Concluziile avocatului general A. Rantos prezentate la 26 februarie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 26 februarie 2026(1)

Cauzele C‑496/23 P și C‑497/23 P

Meta Platforms Ireland Ltd, fostă Facebook Ireland Ltd,

împotriva

Comisiei Europene

„ Recurs – Concurență – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Piața datelor – Procedură administrativă – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 18 alineatul (3) – Decizie de solicitare de informații – Caracter necesar al informațiilor solicitate – Proporționalitate – Dreptul la respectarea vieții private – Cameră de date virtuală – Principiul bunei administrări – Secret profesional ”

Introducere

1. Prin recursurile formulate, Meta Platforms Ireland Ltd (denumită în continuare „recurenta”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 mai 2023, Meta Platforms Ireland/Comisia (T‑452/20, denumită în continuare „prima hotărâre atacată”, EU:T:2023:277), și a Hotărârii Meta Platforms Ireland/Comisia (T‑451/20, denumită în continuare „a doua hotărâre atacată”, EU:T:2023:276), prin care acesta i‑a respins acțiunile având ca obiect anularea unor decizii ale Comisiei Europene care cuprind solicitări de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) și al articolului 24 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(2) privind comunicarea unor documente interne ale recurentei, deținute de responsabilii acesteia din urmă, prezentate în cursul mai multor ani și identificate pe baza termenilor de căutare expuși în aceste decizii (denumite în continuare „deciziile în litigiu”)(3).

2. Prezentele recursuri invită Curtea să precizeze întinderea competenței Comisiei de a solicita informații unor întreprinderi prin intermediul unor căutări electronice întemeiate pe o combinație de termeni de căutare, inclusiv informații cu caracter personal sau comerciale confidențiale.

Cadrul juridic

3. Articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Solicitările de informații”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1) Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să solicite întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi să‑i furnizeze toate informațiile necesare.

(2) Atunci când trimite o simplă cerere de informații unei întreprinderi sau unei asociații de întreprinderi, Comisia indică temeiul juridic și scopul acestei cereri, precizează informațiile solicitate și stabilește un termen în care trebuie furnizate informațiile, precum și sancțiunile prevăzute la articolul 23 pentru furnizarea de informații inexacte sau care induc în eroare.

(3) Atunci când Comisia solicită, printr‑o decizie, întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi să furnizeze informații, ea indică temeiul juridic și scopul cererii, precizează informațiile solicitate și stabilește termenul în care acestea trebuie furnizate. Comisia indică, de asemenea, sancțiunile prevăzute la articolul 23 și indică sau aplică sancțiunile prevăzute la articolul 24. Comisia indică de asemenea și dreptul de a ataca decizia la Curtea de Justiție [a Uniunii Europene].”

Istoricul litigiului și hotărârile atacate

4. În urma primelor două serii de solicitări de informații, la care recurenta a răspuns în mai multe etape(4), Comisia a adoptat, la 4 mai 2020, cele două decizii inițiale Facebook Marketplace și Facebook Data, obligând recurenta să îi furnizeze informațiile solicitate, sub sancțiunea unei penalități cu titlu cominatoriu în lipsa comunicării unor informații complete și exacte(5).

5. La 15 iulie 2020, recurenta a introdus la Tribunal acțiuni împotriva acestor decizii și, prin înscrisuri separate, cereri de măsuri provizorii, în urma cărora președintele Tribunalului, după ce a dispus suspendarea executării deciziilor menționate până la data ordonanțelor prin care se finalizează procedura privind măsurile provizorii, a dispus printre altele, prin Ordonanțele din 29 octombrie 2020, suspendarea executării acelorași decizii, în măsura în care obligația care era formulată în acestea viza documente care nu aveau legătură cu activitățile comerciale ale recurentei și care conțineau date sensibile cu caracter personal (denumite în continuare „documentele protejate”), în condițiile în care procedura camerei virtuale de date avută în vedere de aceste ordonanțe nu era instituită(6).

6. La 11 decembrie 2020, Comisia a adoptat deciziile de modificare Facebook Marketplace și Facebook Data, care, pe lângă obligarea recurentei să comunice informațiile solicitate sub sancțiunea unor penalități cu titlu cominatoriu, includeau procedura camerei virtuale de date, avută în vedere de ordonanțele privind măsurile provizorii, pentru prezentarea de documente protejate.

7. La 8 februarie 2021, în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, recurenta a adaptat cererile sale introductive pentru a ține seama de adoptarea acestor decizii.

8. Prin hotărârile atacate, Tribunalul a respins acțiunile formulate de recurentă în totalitate, înlăturând astfel cele trei motive pe care le invocase aceasta și care erau întemeiate, în primul rând, pe nemotivare, în al doilea rând, pe încălcarea articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, pe dreptul la apărare, precum și pe un abuz de putere și, în al treilea rând, pe încălcări ale dreptului la respectarea vieții private, ale principiului proporționalității și ale dreptului la bună administrare.

Procedura în fața Curții și concluziile părților

9. La 3 august 2023, recurenta a formulat două recursuri împotriva hotărârilor atacate. Aceasta solicită Curții, mai întâi, anularea hotărârilor atacate, apoi anularea deciziilor atacate sau, cu titlu subsidiar, trimiterea cauzelor spre rejudecare Tribunalului și, în sfârșit, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

10. Comisia solicită Curții respingerea recursurilor și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

11. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte au fost ascultate în ședința care a avut loc la 26 noiembrie 2025.

Analiză

12. În susținerea celor două recursuri formulate, recurenta invocă trei motive, întemeiate în esență pe săvârșirea de către Tribunal a unor erori de drept, în primul rând, întrucât a statuat că anumiți termeni de căutare erau conformi cu principiul necesității, în al doilea rând, întrucât nu a cenzurat lipsa unei aprecieri globale a respectării principiului necesității de către Comisie și, în al treilea rând, întrucât a statuat că aceasta putea solicita documente care conțineau atât informații cu caracter personal, cât și informații legate de activitățile comerciale desfășurate de recurentă (denumite în continuare „documentele mixte”), fără a furniza garanții sau filtre pentru informațiile cu caracter personal(7).

Observații introductive

13. În primul rând, amintim că articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 permite Comisiei să solicite întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să‑i furnizeze toate informațiile necesare pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin acest regulament(8). Articolul 18 alineatul (3) din regulamentul menționat prevede printre altele că Comisia indică temeiul juridic și scopul cererii, precizează informațiile solicitate și stabilește termenul în care acestea trebuie furnizate.

14. Mai precis, potrivit jurisprudenței Curții, obligația de a indica scopul solicitării de informații, care constituie un element decisiv pentru aprecierea caracterului necesar al informațiilor, presupune că Comisia trebuie să indice obiectul investigației în solicitarea sa și, așadar, să identifice pretinsa încălcare a normelor de concurență. Cu toate acestea, Comisia nu este obligată să comunice destinatarului unei astfel de solicitări toate informațiile de care dispune cu privire la presupuse încălcări și nici să realizeze o calificare juridică riguroasă a acestor încălcări, cu condiția să precizeze cu claritate suspiciunile pe care intenționează să le verifice(9).

15. În această privință, Comisia poate solicita numai comunicarea unor informații susceptibile să îi permită să verifice presupusele încălcări care justifică desfășurarea investigației și care sunt indicate în solicitarea de informații(10). Cu toate acestea, având în vedere competența largă de investigare conferită Comisiei prin Regulamentul nr. 1/2003, îi revine acesteia sarcina de a aprecia dacă o informație este necesară pentru a putea identifica o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii(11).

16. În al doilea rând, arătăm că controlul exercitat de instanța Uniunii asupra aprecierii Comisiei cu privire la caracterul necesar al unei solicitări de informații trebuie să fie evaluat în raport cu scopul menționat în această solicitare, și anume suspiciunile de încălcare pe care aceasta intenționează să le verifice. Cerința unei corelații între solicitarea de informații și încălcarea suspectată este îndeplinită în cazul în care Comisia poate presupune în mod rezonabil, la data solicitării, că această informație este de natură să o ajute să determine existența acestei încălcări(12).

