Concluziile avocatului general domnul M. Szpunar prezentate la 4 octombrie 2024.#Comisia Europeană ș.a. împotriva Carpatair SA.#Recurs – Ajutoare de stat – Sectorul aerian – Măsuri puse în aplicare de Aeroportul Internațional Timișoara (România) în favoarea Wizz Air și a altor companii aeriene care utilizează aeroportul – Decizie prin care se constată inexistența unui ajutor de stat – Acțiune în anulare – Articolul 263 TFUE – Admisibilitate – Condiția potrivit căreia reclamantul trebuie să fie vizat direct și individual – Obligația de motivare – Denaturarea elementelor de probă.#Cauzele conexate C-244/23 P-C-246/23 P.

Prin recursurile formulate în prezentele cauze, Comisia Europeană (cauza C‑244/23 P), Wizz Air Hungary Légiközlekedési Zrt. (Wizz Air Hungary Zrt.) (denumită în continuare „Wizz Air”) (cauza C‑245/23 P) și Societatea Națională „Aeroportul Internațional Timișoara – Traian Vuia” SA (AITTV) (denumită în continuare „AITTV”) (cauza C‑246/23 P) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 8 februarie 2023, Carpatair/Comisia (T‑522/20, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2023:51), prin care acesta a anulat articolul 2 din Decizia (UE) 2021/1428 ( 2 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), în măsura în care concluzionează că tarifele de aeroport care figurează în publicația de informații aeronautice din anul 2010 și acordurile încheiate între AITTV și Wizz Air în cursul anului 2008 (inclusiv acordurile de modificare din 2010 ( 3 )) nu constituie ajutoare de stat.

În susținerea recursurilor formulate, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, având în vedere în special principiul operatorului în economia de piață și administrarea probei sale.

Prezentele cauze oferă Curții oportunitatea de a aduce anumite precizări cu privire la normele care reglementează dovada că o măsură a unui stat membru este conformă cu acest principiu.

Istoricul cauzei, astfel cum a fost prezentat de Tribunal la punctele 2-16 din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

AITTV, o societate pe acțiuni la care statul român deține 80 % din capital, exploatează aeroportul internațional din Timișoara (România) (denumit în continuare „aeroportul Timișoara”).

În anul 2008, în cadrul unei strategii prin care se urmărea atragerea companiilor aeriene low‑cost și creșterea rentabilității globale a aeroportului, AITTV a semnat cu Wizz Air, o companie aeriană maghiară low‑cost, acorduri care definesc principiile cooperării lor, precum și condițiile generale de utilizare a infrastructurilor și a serviciilor aeroportuare de către Wizz Air (denumite în continuare „acordurile din 2008”). Două dintre aceste acorduri au fost modificate la 25 iunie 2010 printr‑o nouă schemă convenită între Wizz Air și AITTV, care viza perioada până la 6 februarie 2011 (denumite în continuare „acordurile de modificare din 2010”). Wizz Air a început să efectueze zboruri cu plecarea de pe aeroportul din Timișoara în luna octombrie a anului 2008.

La 30 septembrie 2010, Carpatair, o companie aeriană regională română, a depus la Comisie o plângere privind un ajutor de stat presupus ilegal acordat în favoarea Wizz Air.

La 24 mai 2011, Comisia a informat România cu privire la decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE referitoare printre altele la reducerile și rabaturile privind tarifele de aeroport acordate în conformitate cu publicațiile de informare aeronautică (denumite în continuare „AIP”) din 2007, din 2008 și din 2010, precum și la acordurile din 2008.

Începând cu anul 2014, Carpatair și‑a încetat activitatea pe aeroportul Timișoara și a făcut obiectul unei reorganizări judiciare. Principala sa bază de operațiuni se află în prezent pe aeroportul Arad (România) de unde propune în special zboruri charter. Aceasta nu mai propune zboruri regulate.

