Concluziile avocatei generale doamna J. Kokott prezentate la 19 iunie 2025.###

Astfel cum a arătat Tribunalul în Hotărârea Google și Alphabet/Comisia (Google Android) ( 2 ), verbul „to google” se referă la acțiunea care constă în „utilizarea motorului de căutare al Google pentru a obține informații despre cineva sau despre ceva pe rețeaua globală de internet”. Astfel cum arată în mod întemeiat Tribunalul, există puține întreprinderi care dobândesc o asemenea notorietate încât numele lor să dea naștere unui verb. Acest fapt este în sine o dovadă a importanței pe care Google a dobândit‑o în viața cotidiană.

Omniprezența motorului de căutare Google în viața de zi cu zi a majorității populației mondiale, în special în contextul utilizării dispozitivelor mobile inteligente care funcționează cu sistemul său de operare (denumit în continuare „SO”) Android, se datorează din punct de vedere juridic (și) abuzului de poziție dominantă?

Aceasta este în esență problema care stă la baza prezentului recurs.

Această problemă se ridică în contextul factual al condițiilor care, printre altele, trebuiau îndeplinite de producătorii de dispozitive mobile inteligente pentru a obține licențe pentru cele mai importante aplicații ale Google, și anume Play Store, Google Search și Chrome.

În Decizia C(2018) 4761 final ( 3 ), confirmată în mare măsură de Tribunal, Comisia Europeană a considerat că aceste condiții cuprindeau mai multe încălcări ale interdicției abuzului de poziție dominantă prevăzute la articolul 102 TFUE.

Având în vedere aprecierile contestate ale Tribunalului, Curtea va fi chemată să se pronunțe printre altele asupra aspectului dacă dovedirea unui asemenea abuz impune o analiză contrafactuală a stării concurenței în lipsa comportamentului în litigiu, precum și o examinare a capacității acestui comportament de a produce un efect de excludere a întreprinderilor considerate la fel de eficiente ca întreprinderea dominantă.

Jurisprudența recentă a Curții, în special Hotărârea Servizio Elettrico Nazionale ș.a. ( 4 ), Hotărârea Unilever Italia Mkt. Operations ( 5 ), Hotărârea European Superleague Company ( 6 ), Hotărârea Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping) ( 7 ) și Hotărârea Comisia/Intel Corporation ( 8 ), oferă deja orientări importante pentru a răspunde la aceste întrebări.

Tribunalul a prezentat istoricul litigiului la punctele 2-72 din hotărârea atacată, care, în scopul prezentei proceduri de recurs, poate fi rezumat după cum urmează.

Google LLC este o societate cu sediul în Mountain View, California (Statele Unite), specializată în produse și servicii legate de internet și care își desfășoară activitatea printre altele în Spațiul Economic European (SEE). Google este o filială a Alphabet Inc. (denumite în continuare, împreună, „Google” sau „recurentele”).

Google obține cea mai mare parte a veniturilor sale din produsul său emblematic, motorul de căutare Google Search. Modelul comercial al Google se bazează pe interacțiunea dintre produse și servicii legate de internet, care sunt oferite utilizatorilor cel mai adesea în mod gratuit, pe de o parte, și servicii de publicitate online, din care aceasta obține marea majoritate a veniturilor sale, pe de altă parte. Aceste venituri sunt generate în principal de Google Search. Prin urmare, modelul comercial al Google se bazează în principal pe creșterea numărului de utilizatori ai serviciilor sale de căutare online pentru a putea vinde serviciile sale de publicitate online. În plus, atunci când utilizatorii interacționează cu produsele și serviciile sale, Google colectează date care îi permit să își îmbunătățească capacitatea de a prezenta răspunsuri relevante la căutări și anunțuri publicitare relevante.

Modelul comercial al Google a fost dezvoltat inițial în mediul calculatoarelor personale (PC), pentru care browserul era principalul punct de acces la internet. Cu toate acestea, ulterior, Google a dorit să țină seama de dezvoltarea internetului mobil și de schimbarea probabilă a comportamentului utilizatorilor pe care aceasta urma să o determine în ceea ce privește căutările generale efectuate online, având în vedere în special posibilitățile oferite de geolocalizare. În acest context, Google a elaborat o strategie pentru a se asigura că utilizatorii își efectuează căutările pe dispozitive mobile prin intermediul Google Search.

În acest context, în anul 2005 Google a achiziționat întreprinderea care a dezvoltat inițial SO Android pentru dispozitive mobile inteligente. Potrivit Comisiei Europene, în luna iulie 2018, aproximativ 80 % dintre dispozitivele mobile inteligente utilizate în Europa și în întreaga lume funcționau cu Android.

Atunci când Google dezvoltă o nouă versiune a Android, aceasta publică online cu titlu gratuit codul sursă sub licență de operare liberă („Android Open Source Project licence”, denumit în continuare „licența AOSP”). Acest lucru permite terților să descarce și să modifice codul respectiv pentru a crea versiuni modificate ale Android, cunoscute sub denumirea de „ramificații” (o ramificație fiind un software nou creat pornind de la codul sursă al unui software existent).

SO Android este inserat într‑un „ecosistem” care cuprinde alte elemente, precum ansamblul de servicii Google Mobile (GMS bundle sau Google Mobile Services, denumit în continuare „ansamblul GMS”), care include în special aplicația Play Store, aplicația Google Search și browserul Chrome.

Codul sursă Android disponibil în mod gratuit conține elementele de bază ale unui SO, dar nu și aplicațiile și serviciile Android pentru care Google deține drepturi de proprietate. Prin urmare, producătorii de echipamente originale (denumiți în continuare „OEM”) care doresc să obțină aplicații și servicii ale Google trebuie să încheie contracte cu Google. Asemenea contracte sunt încheiate de Google și cu operatorii de rețele mobile (denumiți în continuare „ORM”) care doresc să poată instala aplicațiile și serviciile brevetate ale Google pe dispozitivele vândute utilizatorilor finali.

Unele dintre aceste contracte fac obiectul prezentei cauze.

La 18 iulie 2018, Comisia a adoptat decizia în litigiu, prin care a aplicat o amendă Google LLC și, parțial, Alphabet Inc. pentru o încălcare a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE.

Mai întâi, Comisia a identificat patru tipuri de piețe relevante, și anume, în primul rând, piața mondială (excluzând China) a SO cu licențe pentru dispozitive mobile inteligente, în al doilea rând, piața mondială (excluzând China) a magazinelor de aplicații Android, în al treilea rând, diferitele piețe naționale din cadrul SEE ale serviciilor de căutare generală și, în al patrulea rând, piața mondială a browserelor de internet concepute pentru dispozitive mobile, care nu sunt specifice unui SO ( 9 ). Potrivit Comisiei, în cursul perioadei relevante, Google a deținut o poziție dominantă pe primele trei dintre aceste piețe ( 10 ). Aceste constatări nu mai sunt contestate în cadrul prezentei proceduri de recurs.

În decizia în litigiu, Comisia a constatat că Google a abuzat de poziția sa dominantă pe aceste piețe prin impunerea OEM și ORM a unor restricții contractuale anticoncurențiale (denumite în continuare „restricțiile în litigiu”). Comisia a identificat patru încălcări distincte care corespund cu trei serii de restricții contractuale.

Primele restricții au fost inserate în acordurile de distribuție a aplicațiilor pentru dispozitive mobile (denumite în continuare „ADAM”) și au constituit, potrivit Comisiei, două cazuri de vânzare legată (prima și a doua încălcare) ( 11 ): – pe de o parte, cerința ca OEM să preinstaleze aplicația Google Search pentru a putea obține o licență de operare pentru magazinul de aplicații Play Store (primul pachet); impunând acest lucru, Google a abuzat de poziția sa dominantă pe piața mondială (excluzând China) a magazinelor de aplicații Android, începând de la 1 ianuarie 2011 și până la data deciziei în litigiu; – pe de altă parte, cerința ca OEM să preinstaleze browserul Chrome pentru a putea obține o licență de operarea pentru Play Store și Google Search (al doilea pachet); impunând acest lucru, Google a abuzat de poziția sa dominantă pe piața mondială (excluzând China) a magazinelor de aplicații Android, începând de la 1 august 2012 și până la data deciziei în litigiu.

Astfel cum a explicat Tribunalul, aceste două pachete de produse sunt complementare. Astfel, pachetul Chrome‑Play Store și Google Search s‑a suprapus pachetului Google Search‑Play Store pentru a ține seama de evoluția ADAM, care nu a inclus inițial browserul Chrome printre aplicațiile incluse în ansamblul GMS. Potrivit Comisiei, obiectivul celor două pachete a fost acela de a permite Google să ajungă la utilizatori pentru ca aceștia să efectueze căutările generale prin intermediul Google Search, fie în calitate de aplicație de căutare generală, fie în calitate de motor de căutare pentru browserul Chrome ( 12 ).

În al doilea rând, pentru a obține o licență pentru Play Store și Google Search, producătorii OEM au trebuit să încheie un acord antifragmentare (denumit în continuare „AAF”), prin care s‑au obligat să nu vândă dispozitive care să funcționeze pe versiuni de Android care nu erau aprobate de Google (a treia încălcare). În consecință, încheierea unui ADAM era posibilă numai după încheierea unui AAF. Prin impunerea acestei cerințe, Google a abuzat de poziția sa dominantă pe piețele magazinelor de aplicații Android și ale serviciilor de căutare generală, începând de la 1 ianuarie 2011 până la data deciziei în litigiu ( 13 ).

În al treilea rând, acordurile de împărțire a veniturilor (denumite în continuare „AIV”) conțineau restricții în temeiul cărora Google a acordat OEM și ORM un procentaj din veniturile sale din publicitate, cu condiția ca acești producători sau operatori să accepte să nu preinstaleze un serviciu de căutare generală concurent pe niciunul dintre dispozitivele care fac parte dintr‑un portofoliu stabilit de comun acord (denumite în continuare „AIV bazate pe portofoliu”) (a patra încălcare). Prin impunerea acestei cerințe, Google a abuzat de poziția sa dominantă pe piețele naționale ale serviciilor de căutare generală, începând de la 1 ianuarie 2011 până la 31 martie 2014 ( 14 ). Ulterior, Google a încheiat AIV bazate pe dispozitive, în temeiul cărora plata unor cote de venit de către Google era supusă condiției ca OEM și ORM să nu preinstaleze niciun serviciu de căutare generală concurent pe un anumit dispozitiv pentru care erau plătite cote de venit. Aceste AIV bazate pe dispozitive nu au fost considerate ilegale de Comisie.

Potrivit Comisiei, restricțiile în litigiu aveau ca obiectiv protejarea și consolidarea poziției dominante a Google pe piețele naționale din cadrul SEE ale serviciilor de căutare generală și, în consecință, a veniturilor obținute de această întreprindere prin intermediul anunțurilor publicitare legate de aceste servicii de căutare. Obiectivul comun și interdependența restricțiilor în litigiu au determinat Comisia să le califice drept o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE.

Pentru a sancționa aceste practici considerate abuzive, Comisia a aplicat Google LLC o amendă de 4342865000 de euro, din care 1921666000 de euro în solidar cu Alphabet Inc. În plus, Comisia a solicitat Google să pună capăt comportamentului în litigiu în termen de 90 de zile de la notificarea deciziei în litigiu.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 9 octombrie 2018, Google a introdus o acțiune împotriva deciziei în litigiu. În fața Tribunalului, concluziile Google au fost susținute de Application Developers Alliance (denumită în continuare „ADA”), Computer & Communications Industry Association (denumită în continuare „CCIA”), Gigaset Communications GmbH (denumită în continuare „Gigaset”), HMD global Oy (denumită în continuare „HMD”) și Opera Norway AS, fostă Opera Software AS (denumită în continuare „Opera”).

Concluziile Comisiei au fost susținute de BDZV – Bundesverband Digitalpublisher und Zeitungsverleger eV (denumită în continuare „BDZV”), Bureau européen des unions de consommateurs (BEUC), FairSearch AISBL, Qwant, Seznam.cz, a.s. (denumită în continuare „Seznam”) și Verband Deutscher Zeitschriftenverleger eV (denumită în continuare „VDZ”).

Tribunalul a examinat cauza pe baza unei versiuni comune neconfidențiale a dosarului. În hotărârea atacată, anumite date confidențiale cunoscute de părțile principale au fost înlocuite cu intervalele utilizate în versiunea publică a deciziei în litigiu, disponibilă pe site‑ul internet al Comisiei ( 15 ).

În Hotărârea din 14 septembrie 2022, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care privea AIV bazate pe portofoliu, și anume al patrulea element al încălcării unice și continue.

În plus, Tribunalul a stabilit cuantumul amenzii aplicate Google LLC la 4125000000 de euro, pentru care Alphabet, Inc. este ținută în limita unui cuantum de 1520605895 de euro, în temeiul răspunderii sale comune și solidare.

Tribunalul a respins în rest acțiunea și a obligat toate părțile la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

Prin cererea introductivă din 30 noiembrie 2022, Google a formulat recurs împotriva hotărârii atacate.

La fel ca în fața Tribunalului, Google este susținută în recurs de ADA, CCIA, Gigaset, HMD și Opera.

Comisia este susținută în recurs, la fel ca în fața Tribunalului, de BDZV, BEUC, FairSearch, Qwant, Seznam și VDZ.

Prin Ordonanțele din 19 ianuarie ( 16 ) și din 18 aprilie 2023 ( 17 ), la cererea recurentelor, președintele Curții a dispus aplicarea față de interveniente a unui regim de confidențialitate deciziei în litigiu, precum și anumitor informații cuprinse în nota de subsol 98 din memoriul în răspuns al Comisiei. Elementele în cauză făcuseră deja obiectul unui tratament confidențial în privința acelorași părți în cadrul procedurii în primă instanță.