17. Mai precis, Curtea trebuie, pe de o parte, să aprecieze, în raport cu principiul necesității, dacă corelația dintre presupusa încălcare și informațiile solicitate este suficient de strânsă pentru a justifica solicitarea Comisiei și, pe de altă parte, în aplicarea principiului proporționalității, să determine dacă eforturile pretinse unei întreprinderi sunt sau nu sunt justificate de interesul general și dacă nu sunt excesive(13). În acest din urmă scop, trebuie în special să fie evaluate comparativ, pe de o parte, interesul general care justifică investigația Comisiei și necesitatea ca această instituție să primească informații care să îi permită să își îndeplinească îndatoririle atribuite prin Tratatul FUE și, pe de altă parte, volumul de muncă generat pentru o întreprindere de o solicitare de informații(14).

18. În al treilea și ultimul rând, subliniem că aprecierea faptelor nu constituie o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului(15), ceea ce revine recurentei să stabilească, indicând în mod precis elementele care ar fi fost denaturate de acesta și demonstrând erorile de analiză care, în opinia sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare(16).

19. În lumina acestei jurisprudențe vom examina temeinicia argumentației recurentei.

Cu privire la primul motiv al recursurilor, referitor la aprecierea caracterului necesar al informațiilor solicitate de Comisie prin deciziile în litigiu

20. Primul motiv din cadrul fiecăruia dintre cele două recursuri(17) se întemeiază pe faptul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că termenii de căutare menționați în hotărârile atacate erau conformi cu principiul necesității consacrat la articolul 18 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003(18). Aceste motive se împart în trei și, respectiv, în patru aspecte(19).

Cu privire la relevanța termenilor de căutare utilizați de Comisie

21. Prin intermediul primului și al celui de al doilea aspect ale primului motiv în cauza C‑496/23 P, precum și prin intermediul primului și al celui de al treilea aspect ale primului motiv în cauza C‑497/23 P, recurenta susține că Tribunalul ar fi apreciat în mod eronat că toate documentele care conțin termenii de căutare identificați în recurs ca „aparținând limbajului curent” puteau fi prezumate necesare pentru investigațiile care au condus la deciziile în litigiu (denumite în continuare „investigațiile în litigiu”)(20).

22. În hotărârile atacate, Tribunalul a examinat în esență scopul menționat în solicitarea de informații, și anume suspiciunile de încălcări pe care Comisia intenționa să le verifice(21), și a concluzionat că, având în vedere împrejurările amintite de aceasta, pe care recurenta nu le‑a contestat, instituția menționată, solicitându‑i să prezinte documentele care rezultă din aplicarea termenilor de căutare examinați, a putut presupune în mod rezonabil, la data deciziilor atacate, că aceste informații erau de natură să o ajute să stabilească existența comportamentelor menționate(22). Tribunalul a exclus de asemenea posibilitatea ca termenii de căutare examinați să nu fie conformi cu principiul necesității din cauza numărului ridicat de documente identificate prin aplicarea acestor termeni(23).

23. În această privință, amintim, cu titlu introductiv, că aprecierea efectuată de Tribunal cu privire la necesitatea solicitării de informații nu constituie, în sensul jurisprudenței prezentate la punctul 18 din prezentele concluzii, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului. În speță, considerăm că recurenta nu susține – și a fortiori nici nu demonstrează – că Tribunalul a denaturat faptele sau elementele de probă atunci când a stabilit, pe de o parte, că termenii de căutare au fost definiți de Comisie în lumina elementelor de care dispunea și care au legătură cu presupusele încălcări care fac obiectul investigațiilor în litigiu și, pe de altă parte, că simplul fapt că aplicarea termenilor de căutare examinați conduce la identificarea a numeroase documente nerelevante nu repune în discuție legalitatea deciziilor în litigiu.

24. În orice caz, deși argumentele dezvoltate de recurentă ar putea fi respinse ca inadmisibile numai pe acest temei, considerăm totuși util, pentru a aduce lămuriri Curții, să examinăm temeinicia lor.

25. În ceea ce privește, în primul rând, caracterul necesar al termenilor de căutare examinați, observăm că, deși, astfel cum arată recurenta, potrivit jurisprudenței Curții amintite la punctul 16 din prezentele concluzii, un simplu raport între un document și încălcarea invocată nu ar fi suficient pentru a stabili că solicitarea este necesară, această jurisprudență precizează de asemenea că un asemenea raport este stabilit atunci când Comisia poate presupune în mod rezonabil, la data solicitării, că documentele care corespund termenilor de căutare în cauză erau de natură să o ajute să stabilească existența încălcării invocate, ceea ce Tribunalul a arătat în speță, iar recurenta nu a contestat(24).

26. În al doilea rând, constatăm că argumentația recurentei se întemeiază în esență pe faptul că termenii de căutare, prin caracterul lor generic, ar conduce în mod inevitabil la identificarea unui număr considerabil de documente lipsite de relevanță pentru investigațiile în litigiu, situație pe care o consideră contrară principiului proporționalității(25).

27. În această privință, arătăm, în primul rând, că, pentru ca o solicitare de informații întemeiată pe termeni de căutare să îndeplinească criteriile prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, nu este necesar ca toate documentele identificate – și nici măcar un număr semnificativ dintre acestea – să se dovedească utile în scopul investigației(26). Dimpotrivă, faptul că unele sau chiar majoritatea documentelor identificate se pot dovedi lipsite de relevanță pentru investigație nu este suficient, ca atare, pentru a se considera că termenii de căutare în cauză nu prezintă nicio corelație cu încălcarea suspectată de Comisie(27). Astfel, examinarea necesității (și a proporționalității) solicitării de informații nu se poate întemeia pe un criteriu pur cantitativ sau statistic(28).

28. În al doilea rând, ținând seama de constatarea efectuată la punctul precedent din prezentele concluzii, trebuie înlăturate ca inoperante argumentele recurentei întemeiate pe exemple concrete potrivit cărora anumiți termeni de căutare utilizați de Comisie ar fi selectat un număr de documente nerelevante pentru investigație(29), constatare care nu este contestată de aceasta, dar care rămâne insuficientă pentru a repune în discuție aprecierea Tribunalului(30).

29. În al treilea rând, faptul că Comisia ar fi putut utiliza termeni (sau combinații de termeni) mai specifici sau căutări mai proporționale ori să își formuleze solicitările astfel încât să poată viza în mod rezonabil documente relevante sau să prevadă filtre sau alte garanții nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, având în vedere jurisprudența Curții menționată la punctul 15 din prezentele concluzii, revine Comisiei sarcina de a‑și defini tehnicile de investigare și de a decide, în lumina indiciilor disponibile, cum să obțină informații utile pentru investigația sa. Prin urmare, independent de posibilitatea de a formula solicitări de informații mai limitate, dacă se stabilește că Comisia putea presupune în mod rezonabil că informațiile solicitate ar putea să o ajute să investigheze încălcarea prezumată, solicitarea sa nu poate fi contestată(31).

30. În același mod, observăm, astfel cum arată Comisia și fără ca acest lucru să fie contestat de recurentă, că hotărârile atacate menționează garanțiile care se aplică solicitării de informații, în conformitate, mai întâi, cu deciziile de modificare(32), apoi, cu obligația secretului profesional(33) și, în sfârșit, cu confidențialitatea comunicărilor dintre avocați și clienți, precum și cu bunele practici ale Comisiei(34).

31. În concluzie, rezultă că recurenta nu a reușit să demonstreze că termenii de căutare utilizați de Comisie nu erau de natură să conducă la selectarea unor documente relevante pentru investigație, ceea ce constituie, potrivit jurisprudenței Curții, criteriul determinant pentru a stabili o corelație între solicitarea de informații și presupusa încălcare. Acești termeni îndeplinesc, așadar, condițiile prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, în pofida faptului că pot genera un mare număr de documente lipsite de relevanță pentru investigație, ceea ce nu este suficient pentru a repune în discuție concluzia sus‑menționată(35).

32. În consecință, propunem respingerea ca inadmisibile sau nefondate a primului aspect al primului motiv din ambele recursuri, precum și a celui de al doilea aspect al primului motiv în cauza C‑496/23 P și a celui de al treilea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P.

Cu privire la lipsa motivării în ceea ce privește necesitatea de a limita domeniul de aplicare al solicitării de informații

33. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P, recurenta reproșează Tribunalului că și‑a încălcat obligația de motivare atunci când a respins argumentul potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să limiteze domeniul de aplicare al solicitării sale(36).

