Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 9 martie 2023.#X și alții împotriva État belge.#Cerere de decizie preliminară formulată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles.#Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Directiva 2003/86/CE – Dreptul la reîntregirea familiei – Articolul 5 alineatul (1) – Depunerea unei cereri de intrare și de ședere în scopul exercitării dreptului la reîntregirea familiei – Reglementare a unui stat membru care prevede obligația membrilor familiei susținătorului reîntregirii de a depune personal cererea la postul diplomatic competent al acestui stat membru – Imposibilitate sau dificultate excesivă de a se deplasa la postul respectiv – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 7 și 24.#Cauza C-1/23 PPU.

Cererea de decizie preliminară care face obiectul prezentelor concluzii se referă la interpretarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei ( 2 ), a articolelor 23 și 24 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate ( 3 ), precum și a articolelor 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna X și domnul Y, precum și copiii lor minori, A și B (denumiți în continuare împreună „reclamanții din litigiul principal”), pe de o parte, și État belge (Statul belgian), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a soluționa cererea de viză în vederea reîntregirii familiei depusă de doamna X și copiii săi.

Considerentele (2), (4), (6), (8) și (13) ale Directivei 2003/86 sunt redactate după cum urmează: „(2) Măsurile privind reîntregirea familiei ar trebui adoptate în conformitate cu obligația de protecție a familiei și de respectare a vieții de familie, care este consacrată în numeroase instrumente de drept internațional. Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și respectă principiile recunoscute în special de articolul 8 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. […] (4) Reîntregirea familiei este o modalitate necesară pentru a face posibilă viața în familie. Ea contribuie la crearea unei stabilități socioculturale care facilitează integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre, fapt care permite, de asemenea, promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, enunțat de tratat. […] (6) Pentru a asigura protecția familiei, precum și menținerea sau crearea unei vieți de familie, este necesar să se stabilească, pe baza unor criterii comune, condițiile materiale pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei. […] (8) O atenție deosebită ar trebui acordată situației refugiaților, ca urmare a motivelor care i‑au constrâns să își părăsească țara și care îi împiedică să ducă o viață în familie normală în țara lor. Prin urmare, ar trebui prevăzute condiții mai favorabile pentru exercitarea dreptului acestora la reîntregirea familiei. […] (13) Se cuvine a prevedea un sistem de norme de procedură care să guverneze examinarea cererii de reîntregire a familiei, precum și intrarea și șederea membrilor familiei. Respectivele proceduri ar trebuie să fie eficiente și gestionabile în raport cu sarcina normală de lucru a administrațiilor statelor membre, precum și transparente și echitabile, astfel încât să ofere un nivel adecvat de certitudine juridică persoanelor în cauză.”

Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/86, aceasta are ca obiectiv „stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre”.

Articolul 2 literele (c) și (d) din această directivă definește noțiunile de „susținător al reîntregirii” și, respectiv, de „reîntregirea familiei”, prima însemnând „un resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal într‑un stat membru și care solicită reîntregirea familiei sau ai cărui membri de familie solicită reîntregirea”, iar a doua „intrarea și șederea într‑un stat membru a membrilor familiei unui resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal în respectivul stat membru, în scopul menținerii unității familiale, indiferent dacă legăturile de familie sunt anterioare sau posterioare intrării susținătorului reîntregirii”.

Articolul 3 din directiva menționată precizează, la alineatul (1), că aceasta se aplică „atunci când susținătorul reîntregirii este titularul unui permis de ședere eliberat de un stat membru pentru o perioadă de valabilitate mai mare sau egală cu un an, care are perspective întemeiate de a obține un drept de ședere permanent, dacă membrii familiei sale sunt resortisanți ai unei țări terțe, indiferent de statutul lor juridic” și, la alineatul (5), că ea „nu aduce atingere posibilității statelor membre de a adopta sau de a menține condiții mai favorabile”.

Articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2003/86 prevede: „(1) Statele membre autorizează intrarea și șederea, în conformitate cu prezenta directivă și sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV, precum și la articolul 16, a următorilor membri ai familiei: (a) soțul susținătorului reîntregirii; (b) copiii minori ai susținătorului reîntregirii și ai soțului acestuia […]”

Capitolul III din Directiva 2003/86, intitulat „Depunerea și examinarea cererii”, cuprinde doar articolul 5, care, în ceea ce privește prezenta procedură, are următorul cuprins: „(1) Statele membre stabilesc dacă, în scopul exercitării dreptului la reîntregirea familiei, o cerere de intrare și de ședere trebuie depusă pe lângă autoritățile competente ale statului membru în cauză fie de către susținătorul reîntregirii, fie de către membrii familiei. (2) Cererea este însoțită de documente justificative care dovedesc legăturile de familie și respectarea condițiilor prevăzute la articolele 4 și 6 și, după caz, la articolele 7 și 8, precum și de copii certificate ale documentelor de călătorie ale membrilor familiei. După caz, pentru a obține dovada existenței legăturilor de familie, statele membre pot organiza interviuri cu susținătorul reîntregirii și cu membrii familiei sale și orice alte cercetări pe care le consideră necesare. […] (3) Cererea este depusă și examinată când membrii familiei au reședința în afara teritoriului statului membru în care își are reședința susținătorul reîntregirii. […] (4) De îndată ce este posibil și, în orice caz, nu mai târziu de nouă luni de la data depunerii cererii, autoritățile competente ale statului membru notifică în scris persoanei care a depus o cerere decizia în legătură cu aceasta. […] (5) În timpul examinării cererii, statele membre se asigură că acordă atenția cuvenită interesului superior al copilului minor.”

Articolul 7 din această directivă, inclus în capitolul IV, intitulat „Condiții necesare pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei”, prevede la alineatul (1) literele (a), (b) și (c) că, la depunerea cererii de reîntregire a familiei, statul membru în cauză poate cere persoanei care a depus cererea să furnizeze dovada că susținătorul reîntregirii dispune „de o locuință considerată normală pentru o familie de dimensiuni comparabile în aceeași regiune și care corespunde standardelor generale de sănătate și de siguranță în vigoare în statul membru în cauză”, „de o asigurare de sănătate care acoperă toate riscurile acoperite în mod normal pentru propriii resortisanți în statul membru în cauză, atât pentru susținătorul reîntregirii, cât și pentru membrii familiei” și „de resurse stabile, constante și suficiente pentru a se întreține pe sine și pe ceilalți membri ai familiei fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru în cauză”.

Capitolul V din Directiva 2003/86 este consacrat în mod special „Reîntregirii familiei refugiaților”. Articolul 11 din această directivă, care se află în capitolul respectiv, prevede la alineatul (1) că, „[î]n ceea ce privește depunerea și examinarea cererii, se aplică articolul 5, sub rezerva alineatului (2) al prezentului articol”. Alineatul menționat precizează că, „[a]tunci când un refugiat nu poate furniza documentele justificative oficiale care să ateste legăturile de familie, statul membru ține seama de alte dovezi ale existenței acestor legături, care trebuie apreciate în conformitate cu dreptul intern” și că o „decizie de respingere a cererii nu se poate întemeia numai pe absența documentelor justificative”. În plus, articolul 12 alineatul (1) primul paragraf din această directivă, care se află, de asemenea, în capitolul V din aceasta, prevede că „[p]rin derogare de la articolul 7, statele membre nu pot impune refugiatului și/sau membrilor familiei să furnizeze, în ceea ce privește cererile privind membrii familiei menționați la articolul 4 alineatul (1), elemente justificative care să ateste că îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7”, precizând totodată, la al treilea paragraf, că „[s]tatele membre pot solicita refugiatului să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1), în cazul în care cererea de reîntregire a familiei nu este depusă în termen de trei luni de la data acordării statutului de refugiat”.

