Hotărârea Curții (Camera întâi) din 5 septembrie 2024.#M.S.G. și alții împotriva Banco Santander SA.#Cereri de decizie preliminară formulate de Tribunal Supremo.#Trimitere preliminară – Directiva 2014/59/UE – Rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții – Principii generale – Articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b) – Recapitalizare internă – Reducerea valorii contabile a instrumentelor de fonduri proprii – Conversia unor obligațiuni subordonate în acțiuni și transferul forțat fără contraprestație – Efecte – Articolul 38 alineatul (13) – Articolul 53 alineatele (1) și (3) – Articolul 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) – Articolele 73-75 – Protecția drepturilor acționarilor și ale creditorilor – Achiziționarea unor instrumente de fonduri proprii – Informații deficitare și eronate furnizate în prospect – Acțiune în răspundere – Acțiune în declararea nulității contractului de achiziționare a instrumentelor de fonduri proprii – Acțiuni introduse împotriva succesorului universal al instituției de credit care face obiectul unei decizii de rezoluție.#Cauzele conexate C-775/22, C-779/22 și C-794/22.

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 34 alineatul (1) litera (a), a articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între investitorii M.S.G., N.G.S. și A.G.S., M.C.S., precum și FSC, pe de o parte, și Banco Santander SA, în calitate de succesoare a Banco Popular Español SA (denumită în continuare „Banco Popular”), pe de altă parte, cu privire la acțiunile în declararea nulității sau în răspundere introduse de acești investitori ca urmare a unor informații deficitare și eronate care le‑ar fi fost furnizate în prospectul de emisiuni cu ocazia achiziționării de instrumente de capital, după convertirea în acțiuni ale Banco Popular.

Directiva 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE (JO 2003, L 345, p. 64, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 23) a fost abrogată de la 21 iulie 2019 prin Regulamentul (UE) 2017/1129 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau al admiterii de valori mobiliare la tranzacționare pe o piață reglementată și de abrogare a Directivei 2003/71/CE (JO 2017, L 168, p. 12). Cu toate acestea, la momentul litigiilor principale, dispozițiile Directivei 2003/71 erau încă în vigoare.

Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Răspunderea privind prospectul”, prevedea: „(1) Statele membre se asigură că răspunderea față de informațiile furnizate într‑un prospect revine cel puțin emitentului sau organelor sale de administrație, de conducere sau de supraveghere, ofertantului, persoanei care solicită admiterea la tranzacționarea pe o piață reglementată sau garantului, după caz. Prospectul identifică în mod clar persoanele responsabile după numele și funcția lor sau, în cazul persoanelor juridice, după numele și sediul lor social și furnizează o declarație din partea lor care certifică, conform competenței lor, că datele prospectului sunt conforme cu realitatea și nu conțin omisiuni de natură a le altera valoarea. (2) Statele membre se asigură că actele lor cu putere de lege și actele administrative din domeniul răspunderii civile se aplică persoanelor responsabile de informațiile furnizate în prospecte. […]”

Considerentele (45), (49) și (120) ale Directivei 2014/59 au următorul cuprins: „(45) Pentru a evita hazardul moral, orice instituție în curs de a intra în dificultate ar trebui să fie în măsură să iasă de pe piață, indiferent de mărimea și de gradul său de interconectare, fără a provoca perturbări sistemice. În principiu, o instituție în curs de a intra în dificultate ar trebui să fie lichidată prin procedura obișnuită de insolvență. Cu toate acestea, lichidarea prin procedura obișnuită de insolvență ar putea să pună în pericol stabilitatea financiară, să întrerupă derularea funcțiilor critice și să afecteze protecția deponenților. În astfel de cazuri, este foarte probabilă existența unui interes public pentru a declanșa procedura de rezoluție împotriva unei instituții și pentru a aplica instrumentele de rezoluție în locul recurgerii la procedura obișnuită de insolvență. […] […] (49) Limitările drepturilor acționarilor și ale creditorilor ar trebui să fie conforme principiilor enunțate la articolul 52 din Cart[a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare «carta»)]. Prin urmare, instrumentele de rezoluție ar trebui să se aplice doar acelor instituții de credit care sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate, și numai atunci când acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în interesul general. Mai exact, instrumentele de rezoluție ar trebui aplicate atunci când instituția nu poate fi lichidată în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență, deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar, iar aceste măsuri sunt necesare pentru a asigura transferul rapid și menținerea funcțiilor de importanță sistemică și atunci când nu există nicio perspectivă rezonabilă de găsire a unei soluții alternative provenind din sectorul privat care să fie suficientă pentru redresarea deplină a instituției, nici chiar majorarea capitalului de către acționarii existenți sau de către o terță parte. […] […] (120) Directivele Uniunii în materie de drept al societăților comerciale conțin norme obligatorii privind protecția acționarilor și a creditorilor instituțiilor care se încadrează în domeniul de aplicare al acestor directive. Atunci când este necesară o acțiune rapidă a autorităților de rezoluție, aceste norme pot reduce atât eficacitatea acțiunilor întreprinse de autoritățile de rezoluție, cât și utilizarea instrumentelor și competențelor de rezoluție, astfel că ar trebui incluse derogări corespunzătoare în prezenta directivă. În scopul de a garanta părților interesate maxima certitudine juridică, derogările ar trebui definite în mod clar și strict și ar trebui să fie utilizate exclusiv în interes public și doar atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție. […]”

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din această directivă: „(1) Prezenta directivă stabilește normele și procedurile de redresare și de rezoluție pentru următoarele entități: […] (b) instituțiile financiare stabilite în Uniune[a Europeană], care sunt filiale ale unei instituții de credit, ale unei firme de investiții ori ale uneia dintre societățile menționate la litera (c) sau (d) […] (c) holdingurile financiare, holdingurile financiare mixte și holdingurile cu activitate mixtă stabilite în Uniune; (d) holdingurile financiare‑mamă dintr‑un stat membru, holdingurile financiare‑mamă din Uniune, holdingurile financiare mixte‑mamă dintr‑un stat membru, holdingurile financiare mixte‑mamă din Uniune; […]”

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 57. «instrument de recapitalizare internă» înseamnă mecanismul prin care o autoritate de rezoluție exercită, în conformitate cu articolul 43, competențele de reducere a valorii contabile și conversie referitoare la pasivele unei instituții aflate în rezoluție; 58. «instrumentul de vânzare a activității» înseamnă mecanismul prin care o autoritate de rezoluție efectuează, în conformitate cu articolul 38, un transfer al acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție sau al activelor, drepturilor sau pasivelor unei instituții aflate în rezoluție, către un cumpărător care nu este o instituție‑punte; […] 63. «competențe de transfer» înseamnă competențele menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (c) sau (d) privind transferarea acțiunilor, a altor instrumente de proprietate, a instrumentelor de datorie, a activelor, a drepturilor ori pasivelor sau a oricărei combinații a acestor elemente, de la o instituție aflată în rezoluție către un destinatar; […] 82. «drept de încetare» înseamnă dreptul de a înceta un contract, dreptul de a accelera, lichida ori compensa obligații sau orice clauză similară care suspendă, modifică sau stinge o obligație a uneia dintre părțile la contract sau o clauză care împiedică nașterea unei obligații în temeiul contractului, obligație care s‑ar fi născut în absența acesteia; […]”