Google solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – anularea deciziei în litigiu; – în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului; – cu titlu încă mai subsidiar, anularea punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate și stabilirea cuantumului amenzii aplicate la articolul 2 din decizie la un cuantum semnificativ mai mic și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Google în legătură cu prezenta procedură și cu procedura în fața Tribunalului.

ADA, CCIA, Gigaset, HMD și Opera solicită Curții admiterea concluziilor formulate de Google și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Google la plata cheltuielilor de judecată.

BEUC, FairSearch și Seznam solicită de asemenea Curții respingerea recursului și obligarea Google la plata cheltuielilor de judecată.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte au fost ascultate în ședința din 28 ianuarie 2025.

În susținerea recursului, Google invocă șase motive, dintre care primele cinci privesc constatarea încălcării (A), în timp ce al șaselea critică modul în care Tribunalul și‑a exercitat competența de fond pentru a modifica amenda (B).

Astfel cum s‑a arătat la punctele 19-23 din prezentele concluzii, încălcarea unică și continuă constatată de Comisie în decizia în litigiu a cuprins patru încălcări distincte, care corespund unui număr de trei seturi de restricții contractuale: – condițiile de preinstalare cuprinse în ADAM, potrivit cărora o licență pentru Play Store putea fi obținută numai dacă Google Search era preinstalat (primul pachet) și o licență pentru Play Store și Google Search putea fi obținută numai dacă Chrome era preinstalat (al doilea pachet); – AAF, potrivit cărora o licență pentru Play Store și Google Search putea fi obținută numai dacă OEM nu vindeau dispozitive care funcționează cu versiuni ale Android neautorizate de Google; – și, în sfârșit, AIV bazate pe portofoliu, potrivit cărora putea fi obținut un procentaj din veniturile din publicitate ale Google dacă nu era preinstalat niciun serviciu de căutare generală concurent.

Constatarea potrivit căreia AIV bazate pe portofoliu restrângeau concurența a fost anulată de Tribunal prin hotărârea atacată, iar anularea acesteia nu este contestată de Comisie în cadrul prezentului recurs. Astfel, constatările Tribunalului în această privință sunt definitive.

Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a săvârșit erori de drept în aprecierea ADAM (1). Al treilea și al patrulea motiv de recurs privesc calificarea AAF (2). În sfârșit, prin intermediul celui de al cincilea motiv de recurs Google critică constatarea unei încălcări unice și continue (3).

Prin intermediul primului motiv de recurs, Google contestă aprecierea legăturii de cauzalitate dintre condițiile de preinstalare cuprinse în ADAM și pretinsele efecte de excludere ale acestora (a). În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, aceasta susține că Tribunalul a confirmat în mod eronat decizia în litigiu, deși Comisia nu a stabilit capacitatea ADAM de a produce un efect de excludere în privința unor întreprinderi considerate la fel de eficiente precum Google însăși (b).

Potrivit primului motiv de recurs invocat de Google, Tribunalul a săvârșit o eroare în aprecierea legăturii de cauzalitate dintre condițiile de preinstalare cuprinse în ADAM și capacitatea acestora de a exclude concurența.

În cadrul acestui motiv, Google invocă patru argumente, dintre care al doilea se suprapune în mare măsură cu argumentația prezentată de Google în cadrul celui de al doilea motiv de recurs. Prin urmare, vom aborda acest al doilea argument la punctul 99 și următoarele din prezentele concluzii în contextul celui de al doilea motiv de recurs.

În cadrul celorlalte trei argumente invocate în cadrul primului său motiv de recurs, Google susține, în primul rând, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a luat în considerare AIV ca element contextual (1). În al doilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a susținut că nu este necesar să se facă distincția între efectele setării implicite și efectele preinstalării (2). În sfârșit, acesta nu a luat în considerare concurența (sau absența acesteia) care ar fi existat în lipsa condițiilor de preinstalare cuprinse în ADAM (3).

Potrivit Comisiei, primul motiv de recurs este inoperant, întrucât se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia o analiză contrafactuală este singura modalitate de a stabili dacă un comportament este susceptibil să restrângă concurența. Cu toate acestea, o astfel de teză nu își găsește nicio susținere în jurisprudența Curții. O analiză contrafactuală este doar o modalitate, dar nu singura, de a stabili dacă un comportament este de natură să restrângă concurența.

Desigur, potrivit jurisprudenței, efectele reale sau potențiale ale practicilor examinate pot fi stabilite de Comisie prin referire la un ansamblu de elemente de probă, fără ca aceasta să fie obligată să recurgă în mod sistematic la un instrument unic pentru a dovedi existența unei astfel de legături de cauzalitate ( 18 ).

Cu toate acestea, argumentele invocate de Google în cadrul primului său motiv de recurs privesc nu numai aprecierea necesității ca Tribunalul să efectueze o analiză contrafactuală, ci și anumite aspecte luate în considerare de această instanță în aprecierea caracterului abuziv al ADAM. Rezultă că aceste argumente sunt susceptibile să repună în discuție aprecierile Tribunalului care stau la baza dispozitivului hotărârii atacate și să conducă, sub rezerva temeiniciei lor, la anularea hotărârii respective ( 19 ).

Prin urmare, afirmația Comisiei privind caracterul inoperant trebuie respinsă.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a luat în considerare, pentru aprecierea efectelor ADAM, efectele AIV bazate pe dispozitive, care nu au fost contestate de Comisie, precum și efectele AIV bazate pe portofoliu, al căror caracter abuziv, potrivit Tribunalului, nu a fost stabilit. Procedând astfel, Tribunalul nu ar fi dovedit că pretinsele efecte de excludere au fost cauzate de condițiile de preinstalare cuprinse în ADAM.

Această argumentație ridică în esență problema dacă o practică ce a fost considerată abuzivă de Comisie, dar nu și de Tribunal, poate fi totuși luată în considerare ca element contextual în cadrul analizei efectelor celorlalte elemente componente ale unei încălcări unice și continue, care au fost considerate abuzive.

Astfel cum s‑a arătat la punctele 23 și 42 din prezentele concluzii, încălcarea unică și continuă a Google a inclus, potrivit Comisiei, AIV bazate pe portofoliu. Acordurile respective ofereau OEM și ORM un procentaj din veniturile din publicitate ale Google, cu condiția ca respectivii producători sau operatori să fi acceptat să nu preinstaleze un serviciu de căutare generală concurent pe niciunul dintre dispozitivele incluse într‑un portofoliu stabilit de comun acord. În consecință, în cazul în care OEM și ORM în cauză preinstalau un serviciu de căutare generală concurent pe orice dispozitiv din cadrul unui portofoliu predefinit și stabilit de comun acord, aceștia trebuiau să renunțe la împărțirea veniturilor cu privire la întregul portofoliu ( 20 ).

Potrivit deciziei în litigiu, aceste AIV bazate pe portofoliu prevedeau plăți de exclusivitate, al căror obiectiv era de a garanta că Google deține exclusivitatea preinstalării aplicațiilor de servicii de căutare generală pe dispozitivele mobile ( 21 ). Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a efectuat în special o analiză a capacității practicii în litigiu de a exclude concurenți la fel de eficienți, un așa‑numit test al concurentului la fel de eficient (as-efficient competitor test, denumit în continuare „testul AEC”) ( 22 ).

Cu toate acestea, Tribunalul a ajuns la concluzia că constatarea caracterului abuziv al AIV bazate pe portofoliu nu a fost dovedită corespunzător cerințelor legale ca urmare a erorilor săvârșite de Comisie în aprecierea extinderii lor pe piață și în punerea în aplicare a testului AEC ( 23 ). Așa cum s‑a arătat deja la punctele 29 și 43 din prezentele concluzii, Tribunalul a anulat astfel decizia în litigiu în ceea ce privește caracterul abuziv al AIV bazate pe portofoliu. Comisia nu a contestat această apreciere în cadrul prezentului recurs. Prin urmare, concluzia potrivit căreia aceasta nu a stabilit caracterul abuziv al AIV bazate pe portofoliu este obligatorie din punct de vedere juridic.

Începând cu anul 2013, Google a înlocuit treptat AIV bazate pe portofoliu cu AIV bazate pe dispozitive. În conformitate cu un AIV bazat pe dispozitive, participarea unui OEM și a unui ORM la veniturile Google depindea de numărul de dispozitive vândute care respectau obligația de a nu preinstala servicii concurente de căutare generală. Astfel, AIV bazate pe dispozitive permiteau unui OEM sau unui ORM să ofere, pentru același tip de dispozitiv, anumite dispozitive care promovau exclusiv serviciul de căutare generală al Google și altele care ofereau de asemenea servicii concurente de căutare generală. Comisia nu a considerat că aceste AIV bazate pe dispozitive sunt abuzive ( 24 ).

Deși, potrivit constatărilor Comisiei și ale Tribunalului, nici AIV bazate pe dispozitive, nici AIV bazate pe portofoliu nu erau abuzive atunci când erau analizate în mod izolat, Tribunalul le‑a luat totuși în considerare la evaluarea acordurilor ADAM ( 25 ). Potrivit Tribunalului, acest lucru era justificat întrucât decizia în litigiu a luat în considerare în mod întemeiat AIV bazate pe dispozitive și pe portofoliu ca elemente ale contextului factual în vederea aprecierii efectelor de excludere cauzate de celelalte aspecte ale încălcării unice și continue și, prin urmare, și de ADAM. Tribunalul a arătat în special că, indiferent de calificarea AIV în temeiul dreptului concurenței, efectele combinate ale practicilor puse în aplicare de Google i‑au permis să beneficieze, în ceea ce privește Google Search, de o preinstalare exclusivă care a acoperit, cel puțin până în anul 2016, mai mult de jumătate din dispozitivele comercializate în SEE care funcționează cu un sistem de operare derivat din Android ( 26 ).

Înainte de a examina temeinicia acestei abordări, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, constatarea că o practică constituie folosirea abuzivă a unei poziții dominante în sensul articolului 102 TFUE trebuie apreciată întotdeauna luând în considerare toate împrejurările de fapt relevante ale cauzei ( 27 ). În schimb, o autoritate de concurență nu se poate baza pe efectele pe care le‑ar fi putut produce o practică dacă s‑ar fi realizat în anumite împrejurări speciale – care nu erau cele care prevalau pe piață la momentul punerii sale în aplicare ( 28 ).

În acest context, luarea în considerare a unei împrejurări de fapt nu depinde, astfel cum a precizat Curtea, de exemplu, în Hotărârea AstraZeneca/Comisia, de aspectul dacă împrejurarea respectivă constituie un comportament care, în sine, este calificat drept abuziv ( 29 ). În mod similar, Curtea a precizat în Hotărârea Sony Optiarc și Sony Optiarc America/Comisia că, atunci când un ansamblu de comportamente este calificat drept încălcare unică și continuă, nu se poate deduce de aici că fiecare dintre aceste comportamente trebuie, în sine și privit izolat, să fie în mod necesar calificat drept încălcare distinctă ( 30 ). În Hotărârea Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), Curtea a constatat că două practici care, analizate individual și în mod izolat, erau legale, trebuiau considerate abuzive întrucât, cumulate, se abăteau de la concurența bazată pe merite și aveau efecte anticoncurențiale (potențiale) ( 31 ).

În prezenta cauză, Tribunalul a ajuns la concluzia că efectele combinate ale ADAM și AIV trebuiau luate în considerare ca urmare a caracterului complementar al diferitelor practici ale Google. Obligația contractuală legată de AIV de a nu instala o altă aplicație decât Google Search pentru căutările generale a avut drept consecință faptul că posibilitatea teoretică de a preinstala un serviciu concurent al aplicațiilor Google, deși permisă în principiu de ADAM, a fost efectiv exclusă, în perioada 2011-2016, pentru cel puțin jumătate dintre dispozitivele Google Android vândute în SEE. Cu alte cuvinte, AIV au garantat Google că numai propriul său serviciu de căutare era instalat pe dispozitivele în cauză, ceea ce trebuie luat în considerare la evaluarea efectelor anticoncurențiale ale ADAM (în special la stabilirea aspectului dacă serviciile de căutare concurente puteau compensa avantajul conferit Google prin preinstalare alături de propriul serviciu) ( 32 ).

În acest context, AIV nu au fost decât unul dintre elementele luate în considerare de Tribunal pentru a aprecia dacă serviciile de căutare concurente puteau compensa avantajul conferit Google de ADAM ( 33 ). Prin urmare și contrar celor susținute de Google, nu se poate reproșa Tribunalului că nu a considerat că AIV nu acopereau toate dispozitivele vizate de ADAM atunci când le‑a luat în considerare pentru evaluarea ADAM.

Cu toate acestea, Google și Gigaset susțin că efectele anticoncurențiale ale ADAM nu sunt stabilite, întrucât, într‑un scenariu contrafactual în lipsa acestor acorduri, AIV ar fi avut aceleași efecte de excludere în detrimentul serviciilor de căutare concurente.

Cu toate acestea, pur și simplu nu este posibil să se ignore ADAM și să se analizeze efectele AIV în mod izolat. Acest lucru se datorează faptului că OEM în cauză au preinstalat serviciul de căutare Google Search, care făcea obiectul AIV, pe un număr mare ( 34 ) de dispozitive datorită ADAM pentru a obține accesul la Play Store, care era indispensabil pentru aceștia și pentru care Google deținea o poziție dominantă.

Ca urmare a acestei interacțiuni dintre ADAM și AIV, ceilalți furnizori de servicii de căutare generală nu au pornit de pe aceeași poziție ca Google în ceea ce privește încheierea unui AIV. Acest lucru se datorează faptului că serviciul de căutare Google Search al Google era deja preinstalat încă de la început pe un număr mare de dispozitive mobile inteligente, în timp ce ceilalți furnizori trebuiau mai întâi să depună eforturi pentru a obține preinstalarea serviciului lor alături de cel al Google. În schimb, din cauza ADAM, niciun alt furnizor de servicii de căutare nu putea obține exclusivitate pe dispozitivele în cauză.

