Hotărârea Curții (Camera a patra) din 11 aprilie 2024.#FOD Volksgezondheid, Veiligheid van de voedselketen & Leefmilieu împotriva Triferto Belgium NV.#Cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank van eerste aanleg Oost-Vlaanderen Afdeling Gent.#Trimitere preliminară – Înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice – Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (Regulamentul REACH) – Articolul 2 alineatul (1) litera (b) – Domeniu de aplicare – Articolul 3 punctele 10 și 11 – Noțiunile de «import» și de «importator» – Articolul 6 – Obligație de înregistrare – Persoană care își asumă responsabilitatea pentru înregistrare – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii Europene – Antrepozit vamal.#Cauza C-654/22.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (1) litera (b), a articolului 3 punctele 10 și 11 și a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al Comisiei, precum și a Directivei 76/769/CEE a Consiliului și a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE și 2000/21/CE ale Comisiei (JO 2006, L 396, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 60, p. 3, rectificare în JO 2009, L 36, p. 84), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2008 (JO L 353, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul REACH”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FOD Volksgezondheid, Veiligheid van de voedselketen & Leefmilieu (Serviciul Public Federal pentru Sănătate Publică, Siguranța Lanțului Alimentar și Mediu, Belgia) (denumit în continuare „SPF Sănătate Publică”), pe de o parte, și Triferto Belgium NV (denumită în continuare „Triferto”), cu sediul în Gent (Belgia), pe de altă parte, în legătură cu o amendă aplicată acesteia din urmă ca urmare a încălcării obligației de înregistrare a unor substanțe, prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul REACH.

Potrivit considerentelor (10), (16), (17) și (19) ale Regulamentului REACH: „(10) Substanțele supuse controlului vamal care sunt în depozitare temporară în zone libere sau în antrepozite libere în vederea reexportării sau care sunt în tranzit nu se utilizează în înțelesul prezentului regulament și ar trebui deci excluse din domeniul de aplicare al acestuia. De asemenea, este necesar să se excludă din domeniul de aplicare al acestuia transportul feroviar, rutier, pe căile navigabile interioare, maritim sau aerian al substanțelor periculoase și al amestecurilor periculoase, având în vedere că pentru aceste tipuri de transport se aplică deja dispoziții speciale. […] (16) Prezentul regulament stabilește sarcinile și obligațiile care revin producătorilor, importatorilor și utilizatorilor din aval de substanțe ca atare, în amestecuri sau în articole. Prezentul regulament se fundamentează pe principiul că sectorul industrial trebuie să producă, să importe sau să utilizeze substanțe sau să le introducă pe piață în mod responsabil și cu prudență, astfel încât să se evite, în condiții previzibile în mod rezonabil, efectele adverse asupra sănătății umane și a mediului. (17) Ar trebui colectate toate informațiile disponibile și relevante privind substanțele ca atare, în amestecuri sau în articole pentru a contribui la identificarea proprietăților periculoase ale acestora și ar trebui comunicate sistematic recomandări privind măsurile de administrare a riscurilor prin intermediul lanțurilor de aprovizionare, în măsura în care aceasta se dovedește a fi necesară în mod rezonabil, astfel încât să se evite efectele adverse asupra sănătății umane și a mediului. […] […] (19) Prin urmare, dispozițiile privind înregistrarea ar trebui să le impună producătorilor și importatorilor să furnizeze date privind substanțele pe care le produc sau pe care le importă, să utilizeze datele respective în vederea evaluării riscurilor pe care le prezintă substanțele în cauză, precum și să elaboreze și să recomande măsuri adecvate de administrare a riscului. Pentru a asigura respectarea efectivă a acestor obligații, precum și din motive de transparență, operatorii care solicită înregistrarea ar trebui să prezinte [Agenției Europene pentru Produse Chimice (ECHA)] un dosar care să conțină toate informațiile menționate mai sus. Ar trebui să fie permisă circulația substanțelor înregistrate pe piața internă. Ar trebui să fie permisă circulația substanțelor înregistrate pe piața internă.”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Scop și domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Scopul prezentului regulament este de a se asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului, inclusiv promovarea unor metode alternative pentru evaluarea pericolelor pe care le prezintă substanțele, precum și libera circulație a substanțelor pe piața internă, asigurând totodată sporirea competitivității și a inovației.”

