Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 iunie 2024.#A.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Directiva 2011/95/UE – Articolul 21 alineatul (1) – Directiva 2013/32/UE – Articolul 9 alineatele (2) și (3) – Acordare definitivă a statutului de refugiat de către un stat membru – Refugiat care are reședința, după această acordare, într‑un alt stat membru – Cerere de extrădare a statului terț de origine a acestui refugiat adresată statului membru de reședință – Efectul deciziei de acordare a statutului de refugiat asupra procedurii de extrădare în cauză – Articolul 18 și articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecția refugiatului menționat împotriva extrădării astfel solicitate.#Cauza C-352/22.

Cauza C‑352/22

(cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Hamm)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 iunie 2024

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Directiva 2011/95/UE – Articolul 21 alineatul (1) – Directiva 2013/32/UE – Articolul 9 alineatele (2) și (3) – Acordare definitivă a statutului de refugiat de către un stat membru – Refugiat care are reședința, după această acordare, într‑un alt stat membru – Cerere de extrădare a statului terț de origine a acestui refugiat adresată statului membru de reședință – Efectul deciziei de acordare a statutului de refugiat asupra procedurii de extrădare în cauză – Articolul 18 și articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecția refugiatului menționat împotriva extrădării astfel solicitate”

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Protecție împotriva returnării – Domeniu de aplicare – Resortisant al unei țări terțe care a obținut statutul de refugiat într‑un stat membru și care are reședința într‑un alt stat membru – Cerere de extrădare provenită din țara sa de origine adresată statului său membru de reședință – Condiții de autorizare a extrădării – Schimb de informații între statul membru solicitat și autoritatea celuilalt stat membru care a acordat statutul de refugiat – Revocarea statutului menționat de către această autoritate

[art. 4 alin. (3) primul paragraf TUE; art. 78 alin. (2) lit. (a) TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 4, art. 18, art. 19 alin. (2) și art. 51 alin. (1); Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentele (12) și (21) și art. 2 lit. (b), (d) și (e), art. 11-14, art. 21 alin. (1) și art. 36; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1, 9, 44, 45 și 49]

(a se vedea punctele 39-45, 49, 51-55, 58 și 61-72 și dispozitivul)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de Oberlandesgericht Hamm (Tribunalul Regional Superior din Hamm, Germania), Curtea, reunită în Marea Cameră, precizează domeniul de aplicare al principiului nereturnării în contextul unei cereri de extrădare formulate de țara terță de origine a unui refugiat adresată statului său membru de reședință, într‑o situație în care acest statut i‑a fost acordat într‑un alt stat membru.

În anul 2010, autoritățile italiene i‑au acordat lui A., un resortisant turc de origine kurdă, statutul de refugiat, valabil până în anul 2030, pentru motivul că se confrunta cu un risc de persecuție politică din partea autorităților turce ca urmare a susținerii de către acesta a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Din luna iulie 2019, A. are reședința în Germania.

Pe baza unui mandat de arestare emis de o instanță turcă în luna iunie 2020, A. a făcut obiectul unei alerte prin Organizația Internațională de Poliție Criminală (Interpol) pentru a fi arestat în vederea extrădării sale în Turcia în scopul urmăririi penale pentru omor. După arestarea sa în Germania, la 18 noiembrie 2020, A. a fost plasat în detenție provizorie în vederea extrădării până la 14 aprilie 2022.

Printr‑o ordonanță adoptată în luna noiembrie 2021, Tribunalul Regional Superior din Hamm, instanța de trimitere, a declarat admisibilă extrădarea lui A. în Turcia, considerând în special că nu este ținută de decizia de acordare a statutului de refugiat adoptată de autoritățile italiene. În urma unei acțiuni constituționale formulate de A., această ordonanță a fost însă anulată de Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală, Germania), această instanță considerând că instanța de trimitere a omis să sesizeze Curtea cu titlu preliminar cu privire la respectiva problemă.

În acest context, după trimiterea acestei cauze spre rejudecare în fața sa, instanța de trimitere, sesizată din nou cu cererea de extrădare referitoare la A., a decis să solicite Curții să stabilească dacă decizia de acordare a statutului de refugiat adoptată de un stat membru are, în temeiul dreptului Uniunii, un efect obligatoriu în cadrul unei proceduri de extrădare desfășurate într‑un alt stat membru.

Aprecierea Curții

Prin hotărârea sa, Curtea constată mai întâi că, întrucât decizia unui stat membru de a da curs cererii de extrădare formulate de statul de origine împotriva unui resortisant al unei țări terțe care a obținut statutul de refugiat într‑un alt stat membru ar avea ca efect privarea acestui resortisant de drepturile și de avantajele prevăzute de Directiva 2011/95 ( 1 ), trebuie să se considere că procedura de extrădare desfășurată în primul stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Prin urmare, autoritatea competentă a statului membru solicitat nu poate autoriza extrădarea unui resortisant al unei țări terțe căruia i‑a fost recunoscut statutul de refugiat de către un alt stat membru către această țară terță atunci când o asemenea extrădare ar încălca principiul nereturnării, prevăzut la articolul 21 alineatul (1) din Directiva 2011/95 coroborat cu articolul 18 și cu articolul 19 alineatul (2) din cartă ( 2 ).

