Concluziile avocatei generale T. Ćapeta prezentate la 13 iulie 2023.#Procedură penală împotriva lui GN.#Cerere de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 1 alineatul (3) – Articolul 15 alineatul (2) – Proceduri de predare între statele membre – Motive de neexecutare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 7 – Respectarea vieții private și de familie – Articolul 24 alineatele (2) și (3) – Luarea în considerare a interesului superior al copilului – Dreptul oricărui copil de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți – Mamă cu copii de vârstă mică care conviețuiesc cu ea.#Cauza C-261/22.

Și mamele ajung la închisoare.

O persoană condamnată poate fi uneori, într‑adevăr, mamă a unor copii mici. Pentru prima dată în fața Curții, este pusă în discuție o situație în care a fost emis un mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) în vederea executării unei pedepse cu închisoarea împotriva unei astfel de mame. Este relevant interesul superior al copilului pentru executarea unui astfel de mandat european de arestare?

Instanța de trimitere, Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia), urmărește astfel interpretarea Deciziei‑cadru privind MEA ( 2 ): este posibil refuzul sau suspendarea executării unui MEA în cazul în care persoana căutată este o mamă care locuiește cu copiii săi minori?

La 26 iunie 2020, o autoritate judiciară belgiană a emis un MEA împotriva lui GN, pentru executarea unei pedepse de cinci ani de închisoare pentru infracțiunile de trafic de persoane și facilitare a imigrației ilegale. GN a fost condamnată in absentia și, în conformitate cu dreptul belgian, a fost notificată în mod corespunzător cu privire la procedură.

GN a fost arestată la Bologna (Italia) la 2 septembrie 2021. În momentul arestării, fiul său minor, care se aflase cu aceasta până în momentul respectiv, a fost încredințat serviciilor sociale. Întrucât GN nu a consimțit la predarea sa, aceasta a fost menținută în arest preventiv, care a fost înlocuit ulterior cu măsura arestării la domiciliu, moment în care aceasta a fost reunită cu fiul său.

În ședința din 17 septembrie 2021, Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia) a solicitat informații din partea autorității judiciare emitente, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA. Aceasta a solicitat informații cu privire la modalitățile de executare a pedepsei în Belgia pentru mamele care locuiesc împreună cu copii minori, la tratamentul din închisoare la care ar fi supusă GN, la măsurile care ar fi luate în privința fiului acesteia și la posibilitatea unei reluări a procesului, având în vedere că procesul care s‑a încheiat cu pronunțarea unei condamnări a lui GN s‑a desfășurat in absentia. Oficiul Procurorului Regelui din Anvers a precizat că răspunsurile la întrebările ridicate sunt de competența Serviciului Public Federal pentru Justiție din Belgia. În urma acestui răspuns, nu a mai existat nicio altă comunicare între cele două autorități judiciare.

Prin hotărârea din 15 octombrie 2021, Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna) a refuzat să o predea pe GN autorității judiciare emitente pentru motivul că era mama unui copil în vârstă de mai puțin de trei ani care locuia singur cu ea în momentul arestării și a dispus eliberarea imediată a acesteia. Potrivit acestei instanțe, în lipsa unui răspuns din partea autorității judiciare emitente, nu ar exista nicio certitudine că un regim de detenție comparabil cu cel al statului italian ar fi recunoscut în sistemul juridic belgian, protejând dreptul mamei de a nu fi privată de relația cu copiii săi și asigurând faptul că copiii primesc îngrijirea maternă și familială necesară, astfel cum este garantată de Constituția italiană, de articolul 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului ( 3 ) și de articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Procuratore generale presso la Corte di appello di Bologna (Procurorul General de pe lângă Curtea de Apel din Bologna, Italia) și GN au formulat separat recursuri împotriva hotărârii menționate mai sus. Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație), sesizată cu acest recurs, a decis să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 1 alineatele (2) și (3) și articolele 3 și 4 din [Decizia‑cadru privind MEA] trebuie interpretate în sensul că nu permit autorității judiciare de executare să refuze sau, în orice caz, să amâne predarea mamei cu copii minori care locuiesc cu aceasta? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la această primă întrebare, articolul 1 alineatele (2) și (3) și articolele 3 și 4 din [Decizia‑cadru privind MEA] sunt compatibile cu articolul 7 și cu articolul 24 alineatul (3) din [cartă], inclusiv în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 8 din [Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «CEDO»), semnată la Roma la4 noiembrie 1950] și a tradițiilor constituționale comune statelor membre, în măsura în care acestea impun predarea mamei, rupându‑se legăturile cu copiii minori care locuiesc cu aceasta, fără a ține seama de interesul superior al copilului?”

