Hotărârea Curții (Camera a doua) din 14 noiembrie 2024.#Oilchart International NV împotriva O.W. Bunker (Netherlands) BV și a ING Bank NV.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (2) litera (b) – Excludere – Noțiunea de «falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare» – Acțiune care decurge direct dintr‑o procedură de insolvență și care este strâns legată de aceasta – Acțiune în plata unei creanțe introdusă după intrarea în stare de insolvență a societății debitoare și declararea acestei creanțe la masa credală – Regulamentul (CE) nr. 1346/2000.#Cauza C-394/22.

Cauza C‑394/22

Oilchart International NV

împotriva

O. W. Bunker (Netherlands) BVșiING Bank NV

(cerere de decizie preliminară formulată de hof van beroep te Antwerpen)

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 14 noiembrie 2024

„Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (2) litera (b) – Excludere – Noțiunea de «falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare» – Acțiune care decurge direct dintr‑o procedură de insolvență și care este strâns legată de aceasta – Acțiune în plata unei creanțe introdusă după intrarea în stare de insolvență a societății debitoare și declararea acestei creanțe la masa credală – Regulamentul (CE) nr. 1346/2000”

Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Materii excluse – Falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare – Noțiune – Acțiuni care derivă direct dintr‑o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta – Acțiune în plata unei creanțe introdusă după intrarea în stare de insolvență a societății debitoare și declararea acestei creanțe la masa credală – Excludere

[Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 1 alin. (2) lit. (b), și Regulamentul 2015/848, art. 6; Regulamentul nr. 1346/2000 al Consiliului, considerentul (6) și art. 3 alin. (1)]

(a se vedea punctele 34, 35, 37, 42-49 și 60 și dispozitivul)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia), Curtea precizează domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia ( 1 ) în ceea ce privește o acțiune în plata unor mărfuri introdusă împotriva unei societăți după intrarea acesteia în stare de insolvență.

Oilchart International NV (denumită în continuare „Oilchart”), o societate de drept belgian, a livrat în luna octombrie 2014, în contul O. W. Bunker (Netherlands) BV (denumită în continuare „OWB”), o societate de drept neerlandez, combustibil unei nave amarate în portul Sluiskil (Țările de Jos). Factura aferentă acestei livrări emisă de Oilchart a rămas neplătită.

În luna noiembrie 2014, o instanță neerlandeză a declarat OWB în stare de faliment. Oilchart a înregistrat creanța rezultată din această factură neplătită pentru verificare la lichidatorii OWB.

Din cauza unei serii de facturi neplătite, Oilchart a obținut aplicarea sechestrului asigurător al anumitor nave maritime cărora le livrase carburant. Pentru a obține ridicarea acestor sechestre asigurătorii, au fost constituite garanții în favoarea Oilchart, la care se putea recurge în temeiul unei hotărâri judecătorești sau al unei sentințe arbitrale pronunțate în Belgia fie împotriva OWB, fie împotriva armatorului navei în cauză.

În luna martie 2015, Oilchart a introdus o acțiune împotriva OWB în fața unei instanțe belgiene pentru a obține printre altele plata facturii neplătite menționate. Deși și‑a recunoscut competența de a se pronunța cu privire la acțiunea menționată, această instanță a declarat inadmisibilă această acțiune, în temeiul dreptului neerlandez al falimentului. Oilchart a formulat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere.

Întrucât OWB nu s‑a prezentat la ședința de judecată nici în primă instanță, nici în fața instanței de trimitere, aceasta din urmă a considerat că trebuie să își examineze competența internațională, în conformitate cu Regulamentul Bruxelles Ia ( 2 ). Instanța de trimitere ridică problema dacă acțiunea în discuție în litigiul principal prezintă o legătură strânsă cu procedura de insolvență, astfel încât este de competența instanței specializate în faliment, în temeiul Regulamentului nr. 1346/2000 ( 3 ). Aceasta precizează că acțiunea formulată de Oilchart a fost introdusă după deschiderea procedurii de faliment a OWB și fără a o menționa, în temeiul unei dispoziții speciale a legislației neerlandeze referitoare la acțiunile care nu au legătură cu masa credală, ci care privesc interesele personale ale persoanei aflate în faliment.