Articolul 34 din directiva menționată, intitulat „Principii generale care reglementează rezoluția”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că, atunci când autoritățile de rezoluție aplică instrumente și exercită competențe de rezoluție, ele iau toate măsurile necesare pentru a garanta că măsurile de rezoluție sunt luate în conformitate cu următoarele principii: (a) acționarii instituției aflate în rezoluție sunt primii care suportă pierderi; (b) creditorii instituției aflate în rezoluție suportă pierderi ulterior acționarilor, în conformitate cu ordinea priorității creanțelor acestora din cadrul procedurii obișnuite de insolvență, cu excepția cazului în care în prezenta directivă se prevede în mod expres altceva; […] (f) cu excepția unor dispoziții contrare din prezenta directivă, creditorii din aceeași categorie sunt tratați în mod egal; (g) niciun creditor nu suportă pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi suportat în cazul în care instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) ar fi fost lichidată prin intermediul procedurii obișnuite de insolvență conform mecanismelor de siguranță de la articolele 73-75; […]”

Articolul 37 din această directivă, intitulat „Principii generale ale instrumentelor de rezoluție”, are următorul cuprins: „[…] (3) Instrumentele de rezoluție menționate la alineatul (1) sunt următoarele: (a) instrumentul de vânzare a activității; (b) instrumentul instituției‑punte; (c) instrumentul de separare a activelor; (d) instrumentul de recapitalizare internă. (4) Sub rezerva alineatului (5), autoritățile de rezoluție pot aplica instrumentele de rezoluție fie individual, fie într‑o combinație oarecare. […]”

Potrivit articolului 38 din directiva menționată, intitulat „Instrumentul de vânzare a activității”: „(1) Statele membre se asigură că autoritățile de rezoluție au competența de a transfera către un cumpărător care nu este o instituție‑punte: (a) acțiuni sau alte instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție; (b) orice categorii de active, drepturi sau pasive ale unei instituții aflate în rezoluție sau totalitatea acestora. Sub rezerva alineatelor (8) și (9) din prezentul articol și a articolului 85, transferul menționat la primul paragraf are loc fără a obține acordul acționarilor instituției aflate în rezoluție sau al oricărei părți terțe, alta decât cumpărătorul, și fără a se conforma vreunei cerințe procedurale prevăzute de dreptul comercial sau de cel al titlurilor de valoare, altele decât cele incluse la articolul 39. (2) Un transfer efectuat în conformitate cu alineatul (1) se efectuează în condiții comerciale, având în vedere circumstanțele și în conformitate cu cadrul Uniunii privind ajutoarele de stat. (3) În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, autoritățile de rezoluție iau toate măsurile rezonabile pentru a obține un transfer în condiții comerciale care sunt conforme evaluării efectuate în conformitate cu articolul 36, având în vedere circumstanțele cazului. […] (6) După aplicarea instrumentului de vânzare a activității și cu aprobarea cumpărătorului, autoritățile de rezoluție pot exercita competențele de transfer în ceea ce privește activele, drepturile ori pasivele transferate cumpărătorului, în vederea transferului activelor, drepturilor sau pasivelor înapoi la instituția aflată în rezoluție ori al acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate înapoi la proprietarii lor inițiali, iar instituția aflată în rezoluție sau proprietarii inițiali au obligația de a accepta orice astfel de active, drepturi sau pasive, acțiuni sau alte instrumente de proprietate. […] (9) Statele membre se asigură că, în cazul în care autoritatea competentă a respectivei instituții nu a finalizat evaluarea menționată la alineatul (8) de la data transferului de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate în cursul aplicării instrumentului de vânzare a activității de către autoritatea de rezoluție, se aplică următoarele dispoziții: (a) respectivul transfer de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate către cumpărător are efect juridic imediat; […] (13) Fără a aduce atingere titlului IV capitolul VII, acționarii sau creditorii instituției aflate în rezoluție și alte părți terțe ale căror active, drepturi sau pasive nu sunt transferate nu au niciun fel de drepturi asupra activelor, drepturilor sau pasivelor transferate ori în legătură cu acestea.”

Articolul 48 din aceeași directivă, intitulat „Ordinea reducerii valorii contabile și conversiei”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că, la aplicarea instrumentului de recapitalizare internă, autoritățile de rezoluție exercită competențele de reducere a valorii contabile și de conversie, sub rezerva oricăror excluderi menționate la articolul 44 alineatele (2) și (3), cu respectarea următoarele cerințe: (a) instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază sunt reduse în conformitate cu articolul 60 alineatul (1) litera (a); (b) dacă și numai dacă reducerea totală în temeiul literei (a) este inferioară sumei cuantumurilor menționate la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c), autoritățile reduc valoarea contabilă a principalului acelor instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar, în măsura în care este necesar și în limitele capacității acestora; (c) dacă și numai dacă reducerea totală în temeiul literelor (a) și (b) este inferioară sumei cuantumurilor menționate la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c), autoritățile reduc valoarea contabilă a principalului acelor instrumente de fonduri proprii de nivel 2, în măsura în care este necesar și în limitele capacității acestora; […]”

Articolul 53 din Directiva 2014/59, intitulat „Efectul recapitalizării interne”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că în cazul în care autoritățile de rezoluție exercită una dintre competențele menționate la articolul 59 alineatul (2) și la articolul 63 alineatul (1) literele (e)-(i), reducerea valorii principalului sau a datoriei restante, conversia sau anularea produc imediat efecte și devin obligatorii atât pentru instituția aflată în rezoluție, cât și pentru creditorii și acționarii afectați. […] (3) În cazul în care o autoritate de rezoluție reduce la zero valoarea contabilă a principalului sau suma restantă de plată aferentă unui pasiv, prin intermediul competenței menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (e), pasivul respectiv și orice alte obligații sau creanțe conexe care nu au ajuns la scadență la momentul exercitării competenței sunt considerate ca fiind achitate în totalitate și nu sunt opozabile nici instituției aflate în rezoluție în cadrul vreunei proceduri ulterioare, nici oricărei entități care îi succedă acesteia, în cadrul vreunei proceduri ulterioare de lichidare. (4) În cazul în care autoritățile de rezoluție reduc în parte, dar nu în totalitate, valoarea principalului sau a sumelor de plată restante aferente unui pasiv, prin intermediul competenței menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (e): (a) pasivul este achitat proporțional cu valoarea redusă; (b) instrumentul sau acordul relevant care a dat naștere pasivului inițial continuă să se aplice în raport cu valoarea reziduală a principalului sau cu suma de plată restantă aferentă pasivului, sub rezerva unei eventuale modificări a cuantumului dobânzii de plată pentru a ține cont de reducerea valorii principalului, precum și sub rezerva oricărei alte modificări ulterioare a clauzelor pe care autoritatea de rezoluție ar putea să o facă în virtutea competenței menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (j).”