Au prezentat observații scrise GN, Procurorul General de pe lângă Curtea de Apel din Bologna, guvernele Italiei, Ungariei și Țărilor de Jos, precum și Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană. La 28 martie 2023 a avut loc o ședință în cadrul căreia GN, guvernele Italiei și Țărilor de Jos, precum și Consiliul și Comisia Europeană au prezentat observații orale.

Pentru a oferi Curții un răspuns util, propunem reformularea întrebărilor adresate de instanța de trimitere. În primul rând, această instanță urmărește să stabilească dacă este îndreptățită să refuze executarea unui MEA în cazul în care, printr‑o astfel de predare, riscă să încalce drepturile fundamentale ale unei mame a cărei predare este solicitată, precum și drepturile fundamentale ale copiilor minori care locuiesc cu aceasta. Cu titlu subsidiar, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă ar putea amâna o astfel de predare. Sunt în discuție dreptul la viață de familie, garantat de articolul 7 din cartă, și interesul superior al copilului, garantat de articolul 24 din aceasta.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere pune în discuție compatibilitatea Deciziei‑cadru privind MEA cu cele două drepturi fundamentale în discuție, în cazul în care aceasta trebuie interpretată în sensul că se opune unui refuz sau unei amânări a executării unui MEA în împrejurările din cauza principală. Astfel, această întrebare nu devine relevantă decât în cazul în care Curtea neagă posibilitatea de a refuza executarea MEA. Având în vedere răspunsul pe care îl vom propune Curții la prima întrebare, nu va fi necesar să răspundem la cea de a doua întrebare.

Problema ridicată de instanța de trimitere este atât standard, cât și nouă. Este standard, întrucât reprezintă o nouă trimitere preliminară în șirul de trimiteri preliminare prin care se solicită să se stabilească dacă riscul de încălcare a unui drept fundamental poate constitui un motiv pentru a refuza executarea unui MEA în afara motivelor exprese de neexecutare obligatorie sau facultativă prevăzute la articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru privind MEA ( 4 ).

Totuși, aceasta este de asemenea cu totul nouă, întrucât, pentru prima dată, neexecutarea s‑ar putea întemeia pe posibila încălcare a drepturilor fundamentale nu (doar) ale persoanei căutate, ci (și) ale unei terțe persoane: copilul minor al mamei a cărei predare se solicită.

În opinia noastră, aceste două aspecte ar trebui diferențiate. În consecință, vom aborda mai întâi împrejurările în care dreptul mamei la viață de familie, astfel cum este garantat de articolul 7 din cartă, poate justifica refuzul predării sale. Răspunsul la această întrebare poate fi dat pe baza liniei jurisprudențiale deja bine dezvoltate prin care se interpretează articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA. Vom analiza în continuare consecințele care decurg pentru autoritatea de executare din obligația de a acționa în interesul superior al copilului, astfel cum se prevede la articolul 24 din cartă. Vom argumenta că drepturile copilului ar putea justifica refuzul predării. În sfârșit, vom aborda separat posibilitatea de a amâna predarea.

Curtea a recunoscut numai începând cu Hotărârea Aranyosi și Căldăraru din 2016 posibilitatea de a refuza executarea unui MEA pentru un motiv care nu este prevăzut în mod expres în însăși Decizia‑cadru privind MEA ( 5 ).

În această cauză, Curtea a considerat că un risc grav de încălcare a interdicției tratamentelor inumane și degradante, un drept fundamental absolut garantat de articolul 4 din cartă, ar putea constitui un motiv pentru a refuza predarea. Curtea s‑a bazat pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA și a considerat că refuzul era condiționat de cerința ca autoritatea de executare să confirme, în primul rând, că există deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește respectarea articolului 4 din cartă în statul membru emitent și, în al doilea rând, că dreptul persoanei în cauză riscă să fie încălcat ( 6 ).

Acesta este așa‑numitul „test cu două etape” ( 7 ). În câteva hotărâri subsecvente, în care Curtea a fost solicitată în principal să explice domeniul de aplicare al investigației care revine autorității judiciare de executare atunci când aplică acest test, Curtea și‑a confirmat poziția din Hotărârea Aranyosi și Căldăraru ( 8 ).

Într‑o altă serie de cauze, care s‑au bazat pe aceeași argumentație precum cea din Hotărârea Aranyosi și Căldăraru, Curtea a considerat că refuzul predării, în condițiile testului cu două etape, este justificat și în ceea ce privește posibila încălcare a dreptului la un proces echitabil al persoanei căutate, astfel cum este garantat de articolul 47 din cartă. Acest lucru a fost decis în Hotărârea LM ( 9 ) și a fost confirmat într‑o serie de cauze subsecvente ( 10 ).