34. Or, contrar susținerilor recurentei, considerăm că punctul 136 din cea de a doua hotărâre atacată nu este determinant. Astfel, motivarea Tribunalului este detaliată la punctele 137 și 138 din această hotărâre, din care reiese în esență că recurenta nu putea susține că Comisia ar fi trebuit să restrângă domeniul de aplicare al solicitării sale, dat fiind că, pe de o parte, aceasta era deja limitată la doi depozitari și că perioada era aceeași cu cea vizată de investigație și că, pe de altă parte, Comisia a putut presupune în mod rezonabil, la data Deciziei Facebook Data, că informațiile solicitate puteau fi utile investigației(37).

35. În consecință, propunem respingerea ca nefondat a celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑497/23 P.

Cu privire la lipsa unor garanții echivalente cu cele prevăzute pentru inspecții

36. Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv în cauza C‑496/23 P și al celui de al patrulea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P, recurenta reproșează Tribunalului că a respins, în hotărârile atacate, argumentul său potrivit căruia Comisia a încălcat principiul necesității prin faptul că a solicitat prezentarea de documente fără a pune în aplicare filtre sau garanții cel puțin echivalente cu cele acordate întreprinderilor în cadrul inspecțiilor desfășurate în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003(38).

37. În hotărârile atacate, Tribunalul a subliniat că nu este de competența sa, în cadrul unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii de solicitare de informații, să controleze legalitatea acestei decizii în comparație cu cadrul juridic aplicabil unor decizii adoptate pe temeiuri juridice diferite, precum deciziile de inspecție. Acesta a menționat de asemenea garanțiile pe care le considera adecvate pentru o solicitare de informații întemeiată pe termeni de căutare, precum cea prezentată în speță(39).

38. Or, recurenta nu contestă caracterul adecvat al garanțiilor evocate de Tribunal(40) și nici nu reușește să demonstreze că acesta a săvârșit erori de drept atunci când a statuat că nu era obligat să verifice dacă garanțiile aplicate în speță erau echivalente cu cele prevăzute în cadrul inspecțiilor.

39. Astfel, există diferențe importante între o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 și o inspecție întemeiată pe articolul 20 din acest regulament. Deși, în desfășurarea unei inspecții, considerată prin natura sa mai invazivă decât o solicitare de informații(41), întreprinderile în cauză beneficiază de anumite garanții procedurale(42), aceste garanții nu sunt în mod necesar identice cu cele aplicabile unei solicitări de informații.

40. Mai precis, în cadrul unei solicitări de informații bazate pe termeni de căutare, destinatarul dispune de suficient timp pentru a inventaria documentele identificate și pentru a le examina cu ajutorul avocaților săi înainte de a le transmite Comisiei(43). Această solicitare este precedată în general de contacte informale între Comisie și întreprinderea destinatară sau avocații săi externi(44). Comisia poate de asemenea să instituie garanții suplimentare pentru anumite documente sensibile, cum ar fi procedura camerei virtuale de date stabilită în speță, sau poate să prevadă ca aceste documente să fie transmise sub formă cenzurată în privința numelui persoanelor vizate și a oricărei informații care permite identificarea acestora. În plus, termenul dintre notificarea solicitării de informații și data limită de comunicare a documentelor oferă destinatarului acestei solicitări posibilitatea de a o contesta în fața Tribunalului și de a solicita în timp util măsuri provizorii, ceea ce s‑a întâmplat efectiv în speță. În sfârșit, întreprinderea vizată de investigație poate nu numai să refuze să comunice documente acoperite de confidențialitatea comunicărilor între un avocat și clientul său, ci și să adreseze Comisiei o cerere motivată în vederea returnării unor documente lipsite de relevanță și, în caz de refuz, să conteste această decizie.

41. În consecință, propunem respingerea ca nefondate a celui de al treilea aspect al primului motiv în cauza C‑496/23 P, precum și a celui de al patrulea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P și, prin urmare, respingerea în totalitate a fiecărui prim motiv în aceste două recursuri.

Cu privire la al doilea motiv al fiecărui recurs, referitor la aprecierea globală a principiului necesității

42. Prin intermediul celui de al doilea motiv al ambelor recursuri(45), recurenta reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit două erori de drept atunci când a considerat, pe de o parte, că o apreciere globală a respectării de către Comisie a principiului necesității nu era adecvată, presupunând că este posibilă, fără nicio motivare cu privire la fezabilitatea unei astfel de aprecieri(46), și, pe de altă parte, că numai termenii de căutare contestați în mod specific de recurentă puteau face obiectul unui control al respectării principiului necesității de către Tribunal. În cauza C‑497/23 P, recurenta reproșează de asemenea Tribunalului, ca a treia eroare de drept, că nu a examinat necesitatea anumitor termeni de căutare menționați în cererea introductivă în primă instanță.

43. În hotărârile atacate, Tribunalul a arătat în esență că o apreciere globală a respectării de către Comisie a principiului necesității nu era adecvată, presupunând că era posibilă, și că numai termenii de căutare contestați în mod specific de recurentă puteau face obiectul unui control al respectării principiului necesității de către Tribunal(47).

44. În această privință, arătăm că recurenta nu a contestat decât unii dintre termenii de căutare utilizați de Comisie, și anume aproximativ 130 și, respectiv, 250 pentru cele două serii, care au condus la aproape 590 și, respectiv, 2 500 de combinații(48). Or, considerăm a fi dificil să se susțină că Tribunalul ar fi putut, pe baza acestor câțiva termeni, să efectueze aprecierea globală a necesității solicitată de recurentă(49). Cu alte cuvinte, chiar dacă cei câțiva termeni de căutare contestați de aceasta din urmă ar fi considerați prea generali sau insuficient de specifici, ceea ce nu este cazul în speță(50), nu ar fi posibil să se prezume că toți termenii, inclusiv cei care nu sunt contestați, ar fi trebuit să fie luați în considerare în același mod(51).

45. O asemenea concluzie nu poate fi repusă în discuție de faptul, subliniat de recurentă, că Comisia solicitase divulgarea tuturor documentelor, fără excepție, deținute de cinci și, respectiv, de trei depozitari, precum și de predecesorii și succesorii acestora, pentru o perioadă de cinci și, respectiv, de șapte ani, identificate prin intermediul unor căutări privind o serie de termeni pretins obișnuiți sau foarte răspândiți. Astfel, în măsura în care Comisia putea presupune în mod rezonabil, la data solicitării, că informațiile, întemeiate pe termenii de căutare examinați, erau de natură să o ajute să stabilească existența încălcării urmărite(52), numărul de depozitari (de altfel limitat), precum și perioada relevantă (care nu este disproporționată în raport cu durata medie a investigațiilor în materie de concurență) nu par, în opinia noastră, să afecteze caracterul necesar al solicitării, ținând seama și de garanțiile instituite, în special de procedura camerei virtuale de date(53).

46. Pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că, în a doua hotărâre atacată, Tribunalul nu ar fi examinat necesitatea anumitor termeni de căutare(54), considerăm că din cererea introductivă în primă instanță reiese că recurenta nu pretindea că termenii de căutare erau prea generali și nespecifici, ci doar sublinia că aceștia identificau anumite documente lipsite de relevanță, ceea ce, în lumina analizei noastre dezvoltate la punctele 26 și 27 din prezentele concluzii, nu poate fi suficient pentru a repune în discuție legalitatea hotărârilor atacate.

47. Prin urmare, propunem respingerea ca nefondat a celui de al doilea motiv în cadrul fiecăruia dintre cele două recursuri.

Cu privire la al treilea motiv al fiecărui recurs, referitor la tratamentul documentelor mixte

48. Prin intermediul celui de al treilea motiv al fiecăruia dintre cele două recursuri(55), recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că Comisia putea solicita documente mixte, fără a prevedea garanții sau măsuri de protecție a informațiilor personale(56). Aceste motive se împart în trei aspecte(57).

49. Cu titlu introductiv, arătăm că prelucrarea datelor cu caracter personal de către Comisie este necesară și inerentă funcției sale atunci când aceasta își îndeplinește sarcinile care îi sunt atribuite în calitatea sa de autoritate publică însărcinată cu punerea în aplicare a normelor de concurență ale Uniunii. În această privință, articolul 5 alineatul (1) litera (a) din RPDUE prevede că prelucrarea datelor cu caracter personal este legală dacă și în măsura în care, printre altele, această prelucrare este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestită instituția sau organul Uniunii(58).