Contrar celor susținute de Google și de Gigaset în ședință, constatările Curții din Hotărârea Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping) cu privire la efectele combinate ale unor astfel de practici interconectate sunt de asemenea relevante în speță, în pofida diferențelor dintre cele două cauze. Desigur, în cauza respectivă, Comisia nu a contestat cele două practici în discuție în mod izolat, ci numai combinația de practici, în timp ce, în speță, a constatat caracterul abuziv atât al ADAM, cât și al AIV bazate pe portofoliu. Totuși, aceasta nu înseamnă că efectele celor două practici trebuie analizate în mod izolat în prezenta cauză, deși, în fapt, ele au apărut împreună.

Împărțirea artificială a două practici atât de interconectate pentru analizarea efectelor lor nu ar fi realistă și nici nu ar lua în considerare efectele combinate ale ambelor părți ( 35 ). Astfel cum a subliniat Tribunalul, trebuie făcută o distincție în această privință între ipotezele teoretice privind concurența și realitatea practică ( 36 ). Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, astfel cum a explicat Comisia în ședință, pe piețe precum cele în discuție în speță, caracterizate prin efecte de rețea dinamice, poate fi practic imposibil să se analizeze modul în care fiecare element contextual în sine și privit izolat a contribuit în mod concret la efectele de excludere.

Rezultă că Tribunalul a considerat fără a săvârși o eroare de drept că, independent de propria lor calificare drept abuzive sau neabuzive, AIV puteau fi luate în considerare în analiza efectelor ADAM. Prin urmare, primul aspect al primului motiv de recurs trebuie respins.

În cadrul celei de a treia părți a primului său motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a considerat în mod greșit că probele referitoare la setarea implicită erau relevante pentru analiza condițiilor de preinstalare cuprinse în ADAM. Cu toate acestea, numai acestea din urmă (iar nu ADAM în ansamblu, inclusiv normele privind setarea implicită ( 37 )) au fost considerate abuzive în decizia în cauză. Procedând astfel, Tribunalul ar fi validat analiza ADAM efectuată de Comisie fără a‑i solicita acesteia să dovedească legătura de cauzalitate dintre condițiile de preinstalare și pretinsele efecte de excludere ale acestora.

Setarea implicită se referă la setarea unui serviciu ca implicită în cadrul unei anumite aplicații. Preinstalarea înseamnă că aplicațiile sunt preîncărcate pe dispozitive în etapa de configurare, înainte ca acestea să fie comercializate ( 38 ).

La punctele 320-418 din hotărârea atacată, Tribunalul a analizat argumentele invocate de Google cu privire la distincția dintre preinstalare și setare implicită. La aceste puncte, Tribunalul a analizat critica formulată de Google potrivit căreia Comisia nu a stabilit în decizia în litigiu că condițiile de preinstalare generau o „tendință de statu‑quo”. Astfel cum s‑a arătat, de exemplu, la punctele 321 și 331 din hotărârea atacată, acest termen înseamnă că utilizatorii tind să utilizeze ceea ce este deja preinstalat pe dispozitivul lor și le este oferit.

În acest context, Tribunalul a constatat, în primul rând, la punctele 327-335 din hotărârea atacată, că distincția sugerată de Google între setarea implicită și preinstalare era lipsită de relevanță practică. Nu era ușor de făcut o astfel de distincție, întrucât atât Google, cât și alți actori au utilizat termenul „implicit” în sens larg, tratând în mod nediferențiat noțiunile de setare implicită și preinstalare. În plus, nu s‑a contestat faptul că preinstalarea unei aplicații conferă în sine un avantaj față de aplicațiile concurente. În sfârșit, condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM cuprindeau de asemenea dispoziții privind poziționarea privilegiată sau setarea implicită.

În acest context, Tribunalul a considerat că elementele de probă criticate de Google puteau fi invocate pentru a stabili existența unei tendințe generale de permanentizare a situației, indiferent dacă acestea se referă în mod efectiv la setarea implicită, la preinstalare sau la poziționarea privilegiată. În consecință, nu era necesar de la bun început, pentru a stabili existența unei „tendințe de statu‑quo”, să se facă distincția exactă, astfel cum urmărea Google, între efectele setării implicite și efectele preinstalării.

Pornind de la această premisă, Tribunalul a apreciat, la punctele 340-394 din hotărârea atacată, elementele de probă invocate în decizia în litigiu provenite chiar de la Google, HP, Nokia, Amazon și Mozilla, o analiză a Yandex, precum și acordul de preinstalare încheiat între Microsoft și Verizon; la punctele 395-408, anumite comparații efectuate în decizia în litigiu pe baza unui studiu FairSearch, datele furnizate de Microsoft și de NetMarketShare, precum și comparația între veniturile obținute de Google de pe dispozitivele Android și iOS; iar, la punctele 409-418, anumite elemente referitoare la Chrome prin trimitere la comparația între veniturile Google generate prin intermediul Safari și prin intermediul Chrome, precum și la un sondaj realizat de Opera.

La punctul 418 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că diferitele argumente invocate de Google pentru a nega avantajul conferit de preinstalarea aplicațiilor Google Search și Chrome pe dispozitivele Google Android nu pot repune în discuție concluziile deduse de Comisie din diferitele puncte expuse în decizia în litigiu în această privință.

În critica adusă acestor constatări, Google susține, în recursul formulat, că Tribunalul a depășit cadrul constatărilor din decizia în litigiu atunci când a considerat, la punctul 349 din hotărârea atacată, că argumentele examinate în decizia în litigiu erau valabile în contextul ambilor termeni în discuție. Cu toate acestea, potrivit Google, motivele invocate de Tribunal pentru care nu este necesar să se facă o distincție precisă între cei doi termeni, astfel cum sunt prezentate la punctele 329-334 din hotărârea atacată (rezumate la punctele 73 și 74 din prezentele concluzii), nu sunt convingătoare. În acest context, aprecierea Tribunalului descrisă la punctul 75 din prezentele concluzii este eronată.

Argumentul invocat de Google este în parte inadmisibil, întrucât urmărește să obțină o nouă apreciere a faptelor de către Curte (i). Mai mult, acest argument nu poate fi admis, întrucât este contrar principiilor enunțate mai sus, potrivit cărora efectele anticoncurențiale ale unei practici trebuie apreciate în contextul său (ii).

Astfel, pe de o parte, argumentația Google este inadmisibilă în măsura în care urmărește, în realitate, să obțină o nouă apreciere a elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului. Or, Tribunalul are competența exclusivă de a aprecia elementele de probă ( 39 ), cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața sa. O asemenea denaturare trebuie să fie demonstrată de recurent și trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor ( 40 ).

Cu toate acestea, în critica sa rezumată la punctul 77 din prezentele concluzii, Google nu susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă care au făcut obiectul aprecierii sale și nici nu reiese în mod evident din dosar o astfel de denaturare. Dimpotrivă, aspectul dacă faptele și elementele de probă privind setarea implicită sunt de asemenea relevante pentru preinstalare și modul în care diferiții actori au utilizat în mod nediferențiat acești termeni sunt aspecte care țin de o apreciere a faptelor și a probelor. O astfel de apreciere este diferită de controlul unei denaturări care vizează examinarea aspectului dacă Tribunalul a interpretat eronat elementele de probă într‑un mod vădit contrar formulării lor ( 41 ). În această privință, Google nu a indicat nici vreo încălcare a normelor privind sarcina probei și administrarea probelor care ar fi de competența Curții în cadrul unui recurs.

Pe de altă parte, argumentele Google privesc aspectul dacă Comisia avea obligația de a examina condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM, privite în mod izolat în raport cu contextul lor, în special obligațiile privind setarea implicită și poziționarea privilegiată. Acest aspect privește calificarea juridică de către Tribunal a faptelor respective și consecințele juridice care au fost stabilite pe baza lor, în privința cărora Curtea este competentă în faza de recurs ( 42 ).

Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat deja la punctele 60, 61, 67 și 68 din prezentele concluzii în contextul primului aspect al acestui motiv de recurs, este eronată premisa Google, potrivit căreia, pentru a stabili efectele anticoncurențiale ale unei practici, aceasta trebuie analizată separat de contextul său. Astfel cum s‑a explicat la punctele menționate, calificarea unei practici drept abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE trebuie să fie întotdeauna apreciată ținând seama de toate împrejurările relevante ale cauzei. În acest mod, luarea în considerare a unei împrejurări de fapt nu depinde de aspectul dacă aceasta își are originea într‑o practică ce, în sine, este calificată drept abuzivă. Aceasta este situația în special atunci când diferite practici – fie ele abuzive sau licite, după caz – sunt atât de strâns interconectate, încât efectele lor se manifestă în mod cumulativ și nu pot fi analizate în mod izolat unele de altele.

Având în vedere cele de mai sus, precum și aprecierea autonomă a probelor de către Tribunal, care nu a fost repusă în discuție în mod valabil de Google, Tribunalul a procedat corect atunci când nu a solicitat Comisiei să facă o distincție precisă între preinstalare și setare implicită în cadrul aprecierii elementelor de probă pentru a analiza dacă condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM au creat o „tendință de statu‑quo”.

Rezultă că al treilea aspect al primului motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului motiv de recurs, Google critică faptul că Tribunalul nu a solicitat Comisiei să efectueze o analiză contrafactuală pentru a aprecia dacă un model de licență „open source” precum licența Android, a cărui componentă proconcurențială a fost recunoscută de aceasta, ar fi fost posibil fără normele contestate din ADAM.

Google susține că, atât pe parcursul anchetei administrative, cât și în fața Tribunalului, a explicat că condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM reprezentau contraprestația fără caracter monetar pe care o primea de la OEM în schimbul furnizării gratuite a SO Android, a Play Store, a pachetului GMS și a altor servicii conexe. Acest schimb fără caracter monetar a generat mai multe oportunități de distribuție pentru concurenți și a favorizat un nivel de concurență superior oricărui alt acord realist de licență.

Google critică faptul că Comisia a interzis acest schimb fără caracter monetar, facilitat de condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM, fără a examina dacă vreo alternativă realistă ar fi oferit concurenților oportunități de distribuție egale sau superioare.

Potrivit Google, prin adoptarea acestei abordări, Tribunalul a apreciat în mod eronat aspectul dacă condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM au avut efecte anticoncurențiale. Astfel, în scopul unei asemenea aprecieri, ar fi fost necesară o analiză a modului în care concurența s‑ar fi desfășurat în lipsa comportamentului în litigiu. În speță, aceasta ar fi însemnat să se examineze dacă un sistem de licență deschisă și gratuită, cu toate avantajele sale, ar fi fost realist fără schimbul fără caracter monetar vizat de condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM.

La punctele 590-594 din hotărârea atacată, contestate de Google în acest context, Tribunalul a examinat critica acesteia din urmă potrivit căreia Comisia nu a ținut seama de toate împrejurările relevante pentru aprecierea efectelor invocate ale comportamentului în discuție.

În schimb, Google nu contestă punctele 599-619 din hotărârea atacată, care se referă la argumentele sale referitoare la justificarea obiectivă a ADAM.

La punctele 590–594 din hotărârea atacată, Tribunalul a explicat că Comisia a analizat în decizia în litigiu argumentele formulate de Google, dar le‑a respins, întrucât comportamentul considerat abuziv nu viza nici dezvoltarea și întreținerea platformei Android, nici caracterul deschis și gratuit al acestei platforme. În schimb, era vizat un singur aspect al ADAM ale cărui efecte restrângeau concurența, și anume condițiile anterioare instalării. Aceste condiții au conferit un avantaj concurențial Google ca urmare a „tendinței de statu‑quo” create de acestea, care nu putea fi compensat de concurenți și care restrângea concurența bazată pe merite în detrimentul consumatorilor.

Contrar celor susținute de Google în cadrul recursului, Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când, în lumina acestor constatări, nu a solicitat Comisiei să examineze, în cadrul unei analize contrafactuale, modul în care concurența s‑ar fi putut desfășura pe piețele relevante în lipsa condițiilor în cauză.

Este adevărat că Comisia trebuie să stabilească legătura de cauzalitate dintre comportamentul abuziv în litigiu și efectele sale anticoncurențiale. Totuși, în acest context, Comisiei îi este permis să se întemeieze pe un ansamblu de elemente de probă. Ea nu este obligată să recurgă în mod sistematic la un instrument unic pentru a dovedi existența unei astfel de legături de cauzalitate ( 43 ). Aceasta este situația în special atunci când o asemenea analiză nu este necesară în împrejurările speței pentru a stabili efectele (în special potențiale) ale comportamentului în cauză.

Pentru a stabili folosirea abuzivă a unei poziții dominante, este suficient să se dovedească capacitatea comportamentului în discuție de a produce efecte de excludere. Nu este însă necesar ca efectele sale concrete să fie dovedite. Prin urmare, împrejurarea că, spre deosebire de concurenții săi, numai întreprinderea dominantă a fost în măsură să influențeze în mod discriminatoriu comportamentul clienților sau al utilizatorilor în detrimentul concurenților respectivi poate fi suficientă pentru a stabili că comportamentul în cauză era de natură să aducă atingere unei concurențe efective și nedenaturate ( 44 ).

Astfel cum s‑a arătat la punctul 91 din prezentele concluzii, Tribunalul a constatat că condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM confereau Google un avantaj concurențial ocazionat de „tendința de statu‑quo” care decurgea din condițiile menționate și care nu putea fi compensat de concurenți.

Sub rezerva examinării celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, precum și a celui de al doilea motiv de recurs la punctul 99 și următoarele din prezentele concluzii, Tribunalul a stabilit astfel că decizia utilizatorilor de a utiliza Google Search și Chrome în detrimentul aplicațiilor concurente a fost influențată în mod discriminatoriu de „tendința de statu‑quo” pe care concurenții nu au putut să o compenseze. În aceste împrejurări, a fost corect să nu se impună efectuarea unei analize contrafactuale suplimentare.