În toate aceste cauze, fără excepție, dreptul fundamental în joc a fost cel al persoanei căutate. Prezenta cauză ar ridica o problemă similară celor ridicate în cauzele menționate la punctele precedente în cazul în care se solicită Curții să stabilească dacă GN s‑ar putea baza pe dreptul său la viață de familie, astfel cum este consacrat la articolul 7 din cartă, pentru a se opune predării.

Posibilitatea de a deroga de la obligația de a executa un MEA a fost confirmată până în prezent numai în legătură cu două drepturi fundamentale, cele garantate de articolele 4 și 47 din cartă ( 11 ). Cu toate acestea, nu vedem niciun motiv principial pentru care nu s‑ar aplica același lucru în cazul în care ar apărea suspiciunea existenței unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește protecția unui alt drept fundamental, cum ar fi dreptul la viață de familie ( 12 ), precum în prezenta cauză.

Punctul de plecare al acestei investigații este faptul că impunerea unei pedepse cu închisoarea, astfel cum a subliniat în mod corect Comisia în ședință, interferează în mod necesar cu dreptul lui GN la viață de familie. Totuși, această restricție este, în principiu, considerată ca fiind necesară pentru realizarea unui alt interes societal, acela de a evita impunitatea autorilor unor infracțiuni ( 13 ). Cu toate acestea, în utilizarea puterilor lor coercitive asupra indivizilor, statele membre sunt obligate să respecte principiul proporționalității. În consecință, acestea au obligația de a restrânge dreptul la viață de familie al mamelor aflate în închisoare în cea mai mică măsură posibilă. Cu toate acestea, statele membre dispun de o marjă de apreciere în alegerea modului în care vor reconcilia acest drept ( 14 ).

În consecință, considerăm că GN ar putea invoca dreptul său la viață de familie ca justificare pentru neexecutarea MEA numai în cazul în care autoritatea de executare are motive să suspecteze că statul emitent nu va respecta dreptul său la viață de familie.

Astfel cum a repetat Curtea în numeroase ocazii ( 15 ), mecanismul MEA se bazează pe prezumția că statele membre respectă drepturile fundamentale.

Astfel, poziția de plecare, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA, este că statul membru emitent dispune de măsuri, în cadrul sistemului și practicii sale juridice, care nu restricționează în mod disproporționat dreptul persoanei încarcerate de a‑și păstra legăturile de familie. Această prezumție poate fi repusă în discuție numai în cazul în care autoritatea de executare are cunoștință ( 16 ) de deficiențe sistemice sau generalizate în asigurarea dreptului la viață de familie al persoanelor încarcerate în statul emitent.

În mod esențial, această concluzie nu se poate baza pe cunoașterea faptului că, în ceea ce privește protecția vieții de familie a persoanelor încarcerate, statul membru emitent a făcut o alegere legislativă diferită de cea a statului membru de executare.

Fără excepție, în toate cauzele în care articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA a fost interpretat astfel încât să permită refuzul predării, declanșatorul testului cu două etape a fost cunoașterea de către autoritatea de executare a unor posibile deficiențe sistemice sau generalizate în protecția dreptului fundamental respectiv în statul emitent. Numai într‑un astfel de scenariu, autoritatea de executare a fost autorizată să se abată de la principiul încrederii reciproce și să pună la îndoială protecția drepturilor fundamentale în statul emitent prin aplicarea testului cu două etape.

În prezenta cauză, nu există niciun motiv pentru a pune în mișcare testul cu două etape. Declanșatorul necesar – suspiciunea că Belgia încalcă în mod sistematic dreptul la viață de familie al mamelor care execută pedepse cu închisoarea – nu există.

În astfel de împrejurări, autoritatea de executare nu poate refuza să execute MEA pentru motivul unei posibile încălcări a dreptului lui GN la viață de familie.

Se poate pune totuși în mod justificat întrebarea dacă drepturile lui GN ar putea fi restricționate în cele din urmă în mod excesiv (de exemplu într‑un scenariu ipotetic în care regulile închisorii în care își execută pedeapsa permit vizite de familie doar o dată pe săptămână). Este, desigur, imposibil să se excludă o încălcare individuală în orice situație dată.