Articolul 60 din directiva menționată, intitulat „Dispoziții care reglementează reducerea valorii contabile a instrumentelor de capital sau conversia acestora”, are următorul cuprins: „(1) Atunci când se conformează cerinței prevăzute la articolul 59, autoritățile de rezoluție exercită competența de reducere a valorii contabile sau de conversie în conformitate cu ordinea de prioritate a creanțelor în temeiul procedurii obișnuite de insolvență, în așa fel încât ea să producă următoarele rezultate: (a) instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază se reduc în primul rând în funcție de pierderi și în limitele capacității lor, iar autoritatea de rezoluție ia una sau ambele măsuri specificate la articolul 47 alineatul (1) cu privire la deținătorii instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază; (b) valoarea principalului instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar relevant este redusă sau convertită în instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, în proporția impusă pentru a atinge obiectivele rezoluției stabilite la articolul 31 și în limitele capacității instrumentelor de capital relevante, reținându‑se valoarea cea mai mică; (c) valoarea principalului instrumentelor de fonduri proprii de nivel 2 este redusă sau convertită în instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, în proporția impusă pentru a atinge obiectivele rezoluției stabilite la articolul 31 și în limitele capacității instrumentelor de capital relevante, reținându‑se valoarea cea mai mică. (2) Atunci când valoarea principalului unui instrument de capital relevant este redusă: […] (b) față de deținătorul instrumentului de capital relevant nu subzistă nicio datorie în cadrul respectivei valori a instrumentului care a fost redus sau în legătură cu aceasta, cu excepția datoriilor ajunse deja la scadență și a oricăror datorii legate de daunele care pot apărea ca rezultat al unei căi de atac formulate împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile; (c) nu se plătește nicio despăgubire deținătorilor de instrumente de capital relevante, în afara celor prevăzute la alineatul (3). (3) Pentru a efectua, în temeiul alineatului (1) litera (b) din prezentul articol, o conversie a instrumentelor de capital relevante, autoritățile de rezoluție pot solicita instituțiilor și entităților menționate la articolul 1 literele (b), (c) și (d) să emită instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază pentru deținătorii instrumentelor de capital relevante. […] […]”

Potrivit articolului 63 alineatul (1) din directiva menționată, intitulat „Competențe generale”: „Statele membre se asigură că autoritățile de rezoluție dețin toate competențele necesare pentru a aplica instrumentele de rezoluție instituțiilor, precum și entităților menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) și (d) care îndeplinesc condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție. În special, autoritățile de rezoluție trebuie să dețină următoarele competențe de rezoluție, pe care le pot exercita separat sau în orice combinație: […] (c) competența de a transfera acțiuni și alte instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție; (d) competența de a transfera unei alte entități, cu consimțământul acesteia, anumite drepturi, active sau pasive ale unei instituții aflate în rezoluție; (e) competența de a reduce, inclusiv la zero, valoarea contabilă a principalului sau suma restantă datorată în temeiul pasivelor eligibile ale unei instituții aflate în rezoluție; (f) competența de a converti pasivele eligibile ale unei instituții aflate în rezoluție în acțiuni ordinare sau în alte instrumente de proprietate ale instituției respective sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), ale unei instituții‑mamă relevante sau ale unei instituții‑punte către care sunt transferate activele, drepturile sau pasivele instituției sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d); […]”

Conform articolului 64 alineatul (4) litera (b) din aceeași directivă, competențele auxiliare ale autorităților de rezoluție menționate la această dispoziție nu aduc atingere, „sub rezerva articolelor 69, 70 și 71, niciunui drept al unei părți la un contract de a‑și exercita drepturile contractuale, inclusiv dreptul de reziliere, atunci când clauzele contractuale o permit, în temeiul unui act sau al unei omisiuni comise fie de către instituția aflată în rezoluție, anterior transferului în cauză, fie de către destinatar, ulterior respectivului transfer”.

Articolul 68 din Directiva 2014/59, intitulat „Excluderea anumitor termeni contractuali în contextul intervenției timpurii și al rezoluției”, prevede la alineatele (3) și (4): „(3) Cu condiția ca obligațiile contractuale substanțiale, inclusiv plata și obligațiile de livrare, precum și furnizarea de garanții, să fie îndeplinite în continuare, o măsură de prevenire sau de gestionare a crizei, inclusiv producerea oricărui eveniment direct legat de aplicarea unei astfel de măsuri, nu dă în sine niciunei persoane posibilitatea: (a) de a exercita vreun drept de reziliere, de suspendare, modificare, de grup de compensare sau de compensare reciprocă, inclusiv legat de un contract încheiat de: (i) o filială, ale cărei obligații contractuale sunt garantate sau susținute în alt mod de o entitate de grup; (ii) oricare entitate din grup care include clauze de tip „cross‑default”; […] (4) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului unei persoane de a întreprinde una dintre acțiunile menționate la alineatul (3), atunci când acest drept se naște în urma unei situații, alta decât măsura de prevenire sau gestionare a crizelor sau producerea vreunui eveniment legat direct de aplicarea unei astfel de măsuri. […]”

Articolul 73 din această directivă, intitulat „Tratamentul acționarilor și al creditorilor în caz de transfer parțial și aplicare a instrumentului de recapitalizare internă”, prevede la litera (b) că, „în special în sensul articolului 75, [s]tatele membre se asigură că […] în cazul în care autoritățile de rezoluție aplică instrumentul de recapitalizare internă, acționarii și creditorii ale căror creanțe au fost reduse sau convertite în titluri de capital nu acumulează pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi înregistrat dacă instituția aflată în rezoluție ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență imediat […]”.

Articolul 74 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea diferenței de tratament”, precizează la alineatul (1): „În scopul de a evalua dacă acționarii și creditorii ar fi beneficiat de un tratament mai bun în cazul în care instituția aflată în rezoluție ar fi urmat o procedură obișnuită de insolvență, inclusiv, dar fără a se limita la sensul articolului 73, statele membre se asigură de efectuarea unei evaluări de către o persoană independentă cât mai curând posibil, după ce măsura sau măsurile de rezoluție au fost luate. […]”

Potrivit articolului 75 din aceeași directivă, intitulat „Mecanisme de siguranță pentru acționari și creditori”: „Statele membre se asigură că, în cazul în care evaluarea efectuată în conformitate cu articolul 74 stabilește că oricare dintre acționarii sau creditorii menționați la articolul 73 […] a acumulat pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi înregistrat dacă instituția ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență, acesta are dreptul la plata diferenței din partea mecanismelor de finanțare a rezoluției.”

Articolul 101 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2014/59 prevede că autoritatea de rezoluție poate utiliza mecanismele de finanțare numai în măsura necesară pentru a asigura aplicarea efectivă a instrumentelor de rezoluție, în special pentru a plăti despăgubiri acționarilor sau creditorilor în conformitate cu articolul 75 din această directivă.

Comitetul unic de rezoluție a adoptat prin Decizia SRB/EES/2017/08 din 7 iunie 2017 schema de rezoluție pentru Banco Popular, aprobată de Comisia Europeană prin Decizia (UE) 2017/1246 (JO 2017, L 178, p. 15).

Decizia Comitetului unic de rezoluție SRB/EES/2017/08 a fost pusă în aplicare prin decizia Fondo de Reestructuración Ordenada Bancaria (Fondul de restructurare ordonată a instituțiilor bancare, Spania) (denumit în continuare „FROB”) din 7 iunie 2017 (BOE nr. 155 din 30 iunie 2017, p. 55470), care a adoptat următoarele măsuri: „Punctul 1. Reducerea capitalului social actual al [Banco Popular] prin reducerea valorii contabile a totalității acțiunilor aflate în prezent în circulație […] Punctul 2. Concomitent, majorarea capitalului fără drept de preemțiune la subscriere în vederea conversiei tuturor instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar […]. Punctul 3. Reducerea capitalului social la zero euro (0 euro) prin reducerea valorii contabile a acțiunilor care rezultă din conversia instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar în conformitate cu alineatul precedent […] Punctul 4. Concomitent, majorarea capitalului fără drept de preemțiune la subscriere în vederea conversiei totalității instrumentelor de fonduri proprii de nivel 2 în acțiuni noi ale Banco Popular […] […] Punctul 6. Transferarea către [Banco Santander] a tuturor acțiunilor [Banco Popular] emise ca urmare a conversiei instrumentelor de fonduri proprii de nivel 2 menționate în al treilea temei juridic al prezentei decizii.”