În această privință, Curtea subliniază pe de o parte că, atâta vreme cât persoana reclamată îndeplinește condițiile pentru a avea calitatea de refugiat, articolul 18 din cartă se opune extrădării sale către țara terță din care a fugit și în care riscă să fie persecutată. Pe de altă parte, atunci când persoana vizată de o cerere de extrădare invocă un risc serios de tratament inuman sau degradant în cazul extrădării, statul membru solicitat trebuie să verifice, înainte de a recurge la o eventuală extrădare, că aceasta din urmă nu va aduce atingere drepturilor prevăzute la articolul 19 alineatul (2) din cartă.

Or, pentru a aprecia riscul de încălcare a articolului 21 alineatul (1) din Directiva 2011/95, precum și a articolului 18 și a articolului 19 alineatul (2) din cartă, împrejurarea că un alt stat membru a acordat persoanei reclamate statutul de refugiat constituie un element deosebit de serios de care trebuie să țină seama autoritatea competentă a statului membru solicitat, astfel încât o decizie de acordare a statutului de refugiat trebuie, în măsura în care acest statut nu a fost revocat sau retras de statul membru care l‑a acordat, să determine această autoritate să refuze extrădarea, în temeiul acestor dispoziții. Astfel, sistemul european comun de azil se întemeiază pe principiul încrederii reciproce, potrivit căruia trebuie să se prezume, mai puțin în situații excepționale, că tratamentul aplicat solicitanților de protecție internațională în fiecare stat membru este conform cu cerințele dreptului Uniunii, ale Convenției de la Geneva ( 3 ), precum și ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 4 ).

În plus, dispozițiile Directivelor 2011/95 și 2013/32 ( 5 ) referitoare la revocarea și la retragerea statutului de refugiat și procedura pe care o prevăd ar fi eludate dacă statul membru solicitat ar putea extrăda un resortisant al unei țări terțe, căruia un alt stat membru i‑a recunoscut statutul de refugiat, către țara sa de origine. Astfel, o asemenea extrădare ar presupune, de facto, încetarea acestui statut și privarea persoanei interesate de beneficiul efectiv al protecției pe care i‑o oferă articolul 18 din cartă, de drepturile și de avantajele prevăzute, în ceea ce privește conținutul protecției internaționale, în capitolul VII din Directiva 2011/95, precum și de garanțiile enunțate la articolul 45 din Directiva 2013/32.

Prin urmare, în temeiul principiului cooperării loiale ( 6 ), autoritatea competentă în materie de extrădare a statului membru solicitat trebuie să inițieze, cât mai curând posibil, un schimb de informații cu autoritatea celuilalt stat membru care a acordat persoanei solicitate statutul de refugiat. În acest sens, îi revine sarcina de a informa această din urmă autoritate cu privire la cererea de extrădare referitoare la persoana respectivă, de a‑i transmite avizul său cu privire la această cerere și de a solicita din partea sa transmiterea, într‑un termen rezonabil, atât a informațiilor aflate în posesia sa care au condus la acordarea respectivului statut, cât și a deciziei sale cu privire la aspectul dacă este sau nu necesar să îi revoce sau să îi retragă statutul de refugiat persoanei menționate.

Pe de o parte, acest schimb de informații este destinat să permită autorității competente în materie de extrădare a statului membru solicitat să procedeze în deplină cunoștință de cauză la verificările care îi revin în temeiul articolului 18 și al articolului 19 alineatul (2) din cartă.

Pe de altă parte, schimbul de informații permite autorității competente a celuilalt stat membru să revoce sau să retragă, dacă este cazul, statutul de refugiat în temeiul articolului 14 din Directiva 2011/95, cu respectarea deplină a garanțiilor enunțate la articolul 45 din Directiva 2013/32.

Având în vedere cele ce precedă, Curtea arată că dreptul Uniunii nu s‑ar opune unei extrădări numai în ipoteza în care autoritatea competentă a statului membru care a acordat persoanei reclamate statutul de refugiat decide să revoce sau să retragă acest statut în temeiul articolului 14 din Directiva 2011/95 și în măsura în care autoritatea competentă în materie de extrădare a statului membru solicitat ajunge la concluzia că această persoană nu are sau nu mai are calitatea de refugiat și că nu există niciun risc serios ca, în cazul extrădării persoanei respective în statul terț solicitant, aceeași persoană să fie supusă în acest stat pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

În consecință, în temeiul articolului 21 alineatul (1) din Directiva 2011/95 coroborat cu articolul 18 și cu articolul 19 alineatul (2) din cartă, atunci când un resortisant al unei țări terțe care a obținut statutul de refugiat într‑un stat membru face obiectul, într‑un alt stat membru, pe teritoriul căruia are reședința, al unei cereri de extrădare provenite din statul său terț de origine, statul membru solicitat nu poate autoriza extrădarea fără să fi inițiat un schimb de informații cu autoritatea care a acordat acest statut persoanei reclamate și în lipsa revocării statutului menționat de către această autoritate.

( 1 ) Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

( 2 ) În timp ce articolul 18 din cartă consacră dreptul de azil, articolul 19 alineatul (2) din cartă prevede principiul nereturnării.

( 3 ) Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951.

( 4 ) Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

( 5 ) Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

( 6 ) Curtea precizează că acest principiu, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, potrivit căruia Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, își găsește o expresie concretă la articolul 36 din Directiva 2011/95, precum și la articolul 49 din Directiva 2013/32.