La 24 februarie 2020, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

În ceea ce privește tarifele de aeroport care figurează în AIP din 2007, din 2008 și din 2010, Comisia a concluzionat că rata de bază, rabaturile și reducerile la aceste tarife nu erau selective și nu constituiau, așadar, ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În ceea ce privește acordurile din 2008 și acordurile de modificare din 2010 (denumite în continuare împreună „acordurile din 2008 și din 2010”), Comisia a arătat, ținând seama de evaluările economice prealabile pe care un operator privat care se află într-o situație similară, în funcție de elementele disponibile și previzibile, le-ar fi efectuat, că aceste acorduri trebuiau să antreneze o rentabilitate marginală pentru AITTV. În consecință, ea a apreciat că un operator privat prudent în economia de piață ar fi încheiat astfel de acorduri. În plus, aceste acorduri s‑ar fi înscris în cadrul unei strategii globale și al unui efort pe termen lung în favoarea rentabilității globale a aeroportului Timișoara. Prin urmare, Comisia a concluzionat că respectivele acorduri nu conferiseră Wizz Air un avantaj economic pe care această companie nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață, astfel încât nu constituiau un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 august 2020, Carpatair a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat articolul 2 din decizia în litigiu, prin care Comisia a considerat că nici tarifele de aeroport din PIA din 2007, din 2008 și din 2010, nici acordurile din 2008 și din 2010 nu constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În special, Tribunalul a statuat că Comisia, pe de o parte, săvârșise o eroare de drept prin faptul că a omis să examineze dacă reducerea tarifelor de aeroport prevăzută la punctul 7.3 din PIA din 2010, considerată individual, avea un caracter selectiv și, pe de altă parte, nu își întemeiase în mod legal concluzia potrivit căreia acordurile din 2008 și din 2010 nu conferiseră Wizz Air un avantaj economic pe care această companie nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață.

În cauza C‑244/23 P, Comisia solicită Curții, prin recursul formulat: – anularea hotărârii atacate în măsura în care a admis al doilea motiv invocat de Carpatair; – respingerea acestui motiv și – obligarea Carpatair la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cele două proceduri. Carpatair solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

În cauza C‑245/23 P, Wizz Air solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea acțiunii formulate în primă instanță de Carpatair și – obligarea Carpatair la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri. Comisia solicită Curții: – anularea hotărârii atacate și – obligarea Carpatair la plata cheltuielilor de judecată. Carpatair solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Wizz Air la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

În cauza C‑246/23 P, AITTV solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea acțiunii în primă instanță introduse de Carpatair sau trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și – obligarea Carpatair la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri sau soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată. Comisia solicită Curții: – anularea hotărârii atacate și – obligarea Carpatair la plata cheltuielilor de judecată. Carpatair solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea AITTV la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza criticilor formulate în cadrul motivului unic de recurs al Comisiei în cauza C‑244/23 P, al celui de al patrulea motiv de recurs formulat de Wizz Air în cauza C‑245/23 P și al celui de al treilea și al patrulea motiv de recurs formulate de AITTV în cauza C‑246/23 P, referitoare la erori de drept pe care le‑ar fi săvârșit Tribunalul în interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a noțiunii de „avantaj”, în sensul acestei dispoziții, în ceea ce privește acordurile din 2008 și din 2010.

Toate aceste critici se structurează în jurul chestiunii administrării probei cu privire la conformitatea unei măsuri acordate în favoarea unei întreprinderi prin intermediul resurselor de stat cu principiul operatorului în economia de piață, pentru a stabili dacă această măsură este susceptibilă să acorde un avantaj, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, întreprinderii care beneficiază de ea. În special, se ridică problema posibilității Comisiei, în cadrul aplicării acestui principiu, de a se întemeia pe analize economice efectuate după adoptarea măsurii în cauză și demonstrând rentabilitatea sa, dar întemeiate exclusiv pe elemente disponibile în momentul adoptării acesteia și în măsura în care nu a fost efectuată nicio analiză similară înaintea adoptării măsurii respective.