Cu privire la împrejurarea potrivit căreia analiza Tribunalului a fost limitată la articolul 9 din RGPD și la articolul 10 din RPDUE

50. Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv al fiecăruia dintre cele două recursuri, recurenta arată în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că excluderea documentelor mixte de la camera de date virtuală era necesară și proporțională, limitându‑și examinarea la documentele mixte menționate cu titlu de exemplu și numai la chestiunea dacă aceste documente conțineau date „sensibile” cu caracter personal care intră sub incidența articolului 9 alineatul (1) din RGPD și a articolului 10 alineatul (1) din RPDUE, precum și atunci când a statuat că nu conțineau astfel de date(59), fără a‑și extinde examinarea la pretinsa încălcare a dreptului fundamental la respectarea vieții private, consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și la articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”)(60).

51. În hotărârile atacate, pentru a examina compatibilitatea deciziilor în litigiu cu articolul 7 din cartă, Tribunalul a apreciat dacă aceste decizii îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din aceasta, printre care cea privind caracterul proporțional al ingerinței în viața privată(61). În acest din urmă scop, Tribunalul a examinat caracterul necesar al ingerinței în special în privința excluderii anumitor categorii de documente din procedura camerei virtuale de date(62). După ce a arătat că revine recurentei sarcina de a aprecia dacă un document care conține date sensibile cu caracter personal este legat de activitățile sale comerciale, Tribunalul a considerat că era exclus ca documentele menționate în cererea introductivă să fi conținut date sensibile cu caracter personal în sensul articolului 9 alineatul (1) din RGPD și al articolului 10 alineatul (1) din RPDUE, înainte de a arăta că recurenta nu putea deduce din simpla adoptare a deciziei atacate că prezentarea unor documente neexaminate în camera de date virtuală încălca dreptul la respectarea vieții sale private și a vieții private a persoanelor vizate(63).

52. În această privință, mai întâi, subliniem că, contrar susținerilor recurentei, Tribunalul nu a considerat că articolul 9 alineatul (1) din RGPD și articolul 10 alineatul (1) din RPDUE au creat un „regim exhaustiv de protecție a dreptului la respectarea vieții private”, ci doar că aceste dispoziții erau relevante pentru a aprecia dacă deciziile atacate respectau principiul proporționalității în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă(64).

53. În continuare, amintim că Tribunalul a examinat dacă documentele mixte citate cu titlu de exemplu în cererile introductive conțineau date sensibile cu caracter personal, astfel cum sunt definite la articolul 9 alineatul (1) din RGPD, precum și la articolul 10 alineatul (1) din RPDUE, și a concluzionat că aceste documente nu trebuiau să fie supuse procedurii camerei virtuale de date, în conformitate cu ordonanțele privind măsurile provizorii(65), fără ca acest lucru să fie contestat de recurentă în cadrul celor două recursuri ale sale(66).

54. În sfârșit, considerăm că faptul că un document nu conține date sensibile cu caracter personal care să intre sub incidența articolului 9 alineatul (1) din RGPD, precum și a articolului 10 alineatul (1) din RPDUE sau că nu face obiectul procedurii camerei virtuale de date nu înseamnă că acest document nu beneficiază de o protecție adecvată(67). De altfel, deși ordonanțele privind măsurile provizorii nu precizează explicit, considerăm că procedura camerei virtuale de date se justifică numai pentru documentele care, în temeiul RGDP și al RPDUE, nu ar trebui, în principiu, să fie tratate, și anume pentru documentele care conțin date sensibile cu caracter personal în sensul acestor regulamente. În schimb, este inevitabil ca Comisia să aibă acces la documentele mixte, în pofida „naturii profund intime și private a informațiilor cu caracter personal” pe care le conțin, potrivit recurentei, în măsura în care se presupune că aceste documente conțin de asemenea informații utile investigației și cu condiția să fie tratate cu respectarea drepturilor persoanelor vizate(68).

55. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție nici de Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil)(69), nici de cele două serii de Concluzii ale avocatei generale Medina în cauzele conexate Imagens Médicas Integradas ș.a.(70), invocate de recurentă în ședință. Astfel, pe de o parte, concluziile desprinse din această hotărâre – care subordonează posibilitatea de a accesa, în contextul unor infracțiuni, datele cu caracter personal conținute într‑un telefon mobil unui control prealabil din partea unei instanțe sau al unei entități administrative independente, cu excepția cazurilor de urgență justificate corespunzător – nu ar putea fi transpuse investigațiilor desfășurate în materie de concurență(71). Pe de altă parte, aceste concluzii confirmă legalitatea ridicării emailurilor dintre conducerea și angajații unei întreprinderi pe baza unei decizii de inspecție adoptate în cadrul unei investigații privind o presupusă încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE, având în vedere că această decizie garantează printre altele că colectarea datelor cu caracter personal și accesul la acestea, chiar și cu titlu auxiliar în căutarea de informații comerciale, sunt limitate la ceea ce este strict necesar pentru obiectul investigației și servesc exclusiv scopului acesteia(72).

56. În consecință, propunem respingerea ca nefondat a primului aspect al celui de al treilea motiv din ambele recursuri.

Cu privire la existența unor documente mixte care conțin date protejate

57. Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv al ambelor recursuri, recurenta susține că Tribunalul a aplicat un criteriu juridic eronat atunci când a exclus ca documentele mixte examinate în hotărârile atacate să fi putut conține informații cu caracter personal protejate prin articolul 7 din cartă și prin articolul 8 paragraful 1 din CEDO(73).

58. În această privință, trebuie să se recunoască faptul că, în hotărârile atacate, Tribunalul nu a considerat că documentele examinate nu conțineau date cu caracter personal în sensul dispozițiilor invocate de recurentă. În schimb, a considerat că aceste documente nu conțineau date sensibile cu caracter personal în sensul articolului 9 alineatul (1) din RGPD, precum și al articolului 10 alineatul (1) din RPDUE și că, prin urmare, erau excluse din procedura camerei virtuale de date.

59. În plus, contrar susținerilor recurentei, pare evident că Tribunalul a pornit de la premisa că obligația de a furniza documentele mixte constituia (sau, cel puțin, putea constitui) o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private, ceea ce l‑a determinat să examineze dacă deciziile în litigiu respectau articolul 7 din cartă și îndeplineau condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din aceasta(74).

60. În consecință, propunem respingerea ca nefondat a celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv din ambele recursuri.

Cu privire la lipsa garanțiilor în ceea ce privește documentele mixte

61. Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al treilea motiv al ambelor recursuri, recurenta susține că deciziile în litigiu nu furnizează garanțiile adecvate pentru protecția informațiilor cu caracter personal cuprinse în documentele examinate la punctele 181-183 și, respectiv, 229-237 din hotărârile atacate și că ingerința în exercitarea dreptului la respectarea vieții private nu era nici proporțională, nici necesară pentru vreun obiectiv legitim(75).

62. În această privință, amintim că, pe de o parte, faptul că Comisia ar fi putut recurge într‑o mai mare măsură la procedura camerei virtuale de date (sau că Tribunalul ar fi putut impune o astfel de utilizare mai extinsă a acestei proceduri) nu afectează caracterul suficient al protecției de care beneficiază documentele mixte(76) și că, pe de altă parte, împrejurarea că unele dintre documentele identificate pe baza solicitării de informații a Comisiei, dacă nu majoritatea acestora, se pot dovedi lipsite de relevanță pentru investigațiile în litigiu nu afectează, în sine, caracterul necesar și proporțional pe care îl are această solicitare(77).

63. În consecință, propunem respingerea ca nefondat a celui de al treilea aspect al celui de al treilea motiv din ambele recursuri și, prin urmare, respingerea în totalitate a celui de al treilea motiv din ambele recursuri.

Concluzie

64. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să respingă cele două recursuri.

1 Limba originală: franceza.

2 Regulamentul Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).

3 Este vorba, pe de o parte, despre Decizia C(2020) 3013 din 4 mai 2020 (cazul AT.40684 – Facebook Marketplace) (denumită în continuare „decizia inițială Facebook Marketplace”), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2020) 9229 din 11 decembrie 2020 (denumită în continuare „decizia de modificare Facebook Marketplace”) (denumite în continuare, împreună, „Decizia Facebook Marketplace”), și, pe de altă parte, Decizia C(2020) 3011 din 4 mai 2020 (cazul AT.40628 – Practici ale Facebook în materia datelor) (denumită în continuare „decizia inițială Facebook Data”), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2020) 9231 din 11 decembrie 2020 (denumită în continuare „decizia de modificare Facebook Data”) (denumite în continuare, împreună, „Decizia Facebook Data”).