În plus, contrar celor susținute de Google, nu se poate solicita Comisiei să reflecteze, în cadrul unei astfel de analize, asupra modului în care întreprinderea dominantă ar fi putut să se comporte dacă nu ar fi adoptat comportamentul abuziv în litigiu. Scenariul contrafactual, deși este ipotetic, trebuie totuși să fie realist și credibil ( 45 ). Pe de o parte, într‑un caz precum cel din speță, funcționarea piețelor relevante se caracterizează prin variabile precum inovarea, accesul la date, aspectele multilaterale, comportamentul utilizatorilor sau efectele de rețea ( 46 ). Pe de altă parte, această funcționare și în special comportamentul utilizatorilor au fost deja puternic influențate de strategiile Google. Prin urmare, nu pare să fie posibilă formularea unor prognoze realiste sau plauzibile cu privire la opțiunile pe care Google le‑ar fi putut adopta în locul acordurilor ADAM sau la modul în care aceste opțiuni ar fi influențat piețele relevante.

Rezultă că al patrulea aspect al primului motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a confirmat aprecierea Comisiei potrivit căreia constatarea că utilizatorii nu descărcau în mod frecvent aplicații de căutare și de navigare concurente era suficientă pentru a stabili efectele anticoncurențiale ale condițiilor de preinstalare prevăzute de ADAM. Cu toate acestea, atât Comisia, cât și Tribunalul au recunoscut că nu au existat constrângeri de ordin tehnic sau financiar care să împiedice utilizatorii să descarce servicii concurente. Astfel, Comisia și Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă decizia utilizatorilor de a nu descărca mai frecvent aplicații concurente s‑a datorat preferinței pentru aplicațiile Google și calității superioare a acestor aplicații, iar nu „tendinței de statu‑quo” pretins create de preinstalare.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a confirmat în mod eronat decizia în litigiu, deși prin aceasta nu se stabilise capacitatea ADAM de a elimina concurenți la fel de eficienți.

Întrucât argumentele invocate de Google în cadrul acestor două aspecte ale recursului se suprapun parțial, le vom examina împreună.

În primul rând, trebuie să se examineze dacă, având în vedere împrejurările prezentei cauze, Tribunalul trebuia să solicite Comisiei să demonstreze nu numai capacitatea acordurilor ADAM de a restrânge concurența, ci și capacitatea lor specifică de a elimina concurenții la fel de eficienți precum Google. În acest context, vom examina mai întâi argumentul invocat de Google prin care se reproșează Tribunalului că nu a examinat dacă decizia utilizatorilor de a nu descărca mai frecvent aplicații de căutare și de navigare concurente s‑a datorat preferințelor utilizatorilor, iar nu condițiilor de preinstalare prevăzute de ADAM (1). Vom examina în continuare argumentele specifice invocate de Google în cadrul celui de al doilea motiv de recurs privind vânzarea legată a aplicației Google Search cu Play Store (2), precum și vânzarea legată a Chrome cu Play Store și Google Search (3).

Potrivit Comisiei, argumentele invocate de Google nu pot fi admise, întrucât se bazează pe premisa potrivit căreia stabilirea unei restrângeri a concurenței ar necesita în toate cazurile o analiză a eficacității concurenților (ipotetici sau reali). În cazuri de vânzare legată precum cele în discuție în speță, care nu țin de concurența bazată pe merite, nu este necesar să se aprecieze dacă acestea sunt capabile să producă efecte de excludere în privința concurenților la fel de eficienți, ci numai dacă sunt capabile să restrângă concurența.

Este cert că articolul 102 TFUE nu urmărește să protejeze concurenții mai puțin eficienți ( 47 ). Aceasta înseamnă, a contrario, că, într‑un caz precum cel din speță, stabilirea abuzului de poziție dominantă necesită întotdeauna să se examineze dacă practica în litigiu este susceptibilă să producă efecte de excludere în privința unor concurenți la fel de eficienți? Și, în cazul unui răspuns afirmativ, cum trebuie efectuată o astfel de examinare?

Pentru a găsi un răspuns la aceste întrebări, este util, mai întâi, să amintim punctul de plecare al jurisprudenței referitoare la vânzarea legată (i). În al doilea rând, este necesar să se recapituleze răspunsurile Tribunalului la critica Google potrivit căreia Comisia nu a stabilit că condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM au restrâns concurența (ii). În sfârșit, în acest context, trebuie analizată critica formulată de Google cu privire la procedura urmată de Tribunal (iii).

Punctul de plecare al jurisprudenței referitoare la practicile de vânzare legată adoptate de o întreprindere dominantă constă în faptul că acestea sunt, în principiu, calificate drept abuzive ( 48 ). O practică ce constă în condiționarea achiziționării unui produs care leagă – provenit de pe o piață dominată – de achiziționarea unui produs legat, provenit de pe o piață vecină sau situată în amonte ori în aval, se situează, astfel, în afara sferei concurenței bazate pe merite. Acest lucru se datorează faptului că, în general, clienții nu aleg produsul legat datorită valorii sale intrinseci sau liberei alegeri, ci îl cumpără doar pentru a obține produsul care leagă, care este important pentru ei. Astfel, din punctul de vedere al acestor clienți, ținând seama de poziția dominantă a furnizorului, precum și de concurența deja slăbită pe piața relevantă, adesea nu există produse alternative acceptabile. Aceasta sugerează că un astfel de comportament al unei întreprinderi care deține o poziție dominantă pe piața produsului care leagă denaturează concurența pe piața produsului legat. Oricât de eficienți ar fi concurenții (actuali sau potențiali) ai întreprinderii dominante pe piața respectivă, aceștia pot cu greu să compenseze efectul de levier rezultat din legarea produsului care leagă, provenit de pe cealaltă piață. În consecință, într‑un asemenea caz, se poate prezuma existența unor efecte cel puțin potențial anticoncurențiale ale comportamentului în cauză ( 49 ).

Cu toate acestea, în Hotărârea Microsoft/Comisia (care este definitivă), Tribunalul a statuat, într‑o cauză similară prezentei cauze, că în mod întemeiat Comisia, având în vedere împrejurările specifice ale cauzei respective, nu s‑a limitat să stabilească faptul că respectivul comportament constituia un caz de vânzare legată, ci a examinat în continuare dacă acesta fusese susceptibil să restrângă concurența. Astfel, deși Microsoft a condiționat achiziționarea SO Windows de achiziționarea simultană a aplicației integrate Media Player, utilizatorii au putut, teoretic, să obțină playere multimedia terțe prin descărcarea ulterioară. Cu toate acestea, Tribunalul a confirmat concluzia Comisiei potrivit căreia, în special din cauza inerției utilizatorilor, aceasta a rămas o posibilitate în mare măsură teoretică, iar playerele multimedia concurente, indiferent de calitatea lor, nu puteau compensa avantajul concurențial obținut de Microsoft datorită preinstalării ( 50 ).

Aceasta este abordarea urmată de Comisie în speță.

Așa cum a arătat Tribunalul la punctul 292 din hotărârea atacată, în speță, nu exista un dezacord între părți cu privire la posibilitatea ca utilizatorii să obțină, în temeiul acordurilor ADAM, aplicații de căutare generală și de navigare concurente cu cele care făceau obiectul vânzării legate. Astfel, toate părțile au recunoscut existența teoretică a acestei posibilități, care nu era interzisă de prevederile ADAM. Dezacordul se referea, în schimb, la motivele care puteau încuraja utilizatorii să facă acest lucru.

În aceste condiții, Tribunalul a statuat, la punctul 295 din hotărârea atacată, că Comisia a susținut în mod întemeiat că era necesară examinarea efectelor practicilor de vânzare legată în cauză, înainte de a se putea concluziona că acestea sunt dăunătoare concurenței.

Astfel cum a rezumat Tribunalul la punctele 304-312 din hotărârea atacată, Comisia a ajuns la concluzia că aplicațiile de căutare și de navigare concurente nu puteau compensa avantajul conferit Google prin vânzarea legată a Google Search și a Play Store, precum și a Chrome, Play Store și Google Search.

La punctele 317-596 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins, în cadrul aprecierii celui de al doilea motiv, argumentul Google potrivit căruia Comisia nu ar fi demonstrat că condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM au restrâns concurența. În acest mod, Tribunalul a examinat critica formulată de Google cu privire la cinci aspecte, și anume crearea unei „tendințe de statu‑quo” prin preinstalare (punctele 320-418), posibilitatea ca OEM să preinstaleze și să seteze în mod implicit servicii de căutare generală concurente (punctele 419-538), celelalte mijloace ale concurenților de a ajunge la utilizatori (punctele 539-567), legătura de cauzalitate dintre cotele de utilizare ale Google și preinstalare (punctele 568-584) și, în sfârșit, examinarea întregului context (punctele 585-596).

În acest context, Tribunalul a abordat în mai multe rânduri argumentele privind pretinsa calitate superioară a serviciilor Google ca justificare pentru comportamentul utilizatorilor și cotele de piață ale Google. În lumina acestor considerații ale Tribunalului, este clar motivul pentru care, în opinia sa, nu a fost necesară nicio examinare suplimentară a efectelor ADAM, în special în ceea ce privește eventualele efecte de excludere asupra concurenților Google care sunt la fel de eficienți ca Google. Pentru o examinare mai aprofundată, este util să se sintetizeze pe scurt constatările relevante din hotărârea atacată.

La punctul 331 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că Google a recunoscut că preinstalarea unei aplicații conferă în sine un avantaj în raport cu aplicațiile concurente, întrucât aplicația este disponibilă pe dispozitiv încă de la prima utilizare și nu trebuie instalată înainte de utilizare. Aceasta crește probabilitatea ca utilizatorii să încerce aplicația care este preinstalată.

La punctul 418 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că diferitele argumente invocate de Google pentru a contesta avantajul conferit de preinstalarea aplicațiilor Google Search și Chrome pe dispozitivele Google Android nu puteau repune în discuție concluziile la care a ajuns Comisia în ceea ce privește crearea unei „tendințe de statu‑quo” pe baza diferitelor argumente expuse în decizia în litigiu în această privință.

La punctele 426-428 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat, în ceea ce privește posibilitatea preinstalării altor aplicații de căutare, că, având în vedere efectele combinate ale ADAM și ale AIV, precum și cotele de piață ale Google Search și ale Chrome (Google Search trebuind să fie setată ca aplicație de căutare implicită ( 51 )) și evoluția acestora, dezbaterea privind opțiunile de care dispuneau concurenții pentru a compensa avantajul concurențial acordat de condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM rămâne în mare parte teoretică. Astfel, în practică, furnizorii de aplicații concurente nu au fost în măsură să compenseze prin acorduri de preinstalare avantajul concurențial pe care Google și l‑a asigurat prin preinstalarea Google Search și a Chrome practic pe toate dispozitivele Google Android vândute în SEE.

După ce a examinat criticile formulate de Google în acest context, Tribunalul a concluzionat, la punctul 537 din hotărârea atacată, că Comisia a fost efectiv în măsură să considere că furnizorii de servicii de căutare generală care concurau cu Google Search aveau în continuare libertatea de a furniza OEM și ORM aceeași preinstalare precum cea acordată aplicației Google Search și browserului Chrome pe dispozitivele Google Android vândute în SEE. Or, acest lucru nu s‑a materializat în cea mai mare parte a perioadei încălcării și cel puțin o parte din explicația pentru absența unor astfel de preinstalări se datorează efectelor combinate ale ADAM, AIV, precum și ale AAF.

În acest context, Tribunalul a respins, la punctul 514 (făcând trimitere la punctele 294 și 483 a patra liniuță) din hotărârea atacată, afirmația Google potrivit căreia concluzia Comisiei, potrivit căreia OEM nu ar avea interesul să preinstaleze aplicații concurente, întrucât cea mai mare parte a utilizării legate de căutare ar reveni Google, ar implica faptul că aceste aplicații sunt mai puțin atractive. Potrivit Tribunalului, decizia în litigiu prezintă motivele pentru care nu se poate face o astfel de presupunere în prezenta cauză, având în vedere relevanța diferitelor soluții tehnice propuse de concurenții Google pentru utilizatori sau pentru inovare (în special serviciile de căutare specializată într‑o anumită limbă sau care se adresează unui anumit grup de utilizatori).

Concluzia Tribunalului referitoare la posibilitatea de a ajunge la utilizatori în special prin descărcarea de aplicații concurente și accesul la serviciile de căutare concurente prin intermediul browserului, precum și la critica potrivit căreia Comisia ar fi confundat avantajul concurențial cu excluderea anticoncurențială se găsește la punctul 567 din hotărârea atacată. În continuare, Comisia a considerat în mod întemeiat că, deși utilizatorii au beneficiat în continuare de libertatea de a descărca aplicații concurente cu aplicația Google Search și Chrome sau de a modifica setările implicite ori deși dezvoltatorii de browsere de internet mobil au putut să ofere propriile aplicații producătorilor de echipamente originale, acestea nu s‑au realizat suficient în cea mai mare parte a perioadei încălcării din cauza condițiilor de preinstalare prevăzute de ADAM.

În ceea ce privește stabilirea legăturii dintre cotele de utilizare și preinstalare, Tribunalul a statuat, la punctul 575 din hotărârea atacată, că, într‑un caz precum cel de față, Comisia nu trebuia să stabilească cu precizie dacă cotele de utilizare ale Google se explicau nu numai prin intermediul preinstalării – astfel cum consideră aceasta –, ci de asemenea, sau chiar mai degrabă, prin superioritatea calitativă invocată de Google. Așadar, preinstalarea nu a fost contestată, astfel încât toate dispozitivele Google Android dispuneau de aplicația Google Search și de Chrome, în timp ce impactul calității asupra lipsei preinstalării sau a descărcării unei aplicații concurente este doar afirmat de Google, fără ca elementele de probă prezentate în această privință să fie suficiente sau deosebit de pertinente.