În aceste condiții, considerăm că este util să efectuăm anumite evocări de natură generală în ceea ce privește principiul operatorului în economia de piață și mijloacele de probă privind respectarea acestuia. Vom insista în continuare asupra problemei luării în considerare a unor elemente ulterioare unei intervenții a statului în scopul de a demonstra că o astfel de intervenție este într‑adevăr conformă cu acest principiu, înainte de a proceda la examinarea motivelor invocate de Comisie, de Wizz Air și de AITTV.

Principiul operatorului în economia de piață ( 4 ) este un instrument care permite să se stabilească dacă o măsură de stat poate constitui un avantaj, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și, în măsura în care sunt îndeplinite celelalte condiții ale noțiunii de „ajutor”, un ajutor de stat.

Astfel, potrivit jurisprudenței constante, noțiunea de „ajutor”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, nu poate cuprinde o măsură acordată în favoarea unei întreprinderi prin intermediul unor resurse de stat atunci când aceasta ar fi putut să obțină același avantaj în împrejurări care corespund condițiilor normale ale pieței, întrucât aprecierea condițiilor în care a fost acordat un asemenea avantaj se efectuează în principiu prin aplicarea principiului operatorului în economia de piață ( 5 ).

În plus, reiese cu claritate din jurisprudență că principiul operatorului în economia de piață figurează printre elementele pe care Comisia este obligată să le ia în considerare pentru a stabili existența unui ajutor și nu constituie, așadar, o excepție care se aplică numai la cererea unui stat membru în cazul în care s‑a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale noțiunii de „ajutor de stat”, prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE ( 6 ).

Cu alte cuvinte, stabilirea unui avantaj, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, presupune examinarea de către Comisie a măsurii în cauză în lumina principiului operatorului în economia de piață.

Această examinare are loc în două etape. Trebuie să se verifice, în primul rând, dacă principiul operatorului în economia de piață este aplicabil, apoi să se stabilească, în al doilea rând, dacă sunt îndeplinite condițiile aplicării acestuia.

În ceea ce privește aplicabilitatea principiului operatorului în economia de piață, potrivit jurisprudenței, aceasta depinde, în definitiv, de faptul că statul membru în cauză acordă în calitatea sa de acționar, iar nu în calitatea sa de putere publică, un avantaj economic unei întreprinderi ( 7 ). Cu alte cuvinte, calitatea în care statul membru acționează este cea care stabilește aplicabilitatea acestui principiu, precizându‑se că trebuie să se stabilească dacă, anterior sau simultan acordării avantajului economic, statul membru respectiv a adoptat decizia de a efectua, prin intermediul măsurii aplicate în mod efectiv, o investiție ( 8 ).

În această privință, jurisprudența Curții enunță o serie de elemente care pot fi luate în considerare pentru a se stabili că statul membru acționează, la punerea în aplicare a unei măsuri de stat, în calitatea sa de operator. Astfel, sunt menționate natura și obiectul acestei măsuri, contextul în care se înscrie, precum și obiectivul urmărit și normele care guvernează respectiva măsură ( 9 ). De asemenea, Curtea a subliniat că pot fi necesare în special elemente care să demonstreze că decizia de a efectua o investiție este întemeiată pe evaluări economice comparabile cu evaluările pe care, în împrejurările speței, un operator privat rațional aflat într‑o situație cât mai apropiată de situația acestui stat membru le‑ar fi efectuat înainte de a lua măsura menționată, în scopul de a determina rentabilitatea sa viitoare ( 10 ).

În schimb, Curtea a exclus ca evaluările economice efectuate după acordarea avantajului, constatarea retrospectivă a rentabilității măsurii puse în aplicare de statul membru vizat sau justificările ulterioare cu privire la alegerea procedeului reținut efectiv să poată fi suficiente pentru a dovedi că statul membru a adoptat o astfel de decizie în calitatea sa de operator ( 11 ).

Subliniem totuși că, în numeroase situații ( 12 ), la fel ca în speță, aplicabilitatea principiului operatorului în economia de piață nu face obiectul dezbaterii. Dimpotrivă, ea este, în general, prezumată, având în vedere că măsura reiese în mod evident din calitatea de operator a statului membru. Prin urmare, Comisia nu procedează sistematic în mod expres la examinarea sa. Astfel, după cum a subliniat Curtea, atunci când există îndoieli cu privire la aplicabilitatea principiului operatorului în economia de piață, revine statului membru sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că măsura adoptată decurge din calitatea sa de operator ( 13 ).