Articolul 10 din loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) ( 4 ) (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”), care transpune printre altele articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2003/86, prevede: „§ 1. Sub rezerva dispozițiilor articolelor 9 și 12, se permite de drept șederea în Regat pentru mai mult de trei luni: […] 4°următorilor membri ai familiei unui străin căruia i s‑a permis șederea sau care a fost autorizat, de cel puțin 12 luni, să locuiască în Regat pentru o perioadă nelimitată ori care a fost autorizat, de cel puțin 12 luni, să se stabilească acolo. Acest termen de 12 luni este eliminat dacă legătura conjugală sau parteneriatul înregistrat exista anterior sosirii în Regat a străinului căruia i se alătură un membru de familie sau dacă aceștia au împreună un copil minor. Aceste condiții legate de natura și de durata șederii nu se aplică dacă este vorba despre membri de familie ai unui străin căruia i s‑a acordat dreptul de ședere în Regat în calitate de beneficiar al protecției internaționale în conformitate cu articolul 49 alineatul 1 paragraful 2 sau 3 sau cu articolul 49/2 alineatul 2 sau 3: – soțul său străin […]; – copiii lor, care vin să locuiască împreună cu ei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani […] […] § 2. Străinii menționați la alineatul 1 paragraful 1 punctele 2 și 3 trebuie să facă dovada că dispun de mijloace de subzistență stabile, suficiente și regulate pentru a se întreține și a nu deveni o povară pentru autoritățile publice. Străinii menționați la alineatul 1 paragraful 1 punctele 4-6 trebuie să facă dovada că străinul căruia i se alătură un membru de familie dispune de o locuință suficientă pentru a putea primi membrul sau membrii familiei sale care solicită să i se alăture și care îndeplinește condițiile stabilite pentru un imobil care este închiriat cu titlu de reședință principală, după cum se prevede la articolul 2 din cartea III titlul VIII capitolul II secțiunea 2 din Codul civil, precum și de o asigurare de sănătate care acoperă riscurile în Belgia pentru el însuși și pentru membrii familiei sale […] Străinul menționat la alineatul 1 paragraful 1 punctele 4 și 5 trebuie totodată să facă dovada că străinul căruia i se alătură un membru de familie dispune de mijloace de subzistență stabile, regulate și suficiente, astfel cum sunt prevăzute la alineatul 5, pentru a se întreține pe sine și pe ceilalți membri ai familiei și pentru a evita ca aceștia să devină o povară pentru autoritățile publice. Această condiție nu este aplicabilă dacă străinului nu i se alătură decât membrii familiei sale menționați la alineatul 1 paragraful 1 punctul 4 prima și a doua liniuță. Străinul menționat la alineatul 1 paragraful 1 punctul 6 trebuie să facă dovada că străinul căruia i se alătură un membru de familie dispune de mijloace de subzistență stabile, regulate și suficiente, astfel cum sunt prevăzute la alineatul 5, pentru a se întreține pe sine și pe ceilalți membri ai familiei și pentru a evita ca aceștia să devină o povară pentru autoritățile publice. Paragrafele 2, 3 și 4 nu sunt aplicabile membrilor de familie ai unui străin recunoscut ca refugiat […] atunci când legăturile de rudenie sau de alianță ori parteneriatul înregistrat sunt anterioare intrării acestui străin în Regat și în măsura în care cererea de ședere în temeiul articolului respectiv a fost depusă în termen de un an de la data deciziei de recunoaștere a statutului de refugiat sau de acordare a protecției subsidiare străinului căruia i se alătură un membru de familie. […]”

Articolul 12bis alineatul 1 din Legea din 15 decembrie 1980, care a transpus în dreptul belgian articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86, prevede: „Străinul care declară că se află în unul dintre cazurile prevăzute la articolul 10 trebuie să depună cererea la reprezentantul diplomatic sau consular belgian competent pentru locul său de reședință sau de ședere în străinătate. El poate totuși să depună cererea la autoritatea administrativă locală [belgiană] a localității în care își are reședința în următoarele cazuri: 1° dacă i s‑a permis șederea sau a fost autorizat locuiască în Regat pentru mai mult de trei luni pe un alt temei și prezintă toate dovezile menționate la alineatul 2 înainte de încetarea acestei permisiuni sau autorizări; 2° dacă i s‑a autorizat șederea pentru cel mult trei luni și, în cazul în care legea o impune, dispune de o viză valabilă în vederea încheierii unei căsătorii sau a unui parteneriat în Belgia, dacă încheierea căsătoriei sau a parteneriatului în cauză a avut loc în mod efectiv înainte de încetarea autorizării respective și dacă prezintă toate dovezile menționate la alineatul 2 înainte de încetarea autorizației menționate; 3° dacă se află în împrejurări excepționale care îl împiedică să se întoarcă în țara sa pentru a solicita viza necesară în temeiul articolului 2 din partea reprezentantului diplomatic sau consular belgian competent și prezintă toate dovezile menționate la alineatul 2, precum și dovada identității sale; 4° dacă i s‑a autorizat șederea pentru cel mult trei luni și este un copil minor menționat la articolul 10 alineatul 1 paragraful 1 punctul 4 a doua și a treia liniuță sau dacă este părintele unui minor care este recunoscut ca refugiat sau al unui minor care beneficiază de protecția subsidiară prevăzută la articolul 10 alineatul 1 paragraful 1 punctul 7”

Doamna X și domnul Y sunt resortisanți sirieni. Ei s‑au căsătorit în anul 2016 în Siria. Doi copii, A și B, s‑au născut din această căsătorie în anii 2016 și, respectiv, 2018. Domnul Y afirmă că a părăsit Siria în anul 2019 trecând prin Turcia, în timp ce soția și copiii săi au rămas în orașul Afrin, în nord‑vestul Siriei. Instanța de trimitere subliniază că aceste fapte nu sunt contestate de Regatul Belgiei. Ea precizează totodată că este cert că doamna X și cei doi copii pe care îi are cu domnul Y se află încă, la data adoptării deciziei de trimitere, în orașul Afrin.

La 25 august 2022, domnului Y i s‑a recunoscut calitatea de refugiat în Belgia.

Printr‑un e‑mail din 28 septembrie 2022, adresat Oficiului pentru străini (Belgia) (denumit în continuare „e‑mailul din 28 septembrie 2022”), avocatul reclamanților din litigiul principal a depus o cerere de reîntregire a familiei în numele doamnei X, precum și al copiilor A și B, pentru ca aceștia să se poată alătura domnului Y în Belgia. În acest e‑mail, avocatul reclamanților din litigiul principal arată că doamna X și copiii „se află în condiții excepționale care îi împiedică efectiv să se deplaseze la un post diplomatic belgian pentru a depune acolo o cerere de reîntregire a familiei care i‑ar reuni cu soțul și tatăl lor” și că, pentru acest motiv, cererea este depusă prin e‑mail. Un exemplar original al cererii respective, însoțit de documentele prezentate în susținerea sa, a fost trimis acestui oficiu prin scrisoarea recomandată din 29 septembrie 2022.