Cu toate acestea, sistemul de recunoaștere reciprocă pe care se bazează MEA și alte instrumente similare de drept al Uniunii ( 17 ) nu se întemeiază pe așteptarea (improbabilă) că drepturile fundamentale nu sunt niciodată încălcate. Mai degrabă, acesta se întemeiază pe prezumția că o încălcare individuală a drepturilor fundamentale va fi soluționată. Totuși, aceasta este responsabilitatea statului emitent ( 18 ). Cazurile individuale de încălcare a drepturilor fundamentale trebuie rezolvate de statul membru emitent, iar nu de statul membru de executare, inclusiv prin asigurarea accesului la instanțele sale judecătorești ( 19 ).

În plus, chiar dacă nu pot fi excluse încălcări individuale, ar fi imposibil pentru autoritatea de executare să prevadă astfel de încălcări, cu excepția cazului în care există un indiciu că acestea se produc în mod sistematic în statul membru emitent.

În prezenta cauză, în absența oricărui indiciu cu privire la existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește garanțiile vieții de familie a persoanelor încarcerate în Belgia, considerăm că autoritatea de executare nu poate refuza predarea pentru acest motiv ( 20 ).

O concluzie contrară ar face ca principiul încrederii reciproce, pe care se bazează recunoașterea reciprocă, să fie lipsit de orice substanță.

Cealaltă persoană (sau celelalte persoane, având în vedere că s‑a raportat că, după emiterea MEA, GN a dat naștere unui al doilea copil) ale căror drepturi fundamentale sunt în discuție în prezenta cauză sunt copiii lui GN.

Copiii lui GN se bucură de asemenea de dreptul la viață de familie. În plus, atunci când este vorba de copii, dreptul lor la viață de familie trebuie interpretat întotdeauna în lumina unei alte dispoziții din cartă, mai exact articolul 24 din aceasta ( 21 ).

Articolul 24 din cartă protejează drepturile copilului. Alineatul (2) al acestuia are o importanță deosebită în prezenta cauză. Acesta prevede: „[î]n toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”. În plus, alineatul (3) al acestuia prevede că: „[o]rice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său” ( 22 ).

Posibila încălcare a drepturilor fundamentale ale copiilor lui GN este legată de MEA numai în mod indirect: aceștia sunt potențiale victime colaterale ale executării MEA prin intermediul căreia mama lor urmează să fie predată.

Cu toate acestea, articolul 24 din cartă se aplică tuturor activităților care rezultă din aplicarea dreptului Uniunii, chiar și atunci când acestea nu privesc în mod direct copilul, dar au consecințe semnificative pentru acesta ( 23 ).

În consecință, decizia de a executa un MEA poate fi afectată de preocuparea pentru interesul superior al copilului.

Cu toate acestea, întrucât copiii sunt afectați numai în mod indirect de executarea MEA ( 24 ), problema protecției drepturilor lor este diferită de cea care a stat la baza cauzelor anterioare referitoare la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA.

O eventuală neexecutare a unui MEA în vederea protejării interesului superior al copilului nu intră în discuție ca o chestiune de încredere reciprocă. Interesul superior al copilului necesită atenție chiar și atunci când statul membru emitent oferă un nivel ridicat de protecție a copiilor ale căror mame se află în închisoare.

Protecția acestui interes necesită în mod inerent o evaluare diferită: începutul oricărei analize este situația concretă a copilului în cauză, mai degrabă decât condițiile din statul membru emitent. Modul în care statul emitent tratează deținuții cu copii mici joacă un rol în decizia autorității de executare nu din cauza neîncrederii în statul membru emitent, ci mai degrabă ca factor în stabilirea celei mai bune decizii pentru un anumit copil.

În această privință, testul cu două etape, în calitate de gardian al principiului încrederii reciproce, este irelevant pentru a răspunde la întrebarea dacă executarea unui MEA poate fi refuzată pentru a proteja interesul superior al copilului ( 25 ).

Înainte de a aborda aspectul dacă interesul superior al copilului ar putea justifica un refuz de predare și care sunt pașii pe care autoritățile de executare și emitente trebuie să îi facă în acest sens, vom reflecta mai întâi pe scurt asupra modului în care acest drept fundamental a fost abordat în jurisprudența Curții.

Interesul superior al copilului a fost descris în literatura de specialitate ca fiind „unul dintre cele mai amorfe și mai puțin înțelese concepte juridice” ( 26 ). În aceeași ordine de idei, alți specialiști au încercat să stabilească natura exactă a obligațiilor prevăzute la articolul 24 din cartă ( 27 ) și au subliniat necesitatea de a preciza suplimentar modul în care acesta trebuie utilizat în dreptul Uniunii ( 28 ). Ce știm despre interesul superior al copilului din jurisprudența Curții?