4 Aceste cereri au condus la adoptarea a două decizii distincte, una în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, iar cealaltă în temeiul articolului 18 alineatul (2) din acest regulament. Prima cuprindea peste 100 de întrebări referitoare la diferite aspecte ale activităților și ale ofertei de produse ale recurentei, în timp ce a doua cuprindea 83 de întrebări cu privire la Facebook Marketplace, la rețelele sociale și la furnizorii de mică publicitate online.

5 În aceeași zi, directorul general al Direcției Generale (DG) Concurență a Comisiei a transmis recurentei scrisori prin care propunea o procedură distinctă pentru prezentarea de documente care, potrivit acesteia din urmă, nu ar conține decât informații cu caracter personal, complet străine de activitățile sale comerciale. Acesta a precizat de asemenea că respectivele documente urmau să fie depuse la dosar numai după examinarea într‑o „cameră de date virtuală”.

6 Ordonanțele Facebook Ireland/Comisia (T‑451/20 R, EU:T:2020:515, și T‑452/20 R, EU:T:2020:516) (denumite în continuare, împreună, „ordonanțele privind măsurile provizorii”). Prin procedura camerei virtuale de date, care se întemeia pe propunerea directorului general al DG Concurență, menționată la nota de subsol precedentă din prezentele concluzii, recurenta identifica documentele care conțineau datele în cauză, care erau transmise Comisiei pe un suport electronic separat și, ulterior, plasate într‑o cameră de date virtuală care era accesibilă doar unui număr cât se poate de restrâns de membri ai echipei însărcinate cu investigația, în prezența (virtuală sau fizică) a unui număr echivalent de avocați ai recurentei. Membrii echipei însărcinate cu investigația examinau și selecționau documentele în cauză, dând totodată avocaților recurentei posibilitatea de a le comenta înainte de a le depune la dosar pe cele considerate relevante. În cazul unui dezacord cu privire la calificarea unui document, avocații recurentei aveau dreptul de a explica motivele dezacordului lor și, dacă acesta persista, recurenta putea solicita un arbitraj directorului însărcinat cu informarea, comunicarea și mass‑media în cadrul DG Concurență a Comisiei.

7 Spre deosebire de documentele protejate menționate la punctul 5 din prezentele concluzii, documentele mixte nu sunt supuse procedurii camerei virtuale de date.

8 Astfel, după cum se precizează în considerentul (23) al Regulamentului nr. 1/2003, Comisia ar trebui împuternicită, în cadrul Uniunii, să solicite furnizarea informațiilor necesare pentru a identifica practicile interzise de articolele 101 și 102 TFUE.

9 A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia (C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctele 20 și 21, precum și jurisprudența citată). După cum susține Comisia, acest lucru este valabil a fortiori atunci când, precum în speță, solicitarea de informații este adoptată într‑un stadiu incipient al procedurii, întrucât nu se poate impune Comisiei să indice, în stadiul fazei de investigare preliminară, pe lângă presupusele încălcări pe care înțelege să le verifice, indiciile, cu alte cuvinte, elementele care o determină să aibă în vedere ipoteza unei încălcări a articolelor 101 și 102 TFUE, în măsura în care o asemenea obligație ar repune în discuție echilibrul pe care jurisprudența îl stabilește între prezervarea eficacității investigației și prezervarea dreptului la apărare al întreprinderii în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 martie 2014, Cementos Portland Valderrivas/Comisia, T‑296/11, EU:T:2014:121, punctul 37).

10 A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia (C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 23).

11 Prin urmare, chiar atunci când dispune deja de indicii sau chiar de elemente de probă referitoare la existența unei încălcări, Comisia poate în mod legitim să considere necesar să solicite informații suplimentare care să îi permită să deceleze mai exact întinderea încălcării, determinarea duratei acesteia sau a cercului întreprinderilor implicate (a se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, C‑466/19 P, denumită în continuare „Hotărârea Qualcomm”, EU:C:2021:76, punctul 69, precum și jurisprudența citată).

12 A se vedea Hotărârea Qualcomm (punctul 70 și jurisprudența citată). Mai precis, Curtea se referă la punctul 21 din Hotărârea din 19 mai 1994, SEP/Comisia (C‑36/92 P, EU:C:1994:205), care face trimitere la punctul 21 din Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza SEP/Comisia (C‑36/92 P, EU:C:1993:928), care precizează în esență că un simplu raport între un document și pretinsa încălcare nu este suficient pentru a justifica o solicitare de comunicare a acestui document, relația trebuind să fie de așa natură încât Comisia să poată presupune în mod rezonabil, la momentul solicitării, că documentul o va ajuta să determine existența pretinsei încălcări.

13 A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Buzzi Unicem/Comisia (C‑267/14 P, EU:C:2015:696, punctul 48).

14 A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Buzzi Unicem/Comisia (C‑267/14 P, EU:C:2015:696, punctul 100). Acesta din urmă a precizat în special, în ceea ce privește interesul general, că, cu cât o încălcare suspectată este mai dăunătoare concurenței, cu atât mai mult Comisia ar trebui să fie îndrituită să se aștepte ca o întreprindere să depună un efort pentru a furniza informațiile solicitate, în îndeplinirea obligației sale de cooperare activă, și, în ceea ce privește volumul de muncă generat, cu cât acesta este mai mare, distrăgând atenția personalului întreprinderii de la sarcinile lui obișnuite de serviciu și adăugând costuri suplimentare, cu atât mai excesivă ar putea fi considerată această solicitare de informații.

15 În conformitate cu articolul 256 TFUE, cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cazul în care Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, doar să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite pe baza lor (a se vedea în special Hotărârea Qualcomm, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

16 În plus, această denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (a se vedea în special Hotărârea Qualcomm, punctul 43 și jurisprudența citată). Prin urmare, nu îndeplinește cerințele ce rezultă din dispozițiile citate recursul care, fără a cuprinde cel puțin o argumentare prin care să se urmărească în mod specific identificarea erorii de drept care ar vicia hotărârea atacată, se limitează la repetarea sau la reproducerea textuală a motivelor și a argumentelor care au fost deja prezentate în fața Tribunalului, inclusiv cele care erau întemeiate pe fapte înlăturate în mod expres de această instanță. Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții (a se vedea în special Hotărârea Qualcomm, punctul 45 și jurisprudența citată).

17 Aceste motive corespund celei de a doua părți a primului aspect al primului motiv al acțiunii în primă instanță în cauza C‑496/23 P și, respectiv, celei de a doua părți a primului aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii în primă instanță în cauza C‑497/23 P.

18 A se vedea punctele 87-108 și, respectiv, 132-155 din hotărârile atacate.

19 Aceste aspecte vizează în esență lipsa de relevanță a termenilor de căutare utilizați de Comisie (primul și al doilea aspect ale primului motiv în cauza C‑496/23 P, precum și primul și al treilea aspect ale primului motiv în cauza C‑497/23 P), un viciu de motivare în ceea ce privește existența altor opțiuni de căutare mai proporționale (al doilea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P) și faptul că Tribunalul nu a statuat că garanții comparabile cu cele aplicabile deciziilor privind inspecția se aplicau și solicitărilor de informații (al treilea aspect al primului motiv în cauza C‑496/23 P și al patrulea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P).

20 Primul aspect al primului motiv în cele două cauze este întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi statuat în mod eronat că Comisia putea presupune în mod rezonabil că termenii de căutare o puteau ajuta să determine dacă a existat comportamentul urmărit, în timp ce al doilea aspect al primului motiv în cauza C‑496/23 P și al treilea aspect al primului motiv în cauza C‑497/23 P sunt întemeiate pe faptul că Tribunalul ar fi statuat în mod eronat că documentele puteau fi considerate irelevante pentru investigație numai după aplicarea termenilor de căutare în bazele de date ale recurentei. Mai precis, recurenta susține că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat în esență, la punctele 92-95, 99 și 103 din prima hotărâre atacată, precum și la punctele 134, 138, 140, 143 și 146 din a doua hotărâre atacată, că principiul necesității fusese respectat numai în măsura în care Comisia putea presupune în mod rezonabil că termenii de căutare o puteau ajuta să determine dacă a existat comportamentul reproșat de Comisie prin deciziile în litigiu. Tribunalul nu ar fi acordat nicio importanță (sau, cel puțin, o importanță suficientă) faptului că termenii de căutare prea generali selectați de Comisie, atunci când sunt aplicați cu privire la toate documentele destinatarilor aferente întregii perioade în cauză, erau susceptibili să conducă la selectarea unui număr mare de documente fără vreo legătură cu investigațiile în litigiu (dintre care un număr semnificativ ar conține informații cu caracter personal sau comerciale confidențiale), în condițiile în care Comisia era conștientă de la bun început că abordarea sa urma inevitabil să producă asemenea rezultate.