Prin urmare, examinarea de către Comisie a respectării principiului operatorului în economia de piață poate, în numeroase cazuri, să se concentreze asupra analizei condițiilor de aplicare a acestui principiu.

În ceea ce privește tocmai aplicarea principiului operatorului în economia de piață, amintim că urmărește să determine dacă avantajul economic acordat prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, unei întreprinderi este, ca urmare a efectelor sale, de natură să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre ( 14 ).

Aplicarea acestui principiu nu implică, potrivit jurisprudenței, să se verifice dacă un operator privat ar fi acționat exact în același mod ca operatorul public, ci dacă ar fi adus, în condiții similare, o sumă egală cu cea adusă de operatorul public ( 15 ).

O asemenea analiză revine Comisiei. Astfel, după cum am arătat, principiul operatorului în economia de piață face parte dintre elementele pe care această instituție este obligată să le ia în considerare pentru a stabili existența unui ajutor. Curtea a subliniat că revine, așadar, Comisiei sarcina de a dovedi, ținând seama, printre altele, de informațiile furnizate de statul membru în cauză, că nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a principiului operatorului privat, astfel încât intervenția statului în discuție cuprinde un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 16 ).

Cu alte cuvinte, Comisia trebuie, în analiza aplicării principiului operatorului în economia de piață, să demonstreze în mod pozitiv că un operator privat aflat într‑o situație cât mai apropiată de situația statului membru nu ar fi pus în aplicare măsura în cauză. Curtea a precizat în această privință că Comisia nu poate presupune că o întreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat întemeindu‑se numai pe o prezumție negativă, bazată pe lipsa de informații care permit să se ajungă la concluzia contrară, în absența altor elemente de natură să stabilească în mod pozitiv existența unui asemenea avantaj ( 17 ).

Potrivit Curții, Comisia trebuie astfel să efectueze o apreciere globală, ținând seama de orice element relevant în speță care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile cu cele ale unui asemenea operator privat ( 18 ), precizându‑se că trebuie considerată relevantă orice informație susceptibilă să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui operator privat suficient de prudent și de diligent ( 19 ).

Sunt, așadar, deosebit de relevante în această privință elementele care evidențiază rentabilitatea și raționalitatea economică a intervenției statului.

Curtea a limitat însă elementele care pot fi luate în considerare în cadrul acestei aprecieri globale. Pe de o parte, Curtea a precizat că, pentru a se aprecia dacă aceeași măsură ar fi fost adoptată, în condițiile unei piețe normale, de un operator privat care se află într‑o situație cât mai apropiată de situația statului membru, trebuie avute în vedere numai beneficiile și obligațiile referitoare la situația acestuia din urmă în calitate de acționar, cu excluderea celor care se referă la calitatea sa de putere publică ( 20 ). Cu alte cuvinte, este irelevant că statul membru beneficiază de o măsură de stat în calitate de putere publică, atâta timp cât aceasta ar contribui, cu titlu ilustrativ, la realizarea unui scop de interes general. Aplicarea principiului operatorului în economia de piață se bazează numai pe analiza raționalității economice a măsurii pentru statul membru care acționează în calitate de operator, din punct de vedere strict economic.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat, în vederea aplicării principiului operatorului în economia de piață, necesitatea de a se repoziționa în contextul perioadei în care au fost luate măsurile de susținere financiară pentru a evalua raționalitatea economică a comportamentului statului membru și, așadar, de a se abține de la orice apreciere întemeiată pe o situație ulterioară ( 21 ). În aceste condiții, ea a statuat că elemente ulterioare momentului în care a fost adoptată măsura în cauză nu pot fi luate în considerare în vederea aplicării principiului operatorului privat și că sunt relevante în această privință numai elementele disponibile și evoluțiile previzibile la data la care a fost adoptată decizia de a lua măsura în cauză ( 22 ).

