Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 15 iulie 2025.#Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană împotriva Francesca Corneli.#Recurs – Politica economică și monetară – Directiva 2014/59/UE – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit – Articolele 27-29 – Măsuri de intervenție timpurie – Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 – Mecanismul unic de supraveghere – Articolul 4 alineatul (3) – Decizie a Băncii Centrale Europene (BCE) de a plasa o bancă sub administrare temporară – Acțiune în anulare formulată de un acționar – Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – Persoană fizică vizată direct și individual de un act al unei instituții a Uniunii Europene – Încheierea plasării sub administrare temporară – Menținerea interesului de a acționa – Aplicarea de către BCE a dreptului Uniunii și a dreptului național – Obligația de interpretare conformă a dreptului național.#Cauzele conexate C-777/22 P și C-789/22 P.

Cauzele conexate C‑777/22 P și C‑789/22 P

Banca Centrală Europeană

împotriva

Francesca Corneli

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 15 iulie 2025

„Recurs – Politica economică și monetară – Directiva 2014/59/UE – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit – Articolele 27-29 – Măsuri de intervenție timpurie – Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 – Mecanismul unic de supraveghere – Articolul 4 alineatul (3) – Decizie a Băncii Centrale Europene (BCE) de a plasa o bancă sub administrare temporară – Acțiune în anulare formulată de un acționar – Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – Persoană fizică vizată direct și individual de un act al unei instituții a Uniunii Europene – Încheierea plasării sub administrare temporară – Menținerea interesului de a acționa – Aplicarea de către BCE a dreptului Uniunii și a dreptului național – Obligația de interpretare conformă a dreptului național”

Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc direct și individual – Afectare directă – Criterii – Decizie de plasare a unei instituții de credit sub administrare temporară – Stabilirea caracterului direct al efectelor acestei decizii asupra situației juridice a acționarilor instituției respective – Afectare a drepturilor acționarilor de a participa la gestionarea instituției menționate – Afectare directă a reclamantului

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

(a se vedea punctele 60, 62, 63, 65 și 66)

Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc direct și individual – Afectare individuală – Criterii – Decizie de plasare a unei instituții de credit sub administrare temporară – Stabilirea caracterului individual al efectelor acestei decizii asupra situației juridice a acționarilor instituției respective – Apartenență la un grup de persoane identificabile – Drepturi dobândite – Afectare individuală a reclamantului – Lipsa de relevanță a numărului de persoane vizate

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

(a se vedea punctele 75, 76, 83 și 84)

Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Interesul de a acționa – Acțiune formulată de un acționar împotriva unei decizii de plasare de către Banca Centrală Europeană (BCE) a unei instituții de credit sub administrare temporară – Încheierea perioadei de administrare temporară – Menținerea interesului – Condiție – Anularea deciziei care poate constitui temeiul unei acțiuni în despăgubire

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

(a se vedea punctele 86, 89, 92-96, 98-100, 102, 104 și 105)

Procedură jurisdicțională – Invocarea de motive noi pe parcursul procesului – Dezvoltarea unui motiv enunțat anterior – Admisibilitate

(a se vedea punctele 110, 112, 113 și 115)

Recurs – Motive – Motivare a unei hotărâri viciată de o încălcare a dreptului Uniunii – Controlul efectuat de Curte asupra aprecierii Tribunalului – Admisibilitate

[art. 256 alin. (1) al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf]

(a se vedea punctele 128 și 129)

Politica economică și monetară – Politica economică – Supravegherea sectorului financiar al Uniunii – Mecanismul unic de supraveghere – Supravegherea prudențială a instituțiilor de credit – Supraveghere directă a unei instituții de către Banca Centrală Europeană (BCE) – Drept național rezultat din transpunerea unei directive – Obligația de interpretare conformă a dreptului național – Limite – Principii generale ale dreptului – Interpretare contra legem a dreptului național

[art. 288 al treilea paragraf TFUE; Regulamentul nr. 1024/2013 al Consiliului, art. 4 alin. (3); Directiva 2014/59 a Parlamentului European și a Consiliului]

(a se vedea punctele 132-139 și 141)

Politica economică și monetară – Politica economică – Supravegherea sectorului financiar al Uniunii – Mecanismul unic de supraveghere – Supravegherea prudențială a instituțiilor de credit – Decizie a Băncii Centrale Europene (BCE) de plasare a unei instituții de credit sub administrare temporară – Respectarea principiului proporționalității – Condiții care justifică plasarea sub administrare temporară – Deteriorare semnificativă a situației instituției – Pierderi patrimoniale grave – Includere