Hotărârea Curții pronunțată în cauza Piotrowski este singurul caz care privește în mod specific sistemul MEA ( 29 ). Cauza respectivă a vizat posibilitatea executării unui MEA în cazul în care persoana căutată era un minor. Curtea a subliniat că Directiva 2016/800 ( 30 ) a fost adoptată pentru a proteja drepturile copilului în astfel de situații. Aceasta stabilește norme minime care vizează în mod specific drepturile procedurale ale copiilor care fac obiectul unui MEA ( 31 ). Într‑adevăr, nu există un refuz automat de executare a unui MEA atunci când persoana căutată este un minor, cu excepția cazului în care minorul respectiv nu a împlinit vârsta răspunderii penale ( 32 ).

Cu toate acestea, în opinia noastră, această decizie nu este de mare ajutor în situații precum cea de față, în care copilul ale cărui drepturi sunt în discuție nu este el însuși persoana căutată.

Hotărârea respectivă reflectă însă accentul pus de Curte pe necesitatea de a face o evaluare concretă a situației copilului în cauză. Același lucru a fost subliniat și în alte domenii ale dreptului Uniunii. De exemplu, în contextul returnării unui minor neînsoțit în domeniul azilului, Curtea a constatat că „numai o apreciere generală și aprofundată a situației minorului neînsoțit în cauză permite identificarea «interesului superior al copilului»” ( 33 ).

În plus, în contextul unei decizii de returnare a tatălui unei fiice minore, Curtea a enumerat împrejurări foarte specifice care trebuie luate în considerare la adoptarea deciziei de returnare. Acestea sunt printre altele vârsta copilului, dezvoltarea fizică și emoțională a acestuia, relația afectivă a copilului cu fiecare dintre părinții săi, precum și riscul pe care separarea de părinte l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil ( 34 ).

Curtea a constatat de asemenea, în contextul reîntregirii familiei resortisanților unor țări terțe, că orice evaluare a unei decizii individuale care ar putea afecta un copil trebuie să ia în considerare nevoia copilului de a întreține cu regularitate relații personale cu părinții săi ( 35 ). Autoritatea care ia o decizie ce afectează un copil trebuie să ia în considerare de asemenea amploarea relațiilor afective care s‑au stabilit între copil și tutorii săi, precum și gradul de dependență a copilului față de tutorii săi, în măsura în care aceștia își asumă autoritatea părintească și sarcina legală și financiară în privința copilului ( 36 ).

Un alt aspect important care trebuie luat în considerare este capacitatea părintelui de a‑și asuma întreaga responsabilitate pentru îngrijirea copilului ( 37 ), precum și dependența copilului față de părinte ( 38 ).

Ceea ce au în comun aceste hotărâri este faptul că, în evaluarea interesului superior al copilului, determinarea situației acestuia este întotdeauna primul pas în orice proces decizional, iar ceea ce trebuie determinat este situația concretă a copilului ( 39 ).

Acest lucru concordă cu cerința enunțată la articolul 24 alineatul (2) din cartă, conform căreia interesul copilului trebuie să fie considerat primordial: ori de câte ori sunt implicați copii, interesul lor este primul care trebuie evaluat și întotdeauna în funcție de situația concretă a copilului ( 40 ).

Numai după efectuarea unei astfel de evaluări, autoritatea competentă dispune de informații suficiente pentru a continua cu luarea deciziei relevante – în cazul nostru, dacă să execute un MEA.

Faptul că interesul superior al copilului este considerat primordial înseamnă de asemenea că orice decizie a unei autorități publice care interferează cu acesta este interzisă pur și simplu? Sau interesul superior al copilului impune ca acesta să fie pus în balanță cu alte interese publice aflate în joc într‑un anumit caz ( 41 )?

Astfel cum vom arăta în secțiunea următoare, opinia noastră este că interesul superior al copilului nu este un obstacol a priori absolut în calea executării unui MEA. Cu toate acestea, este un obstacol destul de mare: după cum vom sugera, este un obstacol prea mare pentru ca autoritatea judiciară de executare care decide cu privire la MEA în prezenta cauză să îl depășească.

Pentru început, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA se aplică nu numai persoanelor căutate, ci și tuturor celorlalte persoane care ar putea fi afectate de un MEA ( 42 ). Nimic nu sugerează că această dispoziție protejează numai persoanele căutate de o încălcare a drepturilor lor fundamentale. În plus, chiar dacă articolul 1 alineatul (3) nu ar exista în Decizia‑cadru privind MEA, atunci când se aplică dreptul Uniunii, același lucru se întâmplă și cu drepturile fundamentale, astfel cum sunt consacrate în cartă ( 43 ).