Vom efectua o analiză detaliată a conținutului acestei afirmații.

Părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă jurisprudența Curții referitoare la administrarea probei în legătură cu principiul operatorului în economia de piață permite, în cadrul examinării aplicării acestuia, luarea în considerare a unor analize economice constituite după adoptarea unei măsuri de către un stat membru, exclusiv pe baza unor elemente disponibile înaintea acestei adoptări.

Este adevărat că lectura jurisprudenței poate genera anumite îndoieli în ceea ce privește răspunsul care trebuie dat la această chestiune.

Pe de o parte, Curtea a arătat că aprecierea economică efectuată de Comisie intervine în mod necesar, atunci când ajutorul a fost acordat cu încălcarea obligației de notificare prevăzute la articolul 108 alineatul (3) TFUE, după adoptarea măsurii în cauză. Rezultă că analize economice întocmite după adoptarea acestei măsuri pot fi relevante, cu condiția ca acestea să se bazeze numai pe elementele disponibile și pe evoluțiile previzibile la momentul la care a fost adoptată decizia de luare a măsurii în cauză ( 23 ).

Pe de altă parte, Curtea a exclus în mod constant ca elemente ulterioare momentului în care a fost adoptată măsura de stat în cauză să poată fi luate în considerare în vederea aplicării principiului operatorului în economia de piață ( 24 ). În plus, aceasta a subliniat că lipsa oricărei evaluări prealabile adecvate a rentabilității sau a raționalității economice a unei măsuri poate constitui un element esențial care urmărește să stabilească faptul că un operator privat nu ar fi adus, în condiții similare, o sumă egală cu cea adusă de investitorul public ( 25 ).

Cu alte cuvinte, s‑ar putea deduce din jurisprudență că, dacă o analiză economică prin care se urmărește să se demonstreze raționalitatea unei măsuri de stat stabilite după adoptarea sa pe baza elementelor disponibile la momentul respectivei adoptări poate fi luată în considerare, o asemenea analiză nu poate fi totuși suficientă pentru a compensa lipsa unei analize economice anterioare măsurii respective, care constituie elementul central al analizei aplicării principiului operatorului în economia de piață.

De altfel, la punctul 191 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat jurisprudența Curții în acest sens.

Totuși, în opinia noastră, o asemenea soluție rezultă dintr‑o anumită confuzie între elementele relevante pentru a stabili că principiul operatorului în economia de piață este aplicabil și cele care urmăresc să demonstreze aplicarea acestuia, în condițiile în care examinarea aplicabilității principiului respectiv trebuie diferențiată de cea referitoare la aplicarea principiului menționat ( 26 ).

Astfel, amintim că aplicabilitatea principiului operatorului în economia de piață depinde de calitatea în care statul membru acționează și presupune să se stabilească dacă acesta a adoptat decizia de a efectua o investiție prin intermediul măsurii de stat ( 27 ).

În aceste condiții, considerăm indispensabilă, în etapa stabilirii aplicabilității criteriului operatorului în economia de piață, repoziționarea la momentul în care această decizie a fost adoptată și adoptarea unei abordări stricte, admițându‑se numai elemente de probă contemporane adoptării deciziei. Prin urmare, trebuie să fie exclus din analiza respectivă orice element ulterior acestui moment și elementele care au îndrumat statul membru în procesul său decizional să fie considerate drept temei exclusiv.

În acest cadru, este, așadar, deosebit de relevantă recurgerea la o analiză economică înainte de adoptarea măsurii de stat, prin care se urmărește evaluarea raționalității economice a acestei măsuri. De asemenea, considerăm că lipsa oricărei evaluări economice prealabile este un indiciu deosebit de evocator al faptului că statul membru nu acționează în calitate de operator, decizia sa nefiind ghidată de cerința raționalității economice.

Cu toate acestea, o asemenea abordare este, în opinia noastră, prea radicală atunci când este vorba despre a stabili condițiile de aplicare a principiului operatorului în economia de piață. Lipsa oricărei evaluări economice prealabile nu poate avea, în etapa aplicării principiului, același domeniu de aplicare precum în cadrul examinării aplicabilității sale.