În plus, așa cum a precizat Tribunalul la punctele 577 și 578 din hotărârea atacată, chiar presupunând că Google Search și Chrome beneficiază de o superioritate calitativă în raport cu serviciile oferite de concurenți, aceasta nu ar fi determinantă, întrucât nu se pretinde că diferitele servicii oferite de concurenți nu ar fi în măsură să satisfacă din punct de vedere tehnic necesitățile consumatorilor. În plus, astfel cum rezultă din documentele de la dosar, necesitățile consumatorilor nu sunt satisfăcute neapărat de soluția cea mai bună din punct de vedere calitativ. Chiar presupunând că Google ar putea pretinde că serviciile sale reprezintă o astfel de soluție, alte variabile în afară de calitatea tehnică, cum ar fi protecția vieții private sau luarea în considerare a particularităților lingvistice ale solicitărilor de căutare efectuate, au jucat de asemenea un rol.

În sfârșit, Tribunalul a concluzionat, la punctul 582 din hotărârea atacată, ținând seama de notele acordate în Play Store aplicațiilor Google și aplicațiilor concurenților, pe care s‑a întemeiat Comisia, că aprecierea calitativă a diferitelor servicii concurente este similară. Prin urmare, potrivit Tribunalului, aceasta poate fi avută în vedere pentru a se considera că, pentru fiecare dintre diferitele servicii de căutare și de navigare concurente, calitatea nu este un criteriu determinant pentru utilizarea acestora, întrucât toate oferă un serviciu care poate răspunde cererii.

Astfel, după cum a constatat Tribunalul la punctul 583 din hotărârea atacată, având în vedere tendința de a conferi un caracter permanent situației legate de condițiile de preinstalare din ADAM și în lipsa unei demonstrări a impactului exact al pretinsei superiorități calitative invocate de Google în ceea ce privește aplicațiile sale de căutare generală și de navigare, Comisia a considerat în mod corect că cotele de utilizare ale Google coroborau „tendința de statu‑quo” legată de preinstalare.

Nu în ultimul rând, Tribunalul a concluzionat, la punctul 596 din hotărârea atacată, că Google nu a demonstrat că Comisia nu a luat în considerare toate împrejurările relevante la aprecierea comportamentului în litigiu.

Contrar celor susținute de Google, având în vedere aceste constatări, care nu sunt repuse în discuție în mod valabil de Google, Comisia nu era obligată, în plus, să examineze nu numai dacă condițiile de preinstalare în litigiu erau de natură să restrângă concurența, ci și dacă acestea erau în măsură să producă efecte de excludere, în special asupra concurenților la fel de eficienți ca Google.

Fără a aduce atingere aspectului dacă cazurile de vânzare legată de tipul celor descrise mai sus la punctul 106 din prezentele concluzii necesită, în general, dovada existenței unor efecte anticoncurențiale (potențiale), este necesar, în principiu, pentru a demonstra caracterul abuziv al unei practici de excludere, în primul rând, ca practica respectivă să se întemeieze pe utilizarea unor mijloace care nu intră în sfera concurenței bazate pe merite și, în al doilea rând, ca practica respectivă să poată produce efecte de excludere ( 52 ).

Deși ambele aspecte menționate mai sus sunt condiții care țin de aprecierea caracterului abuziv al unei practici ( 53 ), utilizarea de către o întreprindere aflată în poziție dominantă a altor resurse decât cele care guvernează concurența bazată pe merite poate fi suficientă, în anumite împrejurări, pentru a caracteriza existența unui abuz ( 54 ).

Analiza capacității unui concurent ipotetic ( 55 ), la fel de eficient, dar care nu deține o poziție dominantă, de a reproduce comportamentul în cauză a fost dezvoltată pentru situațiile în care o astfel de analiză este pertinentă, în scopul de a stabili dacă acel comportament trebuie calificat ca fiind bazat sau nu pe utilizarea unor mijloace care țin de o concurență normală și/sau dacă este de natură să producă efecte anticoncurențiale ( 56 ). Această analiză, dezvoltată inițial sub forma testului AEC pentru practicile legate de prețuri ( 57 ), poate fi relevantă, potrivit Curții, atât pentru practicile legate de prețuri, cât și pentru cele care nu au legătură cu prețurile, în funcție de împrejurările specifice ( 58 ).

Potrivit jurisprudenței, în cazul în care o întreprindere furnizează unei autorități de concurență, în cursul procedurii administrative, elemente de probă în acest sens, autoritatea respectivă trebuie să analizeze elemente respective și, dacă este cazul, să indice motivele pentru care nu le consideră pertinente ( 59 ). În aceeași ordine de idei, în cazul în care Comisia s‑a întemeiat pe un test AEC, Tribunalul trebuie să aprecieze argumentele prezentate de întreprindere în această privință ( 60 ). Cu toate acestea, în prezenta cauză, nu rezultă că Google ar fi prezentat, în cadrul procedurii administrative, astfel de elemente de probă în legătură cu ADAM și că acestea nu ar fi fost examinate în mod corespunzător de Comisie, și nici că Comisia s‑ar fi întemeiat, ea însăși, pe un test AEC care nu ar fi fost luat în considerare în mod adecvat de Tribunal.

De altfel, jurisprudența a recunoscut deja că analiza unei practici din perspectiva efectelor sale asupra concurenților la fel de eficienți reprezintă doar una dintre metodele posibile de evaluare a capacității acesteia de a produce efecte de excludere. În consecință, autoritățile de concurență nu pot avea obligația juridică de a recurge la această metodă în fiecare caz în parte ( 61 ).

Mai mult, reiese din jurisprudență că pot exista situații în care nu are sens ca analiza caracterului anticoncurențial al unei practici să se întemeieze pe aspectul dacă un concurent ipotetic ar fi fost în măsură să reproducă acel comportament. Aceasta este situația în special atunci când o astfel de analiză nu este adecvată, întrucât structura pieței face practic imposibilă intrarea pe piață sau prezența continuă a unui concurent la fel de eficient sau reproducerea comportamentului în cauză de către concurentul respectiv.

Cu alte cuvinte, dacă nu poate exista un concurent ipotetic la fel de eficient ca întreprinderea dominantă sau dacă un concurent, oricât de eficient ar fi, nu ar putea concura încă de la început, atunci, într‑adevăr, nu are sens să se analizeze caracterul prejudiciabil al comportamentului întreprinderii dominante prin raportare la eficiența concurenților săi (ipotetici). O astfel de situație poate exista, de exemplu, în cazul unei piețe pe care întreprinderea dominantă deține o cotă de piață foarte ridicată, beneficiază de avantaje structurale semnificative sau pe care există bariere ridicate la intrare ( 62 ).

Astfel cum a arătat Tribunalul, în prezenta cauză, piețele relevante țin de economia digitală, în care variabile precum inovarea, accesul la date, aspectele multilaterale, comportamentul utilizatorilor sau efectele de rețea au un rol important. În prezența unui asemenea „ecosistem” digital, care reunește și face să interacționeze în cadrul unei platforme mai multe categorii de furnizori, clienți și consumatori, produsele sau serviciile care fac parte din piețele relevante care alcătuiesc acest ecosistem se pot întrepătrunde sau pot fi interconectate, în funcție de complementaritatea lor orizontală sau verticală ( 63 ). Aceste piețe se caracterizează prin bariere ridicate la intrare și prin interacțiuni complexe care se influențează și se determină reciproc ( 64 ).

Rezultă că, în speță, nu este realist să se compare situația Google cu cea a unui concurent ipotetic la fel de eficient. Astfel, Google a ocupat o poziție dominantă pe mai multe piețe ale ecosistemului Android ( 65 ) și, prin urmare, putea beneficia de efecte de rețea care i‑au permis să se asigure că utilizatorii folosesc Google Search. În consecință, aceasta a obținut acces la date care i‑au permis, la rândul lor, să își îmbunătățească serviciul. Niciun concurent ipotetic la fel de eficient nu s‑ar fi putut afla într‑o asemenea situație.

În aceste condiții, impunerea unei comparații între Google și un concurent ipotetic la fel de eficient ar aduce atingere interdicției abuzului de poziție dominantă prevăzute la articolul 102 TFUE. Astfel, după cum a statuat Curtea, această dispoziție interzice de asemenea practicile care au fie ca efect actual sau potențial, fie chiar ca obiect să împiedice într‑o etapă prealabilă întreprinderile potențial concurente chiar și numai să aibă acces la piață și astfel să împiedice dezvoltarea concurenței pe piața respectivă. O asemenea practică poate consta în special în crearea unor bariere la intrare sau prin recurgerea la alte măsuri de blocare sau la alte mijloace diferite de cele care guvernează concurența bazată pe merite ( 66 ).

Aceasta este situația și pentru concurenții care sunt deja activi pe piață, dar care nu sunt (încă) la fel de eficienți. Astfel, mai ales pe piețele caracterizate prin bariere ridicate la intrare, unde concurența este deja slăbită din cauza prezenței întreprinderii dominante, aceasta din urmă poate avea un rol esențial în realizarea obiectivului de menținere a concurenței ( 67 ).

În sfârșit, Curtea a precizat deja că pot exista cazuri în care nu este posibil să se analizeze dacă comportamentul clienților sau al utilizatorilor se datorează caracteristicilor calitative ale serviciilor sau ale produselor întreprinderii dominante. Aceasta este situația atunci când decizia utilizatorilor în favoarea întreprinderii dominante este deja influențată de comportamentul acesteia din urmă, care nu intră în sfera concurenței bazate pe merite și, prin urmare, este denaturată.

Astfel, în Hotărârea Servizio Elettrico Nazionale ș.a., Curtea a precizat că, într‑o situație în care s‑a stabilit în mod corespunzător cerințelor legale că modalitatea în care clienții sau utilizatorii și‑au exprimat alegerea a fost părtinitoare, pentru a favoriza o întreprindere dominantă în detrimentul concurenților săi, existența unei asemenea părtiniri se opune constatării că alegerea respectivă se datora performanțelor mai ridicate ale întreprinderii dominante. Astfel, simpla existență a acestei părtiniri ar face, prin definiție, imposibilă stabilirea existenței unor motive obiective pentru diferențele în cauză. În cazul în care denaturarea este imputabilă comportamentului întreprinderii dominante, diferența în ceea ce privește numărul de clienți sau de utilizatori trebuie, așadar, să fie imputată întreprinderii dominante ( 68 ).

Rezultă că, în cazul în care se stabilește că comportamentul clienților a fost influențat în mod discriminatoriu, acest lucru este suficient pentru a stabili că respectivul comportament este susceptibil să producă efecte de excludere ( 69 ). Această concluzie trebuie să se aplice a fortiori în cazul unei strategii de vânzare legată precum cea în discuție în speță.

Prin urmare, într‑un asemenea caz, pentru a stabili caracterul anticoncurențial al comportamentului în cauză, nu este nici necesar, nici posibil, nici oportun să se analizeze dacă respectivul comportament ar fi putut fi manifestat și de un concurent ipotetic la fel de eficient.

Astfel, în prezenta cauză, după cum a subliniat în mod convingător în ședință în special BEUC, niciun concurent ipotetic nu ar fi putut fi la fel de „eficient” ca Google în ceea ce privește serviciile de căutare generală, întrucât nimeni nu putea compensa avantajul preinstalării. În egală măsură, aproape niciun concurent nu putea obține preinstalarea, întrucât nimeni nu deținea o poziție comparabilă cu cea a Google pe piața magazinelor de aplicații precum Play Store.

În consecință, Curtea a clarificat faptul că o practică trebuie considerată ca fiind străină de concurența bazată pe merite dacă se bazează pe folosirea unor resurse proprii deținerii unei poziții dominante. Astfel, niciun concurent ipotetic nu ar putea adopta o astfel de practică, chiar dacă ar fi la fel de eficient, întrucât nu deține o poziție dominantă pe piața relevantă ( 70 ).

Din constatările rezumate la punctele 109-124 din prezentele concluzii rezultă că Google nu repune în discuție, în mod argumentat, teza potrivit căreia modalitatea în care utilizatorii decid să utilizeze serviciile Google în detrimentul serviciilor concurente a fost denaturată ca urmare a avantajului conferit Google prin preinstalare, care nu putea fi compensat de concurenții săi. Preinstalarea aplicațiilor Google, la rândul său, a fost pusă în aplicare de OEM, întrucât acest lucru era necesar pentru a obține o licență pentru aplicația indispensabilă Play Store, în privința căreia Google deținea o poziție dominantă.

Astfel, s‑a stabilit în mod corespunzător cerințelor legale că alegerea utilizatorilor a fost denaturată din cauza condițiilor de preinstalare, pe care Google le‑a obținut recurgând la un mijloc ce nu se înscrie în sfera concurenței pe merit. Acest lucru este suficient, pe de o parte, pentru a stabili că condițiile în cauză erau susceptibile să producă efecte de excludere abuzive și, pe de altă parte, pentru a face imposibil să se stabilească dacă alegerea utilizatorilor s‑a datorat (de asemenea) pretinsei calități mai ridicate a aplicațiilor Google.

Prin urmare, trebuie respinsă afirmația Google potrivit căreia Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că nu a solicitat dovada că efectele de excludere generate de ADAM nu se datorau calității superioare a serviciilor Google și că acestea erau de natură să excludă concurenți la fel de eficienți (al doilea aspect al primului motiv de recurs și al doilea motiv de recurs).

În lumina considerațiilor care tocmai au fost dezvoltate, afirmațiile specifice ale Google referitoare la pretinsa eroare săvârșită de Tribunal prin neanalizarea capacității pachetului Google Search‑Play Store de a exclude de pe piață servicii concurente de căutare generală la fel de eficiente nu au nicio șansă de fi admise. În consecință, vom aborda numai pe scurt aceste argumente cu titlu subsidiar.