21 A se vedea punctele 89-97 din prima hotărâre atacată, care fac trimitere la considerentele (1) și (2) ale Deciziei Facebook Marketplace, precum și punctele 134-147 din a doua hotărâre atacată, care fac trimitere la considerentul (4) punctele (i) și (iii) din Decizia Facebook Data. Mai precis, în prima hotărâre atacată, Tribunalul a descris în esență modul în care, potrivit Comisiei, termenii de căutare examinați erau legați de investigația Facebook Marketplace (a se vedea în special punctul 89 din această hotărâre în ceea ce privește termenii „marketplace + advertising”, „marketplace & grow*”, „marketplace + insight*”, „marketplace + advantage” și „marketplace + looked at”, „marketplace + quality” și „commerce + advantage”, precum și punctul 93 din hotărârea menționată în ceea ce privește termenul „commerce + awareness”). În mod similar, în a doua hotărâre atacată, Tribunalul a precizat modul în care termenii de căutare în cauză erau legați de investigația Facebook Data (a se vedea în special punctul 134 din această hotărâre în ceea ce privește termenul „big question”, precum și punctele 139-147 din hotărârea menționată în ceea ce privește termenii „for free”, „shut* down” și „not good for us”).

22 A se vedea punctele 92, 95 și 96 din prima hotărâre atacată, precum și punctul 138 din a doua hotărâre atacată (la care fac trimitere și punctele 140, 143 și 146 din această hotărâre).

23 A se vedea punctele 99 și, respectiv, 154 din hotărârile atacate, în care Tribunalul a precizat în special că simplul fapt că aplicarea unor termeni de căutare determină identificarea a numeroase documente, dintre care unele s‑ar dovedi ulterior lipsite de relevanță pentru investigațiile în litigiu, nu este suficient, în sine, pentru a se considera că termenii de căutare în cauză nu prezintă nicio corelație cu încălcarea suspectată de Comisie.

24 În schimb, recurenta recunoaște în esență că criteriul reținut de jurisprudența constantă a Curții pentru a stabili caracterul necesar al solicitării de informații este ca, la momentul solicitării, Comisia să poată presupune în mod rezonabil că informațiile o vor ajuta să determine existența încălcării invocate, iar nu că toate documentele care rezultă din această solicitare sunt necesare pentru investigațiile în litigiu.

25 În plus, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept (la punctele 99 și, respectiv, 150 din hotărârile atacate) atunci când a statuat că documentele puteau fi considerate lipsite de relevanță pentru investigație numai după aplicarea termenilor de căutare în bazele de date ale recurentei.

26 Pe de altă parte, contrar argumentelor invocate de recurentă, din hotărârile atacate nu reiese că Tribunalul a apreciat că toate documentele care conțin termenii de căutare utilizați de Comisie puteau fi considerate necesare pentru investigațiile în litigiu. Astfel cum subliniază Comisia, argumentul recurentei se bazează în mod eronat pe ideea că o solicitare de informații întemeiată pe termeni de căutare ar îndeplini cerința necesității prevăzută la articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003 doar în cazurile în care se poate preconiza că toate documentele identificate (dacă nu majoritatea sau chiar un număr determinat dintre acestea) prezintă o utilitate pentru investigația desfășurată de Comisie.

27 A se vedea punctul 99 din prima hotărâre atacată. După cum susține Comisia, faptul că unele sau chiar majoritatea documentelor identificate se pot dovedi a posteriori inutile pentru investigațiile în litigiu este astfel o caracteristică normală a oricărei investigații. O abordare diferită ar limita în mod nejustificat competențele unei autorități de investigare. De exemplu, astfel cum subliniază Comisia, în cadrul informațiilor în scopul unei anchete fiscale în temeiul Directivei 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie 2011 privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal și de abrogare a Directivei 77/799/CEE (JO 2011, L 64, p. 1, rectificare în JO 2013, L 162, p. 15), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 (JO 2014, L 359, p. 1), Curtea a statuat că noțiunea „informații care sunt în mod previzibil relevante” urmărește să permită autorității solicitante să obțină toate informațiile despre care poate considera în mod previzibil că prezintă pertinență în scopul anchetei sale, singura limită fiind ca această autoritate să nu solicite informații care nu prezintă nicio relevanță pentru ancheta în discuție, instanța națională fiind chemată să stabilească faptul că informațiile în cauză nu par vădit lipsite de orice relevanță previzibilă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctele 110-116, precum și jurisprudența citată]. Curtea a precizat de asemenea că faptul că anumite informații în mod previzibil relevante vizate de o solicitare de informații se dovedesc în cele din urmă lipsite de relevanță pentru investigație nu afectează cu nimic legalitatea acestei solicitări (a se vedea în acest sens punctele 121-123 din această hotărâre).

28 De altfel, întrebată în ședință, recurenta a răspuns că nu consideră posibilă definirea unui criteriu cantitativ care să permită să se stabilească dacă o solicitare de informații este proporțională.

29 Prin aceste exemple, recurenta urmărește să demonstreze, în cauza C‑496/23 P, că identificarea de către Comisie a trei studii care conțin termenul „insight” nu înseamnă că orice document care conține termenii „marketplace + insight*”, indiferent de obiectul sau de data sa, pe o perioadă de cinci ani, ar putea să o ajute să stabilească existența comportamentului urmărit și că utilizarea altor termeni de căutare (și anume „commerce + advantage*” și „*commerce + awareness”) ar fi generat de asemenea un număr mare de documente nerelevante pentru investigație. În cauza C‑497/23 P, aceasta susține că Tribunalul, pe de o parte, ar fi considerat în mod eronat termenul de căutare „big question” ca fiind necesar, întrucât cei doi depozitari erau două persoane publice care ocupau funcții foarte importante în cadrul recurentei, astfel încât căutarea acestui termen în toate documentele lor pe mai mulți ani ar conduce în mod inevitabil la identificarea unui număr mare de documente nerelevante (punctul 137 din a doua hotărâre atacată) și, pe de altă parte, ar fi ignorat probele care demonstrează, înainte de efectuarea oricărei căutări, că termenul de căutare „big question” ar conduce la identificarea unui număr mare de documente.

30 În plus, după cum s‑a precizat la punctul 17 din prezentele concluzii, evaluarea comparativă, pe de o parte, a interesului general care justifică investigația Comisiei și a necesității ca această instituție să primească informații care să îi permită să își îndeplinească îndatoririle atribuite prin Tratatul FUE și, pe de altă parte, a volumului de muncă generat pentru o întreprindere de o solicitare de informații necesită o apreciere a eventualelor dificultăți pentru recurentă cauzate de numărul excesiv de documente care trebuie selectate, dificultăți pe care recurenta nu le‑a demonstrat.

31 Pe de altă parte, recurenta nu pretinde că utilizarea unor termeni de căutare este intrinsec nelegală și recunoaște că faptul că utilizarea unor astfel de termeni poate selecta în mod inevitabil documente lipsite de relevanță pentru investigație nu exclude existența unei corelații între solicitarea de informații și presupusa încălcare.

32 A se vedea punctele 159 și, respectiv, 217 din hotărârile atacate. Deciziile de modificare prevăd printre altele că documentele protejate pot fi comunicate sub formă cenzurată în privința numelui persoanelor vizate și a oricărei informații care permite identificarea acestora, prin intermediul unei camere virtuale de date, accesibilă numai unui număr cât se poate de restrâns de membri ai echipei însărcinate cu investigația în prezența (virtuală sau fizică a) unui număr echivalent de avocați ai recurentei.

33 A se vedea punctele 200 și, respectiv, 255 din hotărârile atacate. Funcționarii și agenții Comisiei sunt, în general, supuși unor obligații stricte de păstrare a secretului profesional, care le interzic să divulge informațiile confidențiale obținute ca răspuns la o solicitare de informații, inclusiv după încetarea funcțiilor lor, precum și să le utilizeze în alte scopuri decât cele pentru care au fost obținute.