Al treilea temei juridic al acestei decizii indică: „În ceea ce privește întinderea măsurii de reducere a valorii contabile adoptate prin prezenta decizie […], este vorba despre o reducere permanentă a valorii contabile, nefiind plătită nicio compensare deținătorilor [acțiunilor care au suferit o reducere a valorii contabile]. Nicio obligație nu subzistă în sarcina deținătorului acțiunilor care au suferit o reducere a valorii contabile, cu excepția obligațiilor deja scadente sau a răspunderii care poate decurge dintr‑o acțiune introdusă împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile.”

În cursul anilor 2010 și 2011, reclamanții din cauzele principale au achiziționat diferite instrumente de fonduri proprii emise de Banco Popular sau de o filială a acesteia, și anume BPE Preference International Ltd.

În cursul anilor 2012 și 2014, instrumentele de fonduri proprii în discuție în cauzele C‑779/22 și C‑794/22 au fost convertite în acțiuni ale Banco Popular.

La 7 iunie 2017, Comitetul unic de rezoluție a adoptat schema de rezoluție pentru Banco Popular, care a fost aprobată de Comisie în aceeași zi.

Această schemă de rezoluție a fost pusă în aplicare printr‑o decizie a FROB adoptată tot la 7 iunie 2017. Prin decizia menționată, acesta a redus la zero printre altele capitalul social al Banco Popular printr‑o reducere a valorii contabile a tuturor acțiunilor în circulație. Prin efectul acestei decizii, reclamanții din litigiile principale în cauzele C‑779/22 și C‑794/22 au încetat să mai fie deținătorii acțiunilor Banco Popular în care fuseseră convertite instrumentele lor de fonduri proprii în cursul anilor 2012 și 2014.

În plus, FROB a decis să efectueze conversia instrumentelor de fonduri proprii de nivel 2 și să transfere către Banco Santander noile acțiuni emise în urma acestei conversii, fără consimțământul foștilor deținători ai acestor instrumente. În consecință, reclamanții din litigiul principal în cauza C‑775/22 au încetat să mai fie deținătorii de obligațiuni subordonate, achiziționate în cursul anilor 2010 și 2011, care au fost convertite în acțiuni și transferate către Banco Santander, fără a primi vreo contraprestație.

Reclamanții din litigiul principal au introdus, pe de o parte, o acțiune având ca obiect declararea nulității achiziționării instrumentelor de fonduri proprii în discuție în litigiul principal, pentru motivul că nici Banco Popular, nici BPE Preference International nu i‑a informat în mod corect cu privire la natura, caracteristicile și riscurile acestor instrumente. Pe de altă parte, aceștia au formulat o acțiune având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea de către aceste bănci a obligațiilor lor legale de informare în contextul subscrierii la aceste instrumente de fonduri proprii.

Aceste acțiuni au ajuns în faza recursului la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), mai precis instanța de trimitere din prezentele cauze, cu precizarea că recursurile privesc doar acțiunea în declararea nulității, în cauzele C‑775/22 și C‑779/22, sau acțiunea în despăgubire, în cauza C‑794/22.

Ulterior introducerii acestor recursuri, Curtea a pronunțat Hotărârea din 5 mai 2022, Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular) (C‑410/20, EU:C:2022:351) [denumită în continuare „Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular)”]. În această hotărâre, Curtea a statuat că articolul 34 alineatul (1) litera (a), articolul 53 alineatele (1) și (3), precum și articolul 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 se opun ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor, dispusă în cadrul rezoluției unei instituții bancare împotriva acestei instituții sau împotriva succesorului său legal, să poată fi introduse acțiuni în răspundere ca urmare a informațiilor furnizate în prospect și acțiuni în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni.

Instanța de trimitere arată că în Spania există un număr mare de litigii privind diferitele instrumente de fonduri proprii ale Banco Popular, și anume, printre altele, acțiuni, acțiuni preferențiale și obligațiuni subordonate. În majoritatea cazurilor, cumpărătorii acestor produse financiare ar fi introdus, în temeiul articolului 6 din Directiva 2003/71 sau al normelor generale care reglementează contractele, acțiuni în declararea nulității contractelor de achiziționare a acestor produse și în restituirea prețului plătit pentru această achiziționare și/sau acțiuni în răspundere în vederea obținerii de daune interese pentru pierderile suferite ca urmare a achiziționării lor. Toate aceste acțiuni au avut ca temei un viciu de consimțământ ca rezultat al informațiilor deficitare și eronate furnizate cu ocazia comercializării produselor financiare respective.

Instanța de trimitere precizează că, deși litigiile menționate au ocazionat interpretări divergente ale dispozițiilor Directivei 2014/59 de către instanțele naționale, părțile din litigiile pendinte pe rolul său se opun posibilității ca jurisprudența rezultată din Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular) să fie aplicabilă situației în discuție în cauzele principale.

În ceea ce privește mai precis cauzele C‑779/22 și C‑794/22, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul la restituire ca urmare a declarării nulității achiziționării instrumentelor de fonduri proprii în discuție în litigiul principal, care au fost convertite în acțiuni înainte de rezoluția Banco Popular, precum și obligația de despăgubire constituie o obligație „scadentă” sau o obligație „nescadentă” în sensul articolului 53 alineatul (3) și al articolului 60 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2014/59.

În această privință, ea arată că, în dreptul spaniol, termenul „scadent” desemnează momentul în care ia naștere dreptul de a solicita executarea unei obligații, în timp ce termenul „data scadenței” desemnează sfârșitul perioadei stabilite pentru executarea unei obligații la expirarea căreia aceasta devine exigibilă. Or, obligațiunile convertibile în discuție în litigiul principal ar fi ajuns la scadență chiar în ziua conversiei lor în acțiuni, prin urmare, înainte de deschiderea procedurii de rezoluție a Banco Popular. În plus, hotărârea judecătorească de stabilire a răspunderii pentru eventualele prejudicii nu ar fi constitutivă de drepturi, ci constată existența acestei răspunderi și cuantifică daunele interese. Cu toate acestea, obligația de despăgubire care, până la constatarea sa definitivă pe cale judiciară, ar constitui o „creanță eventuală”, va fi considerată însă o creanță scadentă chiar înainte de această constatare.

În ceea ce privește cauza C‑775/22, instanța de trimitere arată că reclamanții din litigiul principal au susținut în fața sa, în primul rând, că jurisprudența rezultată din Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular) este inaplicabilă conversiei obligațiunilor subordonate în acțiuni și transferului lor ulterior, pentru motivul că articolul 53 alineatul (3) și articolul 60 alineatul (2) din Directiva 2014/59 se aplică numai unei măsuri de reducere a valorii contabile, dar nu și unei măsuri de conversie cu transfer ulterior. În plus, limitările aduse dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și dreptului de proprietate ale deținătorilor de instrumente de fonduri proprii ale unei societăți aflate în procedură de rezoluție ar trebui interpretate în mod restrictiv.

În al doilea rând, aceștia au invocat regimul dreptului de reziliere contractuală ce rezultă din articolul 64 alineatul (4) litera (b), din articolul 68 alineatele (3) și (4), precum și din articolul 71 din această directivă. În cazul conversiei, nicio normă nu ar exclude sau nu ar limita exercitarea unei acțiuni în declararea nulității contractului de achiziționare de obligațiuni subordonate, întrucât această acțiune nu ar avea drept cauză măsurile de rezoluție, ci ar viza tranzacția inițială de subscriere a acestor obligațiuni.

În al treilea rând, aceștia au invocat că o privare de dreptul de a introduce acțiuni în declararea nulității și în despăgubire încalcă principiul interzicerii tratamentului mai puțin favorabil raportat la procedura obișnuită de insolvență, consacrat la articolul 34 alineatul (1) litera (g) și la articolul 73 litera (b) din Directiva 2014/59.

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât, în cauza C‑775/22, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile articolului 34 alineatul (1) literele (a) și (b) coroborate cu cele ale articolului 53 alineatele (1) și (3), cu cele ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) și cu cele ale articolului 64 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2014/59 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca, în urma conversiei în acțiuni și a transferului ulterior al acestora, fără să se acorde o contraprestație efectivă, a obligațiunilor subordonate (instrumente de fonduri proprii de nivel 2) emise de o instituție de credit care face obiectul unei proceduri de rezoluție și nescadente la data deschiderii procedurii de rezoluție, persoanele care au achiziționat respectivele obligațiuni subordonate înainte de începerea procedurii de rezoluție să introducă împotriva acestei instituții sau a instituției care îi succedă o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a obligațiunilor subordonate, solicitând restituirea prețului plătit pentru subscrierea lor, majorat cu dobânzile datorate de la data încheierii contractului?”

În aceleași condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât, în cauza C‑779/22, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dispozițiile articolului 34 alineatul (1) literele (a) și (b) coroborate cu cele ale articolului 53 alineatele (1) și (3) și cu cele ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva [2014/59] trebuie interpretate în sensul că orice eventuală creanță sau drept care ar decurge din obligarea la plată a instituției care a succedat Banco Popular ca urmare a declarării nulității achiziționării unui instrument de fonduri proprii (acțiuni preferențiale), care a fost convertit în acțiuni ale băncii înainte de adoptarea măsurilor de rezoluție privind Banco Popular (7 iunie 2017), ar putea fi considerate ca fiind un pasiv care face obiectul prevederii privind reducerea valorii contabile, stabilită la articolul 53 alineatul (3) din Directiva 2014/59, cu titlu de obligație sau pretenție «nescadentă», astfel încât Banco Santander ar fi exonerată de aceasta și nu i‑ar fi opozabilă în calitate de succesoare a Banco Popular, în cazul în care acțiunea din care ar decurge obligația respectivă a fost introdusă după încheierea procedurii de rezoluție a băncii? 2) Sau, dimpotrivă, dispozițiile menționate trebuie interpretate în sensul că această creanță sau acest drept ar constitui o obligație «ajunsă la scadență» [articolul 53 alineatul (3) din directivă] sau o «datorie ajunsă deja la scadență» la momentul rezoluției băncii [articolul 60 alineatul (2) litera (b)] și, cu acest titlu, ar fi exclusă de la efectele exonerării sau ale stingerii acestor obligații sau pretenții cu toate că aceste acțiuni au suferit o reducere a valorii contabile și au fost stinse și, în consecință, ar fi opozabile Banco Santander în calitate de succesoare a Banco Popular, chiar și în cazul în care acțiunea din care ar deriva obligația de despăgubire ar fi fost introdusă după încheierea procedurii de rezoluție a băncii?”

În aceleași condiții, tot Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât, în cauza C‑794/22, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dispozițiile articolului 34 alineatul (1) literele (a) și (b), coroborate cu cele ale articolului 53 alineatele (1) și (3) [și] cu cele ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59/UE trebuie interpretate în sensul că orice eventuală creanță sau drept care ar decurge din obligarea unei instituții, care a succedat Banco Popular, la plata unei despăgubiri în urma unei acțiuni în răspundere, ca urmare a comercializării unui produs financiar (obligațiuni subordonate convertibile în mod necesar în acțiuni ale aceleiași bănci) neinclus între instrumentele de fonduri proprii de nivelul 1 suplimentar la care se referă măsurile de rezoluție ale Banco Popular, care au fost convertite în acțiuni ale băncii înainte de adoptarea măsurilor de rezoluție privind banca (7 iunie 2017), ar putea fi considerate ca fiind un pasiv care face obiectul prevederii referitoare la reducerea valorii contabile sau la anulare de la articolul 53 alineatul (3) din Directiva 2014/59, cu titlu de obligație sau creanță «nescadentă», astfel încât Banco Santander ar fi exonerată și nu i‑ar fi opozabilă în calitate de succesoare a Banco Popular, în cazul în care acțiunea din care ar rezulta obligarea la plata unei despăgubiri a fost introdusă după încheierea procedurii de rezoluție a băncii? 2) [a doua întrebare este formulată în termeni identici cu cei ai celei de a doua întrebări în cauza C‑779/22]”.

Prin Decizia președintelui Curții din 7 martie 2023, cauzele C‑775/22, C‑779/22 și C‑794/22 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Prin intermediul întrebărilor formulate în cauzele C‑779/22 și C‑794/22, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile coroborate ale articolului 34 alineatul (1) literele (a) și (b), ale articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii ce au fost convertite în acțiuni ale acestei instituții de credit înainte de adoptarea măsurilor de rezoluție împotriva acesteia să introducă împotriva instituției menționate sau a entității care i‑a succedat o acțiune în răspundere inițiată ca urmare a unor informații deficitare și eronate furnizate în prospect, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național, care, având în vedere efectul său retroactiv, ar conduce la restituirea contravalorii respectivelor instrumente de fonduri proprii achiziționate inițial, convertite apoi în acțiuni, majorată cu dobânzi începând de la data încheierii acestui contract.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, la punctul 51 din Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), Curtea a statuat deja că dispozițiile menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor din capitalul social al unei instituții de credit sau al unei firme de investiții supuse unei proceduri de rezoluție, persoanele care au dobândit acțiuni înaintea deschiderii acestei proceduri să introducă astfel de acțiuni.

Or, instanța de trimitere ridică problema dacă jurisprudența rezultată din această hotărâre poate fi transpusă în cazul unei acțiuni în declararea nulității sau al unei acțiuni în răspundere introduse de persoane care, inițial, nu au dobândit acțiuni ale unei instituții sau ale unei întreprinderi aflate în procedură de rezoluție, ci alte instrumente de fonduri proprii care au fost convertite în astfel de acțiuni înainte de deschiderea unei asemenea proceduri de rezoluție. În special, aceasta ridică problema dacă drepturile la restituire sau la despăgubire care decurg dintr‑o declarare a nulității sau din angajarea răspunderii pot fi considerate ajunse la scadență în sensul articolului 53 alineatul (3) și al articolului 60 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/59, înainte de data adoptării deciziei de rezoluție, în condițiile în care acțiunile din care au rezultat aceste drepturi ar fi fost introduse după executarea măsurii de rezoluție.

Potrivit articolului 53 alineatul (3) din această directivă, în cazul în care o autoritate de rezoluție reduce la zero valoarea contabilă a principalului sau suma restantă de plată aferentă unui pasiv, pasivul respectiv și orice alte obligații sau creanțe conexe care nu au ajuns la scadență la momentul rezoluției sunt considerate ca fiind achitate în totalitate și nu sunt opozabile nici instituției de credit sau firmelor de investiții aflate în rezoluție, nici oricărei entități care îi succedă acesteia, în cadrul vreunei proceduri ulterioare de lichidare.

Articolul 60 din directiva menționată, care se referă la reducerea valorii contabile a instrumentelor de fonduri proprii sau la conversia acestora, precizează la alineatul (2) primul paragraf litera (b) că, față de deținătorul instrumentului de fonduri proprii a cărui valoare contabilă a fost redusă în temeiul deciziei de rezoluție, nu subzistă nicio datorie în cadrul respectivei valori a instrumentului care a fost redus sau în legătură cu aceasta, cu excepția datoriilor ajunse deja la scadență și a oricăror datorii legate de daunele care pot apărea ca rezultat al unei căi de atac formulate împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile.

Întrucât instanța de trimitere a arătat că, în temeiul legislației naționale relevante, drepturile la restituire sau la despăgubire care decurg dintr‑o declarare a nulității sau din angajarea răspunderii constituie, în împrejurările din litigiile principale, obligații scadente înainte de data adoptării deciziei de rezoluție, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din principiul egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de formularea respectivei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem)], C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 69, și Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 109, precum și jurisprudența citată].

Or, în ceea ce privește noțiunile de „obligațiuni scadente” sau „creanțe scadente” utilizate în dispozițiile menționate la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat deja că drepturile care decurg dintr‑o acțiune în răspundere pentru informațiile furnizate în prospectul de vânzare de valori mobiliare, prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, precum și dintr‑o acțiune în declararea nulității unui contract de subscriere de acțiuni nu pot fi considerate ca intrând în categoria obligațiunilor sau a creanțelor „scadente” în sensul articolului 53 alineatul (3) și al articolului 60 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2014/59, atunci când aceste acțiuni sunt introduse împotriva instituției de credit sau a firmei de investiții emitente a prospectului sau a entității care i‑a succedat, după adoptarea deciziei de rezoluție în temeiul acestor ultime dispoziții [a se vedea în acest sens Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctele 41, 42 și 44].

O astfel de înțelegere a acestor noțiuni este aplicabilă și atunci când drepturile decurg dintr‑o acțiune în răspundere sau în declararea nulității referitoare la achiziționarea de instrumente de fonduri proprii, convertite ulterior în acțiuni, având în vedere contextul în care se înscriu noțiunile menționate și obiectivele urmărite de Directiva 2014/59.

În primul rând, trebuie amintit, pe de o parte, că articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2014/59 stabilește principiul potrivit căruia acționarii – urmați de creditori – ai unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții aflate în procedură de rezoluție sunt cei care trebuie să suporte cu prioritate pierderile suferite ca urmare a aplicării acestei proceduri.

Pe de altă parte, atunci când procedura de rezoluție implică o „recapitalizare internă” în sensul articolului 2 alineatul (1) punctul 57 din Directiva 2014/59, articolul 48 alineatul (1) din aceasta prevede că, în exercitarea competențelor de reducere a valorii contabile și de conversie, autoritățile de rezoluție reduc în primul rând diferitele categorii de instrumente de fonduri proprii. Articolul 53 alineatul (1) din această directivă prevede că măsurile de reducere a capitalului sau de conversie ori de anulare permise de recapitalizarea internă se aplică imediat acționarilor și creditorilor afectați. Rezultă astfel că, în cadrul unei recapitalizări interne, reducerea valorii contabile și conversia instrumentelor de capital contribuie direct la realizarea obiectivelor procedurii de rezoluție.

Or, o interpretare potrivit căreia persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii anterior rezoluției ar putea, ulterior rezoluției, să introducă acțiuni în răspundere sau în declararea nulității în vederea despăgubirii sau a restituirii sumelor plătite pentru această achiziție ar implica tocmai riscul ca valoarea instrumentelor de fonduri proprii care fac obiectul unei recapitalizări interne să fie redus retroactiv, ceea ce ar fi de natură să pună sub semnul întrebării realizarea obiectivelor urmărite prin măsura de rezoluție.

Dintr‑o astfel de perspectivă, articolul 60 alineatul (2) primul paragraf litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2014/59 prevede că nu se plătește nicio despăgubire deținătorilor instrumentelor de fonduri proprii relevante decât în cazul conversiei unor astfel de instrumente menționate la acest alineat (3) și că, în aceste cazuri, compensarea ia forma unei emisiuni de instrumente de fonduri proprii în favoarea acestor deținători. Astfel, aceste dispoziții permit, prin limitarea despăgubirii la o asemenea emisiune de instrumente de capital, să se evite ca această despăgubire să poată reduce retroactiv cuantumul fondurilor proprii utilizate în vederea rezoluției.

În al doilea rând, în ceea ce privește obiectivele urmărite de Directiva 2014/59, considerentul (49) al acesteia arată că instrumentele de rezoluție ar trebui să se aplice, pentru tratarea unor situații de extremă urgență, doar acelor instituții de credit sau firme de investiții care sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate și numai atunci când acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în interesul general. O asemenea procedură ar trebui să se aplice atunci când instituția de credit sau firma de investiții în cauză nu poate fi lichidată în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență fără a destabiliza sistemul financiar. În plus,, după cum se enunță în considerentul (45) al acestei directive, procedura de rezoluție urmărește reducerea hazardului moral în sectorul financiar prin suportarea cu prioritate de către acționari a pierderilor suferite ca urmare a lichidării unei instituții de credit sau a unei firme de investiții, astfel încât să se evite ca această lichidare să aducă atingere resurselor statului și să afecteze protecția deponenților [Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 35].

Directiva 2014/59 prevede deci recurgerea, într‑un context economic excepțional, la o procedură care poate afecta în special drepturile acționarilor și ale creditorilor unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții, pentru a prezerva stabilitatea financiară a statelor membre prin crearea unui regim de insolvabilitate derogatoriu de la dreptul comun al procedurilor de insolvență, a cărui punere în aplicare nu este autorizată decât în împrejurări excepționale și trebuie justificată de un interes general superior. Caracterul derogatoriu al acestui regim implică faptul că aplicarea altor dispoziții ale dreptului Uniunii poate fi înlăturată atunci când acestea din urmă sunt susceptibile să lipsească procedura de rezoluție de efect util sau să împiedice punerea ei în aplicare [Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 37].

În această privință, în considerentul (120) al Directivei 2014/59 se precizează că derogările prevăzute de această directivă de la normele obligatorii privind protecția acționarilor și a creditorilor instituțiilor care se încadrează în domeniul de aplicare al directivelor Uniunii în materie de drept al societăților comerciale, care pot reduce atât eficacitatea acțiunilor întreprinse de autoritățile de rezoluție, cât și utilizarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție, trebuie să fie nu numai adecvate, ci și definite în mod clar și strict, cu scopul de a garanta părților interesate maxima certitudine juridică [Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 38].

Directiva 2003/71, care avea ca obiectiv protecția investitorilor în momentul în care decid să achiziționeze valori mobiliare ale unei instituții de credit sau ale unei societăți de investiții, face parte din „directivele Uniunii în materie de drept al societăților comerciale” menționate în considerentul (120) al Directivei 2014/59. Prin urmare, această ultimă directivă permite să se deroge de la dispozițiile Directivei 2003/71, în măsura în care aplicarea lor este susceptibilă să lipsească de efect util sau să împiedice punerea în aplicare a unei proceduri de rezoluție [a se vedea în acest sens Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctele 39 și 40].