Subliniem că, în ceea ce privește principiul operatorului în economia de piață, potrivit jurisprudenței constante, acesta urmărește să stabilească dacă măsura de stat în cauză este, ca urmare a efectelor sale, de natură să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. Mai general, Curtea a statuat că articolul 107 alineatul (1) TFUE, în general, definește intervențiile statului în funcție de efecte ( 28 ).

Din această perspectivă, o analiză economică efectuată după adoptarea măsurii respective care se întemeiază exclusiv pe elementele care erau disponibile la acel moment, în măsura în care urmărește să stabilească raționalitatea economică a unei măsuri de stat și, prin urmare, să demonstreze lipsa unor efecte prejudiciabile ale acesteia asupra concurenței și a schimburilor comerciale dintre statele membre, este, în opinia noastră, un element de probă relevant potrivit căruia comportamentul statului membru este conform cu principiul operatorului în economia de piață.

Mai precis, considerăm că, odată stabilită aplicabilitatea principiului operatorului în economia de piață, în pofida lipsei unor evaluări economice ex ante, aplicarea acestui principiu poate fi demonstrată întotdeauna prin aprecieri economice ulterioare întemeiate pe elemente disponibile la momentul adoptării măsurii de stat. Lipsa unei evaluări economice prealabile este, în opinia noastră, în etapa aplicării principiului menționat, un element de probă printre altele privind faptul că comportamentul statului membru nu este conform cu același principiu. Fără a fi lipsită de relevanță, o asemenea lipsă nu poate conduce, așadar, la ignorarea unei analize economice care să demonstreze raționalitatea economică a unei măsuri de stat atunci când această analiză este întemeiată exclusiv pe elemente disponibile la momentul adoptării măsurii respective.

O concepție restrictivă a elementelor de probă cu privire la principiul operatorului în economia de piață care trebuie luată în considerare în etapa aplicării acestui principiu ar fi, în opinia noastră, contrară obiectului însuși al principiului menționat, potrivit căruia efectele unei măsuri de stat sunt, înainte de toate, luate în considerare pentru a stabili dacă această măsură determină un avantaj pentru beneficiar și, în consecință, dacă aceasta constituie un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În lumina acestor considerații vom analiza motivele de recurs întemeiate pe o eroare de drept în interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a noțiunii de „avantaj”, în sensul acestei dispoziții, în ceea ce privește acordurile din 2008 și din 2010.

Comisia, Wizz Air și AITTV susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, pe de o parte, atunci când a concluzionat în sensul obligației statului membru de a efectua o evaluare economică prealabilă încheierii acordurilor din 2008 și din 2010 și, pe de altă parte, atunci când a respins ca element nerelevant o analiză a rentabilității măsurii în cauză realizată după adoptarea sa, dar bazată exclusiv pe elemente disponibile înaintea adoptării sale.

Tribunalul a constatat, la punctele 186-192 din hotărârea atacată, că Comisia a concluzionat în sensul rentabilității acordurilor din 2008, întemeindu‑se pe o analiză ex ante a rentabilității, reconstituită ex post pe baza datelor disponibile înainte de încheierea acordurilor din 2008. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că o asemenea analiză era în realitate lipsită de relevanță pentru aprecierea respectării principiului operatorului în economia de piață.

Astfel, potrivit Tribunalului, această analiză nu este decât o constatare retrospectivă a rentabilității măsurii în cauză. Or, potrivit jurisprudenței, elemente ulterioare momentului în care a fost adoptată o măsură de stat nu pot fi luate în considerare în vederea aplicării principiului operatorului în economia de piață.

În plus, deși Tribunalul a admis că elemente de probă suplimentare constituite după adoptarea măsurii în cauză pot fi relevante, s‑a considerat totuși că acestea nu pot în niciun caz să conducă la scutirea organismului care pune în aplicare măsura respectivă de obligația de a proceda la o evaluare economică prealabilă adecvată și potrivită în ceea ce privește natura, complexitatea, importanța și contextul operațiunii.