34 A se vedea punctele 107 și, respectiv, 154 din hotărârile atacate. Întreprinderea care face obiectul investigației are posibilitatea de a refuza comunicarea unor documente confidențiale între un avocat și clientul său. În plus, aceasta poate de asemenea să adreseze Comisiei o cerere motivată având ca obiect returnarea unor documente identificate lipsite de relevanță, caz în care Comisia ar fi obligată să examineze o astfel de cerere și, dacă este cazul, să returneze documentele nerelevante, în conformitate cu Comunicarea Comisiei privind cele mai bune practici de desfășurare a procedurilor inițiate în aplicarea articolelor 101 și 102 din TFUE (JO 2011, C 308, p. 6).

35 A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii. Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul recurentei întemeiat pe faptul că Tribunalul, la punctul 89 din prima hotărâre atacată, s‑ar fi raliat pur și simplu la argumentația Comisiei, fără a examina argumentul potrivit căruia termenii de căutare indicați de Comisie ar determina în mod inevitabil identificarea unui număr considerabil de documente lipsite de relevanță pentru investigație și fără a furniza explicații în această privință, trebuie arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 90 din această hotărâre, Tribunalul s‑a limitat să constate că afirmațiile Comisiei cu privire la pertinența termenilor de căutare examinați nu au fost contestate de recurentă. În plus, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia explicațiile Comisiei, rezumate la punctul 89 din hotărârea menționată și necontestate de recurentă în primă instanță, au fost furnizate abia în stadiul memoriului în apărare, este suficient să se aducă aminte că, deși, în cadrul unei decizii de solicitare de informații în sensul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia este obligată să indice obiectul investigației sale și, prin urmare, să identifice pretinsa încălcare a normelor de concurență, aceasta nu este totuși obligată să comunice destinatarului unei decizii de solicitare de informații toate informațiile de care dispune cu privire la încălcări prezumate și nici să realizeze o calificare juridică riguroasă a acestor încălcări, în măsura în care precizează cu claritate suspiciunile pe care intenționează să le verifice (a se vedea în acest sens jurisprudența Curții expusă la punctul 16 din prezentele concluzii).

36 Recurenta se referă în această privință la punctul 136 din a doua hotărâre atacată, precum și la punctele 140, 143 și 146 din aceasta, care se limitează la a face trimitere la punctul 136 din această hotărâre.

37 În plus, punctele 140, 143 și 146 din a doua hotărâre atacată fac trimitere în mod expres la punctele 137 și 138 din această hotărâre. Pe de altă parte, în măsura în care, în replică, recurenta arată că punctele 137 și 138 din hotărârea menționată nu explică modul în care ea nu poate susține că Comisia ar fi trebuit să își limiteze solicitarea la e‑mailurile care fac referire la e‑mailul inițial sau care au legătură cu acesta din urmă sau chiar să își limiteze în mod semnificativ cererea prin alte mijloace, este necesar să se constate că acest argument este inadmisibil, dat fiind că constituie un motiv nou invocat de recurentă, care, în plus, nu urmărește să conteste lipsa motivării, ci mai degrabă temeinicia acesteia. În orice caz, argumentul menționat poate fi respins urmând aceeași logică ca și argumentul expus la punctul 29 din prezentele concluzii.

38 A se vedea punctele 105 și 106, precum și, respectiv, punctele 152 și 153 din hotărârile atacate.

39 A se vedea punctele 107 și, respectiv, 154 din hotărârile atacate.

40 A se vedea punctul 30 din prezentele concluzii.

41 Astfel, în cadrul acestor inspecții, funcționarii Comisiei intervin inopinat în spațiile întreprinderii și pot obține un mare număr de documente susceptibile să fie relevante, ajungând uneori să copieze integral hard‑diskurile calculatoarelor anumitor salariați ai întreprinderii vizate.

42 Cu titlu ilustrativ, documentele care nu au natură profesională sunt excluse din domeniul de investigație al Comisiei, iar întreprinderile care fac obiectul unei inspecții pot beneficia de asistență juridică (a se vedea în special ordonanțele privind măsurile provizorii, punctul 45 și jurisprudența citată).

43 În plus, astfel cum s‑a arătat la punctele 107 și, respectiv, 154 din hotărârile atacate, avocații întreprinderii au posibilitatea de a refuza comunicarea unor documente care țin de confidențialitatea dintre un avocat și clientul său, fără a trebui să recurgă la procedura plicului sigilat prevăzută de jurisprudența rezultată din Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia (T‑125/03 și T‑253/03, EU:T:2007:287, punctele 83 și 84).

44 Întreprinderea vizată sau avocații săi externi pot, printre altele, să discute în prealabil cu Comisia cu privire la domeniul de aplicare al solicitării și la alegerea termenilor de căutare, precum și să solicite de asemenea acestei instituții o prelungire a termenului de răspuns sau modificarea ulterioară a deciziei.

45 Aceste motive corespund primei părți a primului aspect al primelor două motive ale celor două acțiuni în primă instanță, care a fost examinată la punctele 71-86 și, respectiv, 116-131 din hotărârile atacate.

46 Aceasta arată în special că era imposibil să se demonstreze, în cadrul unei acțiuni în anulare limitate la 50 de pagini (în conformitate cu Dispozițiile practice de punere în aplicare a Regulamentului de procedură al Tribunalului), că fiecare dintre termenii de căutare ar determina prezentarea unor informații inutile și lipsite de relevanță.

47 A se vedea punctele 75-79 și, respectiv, 120-124 din hotărârile atacate. Tribunalul a precizat de asemenea că împrejurarea că anumiți termeni de căutare pot fi prea vagi nu influențează faptul că alți termeni de căutare pot fi suficient de preciși sau de specifici și nu putea conduce decât la o anulare în parte a deciziilor în litigiu.

48 Pe de altă parte, prin argumentele invocate în cadrul primului aspect al primului și al celui de al doilea motiv în primă instanță, recurenta s‑a limitat în esență să susțină că decizia inițială încălca articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, în măsura în care impunea prezentarea a numeroase documente care nu erau relevante pentru investigația în litigiu. Al doilea aspect al fiecărui prim motiv de recurs, întemeiat pe o pretinsă lipsă a unei aprecieri globale, nu este decât o dezvoltare a acestor argumente ca răspuns la punctele 71-79 și, respectiv, 116-124 din hotărârile atacate din cadrul titlului „Cu privire la întinderea argumentelor reclamantei și la identificarea termenilor de căutare contestați”, care nu răspund unor critici particulare, ci constituie un fel de premisă pentru răspunsul Tribunalului la primul aspect al primului și al celui de al doilea motiv.

49 Deși recurenta susține în esență că ar trebui să se permită contestarea legalității abordării adoptate de Comisie în ansamblul său, iar nu numai a legalității termenilor de căutare specifici, nu vedem modul în care legalitatea unei astfel de abordări globale ar putea fi repusă în discuție numai pe baza unor termeni de căutare contestați în mod specific, cu atât mai mult cu cât, astfel cum a arătat Tribunalul, Comisia putea presupune în mod rezonabil, la data solicitării, că documentele care corespund termenilor de căutare în discuție erau susceptibile să o ajute să determine existența încălcării urmărite (a se vedea punctul 25 din prezentele concluzii). În opinia noastră, situația ar putea fi diferită numai dacă s‑ar demonstra că, în mod rezonabil, Comisia putea presupune că termenii de căutare utilizați nu ar produce niciun rezultat util pentru investigațiile în litigiu.

50 Astfel cum rezultă din analiza primelor motive ale prezentelor recursuri, recurenta nu a demonstrat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a respins aceste motive în ceea ce privește termenii de căutare pe care îi contesta.

51 Pe de altă parte, astfel cum a arătat Comisia, este plauzibil ca recurenta să fi ales să conteste termenii de căutare pe care îi considera cei mai generali și cei mai puțin specifici dintre toți aceștia. În sfârșit, în ceea ce privește obstacolul evidențiat de recurentă, constând în limita numărului de pagini pentru o cerere în anulare, prevăzută la punctul 105 din Dispozițiile practice de punere în aplicare a Regulamentului de procedură al Tribunalului aplicabile ratione temporis (care corespunde punctului 156 din textul în vigoare în prezent), este necesar să se constate că această limită nu este absolută, dat fiind că punctul 106 din aceste dispoziții (care corespunde punctului 157 din textul în vigoare în prezent) permite depășirea acestor limite maxime în cazuri care prezintă o complexitate deosebită în drept sau în fapt.

52 A se vedea punctul 16 din prezentele concluzii.

53 În plus, recurenta nu susține că solicitarea de informații îi impunea un volum de muncă disproporționat (a se vedea punctul 17 din prezentele concluzii).

