca împrumut, și cu posibilitatea de a dispune de acestea ca de propriile sale resurse, fără nicio restricție, astfel încât acestea să facă efectiv parte din veniturile sau din bunurile sale. De asemenea, această dispoziție nu permite statelor membre să refuze acordarea unui permis de ședere în temeiul directivei menționate pentru simplul motiv că declarațiile făcute de solicitant cu privire la natura resurselor de care dispune, în special la modul în care au fost dobândite acestea și la caracterul lor permanent, nu au fost consecvente pe tot parcursul procedurii, fără a‑i da posibilitatea de a clarifica aceste elemente sau fără a‑l informa că cererea sa ar putea fi respinsă pe această bază. Faptul că cerințele respective sunt impuse de instanța națională supremă nu este relevant în această privință.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 3 aprilie 2025 ( 1 )