La 29 septembrie 2022, Oficiul pentru străini a confirmat primirea e‑mailului din 28 septembrie 2022 și a răspuns avocatului reclamanților din litigiul principal că „nu este posibil să se depună o cerere de viză în vederea reîntregirii familiei prin e‑mail”, invitându‑l totodată „să contacteze ambasada belgiană pentru a vedea ce se poate face” (denumit în continuare „e‑mailul din 29 septembrie 2022”). Din dosarul național reiese că, printr‑un e‑mail din 11 octombrie 2022, avocatul reclamanților din litigiul principal a contactat din nou Oficiul pentru străini, insistând asupra caracterului admisibil al cererii de reîntregire a familiei introduse în numele doamnei X și al copiilor A și B. Printr‑un e‑mail din 12 octombrie 2022, Oficiul pentru străini a răspuns făcând trimitere la e‑mailul său din 29 septembrie 2022 și precizând că acesta constituia „ultimul lor răspuns pe această temă”.

Prin citația în procedura măsurilor provizorii din 9 noiembrie 2022, reclamanții din litigiul principal au chemat în judecată État belge în fața instanței de trimitere, pentru a obține printre altele obligarea sa la înregistrarea cererii de viză a doamnei X și a copiilor A și B în temeiul articolului 10 alineatul 1 punctul 4 din Legea din 15 decembrie 1980. Ei susțin că faptul de a nu le permite să depună cererea de reîntregire a familiei în Belgia echivalează cu a face acest lucru imposibil și, prin urmare, cu lipsirea de efect util a Directivei 2003/86.

Instanța de trimitere, după ce a constatat că domnul Y, căruia i‑a fost recunoscut statutul de refugiat, nu se poate deplasa în Siria și că doamna X și copiii A și B se află în imposibilitatea de a depune o cerere de reîntregire a familiei la un post diplomatic belgian, afirmă că, în aceste condiții, a refuza reclamanților din litigiul principal posibilitatea de a depune o cerere de reîntregire a familiei în Belgia constituie un obstacol în calea vieții lor de familie. Aceasta consideră că legalitatea unui astfel de refuz „decurge din articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 și, prin urmare, nu poate fi contestată” și că rămâne să se examineze numai dacă refuzul respectiv compromite efectul util al directivei menționate sau dacă încalcă drepturile fundamentale la care face trimitere în considerentul (2) al acestei directive. Ea arată că, pentru a justifica refuzul său de a‑i autoriza pe doamna X și pe copiii A și B să depună cererea de reîntregire a familiei în Belgia, État belge susține că prezența lor la un post diplomatic belgian în Turcia, în Liban sau în Iordania ar fi indispensabilă pentru a permite verificarea identității lor, prin prelevarea elementelor de identificare biometrică. Deși consideră că acest scop legat de identificarea beneficiarilor reîntregirii familiei este legitim, instanța de trimitere ridică problema dacă mijlocul utilizat de État belge pentru atingerea sa – și anume impunerea prezenței membrilor de familie la un post diplomatic încă de la începutul procedurii – respectă principiul proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

În acest context, tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles) (Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Legislația unui stat membru care permite numai membrilor familiei unui refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut depunerea unei cereri de intrare și de ședere la un post diplomatic din acest stat, chiar și în cazul în care acești membri se află în imposibilitate de a se deplasa la postul respectiv, este compatibilă cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 coroborat eventual cu obiectivul urmărit de [această] directivă de a favoriza reîntregirea familiei, cu articolele 23 și 24 din [Directiva 2011/95], cu articolele 7 și 24 din [cartă], [precum și cu] obligația de a garanta efectul util al dreptului Uniunii?”

Instanța de trimitere a solicitat Curții ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

Camera a treia a Curții a decis, la 11 ianuarie 2023, judecarea prezentei cauze potrivit procedurii preliminare de urgență, în conformitate cu articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamanții din litigiul principal, guvernul belgian, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană au depus observații scrise. Pledoariile orale ale acestor părți interesate, precum și ale guvernelor german, spaniol, francez și neerlandez au fost ascultate în cadrul ședinței care a avut loc la 1 martie 2023.

În observațiile lor scrise, reclamanții din litigiul principal și guvernul belgian au informat Curtea că, printr‑un e‑mail din 3 februarie 2023 (denumit în continuare „e‑mailul din 3 februarie 2023”), Oficiul pentru străini l‑a informat pe avocatul reclamanților din litigiul principal că doamna X și copiii A și B erau autorizați să depună cererile de viză pentru reîntregirea familiei fără a trebui să se deplaseze la un post diplomatic sau consular belgian „în această etapă”. E‑mailul din 3 februarie 2023, al cărui text integral a fost prezentat de către reclamanții din litigiul principal ca anexă la observațiile lor scrise, are următorul cuprins: „Revenim cu un răspuns în cadrul acestui dosar [în urma] scrisorii dumneavoastră recomandate din 29 septembrie 2022, primită la 3 octombrie 2022, și a e‑mailului dumneavoastră din 11 octombrie 2022. Din câte cunoaștem, clienții dumneavoastră nu au contactat, [în urma] e‑mailului nostru din 12 octombrie 2022, niciun post diplomatic sau consular belgian. Având în vedere împrejurările foarte speciale ale speței, am decis să îi autorizăm, cu titlu excepțional, pe clienții dumneavoastră să își depună cererile de viză fără [a fi obligați] să se prezinte, în această etapă, la un post diplomatic sau consular belgian. Totuși, întrucât cererile trebuie depuse la un astfel de post, este esențială alegerea de către clienții dumneavoastră a ambasadei sau a consulatului general al Belgiei la care doresc să își depună cererile de viză și să informeze Oficiul pentru străini despre aceasta. De asemenea, faptul că nu este obligatoriu să se prezinte personal la postul pe care l‑au ales pentru depunerea cererilor nu îi scutește pe clienții dumneavoastră de obligația de a completa formularele de cerere de viză, de a plăti taxa de viză (dacă este datorată) și de a depune un dosar complet (sau, în cazul în care dosarul nu este complet, un document explicativ care să menționeze motivele exacte pentru care nu sunt în măsură să depună un dosar complet). În mod excepțional, vă invităm să trimiteți dosarele Oficiului pentru străini în vederea depunerii cererilor de viză. Ele vor fi transmise ambasadei sau consulatului general al Belgiei ales de clienții dumneavoastră pentru ca cererile să poată fi înregistrate acolo și, dacă este necesar, postul ales să le poată furniza o confirmare de primire (dacă dosarul este complet) […]”. În același e‑mail, Oficiul pentru străini preciza totodată că doamna X și copiii A și B erau obligați, în orice caz, să se prezinte la postul diplomatic sau consular ales „eventual în cursul procedurii, dacă examinarea cererilor impune acest lucru (pentru un interviu, verificarea identităților lor sau eventuale teste ADN) și, în orice caz, pentru a li se elibera vizele (dacă acestea le sunt acordate)”.