În primul rând, Google susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a luat în considerare acoperirea pieței de către practica în discuție. O analiză a acoperirii pieței este necesară în cazul oricărei practici abuzive de excludere. Tribunalul a recunoscut acest lucru în ceea ce privește AIV. Procedând astfel, acesta a concluzionat în mod ilogic că acoperirea pieței în cazul ADAM era semnificativă, considerând în același timp că acoperirea pieței similare era insuficientă în cazul AIV.

Totuși, această argumentație nu poate repune în discuție validitatea abordării Tribunalului. Astfel, întrucât practicile de vânzare legată în cauză se situau, fără îndoială, în afara sferei concurenței pe merit, având în vedere caracteristicile acestora așa cum au fost reținute de Tribunal, analiza acoperirii pieței, care, oricum, a fost dezvoltată în principal pentru practicile legate de preț, nu era necesară în speță pentru a stabili caracterul abuziv al respectivelor practici ( 71 ).

În al doilea rând, Google susține din nou că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a confirmat, în special în ceea ce privește Google Search, abordarea Comisiei potrivit căreia nu era necesar să se stabilească efectul de excludere al condițiilor de preinstalare prin raportare la concurenții la fel de eficienți.

Acest argument trebuie respins pentru motivele expuse la punctele 125-145 din prezentele concluzii. În plus, Google nu repune în discuție, în orice caz, în recursul său, constatările de fapt ale Tribunalului, rezumate la punctele 118, 121 și 122 din prezentele concluzii, potrivit cărora, pentru utilizatori, nu numai calitatea a avut un rol și, în plus, evaluarea calitativă a diferitelor servicii concurente a rămas similară. Situația este aceeași în ceea ce privește constatările de fapt prezentate la punctele 115-117 din prezentele concluzii, potrivit cărora serviciile de căutare concurente nu puteau compensa „tendința de statu‑quo”.

În sfârșit, potrivit Google, Tribunalul ar fi omis în mod nejustificat să analizeze dacă diferitele posibilități de a ajunge la utilizatori (preinstalare alături de aplicația Google, precum și descărcări și acces prin intermediul browserului), nu numai în mod izolat, ci și în combinație, ar fi putut permite concurenților la fel de eficienți să rămână competitivi.

Totuși, acest argument echivalează de asemenea cu încercarea de a obține o nouă apreciere a constatărilor de fapt ale Tribunalului, care nu sunt, ca atare, repuse în discuție de Google. În plus, Google nu indică în ce ar fi constat în mod specific valoarea adăugată a unei analize „combinate” a posibilităților rămase, în raport cu analiza acestora deja realizată de către Tribunal.

Nici argumentele specifice invocate de Google cu privire la posibilitățile concurenților la fel de eficienți de a compensa avantajul creat prin vânzarea legată a browserului Chrome cu Play Store și Google Search nu pot repune în discuție considerațiile expuse mai sus.

În primul rând, potrivit Google, Tribunalul a analizat legalitatea vânzării legate a Chrome în raport cu o altă piață geografică decât cea definită în decizia în litigiu. Procedând astfel, acesta nu a analizat nici acoperirea pieței de către practica în cauză, nici avantajul conferit Google prin preinstalare, nici aspectul dacă celelalte posibilități rămase la dispoziția concurenților excludeau constatarea unei excluderi.

Acest argument nu poate fi admis, întrucât se întemeiază pe premisa potrivit căreia acoperirea pieței de către pachetul Chrome‑Play Store și Google Search ar fi trebuit să fie stabilită pentru a se stabili caracterul abuziv al acestei practici. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 148 din prezentele concluzii, acest lucru nu era necesar în speță.

În al doilea rând, Google susține că Tribunalul a transpus în mod eronat concluziile referitoare la vânzarea legată a Google Search prin analogie cu vânzarea legată a Chrome.

Argumentele invocate de Google în susținerea acestei critici sunt însă inadmisibile, întrucât urmăresc să obțină o nouă apreciere de către Curte a diferențelor de fapt dintre implicațiile și efectele preinstalării Google Search și Chrome. În plus, Google nu demonstrează nici existența unei denaturări a faptelor, nici existența unei erori de drept în aprecierile Tribunalului care figurează la punctele 439-465 din hotărârea atacată, potrivit cărora serviciile de navigare concurente nu au putut compensa avantajul conferit de preinstalarea aplicației Chrome, chiar dacă, în materie de browsere, nivelul concurenței era mai ridicat decât în cazul serviciilor de căutare generală.

Din cele de mai sus rezultă că Google nu a reușit să evidențieze erori de drept săvârșite de Tribunal în cadrul aprecierii argumentelor pe care Google le‑a invocat în primă instanță în legătură cu condițiile de preinstalare prevăzute de ADAM. În consecință, primele două motive de recurs trebuie respinse.

În cadrul celui de al treilea motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a rescris motivarea deciziei în litigiu în ceea ce privește AAF și a apreciat în mod eronat legătura dintre acordurile menționate și pretinsele efecte ale acestora (a). Potrivit celui de al patrulea motiv de recurs, Tribunalul a confirmat în mod eronat decizia Comisiei de a nu accepta justificările Google referitoare la obligațiile conținute în AAF care au fost considerate abuzive (b).

Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, Google reproșează Tribunalului că a reinterpretat comportamentul abuziv constatat de Comisie în ceea ce privește AAF (a se vedea punctul 22 din prezentele concluzii) (1) și că a atribuit pretinsele efecte de excludere unui comportament pe care Comisia nu l‑a considerat abuziv (2).

În cadrul primului aspect al celui de al treilea motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a extins constatarea unui abuz legat de AAF și a săvârșit o eroare de drept prin includerea unei practici legitime în comportamentul considerat abuziv.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 22 din prezentele concluzii, pentru a obține o licență pentru Play Store și Google Search, OEM trebuiau să încheie un AAF. În acest mod, aceștia se angajau să nu vândă dispozitive care funcționau pe versiuni de Android care nu erau aprobate de Google. Prin urmare, încheierea unui ADAM nu ar fi fost posibilă decât după încheierea unui AAF.

La punctele 806-808 din hotărârea atacată, Tribunalul a explicat că AAF prevedea obligația de a respecta un standard de compatibilitate minimă pentru implementarea codului sursă Android.

Obligația menționată viza toate dispozitivele vândute de un OEM care a încheiat un AAF, cu condiția ca aceste dispozitive să funcționeze cu Android sau cu o ramificație a sistemului Android ( 72 ). Pentru a dovedi compatibilitatea cu standardele stabilite, dispozitivele trebuiau să treacă anumite teste. Ramificațiile Android care au trecut aceste teste au fost desemnate de Tribunal drept „ramificații compatibile ale Android”, în timp ce ramificațiile Android care nu au fost testate sau care nu au trecut testele au fost desemnate drept „ramificații necompatibile ale Android” ( 73 ).

Astfel cum a precizat Tribunalul la punctele 810, 811 și 828 din hotărârea atacată, caracterul abuziv al AAF a fost constatat în decizia în litigiu numai în măsura în care acestea impuneau OEM să garanteze compatibilitatea cu standardele stabilite a tuturor dispozitivelor vândute de aceștia și al căror SO era Android sau o ramificație a Android, inclusiv a dispozitivelor pe care nu erau preinstalate aplicații ale Google. Cu alte cuvinte, AAF au fost considerate abuzive numai în măsura în care interziceau comercializarea de dispozitive mobile inteligente cu ramificații necompatibile ale Android ca SO, chiar dacă nicio aplicație Google nu era preinstalată pe dispozitivele respective.

Potrivit Tribunalului, această concluzie rezulta din faptul că Comisia a considerat că obligațiile de compatibilitate erau justificate în cazul dispozitivelor mobile inteligente pe care erau preinstalate aplicații ale Google.

Google reproșează în prezent Tribunalului că a reinterpretat aceste constatări ale Comisiei și că le‑a extins la o practică ce nu a fost considerată abuzivă de Comisie.

Astfel, Google susține că, în decizia în litigiu, Comisia a calificat drept abuzivă doar obligația OEM de a respecta obligațiile de compatibilitate prevăzute de AAF pentru a obține o licență pentru Play Store și Google Search. În schimb, Tribunalul s‑a referit la practica abuzivă, de exemplu, la punctele 828 și 864 din hotărârea atacată, ca fiind practica „de a împiedica dezvoltarea și prezența pe piață a dispozitivelor care funcționează cu o ramificație necompatibilă a Android”.

Prin această amplificare a abuzului în discuție, Tribunalul ar fi inclus în mod inadmisibil practica legitimă a Google de a acorda licențe pentru interfețele sale de programare a aplicațiilor brevetate (denumite în continuare „IPA”) ( 74 ) numai atunci când acestea erau utilizate pe dispozitive Android compatibile. Procedând astfel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în aprecierea legăturii de cauzalitate dintre pretinsul abuz și efectele pretins generate de acesta.

Cu toate acestea, după cum obiectează Comisia, această critică se întemeiază pe o descriere inexactă a hotărârii atacate.

Astfel, la punctele 812, 815 și 816 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit, în special în ceea ce privește considerentul (1036) al deciziei în litigiu, că în esență Comisia a imputat Google, în contextul Hotărârii Microsoft/Comisia ( 75 ) și în condițiile în care se poate stabili că un pachet de produse sau de obligații este abuziv ( 76 ), că a adoptat o practică anticoncurențială menită să priveze ramificațiile necompatibile ale Android de acces la piețele comerciale. Aceasta în special ca urmare a faptului că, potrivit deciziei în litigiu, ramificațiile necompatibile ale Android constituiau o amenințare concurențială credibilă pentru Google, obligațiile antifragmentare împiedicau dezvoltarea unor ramificații necompatibile ale Android, iar ramificațiile compatibile ale Android nu constituiau o amenințare concurențială credibilă pentru Google. În plus, capacitatea obligațiilor în cauză de a restrânge concurența ar fi fost sporită de indisponibilitatea IPA brevetate ale Google pentru dezvoltatorii de ramificații necompatibile ale Android, ceea ce reduce interesul dezvoltatorilor de a concepe aplicații menite să funcționeze pe asemenea SO.

Tribunalul a continuat, la punctul 828 din hotărârea atacată, arătând că Comisia critica astfel Google pentru faptul că a condiționat acordarea licențelor pentru Play Store și Google Search de un set de obligații care restrâng libertatea OEM care doresc să obțină aceste licențe, tocmai prin faptul că acestea le interzic să comercializeze orice alt dispozitiv care rulează o ramificație necompatibilă a Android. Comisia nu a contestat dreptul Google de a impune cerințe de compatibilitate pentru dispozitivele pe care erau instalate aplicațiile sale. Aceasta a considerat însă că practica Google de a împiedica dezvoltarea și prezența pe piață a unor dispozitive care funcționează cu o ramificație Android necompatibilă era abuzivă. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă Comisia a reușit să demonstreze că Google a pus în aplicare, astfel cum consideră în decizia atacată, o practică menită să elimine ramificațiile necompatibile ale Android și dacă această practică poate fi calificată drept anticoncurențială în sensul articolului 102 TFUE.

Contrar susținerilor Google, aceste considerații nu relevă nicio modificare a afirmațiilor din decizia în litigiu.

Criticând aceste părți din hotărârea atacată, Google acuză în esență Tribunalul că a desemnat excluderea ramificațiilor necompatibile ale Android ca reprezentând obiectivul obligațiilor de compatibilitate conținute în AAF care au fost considerate abuzive de Comisie. Or, procedând astfel, Tribunalul nu a înlocuit în mod nepermis raționamentul deciziei în litigiu, ci doar a sintetizat critica esențială cuprinsă în decizie în ceea ce privește caracterul abuziv al AAF ( 77 ).

Din sinteza considerentului (1036) al deciziei în litigiu efectuată de Tribunal, reprodusă la punctul 171 din prezentele concluzii, a cărei exactitate nu este contestată de Google, rezultă că Comisia a arătat efectiv în cuprinsul acestuia [și în secțiunile următoare ale deciziei în litigiu menționate în considerentul (1036)] că obligațiile prevăzute de AAF în cauză erau, în mod concret, susceptibile să restrângă concurența întrucât împiedicau dezvoltarea de ramificații necompatibile ale Android. Comisia a explicat în cuprinsul acesteia că doar aceste ramificații reprezentau o amenințare pentru Google și că dezvoltarea lor a fost restricționată deoarece OEM nu le mai comercializau, întrucât, în caz contrar, nu ar mai fi obținut licență pentru aplicațiile Google.

Aceasta implică, în mod pur logic, că Comisia a acuzat Google de adoptarea unei practici având ca obiect excluderea ramificațiilor necompatibile ale Android, întrucât ele reprezentau o amenințare pentru Google. Prin urmare, cu ocazia examinării aspectului dacă Comisia a dovedit acest fapt în mod corespunzător cerințelor legale, Tribunalul nu a rescris decizia în litigiu.

Mai mult, la o examinare mai atentă, reiese că în esență critica formulată de Google vizează, în realitate, analiza efectuată de Tribunal la punctele 853-856 și 863 din hotărârea atacată. La acele puncte, Tribunalul a inclus practica Google de a rezerva propriile IPA brevetate pentru ramificațiile compatibile cu Android ca element contextual în evaluarea AAF.

Potrivit Google, faptul că OEM au comercializat doar dispozitive compatibile cu Android nu s‑a datorat obligațiilor contestate din AAF, impuse pentru obținerea unei licențe pentru Play Store și Google Search, ci dorinței OEM de a avea acces la IPA ale Google. Or, practica Google de a rezerva aceste IPA pentru dispozitive compatibile nu a fost criticată nici de Comisie, nici de Tribunal.