Aprecierea Curții

Curtea amintește că domeniile de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia și, respectiv, al Regulamentului nr. 1346/2000 sunt delimitate în mod clar. Numai acțiunile care derivă direct dintr‑o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta sunt excluse din domeniul de aplicare al primului regulament, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (b) ( 4 ).

În ceea ce privește primul criteriu, reiese din jurisprudența constantă a Curții că elementul determinant pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie această acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență.

În speță, acțiunea în discuție în litigiul principal urmărește obligarea unei societăți la plata unor mărfuri livrate în conformitate cu un contract încheiat înainte de deschiderea procedurii de insolvență privind această societate. Potrivit unor convenții încheiate ulterior în vederea ridicării sechestrelor asigurătorii la care s‑a procedat, o asemenea condamnare se dovedește necesară pentru ca reclamanta din litigiul principal să poată executa garanții bancare constituite în favoarea sa. Or, atât obligațiile contractuale invocate în cadrul acestei acțiuni, cât și mecanismele de executare prevăzute în privința obligațiilor menționate au un temei contractual și sunt independente de normele specifice procedurilor de insolvență. În plus, o acțiune în justiție pentru plata mărfurilor livrate poate fi introdusă în afara oricărei proceduri de insolvență.

Pe de altă parte, nici deschiderea unei proceduri de insolvență, nici exercitarea, ulterior, a unei acțiuni în recuperarea creanțelor în interesul creditorilor de către un lichidator desemnat în cadrul unei astfel de proceduri nu au ca efect modificarea temeiului juridic al unei acțiuni care intră sub incidența normelor comune de drept civil și comercial în vederea includerii acesteia în domeniul de aplicare al normelor specifice procedurilor de insolvență.

În ceea ce privește al doilea criteriu, și anume intensitatea legăturii existente între o acțiune în justiție și procedura de insolvență, acesta permite să se țină seama de alte elemente contextuale decât cele referitoare la temeiul juridic al acțiunii.

În cauza principală, existența unei astfel de legături nu poate fi negată, din moment ce acțiunea a fost formulată după intrarea în insolvență a OWB în cadrul căreia Oilchart a înregistrat o declarație de creanță la masa credală pentru aceeași creanță precum cea vizată de acțiunea menționată. Nu rezultă totuși că simpla identitate dintre creanța solicitată în fața instanței de trimitere și cea prezentată în fața lichidatorilor insolvenței este suficientă pentru a exclude aceeași acțiune din Regulamentul Bruxelles Ia.

Curtea subliniază că stabilirea instanței competente nu prejudecă în niciun fel legea aplicabilă cererii în discuție în litigiul principal și nici normele pertinente susceptibile să determine legea aplicabilă acțiunii principale, în măsura în care, atât problema admisibilității unei acțiuni individuale îndreptate împotriva unei societăți aflate în insolvență, cât și cea a soluției rezervate unei asemenea acțiuni în cazul declarării creanței efectuate la masa credală nu intră sub incidența normelor atributive de competență, ci a normelor privind conflictul de legi care stabilesc legea aplicabilă.

Curtea adaugă că, deși Regulamentul nr. 1346/2000 urmărește în principiu să obțină o corespondență între instanțele care au competență internațională și legea aplicabilă procedurii de insolvență, această corespondență nu poate fi garantată în orice împrejurare, în special în măsura în care articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 se limitează la problema competenței jurisdicționale pentru deschiderea procedurilor de insolvență, iar domeniul de aplicare al articolului 4 din acest regulament este mai vast, întrucât se aplică procedurilor de insolvență, precum și efectelor lor.

Prin urmare, Curtea concluzionează că articolul 1 alineatul (2) litera (b) din acest regulament nu se aplică unei acțiuni introduse într‑un stat membru împotriva unei societăți, având ca obiect plata unor mărfuri livrate, care nu menționează nici procedura de insolvență deschisă anterior împotriva acestei societăți în alt stat membru, nici faptul că creanța a fost deja declarată la masa credală.

( 1 ) Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”).

( 2 ) Potrivit articolului 28 alineatul (1) din acest regulament, „[d]acă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament”.

( 3 ) Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143).

( 4 ) Acest dublu criteriu figurează în considerentul (6) al Regulamentului nr. 1346/2000 și a fost preluat de articolul 6 din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19), care nu este aplicabil ratione temporis în cauza principală.