Cu titlu principal, guvernul belgian susține că, întrucât din e‑mailul din 3 februarie 2023 reiese că doamna X și copiii A și B au fost autorizați de Oficiul pentru străini să își depună cererile de viză fără a trebui să se prezinte personal la un post diplomatic sau consular belgian, răspunsul la întrebarea preliminară nu mai este necesar pentru soluționarea litigiului, astfel încât nu este necesară pronunțarea cu privire la cererea de decizie preliminară.

În această privință, trebuie să se arate că din decizia de trimitere reiese că reclamanții din litigiul principal au solicitat instanței de trimitere să oblige État belge să înregistreze, în temeiul articolului 10 alineatul 1 punctul 4 din Legea din 15 decembrie 1980, cererea de viză pentru reîntregirea familiei a doamnei X și a copiilor A și B depusă la Oficiul pentru străini prin e‑mailul din 28 septembrie 2022, precum și exemplarul original al cererii respective transmis oficiului menționat prin scrisoarea recomandată din 29 septembrie 2022 (denumită în continuare „cererea din 28 și din 29 septembrie 2022”). Din decizia de trimitere reiese totodată că reclamanții din litigiul principal au solicitat instanței de trimitere ca orice întârziere în înregistrarea cererii menționate să fie însoțită de o penalitate cu titlu cominatoriu zilnică.

Or, trebuie să se arate că, după cum susțin reclamanții din litigiul principal, e‑mailul din 3 februarie 2023 nu menționează în niciun fel cererea din 28 și din 29 septembrie 2022, ci se limitează să îl informeze pe avocatul reclamanților din litigiul principal că doamna X și copiii A și B sunt autorizați să depună o (nouă) cerere de viză pentru reîntregirea familiei fără a se deplasa la un post diplomatic sau consular belgian. Prin urmare, acest e‑mail nu poate fi interpretat ca o retragere, după reexaminare, a refuzului de înregistrare a cererii din 28 și 29 septembrie 2022, comunicat avocatului reclamanților din litigiul principal prin e‑mailul din partea Oficiului pentru străini din 29 septembrie 2022 și confirmat prin e‑mailul aceluiași oficiu din 12 octombrie 2022 ( 5 ).

În aceste împrejurări, întrebarea preliminară adresată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles) își păstrează toată utilitatea pentru soluționarea litigiului. Răspunsul Curții la întrebarea menționată va permite astfel instanței de trimitere să aprecieze validitatea argumentelor invocate de reclamanții din litigiul principal pentru a contesta legalitatea respectivului refuz de înregistrare din perspectiva dreptului Uniunii și să decidă cu privire la temeinicia cererilor formulate de aceștia.

Pe de altă parte, în funcție de conținutul său și de motivele care îl justifică, acest răspuns va putea de asemenea să furnizeze instanței de trimitere elemente utile pentru soluționarea problemei ulterioare care se ridică în urma e‑mailului din 3 februarie 2023, și anume aceea dacă nerespectarea formalităților pe care, potrivit Oficiului pentru străini, doamna X și copiii A și B ar fi trebuit să le îndeplinească pentru a putea depune o cerere de viză pentru reîntregirea familiei fără a se deplasa personal la un post diplomatic sau consular belgian este în sine de natură să determine respingerea pretențiilor reclamanților din litigiul principal sau dacă o îndreptare a posteriori a neregularității cererii din 28 și din 29 septembrie 2022 trebuie oricum să fie permisă.

În sfârșit, adăugăm că, în cazul în care, pe baza răspunsului dat de Curte la întrebarea preliminară, instanța de trimitere ar considera că cererea din 28 și din 29 septembrie 2022 a fost depusă în mod valid și este necesar – dacă este cazul după îndreptarea neregularității – să fie înregistrată, cel târziu la 29 septembrie 2022 ar fi luat naștere obligația de examinare a acesteia de către autoritatea administrativă competentă, și anume Oficiul pentru străini, și ar fi început să curgă termenul stabilit la articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2003/86. Prin urmare, data la care cererea de viză pentru reîntregirea familiei a doamnei X și a copiilor A și B este considerată ca fiind depusă are o importanță certă pentru aceștia din urmă. Acest lucru este valabil cu atât mai mult având în vedere situația cu care se confruntă în prezent în țara lor de origine, nu doar din cauza conflictului armat care continuă să facă ravagii în zona în care își au reședința ( 6 ), ci și, potrivit informațiilor furnizate de reprezentantul lor în cursul ședinței, ca urmare a cutremurului care a lovit recent Turcia și nordul Siriei. În aceste împrejurări, este clar că orice întârziere nejustificată în soluționarea cererii lor este de natură să le prelungească în mod nejustificat starea de nesiguranță și de precaritate.

Prin urmare, pentru toate motivele expuse, solicităm Curții să nu dea curs cererii de nepronunțare asupra fondului formulate de guvernul belgian.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 coroborat cu articolele 7 și 24 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care prevede că membrii familiei unui refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut sunt obligați să depună cererea de reîntregire a familiei personal la un post diplomatic al acestui stat membru, chiar și atunci când se află în imposibilitate de a se deplasa pentru a ajunge la postul respectiv.

Este necesar să se observe mai întâi, cu titlu introductiv, că, deși modul de redactare a întrebării preliminare vizează și articolele 23 și 24 din Directiva 2011/95 ( 7 ), aceste dispoziții nu par totuși relevante pentru răspunsul care trebuie dat la întrebarea menționată. Astfel, ele se referă la o situație în care membrii familiei sunt prezenți împreună cu refugiatul pe teritoriul statului membru în cauză ( 8 ), în timp ce, în litigiul principal, doamna X și copiii A și B se află încă în țara lor terță de origine.

Desigur, în Hotărârea din 9 noiembrie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Menținerea unității familiei) ( 9 ), Curtea a afirmat în special că articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2011/95, prin faptul că prevede, în termeni generali, obligația statelor membre de a asigura menținerea unității familiei beneficiarului de protecție internațională, recunoaște legătura strânsă care există între măsurile necesare pentru protecția familiei refugiatului și menținerea unității sale, pe de o parte, și logica protecției internaționale, pe de altă parte. Totuși, în cazul unei situații în care este vizată reconstituirea acestei unități prin intermediul reîntregirii familiei, legătura respectivă se concretizează prin dispozițiile Directivei 2003/86. Prin urmare, în opinia noastră, doar pe baza acestor dispoziții trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară adresată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles.

În continuare, tot cu titlu introductiv și pentru a înlătura orice ambiguitate legată de sensul și conținutul întrebării preliminare, trebuie subliniat că aceasta nu privește decât condiția impusă, în special membrilor de familie ai unui refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut, de a se deplasa personal la un post diplomatic sau consular al statului membru în cauză în scopul de a depune acolo o cerere de viză pentru reîntregirea familiei în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86. Deși dezbaterea s‑a extins în cursul ședinței până a ajuns să vizeze în mod mai general cerința – considerată primordială de către statele membre prezente – referitoare la înfățișarea personală a membrilor de familie la un astfel de post diplomatic sau consular într‑un moment sau altul al procedurii de reîntregire, pentru a permite în special prelevarea datelor lor biometrice și efectuarea verificărilor necesare atât în scopuri de securitate, cât și de prevenire a fraudelor, Curtea nu este totuși chemată să se pronunțe, în cadrul prezentei cauze, decât cu privire la aspectul dacă dreptul Uniunii se opune legislației unui stat membru sau unei practici administrative a acestuia care impune în mod sistematic și fără excepție o asemenea înfățișare din etapa introducerii cererii de viză pentru reîntregirea familiei.

În sfârșit, trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe, în cadrul unei trimiteri preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale. În acest sens, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele naționale, contextul normativ și factual în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit în decizia de trimitere ( 10 ). Or, în cererea de decizie preliminară, tribunal de première instance francophone de Bruxelles face referire atât la caracterul obligatoriu în dreptul belgian al depunerii personale a cererii de viză pentru reîntregirea familiei, cât și la lipsa derogărilor de la obligația menționată, chiar și atunci când susținătorul reîntregirii este un refugiat. Prin urmare, această interpretare a dreptului și a practicii administrative belgiene este cea care trebuie să constituie punctul de plecare al analizei Curții, deși este contestată în esență de guvernul belgian.

Potrivit unei jurisprudențe constante, obiectivul urmărit de Directiva 2003/86 este acela de a favoriza reîntregirea familiei și această directivă urmărește, în plus, să acorde o protecție resortisanților unor țări terțe, în special minorilor ( 11 ). În scopul de a urmări obiectivul respectiv, după cum se precizează la articolul 1 din aceasta, Directiva 2003/86 stabilește condițiile în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre ( 12 ).

În conformitate cu considerentul (8) al Directivei 2003/86, aceasta urmărește, în plus, să acorde o protecție sporită refugiaților, în măsura în care situația lor necesită o atenție deosebită ca urmare a motivelor care i‑au constrâns să își părăsească țara și care îi împiedică să ducă o viață în familie normală în țara lor, au putut fi separați de familiile lor pentru o lungă perioadă înainte să le fie acordat statutul de refugiat și este adesea imposibil sau periculos pentru refugiați sau pentru membrii familiei lor să prezinte documente oficiale sau să intre în contact cu autoritățile din țara lor de origine ( 13 ). Pentru acest motiv, directiva prevede condiții mai favorabile pentru refugiați în ceea ce privește exercitarea dreptului acestora la reîntregirea familiei ( 14 ).

Curtea a afirmat totodată în repetate rânduri că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86 impune statelor membre obligații pozitive precise, cărora le corespund drepturi clar definite. Acesta le obligă, în ipotezele stabilite de această directivă, să permită reîntregirea familiei anumitor membri ai familiei susținătorului reîntregirii – printre care se află, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din directiva respectivă, soțul susținătorului reîntregirii și copiii minori ai cuplului – fără a putea exercita marja de apreciere în această privință ( 15 ).

Obligațiile pozitive care revin statelor membre în temeiul Directivei 2003/86 există în primul rând față de persoana susținătorului reîntregirii, în calitatea sa de resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre. Rezultă că domnul Y, în calitatea sa de susținător al reîntregirii în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2003/86, beneficiază de dreptul subiectiv de a i se alătura doamna X și copiii A și B în Belgia, care trebuie exercitat în condițiile impuse de directiva în cauză.

Totuși, apreciem că Directiva 2003/86 impune statelor membre anumite obligații pozitive și față de membrii familiei susținătorului reîntregirii, enumerați la articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(d) din această directivă, care îndeplinesc condițiile impuse de dispoziția respectivă. Într‑adevăr, deși nu sunt titulari ai unui drept la reîntregirea familiei la fel ca susținătorul reîntregirii, ei sunt totuși vizați de directiva menționată în calitate de beneficiari indirecți ai prerogativelor recunoscute acestuia din urmă. Astfel, în opinia noastră, în calitate de soție a domnului Y și, respectiv, de copii minori ai cuplului, doamna X și copiii A și B beneficiază, în temeiul Directivei 2003/86 și în condițiile prevăzute de aceasta, cel puțin de dreptul ca exercitarea de către domnul Y a dreptului la reîntregirea familiei care îi este conferit de directiva respectivă să nu fie împiedicată în mod nejustificat.

Întrucât depunerea unei cereri de intrare și de ședere pe lângă autoritățile competente ale statului membru în cauză, însoțită de documentele justificative indicate la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2003/86, este, potrivit alineatului (1) al acestui articol, o condiție prealabilă necesară în vederea exercitării dreptului menționat, reclamanții din litigiul principal beneficiau în plus de dreptul de a nu fi privați în mod nejustificat de posibilitatea reală și concretă de a face acest lucru. Mai precis și după cum au susținut în fața instanței de trimitere, reclamanții din litigiul principal dețin, în temeiul Directivei 2003/86, dreptul de a depune o cerere de reîntregire a familiei și de a obține înregistrarea și examinarea cererii lor de către autoritățile belgiene cu respectarea condițiilor prevăzute de această directivă.

În aceste condiții, deoarece articolul 5 alineatul (1) din directiva respectivă nu armonizează (sau cel puțin nu în totalitate), după cum se va vedea în continuare, modalitățile practice de depunere a cererilor de intrare și de ședere în vederea reîntregirii familiei, ci lasă statelor membre sarcina de a le stabili, reclamanții din litigiul principal erau obligați să respecte dispozițiile dreptului belgian în acest sens, care prevăd, în afara câtorva excepții care nu sunt aplicabile situației doamnei X și a copiilor A și B, că o astfel de cerere trebuie depusă personal de membrii familiei susținătorului reîntregirii la reprezentantul diplomatic sau consular belgian competent din punct de vedere teritorial pentru locul lor de reședință sau de ședere în străinătate.

Or, contrar celor susținute de État belge în litigiul principal, în cazul de față este vorba de a aprecia dacă, prin faptul că nu a instituit excepții de la regula depunerii personale a cererii de reîntregire a familiei atunci când persoanele în cauză se află în imposibilitatea de a o respecta, legiuitorul belgian a utilizat marja de apreciere care îi este acordată de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 în concordanță cu obiectivele acestei directive și cu drepturile fundamentale recunoscute de cartă pe care ea urmărește să le pună în aplicare.

Prin urmare, în această etapă, este oportun să se analizeze întinderea și limitele acestei marje de apreciere.

După cum am subliniat deja, Directiva 2003/86 nu armonizează complet modalitățile de depunere a unei cereri de viză pentru reîntregirea familiei, ci se limitează, potrivit articolului 5 alineatul (1) din cuprinsul său, să prevadă că statele membre stabilesc dacă această cerere „trebuie depusă pe lângă autoritățile competente ale statului membru în cauză fie de către susținătorul reîntregirii, fie de către membrii familiei” și, potrivit articolului 5 alineatul (2), că cererea respectivă trebuie să fie însoțită „de documente justificative care dovedesc legăturile de familie [cu susținătorul reîntregirii] și respectarea condițiilor prevăzute [de directiva menționată], precum și de copii certificate ale documentelor de călătorie ale membrilor familiei”.

Din lucrările pregătitoare ale Directivei 2003/86, la care fac trimitere atât Comisia, cât și reclamanții din litigiul principal, reiese că, inițial, propunerea de directivă a Comisiei prevedea că cererea de reîntregire a familiei trebuia să fie depusă de susținătorul reîntregirii, care, fiind deja rezident, se presupunea că are „o mai mare ușurință în a se orienta în cadrul demersurilor administrative, datorită cunoașterii limbii țării și a obiceiurilor autorităților administrative naționale” ( 16 ). Această propunere urmărea așadar să faciliteze exercitarea dreptului la reîntregirea familiei încă din etapa depunerii cererii. Astfel, era preferată calea unui demers efectuat în mod direct pe lângă autoritatea administrativă competentă a statului membru în cauză de către membrul de familie care se afla, în principiu, în situația cea mai favorabilă pentru a duce la bun sfârșit această primă etapă a procedurii. În urma unui amendament al Consiliului, propunerea inițială a fost modificată prin prevederea, pentru statele membre care doreau acest lucru, a unei a doua opțiuni, care consta în posibilitatea de a stabili că cererea de reîntregire a familiei trebuie să fie depusă din străinătate de membrii familiei susținătorului reîntregirii ( 17 ). În propunerea modificată, Comisia a afirmat că noua formulare urmărea să „concilieze cele două tipuri de procedură adoptate de statele membre” ( 18 ). În fața Curții, această instituție a explicat că amendamentul fusese prevăzut pentru a permite statelor membre să organizeze interviuri cu persoanele în cauză și cercetări în scopul de a combate în mod eficient fraudele legate de identitatea solicitanților și de autenticitatea legăturilor de rudenie pe care aceștia pretindeau că le au cu susținătorul reîntregirii.

Potrivit modului de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 care a fost reținut în final, revine așadar statelor membre sarcina de a stabili atât persoana responsabilă pentru depunerea unei astfel de cereri, cât și autoritățile competente să o primească, precum și formalitățile care trebuie îndeplinite.

În această etapă, trebuie precizat că, contrar celor afirmate de instanța de trimitere și după cum susține Consiliul, faptul că legiuitorul Uniunii a lăsat statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea modalităților de depunere a cererilor de reîntregire a familiei nu implică faptul că legalitatea refuzului înregistrării unei astfel de cereri, motivat de nerespectarea normelor prevăzute în această privință de statul membru în cauză, decurge în mod automat din articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 și că nu poate fi contestată. Această legalitate depinde în schimb de modul în care statul membru respectiv a utilizat această marjă de apreciere.

Acestea fiind spuse, trei serii de limite delimitează, în opinia noastră, marja de apreciere a statelor membre în punerea în aplicare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86.

Prima este întemeiată pe cerința respectării scopului și a spiritului Directivei 2003/86.

Curtea a afirmat, în repetate rânduri, că permiterea reîntregirii familiei constituie „regula generală” ( 19 ) și că eventuala marjă de manevră recunoscută statelor membre de Directiva 2003/86 „nu trebuie […] să fie utilizată de acestea într‑un mod ce ar aduce atingere obiectivului [acestei directive, care este favorizarea reîntregirii familiei] și efectului util al acesteia“ ( 20 ). Astfel, marja de manevră acordată statelor membre de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 nu se poate exercita, fără a aduce atingere obiectivului directivei respective și efectului său util, într‑un mod care să împiedice sau să facă excesiv de dificilă sau imposibilă depunerea unei cereri în temeiul dispoziției menționate și, în consecință, exercitarea dreptului la reîntregirea familiei.

O a doua serie de limite este întemeiată pe respectarea drepturilor fundamentale.

Din considerentul (2) al Directivei 2003/86 reiese că aceasta recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate în cartă. Curtea a afirmat în repetate rânduri că dispozițiile acestei directive trebuie interpretate și aplicate în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă. Mai precis, articolul 7 din cartă, care recunoaște în special dreptul la respectarea vieții de familie – dreptul la reîntregirea familiei constituind un aspect specific al acestuia ( 21 ) – trebuie, potrivit Curții, să fie coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, instituită la articolul 24 alineatul (2) din cartă și ținând seama de necesitatea ca un copil să întrețină cu regularitate relații personale cu ambii părinți, exprimată la acest articol 24 alineatul (3) ( 22 ). În acest context, Curtea a amintit totodată importanța anumitor instrumente internaționale, printre care, în special, Convenția privind drepturile copilului ( 23 ), care prevede la articolul 9 alineatul 1 că statele părți vor veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora și precizează la articolul 10 alineatul 1 că rezultă din această obligație că orice cerere depusă de un copil sau de părinții acestuia în vederea intrării într‑un stat parte sau a părăsirii acestuia în scopul reîntregirii familiei va fi examinată de statele părți cu bunăvoință, umanism și cu operativitate ( 24 ).

Pe un plan mai general, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă, statele membre sunt obligate în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii, așadar inclusiv atunci când utilizează marja de apreciere de care dispun pentru transpunerea unei directive, să respecte drepturile și principiile stabilite de cartă și să promoveze aplicarea lor ( 25 ). De asemenea, potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți, precum și principiul proporționalității, astfel încât „pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”.

Or, o legislație națională care conduce la excluderea unei persoane din țara în care trăiesc rudele sale apropiate, inclusiv prin împiedicarea unei reîntregiri a familiei care îndeplinește condițiile de fond necesare, poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții de familie ( 26 ) și trebuie, prin urmare, pentru a fi compatibilă cu carta, să respecte condițiile stabilite la articolul 52 alineatul (1) din aceasta, amintite mai sus.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) s‑a exprimat în același sens, interpretând articolul 8 din CEDO, care are în esență același conținut ca articolul 7 din cartă. Deși, astfel cum amintește în mod corect guvernul belgian, această instanță a precizat că CEDO și, în special, articolul 8 din aceasta nu garantează dreptul unui străin de a intra sau de a locui într‑o anumită țară, ea controlează totuși în mod sistematic caracterul proporțional al măsurilor care constituie obstacole în calea reîntregirii familiei, care sunt analizate ca restrângeri ale dreptului la respectarea vieții de familie consacrat la articolul respectiv. Astfel cum a mai afirmat recent, într‑o cauză care privește viața de familie, precum și imigrația, „întinderea obligației unui stat de a admite pe teritoriul său apropiați ai persoanelor care își au reședința acolo variază în funcție de situația concretă a persoanelor în cauză și de interesul general și impune căutarea unui echilibru just între interesele contrare aflate în joc”, interesul superior al copiilor având, într‑un asemenea context, o „pondere importantă” ( 27 ). Ea a precizat totodată că procesul decizional referitor la o cerere de reîntregire a familiei trebuie să prezinte „garanțiile privind flexibilitatea, celeritatea și efectivitatea necesare pentru a se asigura respectarea dreptului [persoanelor interesate] la respectarea vieții lor de familie garantat de articolul 8 din [CEDO]” ( 28 ). În ceea ce privește, în special, reîntregirea familiei refugiaților, Curtea EDO a amintit de mai multe ori „că unitatea familiei este un drept esențial al refugiatului și că reîntregirea familiei este un element fundamental pentru a permite persoanelor care au fugit de persecuții să se întoarcă la o viață normală”, precizând că „necesitatea ca refugiații să beneficieze de o procedură de reîntregire a familiei mai favorabilă decât cea rezervată altor străini face obiectul unui consens la nivel internațional și european” ( 29 ).

În sfârșit, o a treia serie de limite ale marjei de manevră acordate statelor membre de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 decurge, în opinia noastră, din obligația de individualizare care le revine acestora cu ocazia punerii în aplicare a directivei respective. În virtutea acestei obligații, pe care Curtea a dedus‑o din articolul 17 din directiva menționată ( 30 ) și care se aplică în mod transversal oricărei luări de decizie care intră în domeniul său de aplicare, le revine statelor membre să se asigure că autoritățile naționale competente procedează, în fiecare caz în parte, la o evaluare individualizată a situației persoanelor în cauză, care să țină seama de toate elementele relevante și care să acorde, dacă este cazul, o atenție deosebită intereselor copiilor și preocupării de a favoriza viața de familie ( 31 ).

La întrebarea preliminară adresată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles trebuie să se răspundă ținând cont de diferitele limite menționate mai sus.

După cum permite articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86, legiuitorul belgian a ales opțiunea potrivit căreia le revine membrilor de familie să depună cererea de reîntregire a familiei ( 32 ). În temeiul articolului 12bis alineatul 1 din Legea din 15 decembrie 1980, o asemenea cerere trebuie depusă obligatoriu la postul diplomatic competent din punct de vedere teritorial ( 33 ). Nicio excepție de la această regulă nu este prevăzută de legea respectivă pentru membrii de familie care au reședința în străinătate. De asemenea, din decizia de trimitere, precum și din dosar reiese, fiind un punct de vedere comun al părților că, deși formularea articolului 12bis alineatul 1 din Legea din 15 decembrie 1980 nu este explicită în acest sens, în practică, cererea de reîntregire a familiei trebuie să fie depusă personal la postul diplomatic respectiv de către membrii de familie în cauză, chiar și atunci când susținătorul reîntregirii este un refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut.

Pentru motivele pe care le vom prezenta, apreciem că un mecanism de punere în aplicare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 precum cel care se aplică în dreptul belgian încalcă limitele care delimitează exercitarea puterii de apreciere recunoscute statelor membre de această dispoziție, amintite mai sus.

În primul rând, în măsura în care nu prevede, în mod explicit, transparent și generalizat, demersuri alternative la depunerea personală a cererii de reîntregire a familiei atunci când deplasarea membrilor de familie în cauză la postul diplomatic sau consular competent se dovedește imposibilă, un mecanism de acest tip aduce în mod clar atingere obiectivului Directivei 2003/86, care este favorizarea reîntregirii familiei. Același lucru este valabil și pentru obiectivul mai concret al directivei menționate, care urmărește să acorde o protecție sporită refugiaților cărora li s‑a recunoscut acest statut, întrucât obligația de a se deplasa personal la un astfel de post pentru a depune acolo o cerere de reîntregire se aplică, după cum reiese din cauza principală, cu aceeași rigoare și membrilor familiilor lor. În măsura în care are drept consecință, în situațiile prezentate mai sus, faptul că devine imposibilă în practică exercitarea dreptului la reîntregirea familiei, chiar și atunci când sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Directiva 2003/86 pentru autorizarea unei asemenea reîntregiri, un astfel de mecanism aduce atingere în egală măsură efectului util al acestei directive.

Împrejurarea – invocată de guvernul belgian atât în observațiile sale scrise, cât și în cursul ședinței – că, adresându‑se postului diplomatic sau consular competent, persoanele interesate pot încerca să obțină o derogare cel puțin temporară de la obligația de a depune personal cererea de viză pentru reîntregirea familiei nu repune în discuție concluzia precedentă. În primul rând, presupunând că există, după cum afirmă guvernul belgian, o posibilitate reală de obținere a unei derogări de la regula depunerii personale ( 34 ), din afirmațiile acestui guvern reiese că decizia de a se acorda o asemenea derogare este total discreționară și nu poate fi luată decât în mod foarte sporadic ( 35 ), doar atunci când prezența solicitanților la postul diplomatic competent este considerată imposibilă în mod obiectiv de Oficiul pentru străini, autoritatea diplomatică sau consulară trebuind să fie autorizată de acesta din urmă să stabilească măsuri alternative la înfățișarea personală a solicitanților. În al doilea rând, din poziția adoptată de État belge cu privire la aprecierea condiției urgenței în procedura principală rezultă cu claritate că autoritatea administrativă belgiană interpretează noțiunea de „imposibilitate” în mod extrem de riguros, ajungând în esență la negarea existenței condiției respective chiar și atunci când persoanele în cauză trăiesc în zone de conflict și, prin deplasarea lor, riscă să se expună unor tratamente inumane sau degradante. În al treilea rând, dat fiind caracterul său excepțional și faptul că este lăsată la libera apreciere a autorității administrative, persoanele interesate nu au nicio informație despre existența unei astfel de posibilități de derogare ( 36 ).

De altfel, dincolo de cazurile de imposibilitate obiectivă de deplasare, se poate ridica problema dacă impunerea, încă din prima fază a procedurii de reîntregire, a prezenței fizice a membrilor familiei susținătorului reîntregirii la un post diplomatic sau consular este compatibilă cu Directiva 2003/86 în toate cazurile în care, ținând seama de situația concretă a solicitanților și de împrejurările existente în țara lor de reședință, o deplasare constituie un obstacol serios în calea îndeplinirii formalităților necesare în vederea depunerii cererii de reîntregire a familiei.

În această privință, trebuie arătat că procedura de reîntregire se desfășoară în etape și necesită adesea, după depunerea cererii, ca membrii de familie în cauză să se prezinte de mai multe ori la un post diplomatic sau consular, în special pentru depunerea de documente, susținerea de interviuri, efectuarea de teste ADN și, dacă cererea este acceptată, pentru ridicarea vizelor. Or, considerăm că a impune acestor persoane – printre care se află în general membrii cei mai vulnerabili ai familiei, precum copiii de vârstă mică – să facă față unor deplasări multiple, adesea lungi, dificile, dacă nu periculoase sau excesiv de costisitoare, la posturi diplomatice sau consulare care pot fi situate, cum este situația în procedura principală, în alte țări decât cea de reședință, pentru a îndeplini acolo formalități care pot fi realizate cu ușurință la distanță, nu este în concordanță cu spiritul Directivei 2003/86, ci mai degrabă decurge din intenția de a pune în calea care conduce la o asemenea reîntregire obstacole de natură să descurajeze exercitarea dreptului la aceasta. Acest lucru este valabil în special în cazul membrilor de familie ai refugiaților, care se pot confrunta cu dificultăți de deplasare mai mari. Astfel, obligația de a depune personal cererea de reîntregire a familiei ar avea ca efect dezavantajarea în mod tendențional mai mare a categoriei de resortisanți ai unor țări terțe pe care Directiva 2003/86 urmărește să o protejeze în special, generând efectul paradoxal că împrejurările care i‑au determinat pe aceștia din urmă să își părăsească țara și care, potrivit considerentului (8) al acestei directive, au condus la prevederea de către legiuitorul Uniunii a unor condiții mai favorabile pentru exercitarea dreptului lor la reîntregirea familiei, fac acest lucru în mod obiectiv mai dificil, dacă nu chiar imposibil în practică ( 37 ).

Guvernul belgian susține că depunerea personală a cererii de viză pentru reîntregirea familiei este necesară pentru a permite prelevarea identității și a datelor biometrice ale solicitanților, în special în vederea combaterii fraudelor privind identitatea și legăturile familiale. Or, oricât de legitim ar fi, un astfel de scop nu poate justifica, în opinia noastră, impunerea sistematică a înfățișării personale a solicitanților la un post diplomatic sau consular încă de la începutul procedurii de reîntregire. Astfel, fără a nega caracterul întemeiat al cerinței invocate de guvernul belgian de a se efectua o asemenea prelevare – inclusiv pentru a permite efectuarea controalelor de securitate necesare în conformitate printre altele cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2003/86 – și, așadar, necesitatea ca, într‑o etapă a procedurii, solicitanții să trebuiască să se prezinte personal la un post diplomatic sau consular pentru a se supune în special prelevării datelor lor biometrice, apreciem că o asemenea prelevare nu este indispensabilă din stadiul depunerii cererii de reîntregire a familiei ( 38 ). Într‑adevăr, este necesar să se evite multiplicarea în mod nejustificat a deplasărilor membrilor de familie, îndeosebi atunci când ele se dovedesc dificile sau riscante, în special într‑o etapă prematură a procedurii în care examinarea cererii nu a fost încă inițiată, iar șansele unui rezultat pozitiv nu pot fi încă evaluate de persoanele interesate.

În al doilea rând și în esență pentru aceleași motive care au fost deja expuse, impunerea de către un stat membru în mod sistematic a prezenței membrilor de familie ai susținătorului reîntregirii, inclusiv ai unui refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut, la un post diplomatic sau consular al acestui stat membru, exclusiv în scopul depunerii unei cereri de reîntregire a familiei, chiar și atunci când deplasarea solicitanților la postul respectiv se dovedește în mod obiectiv imposibilă sau excesiv de dificilă ori riscantă, încalcă dreptul la respectarea unității familiei prevăzut la articolul 7 din cartă, coroborat dacă este cazul cu articolul 24 alineatele (2) și (3) din aceasta. O asemenea obligație constituie, efectiv, o ingerință în dreptul menționat care este disproporționată în raport cu obiectivul de combatere a fraudelor legate de reîntregirea familiei, cu încălcarea articolului 52 alineatul (1) din cartă.

În sfârșit, în al treilea rând, o punere în aplicare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86, precum cea care decurge din legislația și din practica administrativă belgiană, încalcă totodată obligația de individualizare amintită la punctul 56 din prezentele concluzii. Astfel, un sistem în care prezența membrilor de familie ai susținătorului reîntregirii la postul diplomatic competent este necesară în mod obligatoriu și tendențional fără nicio excepție nu permite, în principiu, să se țină seama de situația persoanelor în cauză și, în special, de împrejurările pe care Curtea le‑a considerat ca fiind de natură să influențeze întinderea și intensitatea examinării cererii de reîntregire precum, îndeosebi, vârsta copiilor în cauză și situația acestora în țara lor de origine ( 39 ). Or, împrejurările respective trebuie să fie luate în considerare a fortiori într‑o etapă mai puțin avansată a îndeplinirii formalităților finalizate la introducerea unei asemenea cereri.

În mod mai general, statele membre sunt obligate să se asigure că procedura de punere în aplicare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 este în cea mai mare măsură posibilă flexibilă și prezintă, după cum a precizat Curtea EDO, garanțiile privind suplețea, celeritatea și efectivitatea necesare pentru respectarea dreptului persoanelor interesate la respectarea vieții lor de familie ( 40 ). Din această perspectivă, considerăm că formalismul excesiv care reiese în special din e‑mailul din 3 februarie 2023, împreună cu respingerea cererii din 28 și 29 septembrie 2022 comunicată anterior de Oficiul pentru străini avocatului reclamanților, în principal pentru motivul că ea a fost depusă direct pe lângă autoritatea administrativă competentă pentru examinarea sa, iar nu prin intermediul unui post diplomatic sau consular belgian nu poate fi acceptat, ținând seama îndeosebi de situația doamnei X și a copiilor A și B.

Înainte de a încheia, mai dorim să subliniem, după cum a procedat în mod întemeiat Consiliul în observațiile sale scrise, că modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 este suficient de larg pentru a permite organizarea procedurii de depunere a unei cereri de viză în scopul reîntregirii familiei în concordanță cu obiectivul directivei respective și cu drepturile fundamentale care stau la baza sa, chiar și atunci când, după cum este cazul Regatului Belgiei, statul membru a optat pentru soluția care conferă membrilor de familie ai susținătorului reîntregirii sarcina de a depune o asemenea cerere. Astfel, articolul menționat nu exclude nici posibilitatea ca cererea în discuție să fie depusă la postul diplomatic sau consular competent prin intermediul unui mandatar, prin poștă sau prin e‑mail și, prin urmare, fără prezența fizică a membrilor de familie ai susținătorului reîntregirii și nici posibilitatea ca ea să fie depusă de către aceștia, după cum au făcut doamna X și copiii A și B, direct în statul membru în cauză, la autoritatea administrativă însărcinată cu examinarea sa. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, statele membre, în special instanțele acestora, au nu numai obligația de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform dreptului Uniunii, ci și de a se asigura că nu se întemeiază pe o interpretare a unui text de drept derivat ce ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii ( 41 ). Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 nu poate fi așadar în niciun caz interpretat în sensul că autorizează un regim atât de strict și de puțin flexibil precum cel aplicabil în Belgia.

Pe baza tuturor celor de mai sus, apreciem că răspunsul la întrebarea preliminară trebuie să fie acela că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86, interpretat din perspectiva articolului 7 și a articolului 24 alineatul (2) din cartă, se opune legislației unui stat membru care impune ca membrii de familie, în special ai unui refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut, care se află într‑o țară terță, să depună personal, la postul diplomatic sau consular competent din punct de vedere teritorial al acestui stat membru, cererea lor de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei, fără a prevedea excepții pentru cazul în care, ținând seama de situația concretă a persoanelor în cauză și de împrejurările existente în țara lor de reședință, deplasarea la un asemenea post s‑ar dovedi imposibilă, excesiv de dificilă sau riscantă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Belgia) după cum urmează: Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei, interpretat din perspectiva articolului 7 și a articolului 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații, unei reglementări sau unei practici administrative a unui stat membru care impune ca membrii de familie, în special ai unui refugiat căruia i s‑a recunoscut acest statut, care se află într‑o țară terță, să depună personal, la postul diplomatic sau consular competent din punct de vedere teritorial al acestui stat membru, cererea lor de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei, fără a prevedea excepții pentru cazul în care, ținând seama de situația concretă a persoanelor în cauză și de împrejurările existente în țara lor de reședință, deplasarea la un asemenea post s‑ar dovedi imposibilă, excesiv de dificilă sau riscantă.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 9 martie 2023 ( 1 )