Articolul 2 din regulamentul menționat, intitulat „Aplicare”, prevede la alineatul (1) litera (b): „Prezentul regulament nu se aplică: […] (b) substanțelor, ca atare, în amestec sau în articol, care sunt supuse controlului vamal, cu condiția ca acestea să nu fie supuse niciunui tratament sau niciunei transformări, și care se află în depozitare temporară sau într‑o zonă liberă sau într‑un antrepozit liber, în vederea reexportării sau în tranzit;

Articolul 3 din același regulament, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 10-14 și 24: „În sensul prezentului regulament: […] 10. prin «import» se înțelege introducerea fizică pe teritoriul vamal Comunității; 11. prin «importator» se înțelege orice persoană fizică sau juridică stabilită pe teritoriul Comunității care este responsabilă pentru import; 12. prin «introducere pe piață» se înțelege furnizarea către un terț sau punerea la dispoziția acestuia, fie contra cost, fie cu titlu gratuit. Importul este considerat ca fiind introducere pe piață; 13. prin «utilizator din aval» se înțelege orice persoană fizică sau juridică stabilită pe teritoriul Comunității, alta decât producătorul sau importatorul, care utilizează o substanță ca atare sau în amestec, în cursul activităților sale industriale sau profesionale. […]; 14. prin «distribuitor» se înțelege orice persoană fizică sau juridică stabilită pe teritoriul Comunității, inclusiv un comerciant cu amănuntul (detailist), a cărui activitate vizează exclusiv depozitarea și introducerea pe piață a unei substanțe, ca atare sau în amestec, în beneficiul unor terți; […] 24. prin «utilizare» se înțelege orice prelucrare, formulare, consum, depozitare, păstrare, tratare, încărcare în recipiente, transfer dintr‑un recipient în altul, amestecare, fabricare a unui articol sau orice altă utilizare;”

Articolul 5 din Regulamentul REACH, intitulat „Fără informații, nu este pe piață («No data, no market»)”, are următorul cuprins: „Sub rezerva articolelor 6, 7, 21 și 23, substanțele ca atare, în amestecuri sau în articole nu pot fi produse sau introduse pe piață în Comunitate decât dacă au fost înregistrate în conformitate cu dispozițiile relevante ale prezentului titlu, atunci când se solicită aceasta.”

Articolul 6 din acest regulament, intitulat „Obligația generală de înregistrare a substanțelor ca atare sau în amestecuri”, prevede la alineatul (1): „Cu excepția dispozițiilor contrare ale prezentului regulament, orice producător sau importator al unei substanțe, ca atare sau într‑un amestec sau în amestecuri, în cantități anuale de o tonă sau mai mari, prezintă o cerere de înregistrare [Agenției Europene pentru Produse Chimice].”

Potrivit articolului 10 din regulamentul menționat, intitulat „Informații care trebuie transmise în scopul înregistrării”: „Înregistrarea menționată la articolul 6 sau la articolul 7 alineatul (1) sau (5) cuprinde toate informațiile următoare: (a) un dosar tehnic, care să cuprindă: […] […] (b) un raport de securitate chimică, în cazul în care este solicitat în conformitate cu articolul 14, în formatul specificat în anexa I. Secțiunile relevante ale acestui raport pot să includă, în cazul în care solicitantul înregistrării consideră că este util, categoriile relevante de utilizare și de expunere.”

Articolul 21 din Regulamentul REACH, intitulat „Producerea și importul substanțelor”, prevede la alineatul (1) primul paragraf: „În cazul în care nu există indicații contrare din partea [ECHA], în conformitate cu articolul 20 alineatul (2), în intervalul de trei săptămâni de la data depunerii cererii de înregistrare, un solicitant al înregistrării poate să înceapă sau să continue producerea sau importul unei substanțe sau fabricarea sau importul unui articol, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 27 alineatul (8).”

Articolul 22 din acest regulament, intitulat „Alte obligații ale solicitanților înregistrării”, prevede la alineatul (1): „După înregistrare, solicitantul înregistrării este răspunzător pentru actualizarea înregistrării, din proprie inițiativă și fără întârzieri inutile, prin completarea cu noi informații relevante și transmiterea acestora [Agenției Europene pentru Produse Chimice], în următoarele cazuri: […]”

Articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1, denumit în continuare „Codul vamal”), intitulat „Definiții”, prevede la punctele 3, 11 și 17 următoarele: „În sensul prezentului cod, se aplică următoarele definiții: […] 3. «controale vamale» înseamnă acte specifice îndeplinite de autoritățile vamale în scopul asigurării respectării legislației vamale sau a altor dispoziții care reglementează intrarea, ieșirea, tranzitul, circulația, depozitarea și destinația finală a mărfurilor care circulă între teritoriul vamal al Uniunii și țările sau teritoriile din afara acestui teritoriu, precum și staționarea și circulația pe teritoriul vamal al Uniunii ale mărfurilor neunionale și ale mărfurilor plasate sub regimul de destinație finală; […] 11. «declarație de depozitare temporară» înseamnă actul prin care o persoană indică, sub forma și în modalitatea prevăzute, faptul că mărfurile se află în depozit temporar; […] 17. «depozitare temporară» înseamnă situația mărfurilor neunionale depozitate temporar sub supraveghere vamală în intervalul dintre prezentarea acestora în vamă și plasarea lor sub un regim vamal sau reexportul lor;”

Regimul de depozitare temporară a mărfurilor este reglementat de articolele 144-152 din Codul vamal, care figurează în secțiunea 3 din capitolul 2 al titlului IV din acest cod. În temeiul acestui regim, mărfurile care nu provin din Uniunea Europeană (denumite în continuare „mărfuri neunionale”) sunt depozitate temporar din momentul prezentării lor în vamă. Aceste mărfuri pot rămâne sub regimul menționat pentru o perioadă de maximum 90 de zile.

Regimul vamal de tranzit face obiectul articolelor 226-236 din codul menționat, care fac parte din secțiunea 1 din capitolul 2 al titlului VII din același cod, și cuprinde, pe de o parte, regimul de tranzit extern, care permite circulația mărfurilor neunionale dintr‑un punct în altul al teritoriului vamal al Uniunii fără ca aceste mărfuri să fie supuse nici taxelor la import, nici altor taxe, nici măsurilor de politică comercială. Pe de altă parte, acesta cuprinde regimul de tranzit intern, care permite circulația mărfurilor unionale de la un punct la altul al acestui teritoriu vamal, cu traversarea unei țări sau a unui teritoriu din exteriorul acestui teritoriu vamal, fără modificarea statutului lor vamal.

Regimul de antrepozit vamal este reglementat de articolele 240-242 din Codul vamal, care figurează în secțiunea 2 din capitolul 3 al titlului VII din acest cod. Acest regim permite depozitarea mărfurilor neunionale în spații sau în orice alte amplasamente autorizate pentru acest regim, denumite „antrepozite vamale”, de către autoritățile vamale și supuse supravegherii vamale. Antrepozitele vamale pot fi utilizate pentru antrepozitarea vamală a mărfurilor de către orice persoană (antrepozit vamal public) sau pentru depozitarea mărfurilor de către titularul unei autorizații de antrepozitare vamală (antrepozit vamal privat).

Secțiunea 3 din capitolul 3 al titlului VII din codul menționat conține articolele 243-249 din acesta din urmă, care privesc regimul vamal al zonei libere, sub care sunt plasate mărfuri cu suspendarea, printre altele, a taxelor la import și a altor taxe.

În cursul anului 2019, Triferto a comandat societății Dreymoor Fertilizers Overseas PTE LTD, cu sediul în Singapore, peste o tonă de uree. Această marfă provenea dintr‑o țară terță, iar locul de livrare convenit era Gent. La cererea acestei din urmă societăți, Belor‑Eurofert Gmbh (denumită în continuare „Belor”), cu sediul în Bamberg (Germania), a introdus fizic încărcătura de uree în discuție în litigiul principal în Uniune și a depozitat‑o într‑un antrepozit vamal din Gent. Anterior, declarându‑se importator, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul REACH, Belor depusese la ECHA o cerere de înregistrare a ureei în discuție în litigiul principal și depusese declarația vamală cu privire la aceste mărfuri.

În urma unui control prin care se urmărea verificarea respectării Regulamentului REACH, efectuat la 11 februarie 2020, SPF Sănătate Publică a apreciat că Triferto, iar nu Belor era cea care trebuia să fie considerată ca fiind importatorul, în sensul dispozițiilor coroborate ale articolelor 3 și 6 din Regulamentul REACH. Considerând că societății Triferto îi revenea sarcina de a solicita înregistrarea ureei în discuție în litigiul principal, SPF Sănătate Publică i‑a aplicat o amendă în cuantum de 32856 de euro.

Printr‑o cerere comună depusă la 10 februarie 2022, Triferto și SPF Sănătate Publică au sesizat rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra de Est, Secția Gent, Belgia), care este instanța de trimitere.

Amintind dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii, această instanță ridică problema interpretării noțiunii de „importator”, în sensul articolului 3 punctul 11 din Regulamentul REACH, această noțiune având, în opinia sa, o importanță decisivă pentru aplicarea corectă a articolului 6 alineatul (1) din acest regulament.

În plus, instanța menționată ridică problema interpretării articolului 2 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, potrivit căruia acesta din urmă nu se aplică substanțelor, ca atare, în amestec sau în articol, care sunt supuse controlului vamal, cu condiția ca acestea să nu fie supuse niciunui tratament sau niciunei transformări, și care se află în depozitare temporară sau într‑o zonă liberă sau într‑un antrepozit liber, în vederea reexportării sau în tranzit.

Instanța de trimitere arată că, potrivit SPF Sănătate Publică, noțiunea de „importator” în sensul Regulamentului REACH trebuie interpretată în sensul că aceasta se referă la persoana care a cumpărat substanța direct în țara terță, și nu la persoana care a introdus și/sau a transportat această substanță în Uniune. SPF Sănătate Publică s‑ar întemeia în această privință pe indicațiile care figurează pe site‑ul internet al ECHA.

Instanța de trimitere arată că Triferto susține, în schimb, că întreprinderea responsabilă pentru introducerea fizică a substanței vizate trebuie considerată ca fiind importatorul acesteia, indiferent de persoana care a cumpărat‑o. Această societate ar susține de asemenea că întreprinderilor în cauză le este permis să convină fie că întreprinderea care efectuează declarația vamală este importatorul, în sensul Regulamentului REACH, și, prin urmare, responsabilă de înregistrarea la ECHA, fie că răspunderea finală a importului revine unei alte întreprinderi decât expeditorul sau prestatorul de servicii logistice, caz în care această întreprindere este importatorul, în sensul acestui regulament. Triferto s‑ar întemeia în această privință pe o fișă tematică referitoare la regulamentul menționat și la importatori, publicată pe internet de autoritățile neerlandeze.

În aceste condiții, rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gent) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 6 alineatul (1) și articolul 3 punctele 10 și 11 din Regulamentul REACH trebuie interpretate în sensul că obligația de înregistrare îi revine persoanei care comandă sau cumpără substanța de la un producător din afara Uniunii, chiar dacă toate măsurile privind introducerea fizică pe teritoriul vamal al Uniunii au fost luate efectiv de către un terț, care confirmă în mod expres că este responsabil pentru acest lucru? Pentru a răspunde la întrebarea menționată, este relevant dacă s‑a comandat sau s‑a cumpărat o cantitate ce reprezintă numai o parte (însă mai mult de o tonă) dintr‑o încărcătură mai mare din aceeași substanță, de la același producător din afara Uniuni, care este introdusă de acest terț pe teritoriul vamal al Uniunii pentru a fi depozitată într‑un antrepozit vamal? 2) Articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH trebuie interpretat în sensul că și o substanță care este depozitată într‑un antrepozit vamal (prin plasarea sub regimul J - codul 71 00 în rubrica 37 din documentul unic) rămâne în afara domeniului de aplicare al Regulamentului REACH până când este retrasă într‑o etapă ulterioară și este plasată sub un alt regim vamal (de exemplu, este pusă în liberă circulație)? În caz afirmativ, articolul 6 alineatul (1) și articolul 3 punctele 10 și 11 din Regulamentul REACH trebuie interpretate în sensul că obligația înregistrării îi revine, în această situație, persoanei care a cumpărat o substanță direct din afara Uniunii și a cărei livrare o solicită (fără ca aceasta să fi introdus anterior această substanță, fizic, pe teritoriul vamal al Uniunii), chiar dacă substanța respectivă a fost deja înregistrată de întreprinderea terță care a introdus anterior substanța, fizic, pe teritoriul vamal al Uniunii?”

Prin intermediul primei părți a celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH trebuie interpretat în sensul că excluderea din domeniul de aplicare al acestui regulament prevăzută de această dispoziție se aplică numai substanțelor, ca atare sau conținute în amestecuri sau în articole, care sunt supuse controlului vamal și care nu fac obiectul niciunui tratament sau niciunei transformări, atunci când aceste substanțe sunt plasate în una dintre situațiile prevăzute în mod expres în dispoziția menționată.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH, acest regulament nu se aplică substanțelor „care sunt supuse controlului vamal, cu condiția ca acestea să nu fie supuse niciunui tratament sau niciunei transformări, și care se află în depozitare temporară sau într‑o zonă liberă sau într‑un antrepozit liber, în vederea reexportării sau în tranzit”.

Rezultă că Regulamentul REACH nu se aplică substanțelor prezentate în vamă care îndeplinesc o dublă condiție, și anume, în primul rând, ca aceste substanțe să nu facă obiectul niciunui tratament sau niciunei transformări și, în al doilea rând, ca ele să fie plasate în una dintre situațiile vizate de această dispoziție.

În speță, din precizarea furnizată de instanța de trimitere în a doua sa întrebare reiese că substanța în discuție în litigiul principal a făcut obiectul unui control vamal cu ocazia căruia a fost înscrisă sub regimul J codul 71 00 rubrica 37 din documentul administrativ unic. Acest cod indică faptul că această substanță a fost plasată în regim de antrepozit vamal (71) și că nu a existat niciun regim vamal anterior (00).

Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 27 din prezenta hotărâre, pentru ca excluderea din domeniul de aplicare al Regulamentului REACH prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din acest regulament să fie aplicabilă, este necesar printre altele ca substanța în discuție să fie plasată în una dintre situațiile prevăzute de această dispoziție, și anume depozitarea temporară, plasarea într‑o zonă liberă sau într‑un antrepozit liber în vederea reexportării sale sau tranzitul.

Dat fiind că regimul antrepozitului vamal nu este una dintre aceste situații, trebuie să se considere că instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă regimul de antrepozit vamal, reglementat de articolele 240-242 din Codul vamal, care figurează în secțiunea 2 din capitolul 3 al titlului VII din acest cod, poate totuși, în scopul delimitării domeniului de aplicare al Regulamentului REACH, să fie asimilat uneia dintre situațiile menționate.

În ceea ce privește, în primul rând, depozitarea temporară, aceasta este vizată la articolul 5 punctele 11 și 17 din Codul vamal și este reglementată de articolele 144-152 din acest cod, care fac parte din secțiunea 3 din capitolul 2 al titlului IV din codul menționat. Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 34 din concluzii, este vorba despre o situație alternativă la introducerea sub un regim vamal, așadar și la depozitarea într‑un antrepozit vamal, astfel încât acest din urmă regim nu poate fi asimilat depozitării temporare.

În al doilea rând, în ceea ce privește regimul referitor la plasarea mărfurilor într‑o zonă liberă, astfel cum este menționat la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH, deși acest regim se numără, la fel ca antrepozitul vamal, printre regimurile de depozitare care fac obiectul capitolului 3 din titlul VII din Codul vamal, el este totuși reglementat de o altă secțiune a acestui capitol, și anume secțiunea 3 a acestuia, care cuprinde articolele 243-249 din acest cod. Prin urmare, astfel cum a observat doamna avocată generală la punctul 35 din concluzii, aceste două regimuri vamale se exclud reciproc.

În al treilea rând, în ceea ce privește regimul antrepozitului liber, menționat de asemenea la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH, este suficient să se constate că, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 36 din concluzii, la momentul faptelor aflate la originea litigiului principal acest regim nu mai era prevăzut de Codul vamal.

În al patrulea și ultimul rând, regimul de tranzit constituie, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 38 din concluzii, un regim vamal specific, diferit de regimurile de depozitare, care intră sub incidența capitolului 2 din titlul VII din Codul vamal și care, din acest motiv, nu poate fi asimilat nici el regimului de antrepozit vamal.

Rezultă de aici că regimul antrepozitului vamal este un regim vamal specific care nu poate fi asimilat uneia dintre situațiile enumerate la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH.

În consecință, întrucât această dispoziție nu este aplicabilă substanțelor supuse regimului antrepozitului vamal, aceste substanțe intră în domeniul de aplicare al Regulamentului REACH, astfel încât ele trebuie considerate ca fiind importate, în sensul articolului 3 punctul 10 din acest regulament, din momentul în care sunt introduse fizic pentru prima dată pe teritoriul vamal al Uniunii.

Concluzia enunțată la punctul 35 din prezenta hotărâre este confirmată de obiectivele Regulamentului REACH, precum și de regula „Fără informații, nu este pe piață”, enunțată la articolul 5 din acest regulament.

În această privință, pe de o parte, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul REACH, „scopul [acestui] regulament este de a se asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului, inclusiv promovarea unor metode alternative pentru evaluarea pericolelor pe care le prezintă substanțele, precum și libera circulație a substanțelor pe piața internă, asigurând totodată sporirea competitivității și a inovației”. Pe de altă parte, articolul 5 din acest regulament interzice, în principiu, introducerea pe piață a unei substanțe care nu a fost înregistrată în conformitate cu dispozițiile relevante ale regulamentului menționat, atunci când se impune acest lucru. În temeiul articolului 3 punctul 12 din același regulament, importul este considerat ca fiind o introducere pe piață.

În conformitate cu jurisprudența Curții, Regulamentul REACH nu urmărește să reglementeze exporturile de substanțe, ci stabilește un cadru juridic care se aplică producătorilor, importatorilor și utilizatorilor din aval atunci când produc, importă, introduc pe piață sau utilizează substanțe, pentru a asigura libera circulație a mărfurilor, precum și un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului pe piața internă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2017, Pinckernelle, C‑535/15, EU:C:2017:315, punctul 43). Or, sub rezerva îndeplinirii condiției privind lipsa tratamentului și a transformării, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, este necesar să se considere că, astfel cum reiese din considerentul (10) al regulamentului menționat, substanțele care se află în una dintre situațiile vizate de această dispoziție nu sunt, în acest stadiu, utilizate în Uniune. Prin urmare, excluderea din domeniul de aplicare prevăzută de dispoziția menționată se întemeiază pe împrejurarea că este puțin probabil ca riscurile asociate acestor substanțe să se realizeze în Uniune.

În consecință, se impune ca la prima parte a celei de a doua întrebări să se răspundă că articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul REACH trebuie interpretat în sensul că excluderea din domeniul de aplicare al acestui regulament prevăzută de această dispoziție se aplică numai substanțelor, ca atare sau conținute în amestecuri sau în articole, care sunt supuse controlului vamal și care nu fac obiectul niciunui tratament și niciunei transformări, atunci când aceste substanțe sunt plasate în una dintre situațiile prevăzute în mod expres de dispoziția menționată.

Având în vedere răspunsul dat la prima parte a celei de a doua întrebări, nu este necesar să se răspundă la a doua partea a acestei întrebări.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 punctele 10 și 11 și articolul 6 din Regulamentul REACH trebuie interpretate în sensul că persoana care cumpără o cantitate anuală de peste o tonă dintr‑o substanță importată în Uniune și care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament nu este obligată să depună ea însăși cererea de înregistrare a acestei substanțe atunci când o altă persoană stabilită în Uniune și‑a asumat răspunderea pentru importul în Uniune al substanței menționate.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul REACH, importatorul unei substanțe în cantități anuale de o tonă sau mai mari este obligat să prezinte o cerere de înregistrare Agenției Europene pentru Produse Chimice.

În această privință, din termenii articolului 3 punctele 10 și 11 din Regulamentul REACH rezultă că, în sensul acestuia din urmă, pe de o parte, un „import” este „introducerea fizică [a unei substanțe] pe teritoriul vamal al [Uniunii]” și, pe de altă parte, un „importator” este „orice persoană fizică sau juridică stabilită pe teritoriul [Uniunii] care este responsabilă pentru import”.

Astfel cum a observat doamna avocată generală la punctele 48 și 49 din concluzii, deși nu este exclus ca răspunderea pentru introducerea fizică a unor substanțe pe teritoriul vamal al Uniunii să poată fi atribuită mai multor persoane fizice sau juridice stabilite în Uniune, o asemenea împrejurare nu poate conduce totuși la o interpretare a articolului 3 punctul 11 și a articolului 6 din Regulamentul REACH în sensul că fiecare dintre aceste persoane trebuie să prezinte o cerere de înregistrare pentru aceste substanțe.

Desigur, interpretate în lumina considerentului (17) al acestui regulament, aceste dispoziții urmăresc ca toate informațiile relevante disponibile cu privire la substanțele care fac obiectul regulamentului menționat să fie colectate pentru a contribui la identificarea proprietăților periculoase ale acestor substanțe. Astfel, orice cantitate anuală de peste o tonă dintr‑o asemenea substanță produsă sau importată în Uniune trebuie să fie înregistrată. Cu toate acestea, pentru ca acest obiectiv să fie atins, nu este necesar ca mai multe persoane susceptibile să fie calificate drept importator să prezinte, în cadrul aceluiași import, o cerere de înregistrare a substanțelor în cauză. Cu condiția ca cererea sa de înregistrare să fie completă, este suficient ca una singură dintre aceste persoane să îndeplinească obligația care decurge din articolul 6 alineatul (1) din același regulament.

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că numai societățile Belor și Triferto pot intra în sfera noțiunii de „importator”, în sensul articolului 3 punctul 11 din Regulamentul REACH.