În ceea ce privește atât acțiunea în răspundere, cât și acțiunea în declararea nulității, Curtea a arătat că prin aceste acțiuni se ajunge să se impună ca instituția de credit sau firma de investiții aflată în procedură de rezoluție ori succesorul acestor entități să compenseze acționarii pentru pierderile suferite ca urmare a exercitării de către o autoritate de rezoluție a competenței de reducere a valorii contabile și de conversie în privința elementelor de pasiv ale acestei instituții sau ale acestei firme ori să se impună rambursarea în totalitate a sumelor investite cu ocazia subscrierii de acțiuni a căror valoare contabilă a fost redusă ca urmare a acestei proceduri de rezoluție. Asemenea acțiuni ar pune sub semnul întrebării întreaga evaluare pe care se întemeiază decizia de rezoluție, întrucât compunerea capitalului face parte din datele obiective ale acestei evaluări și, prin urmare, ar duce la eșecul procedurii de rezoluție înseși, precum și la eșecul obiectivelor urmărite de Directiva 2014/59 [Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 43].

În aceste condiții, Curtea a statuat la punctul 44 din Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular) că punerea în aplicare a articolului 34 alineatul (1) litera (a), a articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 exclude posibilitatea ca o acțiune în răspundere, prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau ca o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni, prevăzută de dreptul național, să fie intentată, ulterior adoptării deciziei de rezoluție în temeiul acestor dispoziții, împotriva instituției de credit sau a firmei de investiții care a emis prospectul ori a entității care i‑a succedat.

În speță, deși reclamanții din litigiile principale în cauzele C‑779/22 și C‑794/22 au achiziționat inițial alte instrumente de fonduri proprii decât acțiuni ale Banco Popular, din indicațiile furnizate în cererile de decizie preliminară reiese că aceste instrumente fuseseră deja convertite în acțiuni ale Banco Popular anterior rezoluției acestei bănci și că, în cadrul rezoluției acesteia, acțiunile rezultate din conversie au făcut obiectul unei măsuri de reducere a valorii contabile și de conversie în vederea recapitalizării interne a băncii menționate. Ținând seama de considerațiile care precedă, dispozițiile Directivei 2014/59 menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre se opun, prin urmare, ca cumpărătorii unor astfel de instrumente de fonduri proprii să poată introduce o astfel de acțiune în răspundere sau o astfel de acțiune în declararea nulității contractului de achiziționare a respectivelor instrumente, ulterior adoptării deciziei de rezoluție.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate în cauzele C‑779/22 și C‑794/22 că dispozițiile coroborate ale articolului 34 alineatul (1) literele (a) și (b), ale articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii ce au fost convertite în acțiuni ale acestei instituții de credit înainte de adoptarea măsurilor de rezoluție împotriva acesteia să introducă împotriva instituției menționate sau a entității care i‑a succedat o acțiune în răspundere inițiată ca urmare a unor informații deficitare și eronate furnizate în prospect, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național, care, având în vedere efectul său retroactiv, ar conduce la restituirea contravalorii respectivelor instrumente de fonduri proprii achiziționate inițial, convertite apoi în acțiuni, majorată cu dobânzi începând de la data încheierii acestui contract.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. În consecință, chiar dacă pe plan formal instanța de trimitere și‑a limitat întrebarea doar la interpretarea unei dispoziții specifice din dreptul Uniunii, o astfel de împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru judecarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanță s‑a referit sau nu s‑a referit la aceste elemente în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage, din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2019, VIPA, C‑222/18, EU:C:2019:751, punctul 50 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Valstybės sienos apsaugos tarnyba și alții, C‑72/22 PPU, EU:C:2022:505, punctul 51).

Deși întrebarea adresată în cauza C‑775/22 privește în special interpretarea articolului 53 alineatul (3) și a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59, trebuie arătat că aceste dispoziții reglementează numai efectele unei măsuri de reducere a valorii contabile asupra drepturilor acționarilor și ale creditorilor unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție. Cu toate acestea, obligațiunile subordonate în discuție în această cauză nu au fost convertite în acțiuni ale Banco Popular decât în cadrul rezoluției acestei bănci, iar acțiunile rezultate din această conversie au fost transferate imediat către Banco Santander, fără să fi făcut obiectul unei reduceri a valorii contabile. Or, efectele unui astfel de transfer al acțiunilor sunt reglementate, printre altele, la articolul 38 din această directivă.

În aceste condiții, se impune să se înțeleagă că, prin intermediul întrebării unice adresate în cauza C‑775/22, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2014/59, în special articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b), precum și articolul 38 din aceasta, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor din capitalul social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii ce au fost, în cadrul procedurii menționate, convertite în acțiuni ale acestei instituții de credit și, ulterior, transferate unei alte instituții de credit să introducă împotriva acestei ultime instituții o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a respectivelor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național, care, ținând seama de efectul său retroactiv, ar conduce la restituirea contravalorii instrumentelor de fonduri proprii menționate, majorată cu dobânzi începând de la data încheierii acestui contract.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 37 alineatul (3) literele (a) și (d), precum și alineatul (4) din Directiva 2014/59, autoritățile de rezoluție pot combina instrumentul de recapitalizare internă cu cel al vânzării activității instituției. Astfel cum reiese din articolul 2 punctele 57 și 58 din această directivă, deși primul dintre aceste instrumente include competențele de reducere a valorii contabile și de conversie, al doilea constă în transferul, printre altele, al acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție către un alt cumpărător decât o instituție‑punte.

Or, din dispozițiile articolului 38 alineatele (1), (4) și (6) din directiva menționată rezultă că, în cadrul acestui al doilea instrument, întrucât proprietatea asupra acțiunilor sau a altor instrumente de proprietate este transferată cumpărătorului, proprietarii inițiali pierd nu numai proprietatea, ci și calitatea de „acționar” sau de „creditor” al instituției de credit aflate în procedură de rezoluție. În plus, articolul 38 alineatul (9) litera (a) din aceeași directivă precizează că un astfel de transfer de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate către cumpărător are efecte juridice imediate.

Rezultă astfel că foștii acționari ai instituției de credit aflate în procedură de rezoluție ale căror acțiuni au fost transferate în cadrul rezoluției nu mai sunt acționari nici ai acestei instituții de credit, nici ai succesorului acesteia. După cum confirmă articolul 38 alineatul (13) din Directiva 2014/59, aceștia pierd orice drepturi directe sau indirecte asupra activelor, drepturilor sau pasivelor transferate.

Această ultimă dispoziție se opune, asemenea articolului 53 alineatul (3) și articolului 60 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/59, ca creditorii și acționarii să împiedice, cu efect retroactiv, procedura de rezoluție, precum și obiectivele urmărite de aceasta prin introducerea, ulterior rezoluției, a unor acțiuni în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni sau de instrumente de fonduri proprii convertite în acțiuni.

În plus, o astfel de acțiune ar putea permite creditorilor și acționarilor să evite retroactiv pierderile pe care trebuie să le suporte cu prioritate potrivit principiului consacrat la articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b) din această directivă. În această privință, împrejurarea că instrumentele de fonduri proprii în discuție în litigiul principal au făcut obiectul unei conversii și al unui transfer în cadrul procedurii de rezoluție nu este de natură să le distingă de acțiunile subscrise în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), care au fost suferit o reducere a valorii contabile în scopul realizării obiectivelor urmărite de aceeași procedură de rezoluție.