Astfel, există, fără îndoială, o obligație a autorității judiciare de executare de a lua o decizie care să protejeze interesul superior al copiilor lui GN.

Primul pas în orice cauză care privește drepturile copilului trebuie să fie o evaluare concretă și detaliată a situației individuale a copilului în cauză ( 44 ). Autoritatea judiciară de executare trebuie să ia în considerare toate informațiile relevante pentru această apreciere.

În mod esențial, pentru funcționarea MEA, colectarea unor astfel de informații include ( 45 ) comunicarea cu autoritatea judiciară emitentă în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA ( 46 ).

În prezenta cauză, autoritatea judiciară de executare a înaintat într‑adevăr o solicitare de informații suplimentare autorității judiciare emitente în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA. Aceasta a solicitat informații cu privire la condițiile de detenție din Belgia pentru mamele cu copii mici. Autoritatea judiciară emitentă nu a răspuns la această întrebare, ci a redirecționat autoritatea judiciară de executare la Serviciul Public Federal pentru Justiție din Belgian, care este responsabil pentru aceste chestiuni. Autoritatea judiciară de executare nu a adresat nicio întrebare suplimentară.

Este aceasta o utilizare satisfăcătoare a mecanismului de comunicare prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA?

Cu siguranță nu este.

Curtea a subliniat în mai multe rânduri importanța mecanismului de comunicare între cele două autorități judiciare în executarea MEA. Curtea a statuat că acesta este o expresie a obligației de cooperare loială, în temeiul căreia „statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate” ( 47 ).

Acest lucru a determinat Curtea să concluzioneze că cele două autorități judiciare trebuie să utilizeze pe deplin instrumentele prevăzute de Decizia‑cadru privind MEA ( 48 ), cum ar fi mecanismul de comunicare prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA.

În prezenta cauză, acest lucru înseamnă că autoritățile judiciare în cauză trebuie să recurgă la articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA pentru ca autoritatea judiciară de executare să fie suficient de bine informată cu privire la situația care i‑ar aștepta pe GN și pe copiii acesteia în Belgia.

În timpul unui astfel de proces de comunicare, este posibil să ne imaginăm că autoritatea judiciară emitentă ar furniza informații cu privire la condițiile de detenție pentru mamele cu copii mici sau la alternativele care există. Cu toate acestea, este posibil de asemenea ca aceasta să refuze să primească copiii lui GN. Opțiunile sunt nelimitate. Oricare și toate aceste informații sunt relevante pentru a stabili dacă executarea unui MEA în ceea ce o privește pe GN este în interesul superior al copiilor acesteia.

Întrebarea importantă din perspectiva autorității judiciare de executare, în special într‑o cauză precum cea de față, este ce consecințe decurg în cazul în care autoritatea judiciară emitentă ignoră o cerere de informații. Ar trebui ca acest lucru să ducă la neexecutarea automată a MEA?

Comisia a susținut în ședință că aceasta ar trebui să fie, într‑adevăr, consecința în cazul în care nu există un răspuns într‑un termen rezonabil ( 49 ).

Nu suntem de acord cu faptul că Decizia‑cadru privind MEA atașează o consecință automată de neexecutare ori de câte ori autoritatea judiciară emitentă nu transmite niciun răspuns.

Cu toate acestea, interesul superior al copilului, ca un considerent primordial, capătă în acest punct o formă concretă. În cazul în care autoritatea de executare nu primește suficiente informații care i‑ar permite să fie absolut sigură că executarea MEA nu ar fi contrară interesului superior al copilului, aceasta trebuie să refuze predarea.

Într‑un astfel de scenariu, interesul superior al copilului ar reprezenta, într‑adevăr, un obstacol prea mare pentru ca autoritatea judiciară de executare să îl depășească.

O mare parte din jurisprudența care explică semnificația și efectele interesului superior al copilului a fost elaborată în domeniul azilului și al migrației. Chiar dacă este utilă pentru determinarea criteriilor care țin de interesul superior al copilului, pericolul de impunitate nu apare în acest domeniu de drept.

Astfel, prezenta cauză este o invitație pentru Curte să reconcilieze obiectivul de a asigura interesul superior al copilului, care ar trebui să fie un considerent primordial, cu obiectivul de a evita impunitatea, unul dintre obiectivele principale ale sistemului MEA ( 50 ).

Participanții la această cauză au discutat alte posibilități de abordare a interesului superior al copilului în cadrul observațiilor lor scrise și în ședință. Scopul acestor discuții a fost acela de a găsi o alternativă la refuzul executării MEA (și, astfel, de a preveni impunitatea lui GN), asigurând în același timp protecția interesului superior al copilului.

Întrucât introducerea oricărei soluții noi ține de competența legiuitorului Uniunii, și nu a Curții, considerăm că Decizia‑cadru privind MEA prevede unele instrumente utile pentru a face față unor situații precum cea în cauză. În opinia noastră, acestea pot reduce pericolul de impunitate atunci când se protejează interesul superior al copilului. Printre aceste prevederi se numără în special articolul 23 alineatul (4), precum și articolul 4 alineatul (6) și articolul 5 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească nu numai dacă executarea MEA ar putea fi refuzată, ci și dacă, în subsidiar, aceasta ar putea fi amânată.

Participanții din fața Curții au discutat posibilitatea de a aplica articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA în această cauză. Această dispoziție are următorul cuprins: „[î]n mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea [MEA] are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită”.

Procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Bologna este de părere, și același lucru a fost susținut și de guvernul italian în ședință, că executarea nu ar trebui în orice caz refuzată, ci doar suspendată în temeiul articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA, până la momentul în care copilul va atinge un nivel mai ridicat de maturitate. Consiliul a sugerat că riscul grav pentru copil ar putea fi interpretat în unele cazuri ca un motiv umanitar serios care ar justifica aplicarea articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA.

În ședință, Comisia nu a fost de acord și a adăugat că această dispoziție ar putea fi utilizată numai după ce decizia privind executarea este luată în mod efectiv.

În afară de faptul că articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA se referă în mod specific la persoana căutată, în opinia noastră, utilizarea acestuia într‑o cauză precum cea în discuție nu este posibilă. Însuși textul acestuia evocă motive umanitare serioase și dă exemplul unui pericol evident pentru sănătatea persoanei căutate (nu a unei terțe persoane).

În Hotărârea E. D. L., Curtea a constatat că articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA poate fi utilizat atunci când autoritatea judiciară de executare are motive serioase și concrete de a crede că „predarea persoanei căutate, grav bolnavă, ar expune‑o unui risc real de reducere semnificativă a speranței sale de viață sau de deteriorare rapidă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate” ( 51 ).

În opinia noastră, această abordare este într‑adevăr potrivită pentru o cerere referitoare la persoana căutată: chiar dacă nu ar exista niciun motiv pentru a refuza executarea MEA, suspendarea acesteia este necesară ca urmare a stării de sănătate a persoanei căutate.

În scenariul din prezenta cauză, interesul superior al copilului este un considerent necesar pentru o altă persoană decât persoana căutată propriu‑zisă – și anume copiii acesteia. În cazul în care există pericolul ca transferul mamei lor să prezinte un pericol grav pentru copii (de exemplu pentru sănătatea sau dezvoltarea lor emoțională), acest lucru ar fi trebuit, în opinia noastră, să fie deja un considerent important înainte de a decide asupra predării.

Chiar dacă privim dincolo de textul articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA și ne imaginăm că ar putea fi posibilă aplicarea acestuia în cazul copiilor persoanei căutate, faptul de a aștepta până când copilul are o vârstă mai matură, astfel cum a sugerat guvernul italian, nu ar îndeplini standardul privind motivele umanitare, după cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea E. D. L.

În opinia noastră, acest lucru ar denatura scopul articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA.

Prin urmare, în prezenta cauză, utilizarea articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA nu este utilă.

Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru privind MEA este o altă opțiune pe care autoritățile judiciare de executare ar putea să o folosească atunci când stabilesc că este în interesul superior al copilului ca atât mama, cât și copilul să rămână în statul membru de executare.

Acesta prevede posibilitatea ca autoritatea judiciară de executare să nu execute un MEA care a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, în cazul în care persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță.

Scopul principal al acestei dispoziții este de a permite autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care a fost condamnată ( 52 ).

Cu toate acestea, nu există niciun motiv pentru care această dispoziție nu ar trebui utilizată și în scopul protejării interesului superior al copilului, evitându‑se, în același timp, impunitatea. Utilizarea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru privind MEA ar putea fi cea mai bună opțiune în cazul în care, din orice motiv legat de copilul în cauză, ar fi în interesul superior al acestuia să nu părăsească statul membru de executare, dar ar fi important, în același timp, ca acesta să mențină contacte frecvente și o relație strânsă cu mama sa (de exemplu într‑o situație în care celălalt părinte sau familia extinsă locuiește în statul membru de executare).

Potrivit instanței de trimitere, Italia a transpus în legislația sa articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru privind MEA prin impunerea unei condiții care necesită cel puțin cinci ani de ședere a persoanei căutate în Italia pentru a putea beneficia de această dispoziție.

Curtea a considerat că termenii „rămâne” și „rezident” de la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru privind MEA sunt concepte autonome de drept al Uniunii care nu pot fi definite de statele membre ( 53 ). Potrivit Curții, acești termeni „vizează situațiile în care persoana care face obiectul unui [MEA] fie și‑a stabilit reședința reală în statul membru de executare, fie, respectiv, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acest stat membru, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reședință” ( 54 ).

Acest lucru impune instanței de trimitere obligația de a interpreta dreptul său național în conformitate cu interpretarea autonomă a acestor termeni realizată de Curte, care nu impune cerința de a rămâne pe teritoriul statului timp de cinci ani.

Este adevărat că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru privind MEA oferă autorității judiciare de executare o opțiune, necreând o obligație, de a executa pedeapsa privativă de libertate în statul membru de executare. Cu toate acestea, în ceea ce privește protejarea interesului superior al copilului, această opțiune poate deveni o obligație în cazul în care autoritatea judiciară de executare constată că este în interesul superior al copilului să nu părăsească statul membru de executare ( 55 ).

În consecință, această dispoziție oferă, în opinia noastră, un alt instrument procedural cu ajutorul căruia autoritatea judiciară de executare poate atenua pericolul impunității și îl poate reconcilia cu interesul superior al copilului.

Articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru privind MEA prevede că, atunci când un MEA este emis în scopul urmăririi penale a unei persoane care este resortisant sau rezident ( 56 ) al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

Se poate spune că această dispoziție este reversul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru privind MEA: indiferent dacă MEA este emis pentru urmărirea penală (precum în cazul articolului 5 punctul 3) sau pentru executarea unei pedepse (articolul 4 punctul 6), rezidenții statului de executare pot beneficia de posibilitatea de a executa o pedeapsă în statul membru de reședință al acestora.

Articolul 5 punctul 3 se referă la situațiile în care un MEA este emis în scopul urmăririi penale, ceea ce, fără îndoială, nu este cazul în speță. GN a fost condamnată în Belgia, iar MEA a fost emis în mod explicit în scopul executării unei pedepse privative de libertate

Cu toate acestea, GN și Comisia au explicat în ședință că, întrucât GN a fost condamnată in absentia, există posibilitatea unei rejudecări în Belgia, ceea ce, în opinia acestora, ar face ca acest MEA să fie de asemenea unul în scopul urmăririi penale.

Într‑un astfel de scenariu, articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru privind MEA ar permite autorității judiciare de executare să impună, ca o condiție pentru predarea persoanelor care sunt resortisanți sau rezidenți în statul membru de executare, ca persoana respectivă să fie ulterior returnată pentru a executa pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate în acest stat membru.

În primul rând, situația de fapt din cauză pune la îndoială calitatea lui GN de rezidentă în Italia. Totuși, această apreciere ține de competența instanței de trimitere.

În al doilea rând, prima teză a articolului 5 din Decizia‑cadru privind MEA prevede că autoritatea de executare poate face uz de această opțiune. Astfel, articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru privind MEA reprezintă o altă opțiune pe care autoritățile judiciare de executare o pot utiliza atunci când stabilesc că este în interesul superior al copilului ca atât mama, cât și copilul să rămână în statul membru de executare.

Cu toate acestea, având în vedere că MEA împotriva lui GN este emis în mod explicit în scopul executării unei pedepse privative de libertate, considerăm că această dispoziție nu poate fi utilizată în prezenta cauză.

Având în vedere considerațiile menționate anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia) după cum urmează: 1) Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre nu se opune, în principiu, refuzului de a executa un MEA emis împotriva unei mame a unor copii mici atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului. 2) Un astfel de refuz este posibil numai în cazul în care, după determinarea situației concrete a copilului și după utilizarea mecanismului de comunicare prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA, autoritatea de executare nu dispune de suficiente informații care să îi permită să fie absolut sigură că executarea MEA nu ar fi contrară interesului superior al copilului. 3) Suspendarea temporară a predării în temeiul articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru privind MEA nu este posibilă pentru o altă persoană decât persoana căutată și în afara unor motive serioase de ordin umanitar, în cazul în care viața sau sănătatea persoanei căutate sunt puse în mod evident în pericol.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 13 iulie 2023 ( 1 )