În aceste condiții, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu și‑a întemeiat din punct de vedere juridic concluzia potrivit căreia acordurile din 2008 și din 2010 nu conferiseră Wizz Air un avantaj pe care aceasta nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață și a statuat că articolul 2 din decizia în litigiu, potrivit căruia acordurile din 2008 și din 2010 nu constituie ajutoare de stat, trebuia anulat.

Raționamentul Tribunalului pare totuși să rezulte dintr‑o interpretare eronată a articolului 107 alineatul (1) TFUE și, mai precis, a principiului operatorului în economia de piață.

Astfel, mai întâi, reiese cu claritate din jurisprudența Curții că analize ulterioare adoptării măsurii de stat sunt relevante în vederea aplicării principiului operatorului în economia de piață în măsura în care acestea se bazează numai pe elementele disponibile și pe evoluțiile previzibile la momentul la care a fost adoptată decizia de luare a măsurii în cauză ( 29 ).

Deși Tribunalul putea, în mod întemeiat, să statueze că o astfel de analiză nu poate echivala cu o analiză ex ante, el nu putea în schimb să califice această analiză drept „simplă constatare retrospectivă” a rentabilității efective a acordurilor, cu excepția excluderii în întregime, în mod contrar jurisprudenței Curții, a luării în considerare a analizelor economice constituite după adoptarea măsurii în cauză și întemeiate exclusiv pe elementele disponibile și pe evoluțiile previzibile la momentul la care a fost adoptată decizia de a lua măsura în cauză.

În continuare, astfel cum am explicat ( 30 ), considerăm că, în etapa aplicării principiului operatorului în economia de piață, așa cum a fost analizată în speță, lipsa unei evaluări prealabile adecvate a rentabilității și a raționalității economice a măsurii în cauză nu poate în sine să permită să se considere că această măsură nu respectă principiul amintit.

În opinia noastră, Tribunalul nu putea, așadar, fără a săvârși o eroare de drept, să concluzioneze că statul membru era obligat să efectueze o evaluare economică prealabilă adecvată.

În sfârșit, prin faptul că a statuat că analiza în discuție nu era susceptibilă să compenseze lipsa unei analize economice anterioare măsurii în cauză, Tribunalul a făcut din această lipsă elementul determinant în dovedirea aplicării principiului operatorului în economia de piață. Or, astfel cum am arătat, o asemenea lipsă nu este decât un element de probă printre altele care poate fi pus în balanță cu analize desigur ulterioare, dar întemeiate exclusiv pe elementele disponibile și pe evoluțiile previzibile la momentul la care a fost adoptată decizia de a lua măsura în cauză.

În aceste condiții, concluzia Tribunalului că analiza în discuție era lipsită de relevanță pentru aprecierea respectării principiului operatorului în economia de piață ne pare, așadar, afectată de o eroare de drept.

Rezultă de aici, în opinia noastră, că motivele de recurs întemeiate pe erori de drept în interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a noțiunii de „avantaj”, în sensul acestei dispoziții, în ceea ce privește acordurile din 2008 și din 2010, ar trebui admise.

Arătăm că, în hotărârea atacată, Tribunalul a examinat numai în parte al doilea motiv al acțiunii introduse de Carpatair. În special, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 200 din hotărârea atacată, al doilea aspect al acestui motiv nu a fost examinat.

Întrucât litigiul nu este în stare de judecată în ceea ce privește acest aspect, în măsura în care examinarea sa necesită analize factuale ale evaluării de către Comisie a acordurilor din 2008 și din 2010 care depășesc competența Curții în cadrul unui recurs, considerăm că prezenta cauză trebuie trimisă Tribunalului spre rejudecare.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții: – admiterea motivului unic în cauza C‑244/23 P, – admiterea celui de al patrulea motiv în cauza C‑245/23 P, – admiterea celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv în cauza C‑246/23 P și, – în consecință, anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 8 februarie 2023, Carpatair/Comisia (T‑522/20, EU:T:2023:51), în măsura în care Tribunalul a admis al doilea motiv în această cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 4 octombrie 2024 ( 1 )

VI. Concluzie