54 Este vorba în special despre termenii de căutare menționați în notele de subsol 95, 97 și 99 din cererea introductivă în primă instanță.

55 Aceste motive corespund unei părți a primului aspect al celui de al doilea și, respectiv, al celui de al treilea motiv ale cererilor introductive în primă instanță.

56 A se vedea punctele 177-185 și, respectiv, 224-239 din hotărârile atacate.

57 Aceste aspecte se întemeiază, în ceea ce îl privește pe primul, pe faptul că analiza Tribunalului s‑a limitat la articolul 9 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1, rectificare în JO 2018, L 127, p. 2, denumit în continuare „RGPD”) și la articolul 10 din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39) (denumit în continuare „RPDUE”), în ceea ce îl privește pe al doilea, pe existența unor documente mixte care conțin date protejate și, în ceea ce îl privește pe al treilea, pe lipsa unor garanții privind documentele mixte.

58 În plus, astfel cum a amintit Tribunalul la punctele 200 și, respectiv, 255 din hotărârile atacate, trebuie să se observe că funcționarii și agenții Comisiei sunt supuși unor obligații stricte de păstrare a secretului profesional în temeiul articolului 339 TFUE, precum și al articolului 28 din Regulamentul nr. 1/2003 și sunt ținuți de articolul 17 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, care le interzice, inclusiv după încetarea funcțiilor lor, orice divulgare neautorizată a informațiilor aduse la cunoștința lor în exercitarea atribuțiilor lor, cu excepția cazului în care aceste informații au fost deja făcute publice sau sunt accesibile publicului.

59 A se vedea punctele 180-183 și, respectiv, 228-232 din hotărârile atacate.

60 Mai precis, prin cele cinci argumente ale sale, aceasta subliniază, pe de o parte (primul și al doilea argument), că nimic nu permite să se susțină că articolul 9 alineatul (1) din RGPD și articolul 10 alineatul (1) din RPDUE au creat un regim exhaustiv de protecție a dreptului la respectarea vieții private și nici că, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, RGPD sau RPDUE au ca obiect limitarea domeniului de aplicare al dreptului la respectarea vieții private protejat de cartă și, pe de altă parte (al treilea‑al cincilea argument), că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cea a Curții ar arăta că protecția dreptului la respectarea vieții private se extinde dincolo de categoriile speciale de date cu caracter personal prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din RGPD și că respectarea normelor în materie de prelucrare a datelor ar fi distinctă de protecția drepturilor fundamentale.

61 Tribunalul a examinat, în primul rând, existența unui temei juridic al ingerinței în viața privată (punctele 137-147 și, respectiv, 184-194 din hotărârile atacate), în al doilea rând, urmărirea obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune (punctele 148-151 și, respectiv, 195-198 din aceste hotărâri), în al treilea rând, respectarea substanței dreptului la respectarea vieții private (punctele 152 și, respectiv, 199 din hotărârile menționate) și, în al patrulea rând, caracterul proporțional al ingerinței în viața privată (punctele 153-196 și, respectiv, 200-251 din aceleași hotărâri). Acesta a examinat de asemenea, în al cincilea rând, argumentele recurentei privind caracterul inadecvat sau insuficient al secretului profesional pentru a garanta o protecție eficientă a vieții private a persoanelor vizate de investigațiile în litigiu și a datelor cu caracter personal ale acestora (punctele 197-209 și, respectiv, 252-264 din hotărârile atacate).

62 Mai precis, în ceea ce privește caracterul proporțional al ingerinței, Tribunalul a examinat, în primul rând, caracterul adecvat al ingerinței (punctele 155 și, respectiv, 202 din hotărârile atacate), în al doilea rând, caracterul necesar al acesteia, în raport, primo, cu nivelul de protecție insuficient al procedurii camerei virtuale de date (punctele 157-176 și, respectiv, 204-223 din aceste hotărâri), secundo, cu excluderea anumitor categorii de documente de la procedura camerei virtuale de date (punctele 177-185 și, respectiv, 224-239 din hotărârile menționate) și, tertio, cu volumul de muncă pretins disproporționat impus de această cameră de date virtuală (punctele 186-190 și, respectiv, 240-244 din aceleași hotărâri) și, în al treilea rând, pretinsa lipsă a evaluării comparative a necesităților investigației și a protejării drepturilor recurentei (punctele 191-196 și, respectiv, 245-251 din hotărârile atacate).

63 A se vedea punctele 179-184 și, respectiv, 226-238 din hotărârile atacate.

64 A se vedea punctele 166 și, respectiv, 213 din hotărârile atacate.

65 A se vedea punctele 180-183 și, respectiv, 228-237 din hotărârile atacate.

66 Pe de altă parte, recurenta nu a introdus o cale de atac împotriva acestor ordonanțe, care au instituit procedura camerei virtuale de date.

67 A se vedea punctele 184 și, respectiv, 238 din hotărârile atacate. În schimb, recurenta pornește de la premisa că, dacă un document nu este plasat în camera de date virtuală, acesta nu va beneficia de o protecție adecvată din perspectiva respectării vieții private, fără a contesta (și cu atât mai puțin a demonstra) aprecierea Tribunalului (la punctele 197-210 și, respectiv, 252-264 din hotărârile atacate), potrivit căreia documentele mixte beneficiau de asemenea de o protecție adecvată în raport cu obligația de păstrare a secretului profesional impuse agenților Comisiei în temeiul articolului 339 TFUE și al articolului 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

68 Pe de altă parte, în măsura în care recurenta susține că aceste documente sunt „complet lipsite de relevanță pentru investigație”, presupunând că această împrejurare este demonstrată, trebuie amintit că, în conformitate cu aprecierea primelor motive ale celor două recursuri, faptul că unele sau chiar majoritatea documentelor identificate se pot dovedi lipsite de relevanță pentru investigațiile în litigiu nu este suficient pentru a demonstra că deciziile în litigiu sunt afectate de erori de drept (a se vedea în special punctul 27 din prezentele concluzii). Situația este aceeași în ceea ce privește argumentul recurentei potrivit căruia noțiunea de „viață privată” ar fi mai largă decât cea de „date sensibile cu caracter personal” și ar îngloba anumite spații sau activități profesionale sau comerciale, ceea ce nu împiedică ca informațiile solicitate (în măsura în care conțin informații profesionale sau comerciale legate de obiectul investigațiilor în litigiu) să poată face obiectul unei examinări de către agenții Comisiei în exercitarea atribuțiilor lor.

69 C‑548/21, EU:C:2024:830.

70 C‑258/23- C‑260/23, EU:C:2024:537 și EU:C:2025:814.

71 Subscriem, în această privință, la analiza dezvoltată de avocata generală Medina în Concluziile prezentate în cauzele conexate Imagens Médicas Integradas ș.a. (C‑258/23- C‑260/23, EU:C:2025:814, punctele 39-44).

72 A se vedea Concluziile avocatei generale Medina în cauzele conexate Imagens Médicas Integradas ș.a. (C‑258/23-C‑260/23, EU:C:2025:814, punctul 33 și jurisprudența citată). Aceasta a arătat de asemenea, la același punct, că, în cazul în care investigația este efectuată prin intermediul unui program informatic de investigații, procedura de indexare care precedă căutarea de informații comerciale relevante pentru investigație trebuie să fie efectuată prin utilizarea unor cuvinte‑cheie definite în raport cu obiectul predefinit al investigației.

73 A se vedea punctele 180-183 și, respectiv, 228-237 din hotărârile atacate.

74 A se vedea punctele 136 și, respectiv, 183 din hotărârile atacate, precum și analiza dezvoltată la punctele 137-210 și, respectiv, 176-265 din aceste hotărâri.

75 În special, aceasta arată, pe de o parte, că documentele mixte nu erau supuse procedurii camerei virtuale de date, care ar fi conferit o anumită protecție informațiilor cu caracter personal conținute în aceste documente, și, pe de altă parte, că majoritatea documentelor care corespundeau termenilor de căutare utilizați de Comisie priveau chestiuni lipsite de orice relevanță pentru investigațiile în litigiu.

76 De altfel, recurenta nu contestă aprecierea Tribunalului referitoare la pretinsul caracter inadecvat sau insuficient al secretului profesional (a se vedea punctele 197-209 și, respectiv, 252-264 din hotărârile atacate, precum și nota de subsol 58 din prezentele concluzii).

77 A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii.