Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 28 octombrie 2022.#Proces penal împotriva lui HF.#Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 50 – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem – Acord privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii – Extrădarea unui resortisant al unui stat terț către Statele Unite în temeiul unui tratat bilateral încheiat de un stat membru – Resortisant care a fost condamnat definitiv pentru aceleași fapte și care a executat pedeapsa în întregime într‑un alt stat membru.#Cauza C-435/22 PPU.

Cauza C‑435/22 PPU

Procedură penală

împotriva

(cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht München)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 28 octombrie 2022

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 50 – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem – Acord privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii – Extrădarea unui resortisant al unui stat terț către Statele Unite în temeiul unui tratat bilateral încheiat de un stat membru – Resortisant care a fost condamnat definitiv pentru aceleași fapte și care a executat pedeapsa în întregime într‑un alt stat membru”

Cooperare judiciară în materie penală – Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Principiul ne bis in idem – Domeniu de aplicare – Executare a unei cereri de extrădare care vizează un resortisant al unei țări terțe – Includere – Caracter legal sau nelegal al șederii resortisantului în cauză al unui stat terț – Lipsa incidenței

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 50; Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 20 alin. (1) și art. 54]

(a se vedea punctele 64, 65 și 68-86)

Cooperare judiciară în materie penală – Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Principiul ne bis in idem – Extrădare, de către un stat membru, a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț – Resortisant vizat care a fost condamnat definitiv într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte ca acelea vizate în cererea de extrădare – Resortisant vizat care a executat pedeapsa pronunțată împotriva sa – Cerere de extrădare întemeiată pe un tratat bilateral de extrădare care limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul membru solicitat – Inadmisibilitate

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 50; Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 20 alin. (1) și art. 54]

(a se vedea punctele 71-78, 90-94, 106, 108-110, 114 și 136 și dispozitivul)

Acorduri internaționale – Acorduri internaționale în materie de drept penal – Acord UE‑SUA privind extrădarea – Domeniu de aplicare – Cerere de extrădare formulată în temeiul unui tratat bilateral de extrădare, ulterior intrării în vigoare a acordului respectiv – Includere – Dispoziție a acordului respectiv care prevede existența unor obstacole în calea obligației de extrădare în considerarea principiilor constituționale ale statului solicitat sau a unor hotărâri judecătorești definitive – Acord și tratat bilateral vizate, care nu permit soluționarea cazului – Dispoziție ce constituie un temei juridic autonom și subsidiar pentru aplicarea principiului ne bis in idem

[Acordul UE‑SUA din 25 iunie 2003, art. 16 alin. (1) și art. 17 alin. (2)]

(a se vedea punctele 98-104 și 112)

Acorduri internaționale – Acorduri încheiate de statele membre – Acorduri anterioare Tratatului CE sau aderării unui stat membru – Respectarea drepturilor și obligațiilor aferente acestora – Domeniu de aplicare – Obligația de a elimina eventualele incompatibilități dintre o convenție anterioară și tratat – Neaplicare în ceea ce privește un tratat bilateral încheiat între un stat membru și o țară terță, ulterior Tratatului CE sau datei aderării acestuia

(art. 351 TFUE)

(a se vedea punctele 119-122, 126 și 127)

Drepturi fundamentale – Principiul ne bis in idem – Condiții de aplicare – Existența aceleiași infracțiuni – Criteriu de apreciere – Identitatea faptelor materiale

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 50)

(a se vedea punctele 128-130 și 133)

Cooperare judiciară în materie penală – Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Principiul ne bis in idem – Condiție de aplicare – Aceleași fapte – Noțiune – Identitatea faptelor materiale – Apreciere a identității care este de competența instanțelor naționale

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 50; Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 54)

(a se vedea punctele 128-130 și 133-135)

Rezumat

În luna ianuarie 2022, HF, resortisant sârb, a fost arestat provizoriu în Germania, în temeiul unei notificări roșii publicate de Organizația Internațională de Poliție Criminală (Interpol), la cererea autorităților din Statele Unite ale Americii. Acestea din urmă solicită extrădarea lui HF în vederea urmăririi penale pentru infracțiuni constând în înțelegeri în vederea participării la o organizație criminală coruptă și în vederea comiterii unor fraude bancare și a unei fapte de înșelăciune prin intermediul telecomunicațiilor, săvârșite între lunile septembrie 2008 și decembrie 2013. Cu ocazia arestării sale, HF a declarat că are reședința în Slovenia și a prezentat, printre altele, un permis de ședere sloven care expirase în noiembrie 2019.

Persoana interesată a fost deja condamnată în Slovenia, printr‑o hotărâre rămasă definitivă în anul 2012, pentru aceleași fapte precum cele avute în vedere în cererea de extrădare, în ceea ce privește infracțiunile săvârșite până în iunie 2010. În plus, aceasta și‑a executat deja pedeapsa în întregime.

Pentru acest motiv, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania), chemat să se pronunțe cu privire la cererea de extrădare a HF, a decis să solicite Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă principiul ne bis in idem îi impune să refuze această extrădare pentru infracțiunile care au fost judecate definitiv în Slovenia. Acest principiu, care este consacrat atât la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (denumită în continuare „CAAS”) ( 1 ), cât și la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), interzice printre altele ca o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă să facă din nou obiectul urmăririi penale într‑un alt stat membru pentru aceeași infracțiune. În acest context, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă tratatul de extrădare încheiat între Germania și Statele Unite ( 2 ), întrucât nu permite refuzul extrădării în temeiul principiului ne bis in idem decât în cazul unei condamnări în statul solicitat (în speță Germania), poate avea un efect asupra aplicării acestui principiu în litigiul principal.

Prin hotărârea sa, pronunțată în cadrul procedurii preliminare de urgență, Curtea, reunită în Mare Cameră, declară că articolul 54 din CAAS, interpretat în lumina articolului 50 din cartă, se opune extrădării de către autoritățile unui stat membru a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț atunci când acest resortisant a fost condamnat definitiv într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte ca acelea menționate în cererea de extrădare și a executat pedeapsa care a fost pronunțată în acest stat membru. Faptul că cererea de extrădare este întemeiată pe un tratat bilateral de extrădare care limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul membru solicitat este lipsit de relevanță în această privință.

Aprecierea Curții

În primul rând, în ceea ce privește aspectul dacă noțiunea de „persoană” prevăzută la articolul 54 din CAAS include un resortisant al unui stat terț, Curtea arată mai întâi că acest articol garantează protecția principiului ne bis in idem atunci când o persoană a fost judecată definitiv de un stat membru. Astfel, textul acestei dispoziții nu stabilește o condiție referitoare la faptul de a avea cetățenia unui stat membru. În continuare, contextul acestui articol confirmă o asemenea interpretare. În fapt, nici articolul 50 din cartă ( 3 ), în lumina căruia trebuie interpretat articolul 54 din CAAS, nu prevede o legătură cu calitatea de cetățean al Uniunii. În sfârșit, obiectivele urmărite de această dispoziție, și anume în special garantarea securității juridice prin respectarea deciziilor organelor publice rămase definitive, precum și a echității, confirmă interpretarea potrivit căreia aplicarea acestei dispoziții nu este limitată doar la resortisanții unui stat membru. În această privință, Curtea subliniază de asemenea că din articolul 54 din CAAS nu reiese nicidecum că beneficiul dreptului fundamental prevăzut la acest articol ar fi condiționat, în ceea ce privește resortisanții statelor terțe, de respectarea unor condiții referitoare la caracterul legal al șederii lor sau la beneficiul unui drept la liberă circulație în cadrul spațiului Schengen. Într‑o cauză precum cauza principală, indiferent de caracterul legal al șederii sale, trebuie, așadar, să se considere că persoana în cauză intră în domeniul de aplicare al articolului 54 din CAAS.

În al doilea rând, Curtea constată că Acordul dintre Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii în materie de extrădare (denumit în continuare „Acordul UE‑SUA”) ( 4 ), care se aplică relațiilor existente între statele membre și acest stat terț în materie de extrădare, este aplicabil litigiului principal, din moment ce cererea de extrădare a fost formulată, în temeiul Tratatului de extrădare Germania‑SUA, ulterior intrării în vigoare a acestui Acord UE‑SUA. Deși acesta din urmă nu prevede, desigur, în mod explicit că aplicabilitatea principiului ne bis in idem poate permite unui stat membru să refuze extrădarea solicitată de Statele Unite, totuși, articolul 17 alineatul (2) din acesta ( 5 ), care permite în principiu ca un stat membru să interzică extrădarea unor persoane care au fost deja judecate definitiv pentru aceeași infracțiune precum cea vizată în cererea de extrădare, constituie un temei juridic autonom și subsidiar pentru aplicarea acestui principiu atunci când tratatul bilateral aplicabil nu permite soluționarea acestui caz. Or, Tratatul de extrădare Germania‑SUA soluționează la prima vedere problema ridicată în litigiul principal, întrucât nu are în vedere posibilitatea ca extrădarea să fie refuzată în cazul în care persoana urmărită penal a fost judecată definitiv, pentru infracțiunea vizată în cererea de extrădare, de autoritățile competente ale unui alt stat decât statul solicitat ( 6 ). Cu privire la acest aspect, Curtea amintește totuși că, astfel cum impune principiul supremației, revine instanței de trimitere sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 54 din CAAS și al articolului 50 din cartă în litigiul principal, lăsând neaplicată, din oficiu, orice dispoziție din Tratatul de extrădare Germania‑SUA care este incompatibilă cu principiul ne bis in idem consacrat la aceste articole. În cazul în care dispozițiile Tratatului de extrădare Germania‑SUA referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem sunt înlăturate din cauza caracterului lor contrar dreptului Uniunii, acest tratat nu mai permite soluționarea problemei extrădării invocate în litigiul principal, astfel încât aplicarea acestui principiu poate fi bazată pe temeiul juridic autonom și subsidiar pe care îl constituie articolul 17 alineatul (2) din Acordul UE‑SUA.

În ultimul rând, deși constată că articolul 351 primul paragraf TFUE ( 7 ) nu este a priori aplicabil litigiului principal având în vedere data încheierii Tratatului de extrădare Germania‑SUA, instanța de trimitere ridică problema dacă nu este necesar ca această dispoziție să fie interpretată în sens larg, în sensul că vizează de asemenea convențiile încheiate de un stat membru ulterior datei de 1 ianuarie 1958 sau datei aderării sale, dar anterior datei la care Uniunea a devenit competentă în domeniul vizat de aceste convenții. În această privință, amintind în special că excepțiile trebuie interpretate în mod strict, pentru ca regulile generale să nu fie golite de conținut, Curtea precizează că această dispoziție derogatorie trebuie interpretată în sensul că nu vizează decât convențiile încheiate anterior datei de 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, anterior datei aderării lor, astfel încât nu este aplicabilă Tratatului de extrădare Germania‑SUA.

( 1 ) Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013.

( 2 ) Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 20 iunie 1978 (BGBl. 1980 II, p. 647, denumit în continuare „Tratatul de extrădare Germania‑SUA”).

( 3 ) Articolul 50 din cartă prevede că „nimeni” nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

( 4 ) Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii din 25 iunie 2003 (JO 2003, L 181, p. 27, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 106).

( 5 ) Articolul 17 din acest acord UE‑SUA, intitulat „Nederogare”, prevede la alineatul (2) că, „[î]n cazul în care principiile constituționale ale statului solicitat sau hotărârile judecătorești definitive cu caracter obligatoriu pentru statul respectiv pot să îl împiedice să își execute obligația de extrădare, și nici prezentul acord, nici tratatul bilateral aplicabil nu permit soluționarea cazului, statul solicitat și statul solicitant recurg la consultări”.

( 6 ) În temeiul articolului 8 din acest tratat de extrădare Germania‑SUA, extrădarea nu se acordă dacă persoana urmărită penal a fost deja achitată definitiv sau condamnată definitiv de autoritățile competente din statul solicitat pentru infracțiunea pentru care se solicită extrădarea. Totuși, această dispoziție nu are în vedere o astfel de posibilitate în prezența unei hotărâri definitive pronunțate în alt stat.

( 7 ) Potrivit acestei dispoziții, „[d]ispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte”.