Cu toate acestea, așa cum am arătat la punctele 60, 61, 67 și 68 din prezentele concluzii, este corect ca o practică criticată ca fiind abuzivă să fie evaluată în raport cu întregul său context. Astfel, ar fi artificial și nerealist ca o asemenea practică să fie analizată în mod izolat, fără a se ține seama de contextul său juridic și factual concret. În acest mod, includerea unui element contextual în această apreciere nu depinde de aspectul dacă elementul în sine a fost considerat abuziv. După cum a explicat FairSearch în mod convingător în ședință, în special în contextul prezenței unei întreprinderi dominante precum Google, nu ar fi adecvat să se ignore condițiile de piață create de întreprinderea respectivă însăși.

Rezultă că primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs este nefondat.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs, care urmează argumentelor care tocmai au fost examinate, Google susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin atribuirea presupuselor efecte de excludere obligațiilor de compatibilitate contestate din AAF. În schimb, împrejurarea că OEM nu erau motivați să comercializeze ramificații necompatibile ale Android s‑ar fi datorat faptului că aceștia nu puteau avea acces la IPA brevetate, de importanță strategică, ale Google.

Dacă Tribunalul ar fi efectuat o analiză contrafactuală, ar fi constatat că, în absența obligațiilor impuse prin AAF, situația ramificațiilor necompatibile ale Android ar fi fost exact aceeași: ca urmare a practicii (legitime) a Google privind accesul la IPA ale sale, acestea s‑ar fi confruntat de asemenea cu lipsa de interes a OEM pentru comercializarea lor.

De altfel, Tribunalul ar fi admis acest fapt în explicațiile sale referitoare la poziția dominantă a Google, expuse la punctele 226-233 din hotărârea atacată. Astfel, la punctul 229, acesta a reținut că o versiune alternativă a Android ar fi putut să nu reprezinte inițial un concurent credibil, în special pentru că reproducerea aplicațiilor brevetate ale Google (care nu erau disponibile pentru o asemenea versiune) ar fi necesitat timp și investiții semnificative.

Prin urmare, apreciind, la punctul 893 din hotărârea atacată, că o analiză contrafactuală nu era necesară întrucât Comisia a stabilit în mod corespunzător cerințelor legale efectele anticoncurențiale ale AAF, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept.

Acest argument nu are nicio șansă de a fi admis.

Astfel cum s‑a arătat la punctele 93, 94 și 97 din prezentele concluzii, Comisia nu este obligată ca, în toate cazurile, să efectueze o analiză contrafactuală în cadrul aprecierii efectelor anticoncurențiale potențiale sau reale ale unei practici. În special, acest lucru nu este necesar în cazul în care aceste efecte sunt stabilite în alt mod în mod corespunzător cerințelor legale. În plus, în special în contextul actual al unor piețe digitale extrem de complexe, s‑ar putea dovedi inadecvat să se speculeze cu privire la opțiuni ipotetice de acțiuni pe care participanții la piață le‑ar fi putut adopta în absența comportamentului în litigiu al întreprinderii dominante. Nu în ultimul rând, așa cum susține însăși Comisia și cum a arătat Tribunalul, de exemplu la punctul 850 din hotărârea atacată, Comisia nu are obligația de a dovedi că respectivul comportament a fost singura cauză a efectului de excludere; este suficient ca, în conformitate cu cerința juridică aplicabilă, să se stabilească faptul că acesta a contribuit la producerea acelui efect.

În plus, constatarea Tribunalului referitoare la poziția dominantă a Google, potrivit căreia exista riscul ca versiunile alternative ale Android să nu fi constituit inițial concurenți credibili, astfel încât eventuala existență a unor asemenea versiuni nu punea sub semnul întrebării concluziile privind poziția dominantă pe piață, nu înseamnă că aceste versiuni nu exercitau nicio presiune concurențială asupra Google. Dimpotrivă, Tribunalul a constatat, la punctele 844-847, că ramificațiile necompatibile ale Android constituiau o amenințare concurențială pentru Google, fără ca Google să fi infirmat în mod credibil elementele de probă menționate la acele puncte.

Rezultă că al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs trebuie de asemenea respins și, prin urmare, al treilea motiv de recurs trebuie respins în totalitate.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că nu a recunoscut justificările obiective ale AAF.

Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 876 din hotărârea atacată, un comportament nu este abuziv în cazul în care este justificat de avantaje proconcurențiale sau dacă servește unor interese legitime, întreprinderii dominante revenindu‑i sarcina de a dovedi că aceasta este efectiv situația ( 78 ).

Cu toate acestea, argumentele invocate de Google pentru a demonstra erorile pretins comise de Tribunal în evaluarea acestui aspect sunt în cea mai mare parte inadmisibile, întrucât urmăresc obținerea unei noi aprecieri a faptelor de către Curte, fără ca Google să fi invocat vreo denaturare a acestora ( 79 ). Dimpotrivă, o apreciere a argumentelor menționate, precum și a concluziilor în litigiu ale Tribunalului arată că Google pur și simplu nu a fost în măsură să demonstreze că componentele anticoncurențiale în litigiu ale AAF erau în mod obiectiv necesare și justificate.

În primul rând, potrivit Google, la punctul 880 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑ar fi întemeiat în mod eronat pe creșterea efectivă a Android în timp ce AAF erau în vigoare pentru a contracara argumentul potrivit căruia obligațiile impuse de AAF erau necesare pentru supraviețuirea acestui SO pe piață. În schimb, Tribunalul ar fi trebuit să examineze modul în care Android ar fi putut evolua fără obligațiile în cauză.

Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat deja în mai multe rânduri, nu este de competența Comisiei și a Tribunalului să examineze modul în care piața ar fi putut evolua în lipsa comportamentului în litigiu ( 80 ). Având în vedere lipsa unor argumente solide din partea Google cu privire la necesitatea concretă a obligațiilor în cauză, Tribunalul a procedat corect atunci când s‑a întemeiat pe poziția dominantă a Google și pe creșterea Android pentru a concluziona că exemplele invocate de Google referitoare la alte sisteme de operare care funcționează în regim „open source” nu făceau credibilă pretinsa amenințare la adresa supraviețuirii Android.

În al doilea rând, potrivit Google, Tribunalul ar fi omis în mod eronat să țină seama de interesul legitim al Google de a proteja nu numai versiunile Android compatibile cu aplicațiile Google împotriva incompatibilităților și a fragmentării, ci întregul ecosistem Android, și anume și versiunile fără aplicații Google. Procedând astfel, Tribunalul nu a luat în considerare argumentele conexe ale Google.

Această critică nu este întemeiată, întrucât Tribunalul a apreciat argumentele Google în această privință, în special la punctele 882-884, 886 și 889-891 din hotărârea atacată. În acest mod, Tribunalul a considerat, în special la punctul 891, că Google nu a dovedit necesitatea excluderii ramificațiilor necompatibile ale Android pentru supraviețuirea „ecosistemului Android”.

În al treilea rând, Google susține că Tribunalul a apreciat în mod eronat că obligațiile impuse de AAF au fost o condiție sine qua non pentru oferirea unui SO în regim „open source” pe baza unei licențe gratuite. Procedând astfel, acesta ar fi privat, în viitor, întreprinderile dominante de posibilitatea de a lansa un asemenea „model deschis gestionat”; în prezent, aceste întreprinderi nu ar putea alege decât între un model închis și un model complet deschis.

După cum obiectează în mod întemeiat Comisia, această critică este însă de asemenea nefondată. Astfel, din constatările Tribunalului, în special de la punctele 878, 882 și 890 din hotărârea atacată, reiese că o întreprindere dominantă rămâne pe deplin abilitată să exploateze un „model deschis gestionat”, cu condiția ca restricțiile impuse să fie justificate și proporționale. Un exemplu în acest sens este reprezentat de obligațiile de compatibilitate impuse de AAF pentru dispozitivele cu aplicații Google, care nu au fost contestate de Comisie. Cu toate acestea, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 886 din hotărârea atacată, dreptul unei întreprinderi de a beneficia de avantajele economice ale serviciilor pe care le dezvoltă nu se poate extinde la dreptul de a împiedica concurenții potențiali să existe pe piață.

În al patrulea și ultimul rând, potrivit Google, Tribunalul ar fi interpretat în mod eronat argumentele sale întemeiate pe faptul că o strategie în materie de mărci, constând în rezervarea mărcilor „Google” și „Android” pentru dispozitivele compatibile, propusă de Comisie ca opțiune mai puțin restrictivă, nu ar fi constituit o alternativă fezabilă.

Acest argument este inadmisibil, întrucât Google critică constatările de fapt ale Tribunalului referitoare la o strategie în materie de mărci și reiterează argumentele invocate în primă instanță în această privință, fără a dovedi o denaturare a elementelor de probă sau o eroare săvârșită de Tribunal în calificarea juridică a elementelor de probă la punctul 883 din hotărârea atacată.

În concluzie, rezultă din cele ce precedă că al patrulea motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

Trebuie să se concluzioneze că Google nu a reușit să demonstreze că Tribunalul a săvârșit erori de drept în aprecierea argumentelor invocate de Google în primă instanță referitoare la caracterul abuziv al obligațiilor de compatibilitate impuse de AAF. În consecință, al treilea și al patrulea motiv de recurs trebuie respinse.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv de recurs, Google susține că Tribunalul ar fi trebuit să anuleze decizia în litigiu în totalitate după ce a constatat că Comisia nu a stabilit caracterul abuziv al AIV bazate pe portofoliu. Astfel, această decizie s‑a întemeiat pe stabilirea unei încălcări unice și continue, compusă din patru încălcări distincte (pachetul ADAM‑Google Search, pachetul ADAM‑Chrome, AAF și AIV bazate pe portofoliu). După dispariția AIV bazate pe portofoliu, un element esențial și indivizibil al acestei încălcări unice și continue, nici restul deciziei în litigiu nu mai putea fi menținut.

Potrivit Comisiei, acest motiv de recurs este inadmisibil, întrucât Google nu a repus în discuție în primă instanță existența unei încălcări unice și continue și nici nu a solicitat anularea în totalitate a deciziei în litigiu în cazul anulării uneia dintre componentele sale.

Această obiecție trebuie să fie respinsă. Este adevărat că un recurent nu poate invoca în recurs motive și argumente noi care nu au făcut obiectul dezbaterii în primă instanță. Este însă admisibil să se introducă un recurs în care să se invoce, în fața Curții, motive derivate din hotărârea atacată și care urmăresc să conteste fundamentarea acesteia în drept ( 81 ).

Cu toate acestea, al cincilea motiv de recurs invocat de Google este nefondat.

În cazul în care o serie de acte sau un comportament continuu se înscriu într‑un „plan de ansamblu”, din cauza obiectului identic al acestora constând în denaturarea concurenței, acestea pot constitui împreună o încălcare unică și continuă ( 82 ). Chiar dacă această noțiune a fost utilizată până în prezent în principal pentru a demonstra unitatea și continuitatea încălcărilor articolului 101 TFUE săvârșite de mai multe întreprinderi, ea poate fi relevantă și în contextul aplicării articolului 102 TFUE ( 83 ).

În speță, astfel cum a arătat Tribunalul la punctele 18, 64-72 și 1018-1029 din hotărârea atacată, ca urmare a obiectivului lor comun și a efectelor lor combinate, Comisia a descris restricțiile în litigiu nu numai ca fiind patru încălcări distincte, ci și ca fiind o încălcare unică și continuă. Aceasta în special pentru că aceste restricții făceau parte dintr‑o strategie globală a Google de consolidare a poziției sale dominante pe piața căutărilor generale online într‑un moment în care importanța internetului mobil creștea semnificativ. Obiectivul comun al acestei strategii a fost acela de a asigura faptul că Google are cel mai bun acces posibil la căutările generale efectuate de consumatori pe dispozitivele mobile inteligente.

Astfel cum subliniază în mod întemeiat Google, anularea în parte a unui act de drept al Uniunii nu este posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este solicitată pot fi separate de restul actului. Această condiție nu este îndeplinită atunci când anularea parțială a actului ar avea ca efect modificarea substanței acestuia ( 84 ).

Or, în speță, anularea în parte a deciziei în litigiu în ceea ce privește a patra încălcare sub forma AIV bazate pe portofoliu nu modifică, astfel cum susține Google, substanța acestei măsuri în ceea ce privește celelalte trei încălcări, și nici încălcarea unică și continuă constituită de acestea.

Pe de o parte, după cum s‑a arătat în special la punctele 60-69 și 179 din prezentele concluzii, anularea constatărilor referitoare la AIV bazate pe portofoliu nu afectează constatările din decizia în litigiu în ceea ce privește celelalte trei încălcări. Simplul fapt că aceste alte părți continuă să existe se opune anulării acestei decizii în totalitate ( 85 ).

Pe de altă parte, constatările Comisiei, confirmate de Tribunal, referitoare la existența unei încălcări unice și continue rămân de asemenea valabile, în pofida eliminării AIV bazate pe portofoliu ca încălcare autonomă.

Astfel cum a arătat Tribunalul în special la punctele 1021-1023 și 1025 din hotărârea atacată, împrejurările de fapt ale încălcărilor constatate demonstrează că prima și a doua restricție în cauză, și anume pachetul ADAM‑Google Search, pachetul ADAM‑Chrome și AAF, care au fost calificate drept trei încălcări distincte, făceau parte dintr‑o strategie de ansamblu. Această strategie a constat în impunerea unor condiții speciale pentru utilizarea SO Android, pe de o parte, și a anumitor aplicații și servicii, pe de altă parte. Scopul acesteia era de a anticipa evoluția internetului mobil, asigurând totodată menținerea modelului de afaceri al Google, întemeiat în principal pe veniturile generate din utilizarea serviciului său de căutare generală. În contextul strategiei generale urmărite de Google, menținerea poziției dominante pe care aceasta a deținut‑o, pe întreaga durată a încălcării, pe piețele naționale ale serviciilor de căutare generală a avut, așadar, o importanță decisivă, la care au contribuit prima și a doua restricție în discuție.

Aceste constatări, a căror bază factuală nu este repusă în discuție de Google, nu indică nicio eroare de drept în ceea ce privește concluzia potrivit căreia, chiar și după eliminarea AIV bazate pe portofoliu ca încălcare autonomă, ADAM și AAF continuau să reprezinte un sistem interconectat care servea punerii în aplicare a unei strategii globale abuzive pentru atingerea unui obiectiv identic.

În plus, din afirmațiile de la punctele 60-69 și 179 din prezentele concluzii reiese că împrejurările relevante ale AIV bazate pe portofoliu, chiar dacă nu au fost calificate drept încălcare autonomă, constituiau o componentă indivizibilă a strategiei globale a Google. Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a ținut seama de aceste elemente pentru aprecierea încălcării. Contrar susținerilor Google, această concluzie rămâne valabilă atât în contextul constatării unor încălcări distincte, cât și în contextul constatării unei încălcări unice și continue ( 86 ).

Din cele de mai sus rezultă că al cincilea motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

Întrucât niciunul dintre primele cinci motive de recurs nu este fondat, este necesar să se confirme constatările Tribunalului referitoare la existența și la caracteristicile încălcării.

Prin intermediul celui de al șaselea și ultim motiv de recurs, Google susține că Tribunalul a săvârșit patru erori de drept în exercitarea competenței sale de fond în ceea ce privește amenda. Astfel, întrucât, la recalcularea amenzii, nu a ținut seama în mod corespunzător de eliminarea AIV bazate pe portofoliu ca încălcare autonomă, Tribunalul a majorat de facto cuantumul amenzii pentru celelalte componente ale încălcării.

Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 19 din hotărârea atacată, în decizia în litigiu, Comisia a aplicat Google LLC o amendă de 4342865000 de euro, din care 1921666000 de euro în solidar cu Alphabet Inc. La stabilirea acestui cuantum, Comisia a luat în considerare valoarea vânzărilor relevante în SEE în legătură cu încălcarea unică și continuă realizate de Google în ultimul an de participare la încălcare (2017) și i‑a aplicat un coeficient de gravitate (11 %). În continuare, Comisia a înmulțit suma obținută cu numărul de ani de participare la încălcare (aproximativ 7,52) și a adăugat un cuantum suplimentar (echivalent cu 11 % din valoarea vânzărilor în anul 2017) pentru a descuraja întreprinderi similare să se angajeze în practici identice. De asemenea, Comisia a considerat că nu era necesar să rețină circumstanțe atenuante sau agravante sau să ia în considerare în mod special capacitatea financiară semnificativă a Google pentru a modifica cuantumul amenzii în sensul reducerii sau al majorării acestuia.

La punctele 1016 și 1029 din hotărârea atacată, Tribunalul a explicat că anularea deciziei în litigiu în ceea ce privește caracterul abuziv al AIV bazate pe portofoliu implica de asemenea necesitatea de a modifica această decizie în măsura în care a stabilit participarea Google la o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE, care constituia a patra încălcare. Cu toate acestea, trebuia să se țină seama și de faptul că stabilirea unei încălcări unice și continue în cadrul unei strategii globale, susținută de primul și de al doilea aspect ale încălcării respective, și anume ADAM și AAF, nu era nelegală.

La punctele 1036-1112 din hotărârea atacată, Tribunalul a prezentat în continuare aspectele pe care le‑a luat în considerare la recalcularea amenzii. Astfel, Tribunalul a explicat că a luat în considerare aceeași valoare a vânzărilor ca cea reținută de Comisie (punctul 1072), însă aplicarea coeficientului de gravitate fix de 11 % din valoarea vânzărilor determinat de Comisie nu reflecta în mod suficient punerea în aplicare a încălcării și intensitatea acesteia în perioada relevantă (punctul 1081). În ceea ce privește intensitatea încălcării, Tribunalul a făcut distincție între trei perioade, și anume de la 1 ianuarie 2011 până la 1 august 2012, de la 1 august 2012 până la 31 martie 2014 și de la 31 martie 2014 până la adoptarea deciziei în litigiu la 18 iulie 2018. Potrivit Tribunalului, intensitatea încălcării a fost deosebit de ridicată în a doua perioadă (punctele 1082-1094).

Pe baza acestor considerații, Tribunalul a stabilit amenda la 4125000000 de euro în loc de 4342865000 de euro, din care 1520605895 de euro în solidar cu Alphabet Inc. (punctele 1099 și 1100).

Înainte de a examina criticile formulate de Google în această privință, trebuie amintit că competența de fond recunoscută instanței Uniunii la articolul 31 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 87 ), conform articolului 261 TFUE, autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată ( 88 ).

Desigur, exercitarea acestei competențe de fond nu echivalează însă cu un control din oficiu ( 89 ). Cu toate acestea, pentru a respecta cerințele unui control de fond în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în ceea ce privește amenda, instanța Uniunii este obligată, în exercitarea competențelor prevăzute la articolele 261 și 263 TFUE, să examineze orice critică, de drept sau de fapt, prin care se urmărește să se demonstreze că cuantumul amenzii nu este adecvat în raport cu gravitatea și durata încălcării ( 90 ).

În sfârșit, Tribunalul este singurul competent să controleze modalitatea în care Comisia a apreciat în fiecare caz concret gravitatea comportamentelor ilicite. În cadrul recursului, controlul Curții are ca obiect, pe de o parte, să examineze în ce măsură Tribunalul a luat în considerare în mod corect din punct de vedere juridic toți factorii esențiali pentru aprecierea gravității unui anumit comportament în lumina articolului 102 TFUE și a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 și, pe de altă parte, să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale la toate argumentele invocate în susținerea cererii de anulare a amenzii sau de reducere a cuantumului acesteia ( 91 ).

Prin intermediul primei critici în această privință, Google susține că Tribunalul a încălcat dreptul său la apărare întrucât ea nu a avut posibilitatea de a formula observații cu privire la elementele luate în considerare pentru recalculare, în special cu privire la pretinsa intensitate mai mare a încălcării în a doua perioadă. În plus, Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă atunci când a considerat că perioada cuprinsă între anii 2012 și 2014 a fost decisivă pentru dezvoltarea concurenților Google.

În ceea ce privește afirmația privind denaturarea elementelor de probă, această afirmație nu este suficient motivată. Astfel, Google nu menționează niciun element pretins denaturat, ci se limitează să susțină că, în decizia în litigiu, Comisia a constatat că trecerea la internetul mobil avusese loc începând cu anul 2007; prin urmare, nu exista niciun indiciu că perioada cuprinsă între anii 2012 și 2014 era deosebit de importantă pentru concurenții Google, astfel cum a statuat Tribunalul. Cu toate acestea, pe baza acestei afirmații generale, nu este posibil să se constate o denaturare a elementelor de probă.

Afirmația potrivit căreia Tribunalul a încălcat dreptul la apărare al Google este de asemenea nefondată.

Din momentul în care un reclamant solicită Tribunalului să își exercite competența de fond în ceea ce privește o sancțiune, acesta trebuie să fie conștient de faptul că Tribunalul poate evalua sancțiunea respectivă în lumina tuturor împrejurărilor speței și poate lua în considerare împrejurările respective la recalcularea sancțiunii. Respectarea dreptului la apărare impune, în acest context, ca părțile să își poată prezenta argumentele cu privire la toate împrejurările relevante, dar nu și ca Tribunalul să le solicite să prezinte observații cu privire la recalcularea avută în vedere în mod efectiv ( 92 ). În speță, în cadrul procedurii în primă instanță, Google a solicitat în mod specific Tribunalului să ia în considerare intensitatea încălcării și nu pretinde că s‑a aflat în imposibilitatea de a prezenta observații cu privire la elementele de fapt examinate de Tribunal în vederea acestei aprecieri.

În continuare, prin intermediul celei de a doua critici, Google susține că Tribunalul a încălcat prezumția de nevinovăție întrucât, pentru a aprecia intensitatea și durata încălcării, s‑a întemeiat pe elemente contextuale precum AIV, politica Google în ceea ce privește IPA sau acordul Google cu Apple, care nu au fost calificate în sine drept abuzive.

Cu toate acestea, am explicat deja la punctele 60-69 și 179 din prezentele concluzii că elementele contextuale ale unui comportament abuziv, în special atunci când decurg din alte comportamente ale întreprinderii dominante înseși, pot fi luate în considerare la aprecierea efectelor unei încălcări.

În cadrul celei de a treia critici, Google susține că Tribunalul a încălcat principiul ne ultra petita în măsura în care a aplicat coeficientul de gravitate într‑un mod care nu a fost solicitat de niciuna dintre părți.

Și această critică trebuie respinsă.

Astfel cum am precizat anterior, competența de fond de care dispune Curtea îi oferă în principiu și posibilitatea de a majora amenda ( 93 ). Nici în procedura în prima instanță, nici în procedura de recurs nu există o interdicție a reformatio in peius. De asemenea, în privința cuantumului amenzii, instanțele Uniunii nu sunt legate de concluziile părților, atât timp cât se mențin în cadrul obiectului specific al acțiunii în anulare sau al recursului ( 94 ). Nu se contestă că aceasta este situația în speță.

În sfârșit, prin intermediul celei de a patra critici, Google susține că amenda stabilită de Tribunal este disproporționată și insuficient motivată.

Și acest argument trebuie respins.

Potrivit jurisprudenței Curții, Comisia își respectă obligația de motivare atunci când expune elementele de apreciere care i‑au permis să determine gravitatea și durata încălcării. Deși nu este ținută să indice toate datele cifrice referitoare la fiecare dintre etapele intermediare ale modului de calcul al amenzii reținut, aceasta are însă obligația să explice ponderarea și evaluarea pe care le‑a realizat cu privire la elementele luate în considerare. Obligația Comisiei de a motiva în mod suficient pertinența și ponderarea elementelor pe care le‑a luat în considerare în determinarea metodei alternative pe care ea a privilegiat‑o nu implică faptul că aceasta este obligată să furnizeze elementele cifrice referitoare la modul de calcul al amenzii sau să fie constrânsă să explice în detaliu calculele interne pe care le‑a efectuat ( 95 ).

Același lucru trebuie să fie valabil și pentru Tribunal.

În consecință, este într‑adevăr posibil să se ridice problema de ce, în prezenta cauză, Tribunalul nu a inclus în motivarea sa și calculul efectuat pentru determinarea cuantumului amenzii, în contextul unei analize detaliate a elementelor avute în vedere. De asemenea, este justificat să se regrete această abordare și să se considere că prezentarea explicită a acestor calcule ar fi clarificat raționamentul Tribunalului și ar fi facilitat activitatea Curții. Totuși, aceasta nu înseamnă că abordarea Tribunalului trebuie să conducă la anularea hotărârii atacate.

Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții, atunci când se pronunță asupra unor chestiuni de drept în cadrul unui recurs, să substituie cu propria apreciere, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului, care statuează, în exercitarea competenței sale de fond, cu privire la cuantumul amenzilor aplicate unor întreprinderi pentru încălcarea de către acestea a dreptului Uniunii. Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal, ca urmare a caracterului neadecvat al cuantumului unei amenzi, doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai neadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat ( 96 ).

În primul rând, în prezenta cauză, Tribunalul a expus pe larg, pe parcursul a aproximativ 80 de puncte, aspectele pe care le‑a avut în vedere la recalcularea amenzii, în special în ceea ce privește gravitatea și durata încălcării în litigiu. În al doilea rând, noua amendă, redusă cu puțin peste 200000000 de euro în raport cu cuantumul inițial (de la 4342865000 de euro, cât era inițial, până la 4125000000 de euro, cât este în prezent), nu pare, chiar ținând seama de eliminarea AIV bazate pe portofoliu ca practică abuzivă autonomă, ca fiind excesivă până la punctul de a fi disproporționată. Astfel, după cum a arătat Tribunalul în special la punctele 1015-1029 din hotărârea atacată, celelalte aspecte ale încălcării, precum și strategia sa globală unică și continuă, care i‑a amplificat impactul, persistă în pofida acestei eliminări.

Rezultă că nici al șaselea motiv de recurs invocat de Google nu poate fi admis.

Din considerațiile care precedă rezultă că este necesar să se respingă toate cele șase motive de recurs și, prin urmare, recursul trebuie respins în totalitate.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

În primul rând, în temeiul articolului 138 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată; în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Curtea decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat cheltuieli de judecată, iar recurentele au căzut în pretenții, acestea din urmă trebuie să fie obligate să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie. Întrucât au introdus împreună recursul, acestea trebuie să suporte în solidar cheltuielile de judecată.

În continuare, în conformitate cu articolul 184 alineatul (4) din Regulamentul său de procedură, Curtea poate decide ca un intervenient în primă instanță care a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât ADA, CCIA, Gigaset, HMD și Opera, pe de o parte, și BDZV, BEUC, FairSearch, Qwant, Seznam și VDZ, pe de altă parte, au participat la faza scrisă și/sau la faza orală a prezentei proceduri de recurs, se impune obligarea acestora la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să statueze următoarele: – respingerea recursului; – obligarea Google LLC și Alphabet Inc. la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Comisia Europeană; – obligarea Application Developers Alliance, BDZV – Bundesverband Digitalpublisher und Zeitungsverleger eV, Bureau européen des unions de consommateurs (BEUC), Computer & Communications Industry Association, FairSearch AISBL, Gigaset Communications GmbH, HMD global Oy, Opera Norway AS, Qwant, Seznam.cz, a.s. și Verband Deutscher Zeitschriftenverleger eV la suportarea, fiecare în parte, a propriilor cheltuieli de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 19 iunie 2025 ( 1 )

Cuprins