[Regulamentul nr. 1024/2013 al Consiliului, art. 4 alin. (3); Directiva 2014/59 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 29 alin. (1)]

(a se vedea punctele 148-150, 153-158 și 164-170)

Recurs – Recurs considerat în parte fondat – Soluționare pe fond a litigiului de către instanța de recurs – Condiție – Litigiu în stare de judecată – Inexistență – Trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului

(Statutul Curții de Justiție, art. 61)

(a se vedea punctele 160 și 171)

Rezumat

Sesizată cu recursuri formulate de Banca Centrală Europeană (BCE) și, respectiv, de Comisia Europeană, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a anulat Hotărârea Corneli/BCE ( 1 ) și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului pentru ca el să se pronunțe asupra motivelor și argumentelor neexaminate de acesta. Confirmând că este admisibilă acțiunea în anulare introdusă de un acționar împotriva unor decizii ale BCE de plasare a unei instituții de credit sub administrare temporară în caz de deteriorare semnificativă a situației sale financiare, Curtea statuează că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin excluderea oricărei posibilități de interpretare a dreptului național aplicabil conformă cu Directiva 2014/59 ( 2 ).

Banca Carige (denumită în continuare „banca”) era o instituție de credit cu sediul în Italia, supusă supravegherii prudențiale directe a BCE începând din anul 2014. Reclamanta în primă instanță, doamna Francesca Corneli (denumită în continuare „recurenta”), era acționar minoritar al băncii.

Dat fiind că banca nu respecta la 1 ianuarie 2018 cerințele minime referitoare la rata fondurilor proprii, ea a întreprins mai multe încercări de remediere a acestei situații. Încercările respective nu au fost încununate de succes. Ca urmare a opoziției majorității acționarilor față de o majorare de capital prin schimbul unor obligațiuni subordonate cu acțiuni nou‑emise, șapte membri ai consiliului de administrație al băncii au demisionat, determinând demiterea acestui consiliu de administrație, în temeiul actului constitutiv al băncii și al dreptului italian aplicabil. În conformitate cu acest act constitutiv, ceilalți membri au rămas în funcție pentru a asigura administrarea curentă a băncii.

La 1 ianuarie 2019, BCE a adoptat decizia de plasare sub administrare temporară a băncii, care a avut drept consecințe, în primul rând, dizolvarea consiliului său de administrație și înlocuirea foștilor membri cu trei administratori temporari, în al doilea rând, dizolvarea consiliului său de supraveghere, precum și înlocuirea foștilor membri ai acestui comitet cu alte trei persoane și, în al treilea rând, atribuirea către noile organe a misiunii care consta în luarea măsurilor necesare pentru a garanta că banca respectă din nou, în mod durabil, cerințele legate de patrimoniu.

Aceste măsuri au fost prelungite prin Decizia BCE din 29 martie 2019 (denumită în continuare, împreună cu Decizia din 1 ianuarie 2019, „deciziile în litigiu”). Ulterior, BCE a adoptat, la 30 septembrie și la 20 decembrie 2019, alte două decizii de prelungire, pentru a permite finalizarea operațiunii de consolidare a fondurilor proprii ale băncii.

La 12 iulie 2019, reclamanta a introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect anularea deciziei de plasare sub administrare temporară, precum și a „oricărui act subsecvent sau ulterior”, inclusiv printre altele diferitele decizii de prelungire a acestei plasări.

În hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, mai întâi, că acțiunea era admisibilă numai în ceea ce privește deciziile în litigiu. În continuare, acesta a apreciat că reclamanta avea calitate procesuală activă. În sfârșit, pe fond, Tribunalul a statuat în esență că BCE a încălcat articolul 70 din textul unic în materie bancară ( 3 ) prin faptul că s‑a întemeiat, deși această condiție nu era prevăzută la respectivul articol, pe deteriorarea semnificativă a situației băncii pentru a pronunța dizolvarea organelor sale de administrare sau de control, pentru a institui o administrare temporară și pentru a menține această administrare în vigoare în perioada menționată în decizia de prelungire. Prin urmare, în acest temei, Tribunalul a anulat deciziile în litigiu.

Aprecierea Curții

În primul rând, Curtea se pronunță cu privire la motivele de recurs care vizează aprecierea efectuată de Tribunal potrivit căreia recurenta avea calitate procesuală activă, pentru motivul că deciziile în litigiu o priveau în mod direct și individual și că aceasta avea de asemenea interesul necesar de a exercita acțiunea, astfel încât acțiunea sa, introdusă în temeiul articolului 263 TFUE, era admisibilă.

Astfel, primo, în ceea ce privește chestiunea dacă aceste decizii o priveau direct pe recurentă, Curtea consideră că, din momentul plasării sub administrare temporară a băncii și atât timp cât această situație a persistat, recurenta a fost privată cel puțin de posibilitatea de a‑și exercita dreptul pe care îl deținea, în calitate de acționar al acestei bănci, de a se asocia cu alți acționari ai acesteia pentru a exercita în mod colectiv drepturile care aparțin acționarilor, și anume dreptul de a prezenta o listă de candidați pentru alegerea membrilor consiliului de administrație și ai comitetului de supraveghere, dreptul de a convoca adunarea generală sau dreptul de a iniția o acțiune în răspundere împotriva membrilor organelor de conducere și de supraveghere. Este vorba despre un efect asupra situației juridice a recurentei ce decurge în mod direct din adoptarea deciziilor în litigiu, care, în această privință, nu lăsau nicio marjă de apreciere destinatarului lor. În consecință, Curtea statuează că, cu privire la acest aspect, aprecierea Tribunalului nu era afectată de o eroare de drept.

Secundo, în ceea ce privește chestiunea dacă deciziile în litigiu o priveau pe recurentă în mod individual, Curtea amintește printre altele jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când un act afectează un grup de persoane care erau identificate sau identificabile la momentul la care a fost adoptat acest act și în funcție de criterii specifice membrilor grupului respectiv, acest act poate privi individual acele persoane ( 4 ). În acest context, împrejurarea invocată în speță că banca ar fi avut aproximativ 35000 de acționari care ar fi fost toți vizați în mod individual de deciziile în litigiu este lipsită de relevanță. Curtea subliniază că aplicarea acestei jurisprudențe depinde exclusiv de posibilitatea de a identifica persoanele afectate de un act pe baza unor criterii specifice acestor persoane, iar nu de numărul, mai mare sau mai mic, al persoanelor identificate.

În plus, Curtea consideră că jurisprudența invocată de BCE și de Comisie, în temeiul căreia posibilitatea de a determina, cu o precizie mai mare sau mai mică, numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică o măsură nu implică în niciun caz faptul că aceste subiecte trebuie să fie considerate vizate în mod individual prin respectiva măsură, din moment ce această aplicare se realizează pe baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite în actul în cauză ( 5 ), nu privește un caz precum cel în discuție în prezentele cauze. Într‑adevăr, această jurisprudență privește situații în care aplicarea unei măsuri se efectuează pe baza unei situații de drept sau de fapt definite de actul în cauză, așa încât vizează, prin definiție, acte cu aplicabilitate generală, iar nu acte individuale, precum deciziile în litigiu.

Tertio, în ceea ce privește interesul de a acționa al recurentei, Curtea confirmă în esență motivele Tribunalului care concluzionează în sensul existenței unui astfel de interes pentru a justifica introducerea de către aceasta din urmă a unei acțiuni în anulare împotriva deciziilor în litigiu, atât timp cât ele erau în vigoare. În ceea ce privește omisiunea Tribunalului de a verifica din oficiu menținerea interesului recurentei de a acționa după terminarea perioadei de administrare temporară a băncii, Curtea apreciază că această împrejurare nu înseamnă neapărat că interesul recurentei de a introduce acțiunea și, prin urmare, obiectul litigiului aflat pe rolul Tribunalului au dispărut în cursul judecării cauzei. Cu toate acestea, înainte de a se pronunța asupra fondului cauzei, era de competența Tribunalului să verifice, din oficiu dacă era necesar, că situația era diferită. Omițând să procedeze astfel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, care nu poate însă determina prin ea însăși anularea hotărârii atacate. Într‑adevăr, recurenta ar avea în continuare un interes să solicite anularea deciziilor în litigiu dacă o asemenea anulare ar putea constitui temeiul unei eventuale acțiuni în despăgubire. În speță, deși efectele deciziilor în litigiu și ale administrării provizorii a băncii au încetat în cursul procedurii în fața Tribunalului, interesul recurentei de a obține anularea acestor decizii nu a dispărut totuși.

În al doilea rând, Curtea respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a Regulamentului său de procedură ( 6 ), în măsura în care acesta ar fi omis să înlăture din oficiu ca inadmisibil argumentul invocat pentru prima dată în replica recurentei, potrivit căruia articolul 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară nu permitea plasarea sub administrare temporară a unei bănci în cazul deteriorării semnificative a situației sale. În această privință, Curtea consideră că nu se poate reproșa recurentei că a invocat în stadiul acestei replici un motiv nou, întrucât argumentul menționat constituia o dezvoltare a motivului întemeiat pe încălcarea articolului 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară, invocat în cererea sa introductivă. Astfel, recurenta nu a făcut decât să își completeze argumentația prin care urmărea să demonstreze că BCE adoptase decizia de plasare sub administrare temporară cu încălcarea dispoziției menționate.

În ultimul rând, în ceea ce privește motivele referitoare la interpretarea contra legem a articolului 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară care conduce la încălcarea limitei prevăzute de dreptul Uniunii pentru obligația de a interpreta dispoziția menționată în mod conform cu Directiva 2014/59 ( 7 ), Curtea consideră că acestea sunt admisibile. Astfel, problema pe care o ridică echivalează cu a solicita din partea sa o apreciere privind existența unei încălcări a dreptului Uniunii de către Tribunal, ceea ce constituie o chestiune de drept supusă controlului său în cadrul unui recurs.

Cu privire la fond, Curtea precizează mai întâi că, atunci când, în conformitate cu Regulamentul 1024/2013 ( 8 ), aplică unei bănci care intră în sfera supravegherii sale prudențiale directe dreptul național care transpune o directivă, BCE are obligația să efectueze o interpretare a dispoziției naționale în cauză care să fie conformă cu această directivă. De altfel, atunci când, precum în speță, este determinat să aplice dreptul național, Tribunalul are aceeași obligație de interpretare conformă a acestui drept, ținând seama de directiva pe care respectivul drept trebuie să o transpună. Curtea adaugă că interdicția unei interpretări contra legem a dreptului național nu acoperă decât ipoteza în care dreptul național nu poate primi o aplicare astfel încât să conducă la un rezultat compatibil cu cel vizat de dispoziția de drept al Uniunii în cauză ( 9 ).

În continuare, Curtea arată că din Directiva 2014/59 ( 10 ) reiese că statele membre trebuie să se asigure că, atunci când situația unei instituții bancare se deteriorează în mod semnificativ, autoritatea competentă poate printre altele, în funcție de această situație, fie să se limiteze la a solicita demiterea conducerii superioare sau a organului de conducere, în ansamblul său ori cu privire la persoanele componente, fie să numească de asemenea unu sau mai mulți administratori temporari. În această privință, referitor la argumentul privind necesitatea de a prevedea, cu respectarea principiului proporționalității, o gradare a măsurilor de intervenție a autorității competente în administrarea unei instituții bancare, Curtea constată că sistemul de măsuri de intervenție prevăzut de Directiva 2014/59 ( 11 ) respectă acest principiu. Mai precis, măsura de administrare temporară ( 12 ) poate fi adoptată numai după ce măsura mai puțin constrângătoare ( 13 ), și anume înlocuirea conducerii superioare sau a organului de conducere al instituției bancare în cauză, a fost considerată insuficientă având în vedere situația acesteia din urmă. Astfel, prin transpunerea Directivei 2014/59, legiuitorul național trebuie să prevadă posibilitatea autorității competente de a institui o administrare temporară a unei instituții bancare, în special în cazul unei deteriorări semnificative a situației acestei instituții.

În speță, deși deteriorarea deosebit de semnificativă a situației unei bănci figurează printre condițiile alternative care justifică destituirea organelor de administrare sau de control ale unei bănci prevăzute la articolul 69 octiesdecies alineatul 1 litera b) din textul unic în materie bancară, ea nu figurează, în acești termeni, printre condițiile de aplicare a articolului 70 alineatul 1 din acest text, referitor la administrarea temporară a unei bănci ( 14 ).

Totuși, nu se poate deduce numai din această împrejurare că o interpretare a articolului 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară conformă cu articolul 29 din Directiva 2014/59, în sensul că această dispoziție este aplicabilă în cazul unei deteriorări semnificative a situației unei bănci, ar avea totuși un caracter contra legem în sensul jurisprudenței Curții. Într‑adevăr, această interpretare nu este contrară dispoziției menționate, din moment ce printre condițiile alternative care justifică aplicarea aceleiași dispoziții figurează cea referitoare la faptul că se preconizează pierderi patrimoniale grave ale unei bănci.

Or, noțiunea de „deteriorare semnificativă” a situației unei bănci, pertinentă în cadrul Directivei 2014/59, și cea de preconizare a unor „pierderi patrimoniale grave”, care figurează în textul unic în materie bancară, constituie noțiuni juridice formulate în termeni generali și apropiați. Într‑adevăr, o deteriorare a situației unei bănci implică în mod necesar eventualitatea, într‑un viitor apropiat, a unor pierderi patrimoniale ale acesteia care, în cazul în care deteriorarea este semnificativă, pot fi calificate drept grave. Invers, dacă se preconizează ca o bancă să sufere pierderi patrimoniale grave, aceasta nu poate decât să însemne că situația acelei bănci cunoaște o deteriorare care poate fi calificată drept „semnificativă”.

Rezultă că, prin faptul că a considerat că articolul 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară nu poate servi în dreptul italian ca temei pentru adoptarea unei măsuri de plasare sub administrare temporară a unei bănci confruntate cu o deteriorare semnificativă a situației sale, fără a fi încălcată interdicția unei interpretări contra legem a dreptului național, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

În consecință, Curtea admite recursurile și anulează hotărârea atacată.

În sfârșit, Curtea consideră că litigiul este în stare de judecată în ceea ce privește, pe de o parte, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în primă instanță, invocată de BCE, susținută de Comisie, și, pe de altă parte, al patrulea motiv al acestei acțiuni, în măsura în care este întemeiat pe o eroare de drept în stabilirea temeiului juridic reținut pentru adoptarea deciziilor în litigiu.

În primul rând, Curtea apreciază că trebuie respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în primă instanță invocată de BCE, întemeiată pe faptul că recurenta nu este vizată în mod direct și individual de deciziile în litigiu și nu are interesul necesar pentru a solicita anularea acestora din urmă.

În al doilea rând, Curtea consideră că articolul 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară trebuie interpretat în sensul că condiția referitoare la faptul că se poate preconiza ca banca în cauză să sufere pierderi patrimoniale grave este îndeplinită în cazul unei deteriorări semnificative a situației sale și, prin urmare, justifică plasarea acestei bănci sub administrare temporară. Prin urmare, ea apreciază că BCE nu a săvârșit o eroare de drept atunci când s‑a întemeiat, pentru a adopta deciziile în litigiu, pe acest articol din textul unic în materie bancară. Al patrulea motiv al acțiunii în primă instanță, în măsura în care este întemeiat pe o eroare de drept în stabilirea temeiului juridic reținut pentru adoptarea deciziilor în litigiu, trebuie să fie respins ca nefondat.

În rest, Curtea apreciază că litigiul nu este în stare de judecată, întrucât celelalte motive și argumente invocate de recurentă nu au fost examinate de Tribunal.

( 1 ) Hotărârea din 12 octombrie 2022, Corneli/BCE (T‑502/19, EU:T:2022:627, denumită în continuare „hotărârea atacată”).

( 2 ) Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190).

( 3 ) Testo unico delle leggi in materia bancaria e creditizia (Decretul legislativ nr. 385 privind textul unic al legilor în materie bancară și de credit) din 1 septembrie 1993 (GURI nr. 230 din 30 septembrie 1993, supliment ordinar nr. 92), în versiunea aplicabilă prezentului litigiu (denumit în continuare „textul unic în materie bancară”).

( 4 ) Hotărârea din 12 iulie 2022, Nord Stream 2/Parlamentul și Consiliul (C‑348/20 P, EU:C:2022:548), punctul 158, precum și jurisprudența citată.

( 5 ) Hotărârea din 12 iulie 2022, Nord Stream 2/Parlamentul și Consiliul (C‑348/20 P, EU:C:2022:548), punctul 157, precum și jurisprudența citată.

( 6 ) Articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

( 7 ) Articolul 29 alineatul (1) din Directiva 2014/59.

( 8 ) Articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63).

( 9 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C 573/17, EU:C:2019:530), punctul 76 și jurisprudența citată.

( 10 ) Prin coroborarea articolului 28 cu articolul 29 alineatul (1) din Directiva 2014/59.

( 11 ) Articolele 27-29 din Directiva 2014/59.

( 12 ) Prevăzută la articolul 29 alineatul (1) din Directiva 2014/59.

( 13 ) Prevăzută la articolul 28 din Directiva 2014/59.

( 14 ) Articolul 70 alineatul 1 din textul unic în materie bancară.