Interpretarea potrivit căreia dispozițiile Directivei 2014/59 se opun introducerii unei astfel de acțiuni în declararea nulității nu este contestată prin argumentele reclamanților din litigiile principale, rezumate la punctele 36-38 din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește, în primul rând, dreptul de încetare a unei obligații contractuale pentru alte motive decât o decizie de rezoluție, menționat în special la articolul 64 alineatul (4) litera (b) și la articolul 68 alineatul (4) din Directiva 2014/59, din definiția legală care figurează la articolul 2 alineatul (1) punctul 82 din această directivă rezultă că un „drept de încetare” poate pune capăt unui contract sau îl poate modifica cu efecte ex nunc.

În schimb, o acțiune în declararea nulității poate produce efecte ex tunc, existând riscul de a pune retroactiv sub semnul întrebării raporturile contractuale dintre instituția bancară aflată în procedură de rezoluție și acești acționari și, prin urmare, de a modifica retroactiv structura capitalului social pe care se întemeiază măsura de rezoluție. În orice caz, atât exercitarea unui drept de reziliere, cât și o acțiune în declararea nulității presupun existența unui contract anulabil sau reziliabil. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctele 67 și 68 din prezenta hotărâre, un transfer de acțiuni și de alte instrumente de proprietate are ca efect ruperea legăturilor contractuale care existau înainte de acest transfer între instituția bancară aflată în procedură de rezoluție și acționarii și creditorii acestuia.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul vizat la articolul 34 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2014/59, trebuie arătat că, deși această dispoziție prevede că niciun creditor nu suportă pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi suportat dacă instituția aflată în rezoluție ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență, din înșiși termenii acestei dispoziții rezultă că acest obiectiv trebuie asigurat „conform mecanismelor de siguranță de la articolele 73-75 [din directiva menționată]”.

Potrivit articolului 73 litera (b) din Directiva 2014/59, acționarilor și creditorilor li se recunoaște dreptul de a primi drept plată sau compensare a creanțelor lor în cadrul acestei proceduri cel puțin suma pe care, conform estimărilor, ar fi recuperat‑o în cazul în care întreaga instituție sau firmă ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență. În această privință, articolul 75 din directiva amintită precizează că acționarii au dreptul la plata diferenței dintre pierderile suferite în cadrul rezoluției și cele care ar fi fost suferite în cadrul unei lichidări obișnuite [a se vedea în acest sens Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctele 48 și 50].

Potrivit articolului 74 alineatul (1) din aceeași directivă, aplicarea măsurilor de salvgardare menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre este condiționată de efectuarea unei evaluări de către o persoană independentă care, în cel mai scurt timp după executarea măsurii de rezoluție, să compare ex post tratamentul acordat efectiv acționarilor și creditorilor cu tratamentul pe care l‑ar fi primit în cadrul unei proceduri obișnuite de insolvență.

Or, împrejurarea că Directiva 2014/59 prevede un astfel de regim specific de protejare a intereselor acționarilor și ale creditorilor unei bănci aflate în rezoluție exclude posibilitatea ca acești acționari sau creditori să introducă, ulterior executării procedurii de rezoluție, acțiuni în declararea nulității pentru a obține, indiferent de rezultatul evaluării prevăzute la acest articol 74, restituirea sumelor plătite pentru achiziționarea instrumentelor de fonduri proprii în cauză.

În speță, acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât restituirea în discuție în litigiile principale este solicitată succesorului instituției de credit aflate în procedură de rezoluție, în timp ce plata prevăzută la articolul 75 coroborat cu articolul 101 alineatul (1) litera (e) din această directivă nu este în sarcina acestui succesor, ci în sarcina mecanismelor de finanțare a rezoluției.

Pe de altă parte, reclamanții din litigiile principale au invocat în esență o limitare a dreptului lor la o protecție jurisdicțională efectivă în ceea ce privește dreptul lor de a introduce o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni sau de instrumente de fonduri proprii convertite în acțiuni.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la o protecție jurisdicțională garantat la articolul 47 din cartă nu constituie o prerogativă absolută, iar exercițiul acestui drept poate face obiectul unor restricții justificate prin obiective de interes general urmărite de Uniune. În consecință, astfel cum reiese din articolul 52 alineatul (1) din cartă, se pot institui restrângeri ale exercițiului acestui drept fundamental, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite și să nu constituie, raportat la scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere înseși substanței dreptului astfel garantat [Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe, C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 44, și Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 47].

În plus, Curtea a statuat deja că, deși există un interes general clar să se asigure o protecție puternică și coerentă a investitorilor pe întreg teritoriul Uniunii, nu se poate considera că acest interes prevalează, în toate împrejurările, asupra interesului general de a asigura stabilitatea sistemului financiar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 91, și Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Dowling și alții, C‑41/15, EU:C:2016:836, punctul 54, precum și Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 36].

Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 55 din prezenta hotărâre, prin faptul că li se impune acționarilor să suporte cu prioritate pierderile suferite de o instituție de credit sau de o firmă de investiții, Directiva 2014/59 urmărește să asigure stabilitatea sistemului financiar al Uniunii. În plus, reiese din articolul 32 alineatele (1) și (5) din această directivă, interpretat în lumina considerentului (49) al acesteia, că o astfel de procedură ar trebui să se aplice numai în aceste circumstanțe economice excepționale și de extremă urgență, în cazul în care instituția de credit sau firma de investiții în cauză nu poate fi lichidată prin procedura obișnuită de insolvență deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar al Uniunii.

Deși dispozițiile Directivei 2014/59 împiedică reclamanții din litigiul principal în cauza C‑775/22 să introducă, ulterior adoptării deciziei de rezoluție, o acțiune în declararea nulității pentru a obține o restituire a sumelor plătite la momentul achiziționării instrumentelor de fonduri proprii în discuție în litigiul principal, aceștia pot totuși să solicite o rambursare sau o despăgubire în temeiul mecanismului de siguranță prevăzut la articolele 73-75 din această directivă și să introducă, în acest scop, o acțiune în justiție. Or, Curtea a statuat deja că evaluarea prevăzută în acest scop la articolul 74 din directiva menționată poate fi contestată independent de decizia de a proceda la o rezoluție [Hotărârea Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), punctul 49].

În plus, măsura de rezoluție, astfel cum rezultă ea din decizia Comisiei de aprobare a unei măsuri de rezoluție, este de natură să facă obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2024, Comisia/SRB, C‑551/22 P, EU:C:2024:520, punctul 96). O astfel de acțiune contribuie la protecția jurisdicțională efectivă a acționarilor și a creditorilor și prin faptul că o eventuală anulare a măsurii de rezoluție ar permite introducerea unei acțiuni în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni sau de instrumente de fonduri proprii convertite în acțiuni.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea unică adresată în cauza C‑775/22 că dispozițiile Directivei 2014/59, în special articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b), precum și articolul 38 din aceasta, trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au dobândit instrumente de fonduri proprii ce au fost convertite, în cadrul acestei proceduri, în acțiuni ale acestei instituții de credit și transferate apoi unei alte instituții de credit să introducă împotriva acestei din urmă instituții o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național, care ar conduce, prin efectele sale retroactive, la restituirea contravalorii respectivelor instrumente de fonduri proprii, majorată cu dobânzi de la data încheierii acestui contract.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

5 septembrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2003/71/CE

Directiva 2014/59

Decizia Comitetului unic de rezoluție

Dreptul spaniol

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la întrebările adresate în cauzele C‑779/22 și C‑794/22

Cu privire la întrebarea unică adresată în cauza C‑775/22

Cu privire la cheltuielile de judecată