În această privință, este necesar să se arate că, deși ghidul de înregistrare al ECHA, potrivit căruia importatorul trebuie identificat în funcție de împrejurările fiecărui caz, poate avea o anumită utilitate în practică furnizând indicații care să permită identificarea persoanei „responsabile pentru import”, în sensul articolului 3 punctul 11 din Regulamentul REACH, nu este mai puțin adevărat că acest ghid nu are caracter obligatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, FCD și FMB, C‑106/14, EU:C:2015:576, punctul 29).

În plus, astfel cum a subliniat în esență doamna avocată generală la punctele 51-53 din concluzii, din ghidul menționat rezultă că, deși persoana responsabilă pentru importul unei substanțe este adesea destinatarul acesteia, nu este exclus ca o asemenea responsabilitate să fie asumată de persoana care organizează acest import sau chiar de vânzătorul acestei substanțe.

Prin urmare, același ghid nu poate fi invocat în mod util pentru a exclude posibilitatea ca o persoană din lanțul de aprovizionare să își asume, în anumite condiții, responsabilitatea pentru importul și pentru înregistrarea unei substanțe în temeiul Regulamentului REACH.

Responsabilitatea pentru importul și pentru înregistrarea unei substanțe importate nu poate fi însă asumată pentru a eluda obligațiile care decurg din Regulamentul REACH prin intermediul unei repartizări a cantității acestei substanțe între diferiți importatori, de așa manieră încât cantitatea astfel atribuită fiecăruia dintre aceștia să fie inferioară pragului obligației de înregistrare sau unuia dintre pragurile care impun furnizarea de informații mai extinse.

În plus, din articolul 10 din Regulamentul REACH rezultă că o cerere de înregistrare a unei substanțe trebuie să fie însoțită de un dosar complet și detaliat cu privire la această substanță, precum și de un raport de securitate chimică a substanței menționate, iar, pe de altă parte, din articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament rezultă că solicitantul înregistrării este răspunzător, în anumite împrejurări, pentru actualizarea înregistrării, din proprie inițiativă și fără întârzieri inutile, prin completarea cu noi informații relevante, pe care este obligat să le transmită Agenției Europene pentru Produse Chimice.

Rezultă, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 56 din concluzii, că asumarea responsabilității referitoare la importul unei substanțe, în sensul articolului 3 punctul 10 din Regulamentul REACH, presupune că toți operatorii implicați în acest import au o încredere legitimă în faptul că persoana care își asumă responsabilitatea înregistrării acestei substanțe dispune de cunoștințele și de capacitățile necesare pentru a‑și îndeplini obligațiile rezultate din articolele 10 și 22 din acest regulament. Astfel, acești operatori trebuie să dea dovadă de diligența necesară, asigurându‑se, înainte de importul menționat, că persoana menționată a înregistrat efectiv cantitatea de substanță în cauză la ECHA.

În speță, din moment ce niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu indică faptul că Belor și‑a asumat responsabilitatea referitoare la importul substanței în discuție în litigiul principal pentru a eluda obligațiile prevăzute de Regulamentul REACH și presupunând că s‑a stabilit că cererea de înregistrare depusă de această societate privea, în mod complet, această substanță, astfel cum este vizată de acest import, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, nu se poate reține că Triferto era obligată să înregistreze ea însăși substanța menționată.

Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese că articolul 3 punctele 10 și 11 și articolul 6 din Regulamentul REACH trebuie interpretate în sensul că persoana care cumpără o cantitate anuală de peste o tonă dintr‑o substanță importată în Uniune și care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament nu este obligată să depună ea însăși cererea de înregistrare a acestei substanțe atunci când o altă persoană stabilită în Uniune și‑a asumat răspunderea pentru importul în Uniune al substanței menționate, această persoană a prezentat această cerere și niciun element nu indică faptul că au fost eludate obligații legate de mecanismul de înregistrare instituit de regulamentul menționat.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

11 aprilie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul REACH

Codul vamal

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima parte a celei de a doua întrebări

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată