Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 14 iulie 2022.#Procedură penală împotriva lui TL.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal da Relação de Évora.#Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2010/64/UE – Dreptul la interpretare și la traducere – Articolul 2 alineatul (1) și articolul 3 alineatul (1) – Noțiunea de «document esențial» – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Articolul 3 alineatul (1) litera (d) – Domeniu de aplicare – Lipsa transpunerii în dreptul național – Efect direct – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 și articolul 48 alineatul (2) – Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Articolul 6 – Condamnare la o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiționată a executării – Neîndeplinirea obligațiilor rezultate din regimul suspendării condiționate a executării pedepsei – Omisiunea traducerii unui document esențial și lipsa unui interpret la data întocmirii acestuia – Revocarea suspendării – Lipsa traducerii actelor de procedură referitoare la această revocare – Consecințe asupra validității revocării menționate – Viciu de procedură sancționat cu nulitatea relativă.#Cauza C-242/22 PPU.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește aplicarea Directivei 2010/64/UE ( 2 ) și a Directivei 2012/13/UE ( 3 ) în cazul procedurilor penale în care o instanță portugheză a condamnat o persoană („TL”) de cetățenie moldovenească care înțelege doar limba română, limba oficială în țara sa, la trei ani de închisoare.

În hotărârea de condamnare, instanța a decis să suspende executarea pedepsei, în anumite condiții. Una dintre acestea era ca TL s[poată fi localizat la adresa pe care a indicat‑o în cursul procedurii de „declarație privind identitatea și reședința” (denumită în continuare „DIR”). Întrucât nu a fost găsit la adresa respectivă, suspendarea a fost revocată, iar TL a fost încarcerat pentru a executa pedeapsa.

Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia), având în vedere faptul că prezența unui interpret și traducerea anumitor documente în limba română au fost omise în cadrul procedurii DIR și în cursul altor etape procedurale, solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea celor două directive menționate mai sus în ceea ce privește nulitatea actelor îndeplinite cu încălcarea cerințelor acestora.

Articolul 1 („Obiectul și domeniul de aplicare”) prevede: „(1) Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale și al procedurilor de executare a unui mandat european de arestare. (2) Dreptul menționat la alineatul (1) se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se soluționarea definitivă a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac. […]”

Articolul 2 („Dreptul la interpretare”) prevede: „(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală respectivă li se oferă, fără întârziere, servicii de interpretare în cadrul procedurilor penale desfășurate în fața autorităților de urmărire penală și a celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor efectuate de poliție, în cadrul tuturor audierilor în fața instanței și în cadrul oricăror audieri intermediare necesare. […]”

Articolul 3 („Dreptul la traducerea documentelor esențiale”) prevede: „(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într‑un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor. (2) Documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească. (3) Autoritățile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai există și alte documente esențiale. Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora pot înainta o cerere motivată în acest scop. […]”

Articolul 2 („Domeniul de aplicare”) precizează: „(1) Prezenta directivă se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac. […]”

Articolul 3 („Dreptul la informare cu privire la drepturi”) prevede: „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective: […] d) dreptul la interpretare și traducere; […]”

Articolul 8 („Verificare și remediere”) prevede: „[…] (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora au dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații în conformitate cu prezenta directivă.”

În conformitate cu articolul 57 („Calitatea de «arguido»”), orice persoană împotriva căreia a fost formulată o acuzație sau a fost solicitată o cercetare în cadrul unei proceduri penale are calitatea de „arguido”.

Articolul 61 („Drepturi și obligații procedurale”) alineatul 1 litera h) acordă „arguido”, în orice etapă a procedurii, sub rezerva excepțiilor prevăzute de lege, dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale de către autoritatea judiciară sau de către organul de poliție judiciară în fața căruia este obligat să se prezinte.

Articolul 92 („Limba actelor și desemnarea unui interpret”) prevede că, în actele de procedură, atât scrise, cât și orale, se utilizează limba portugheză, dar în cazul în care o persoană care nu cunoaște sau nu stăpânește limba portugheză trebuie să intervină în procedură se desemnează un interpret.

Articolul 113 („Norme generale privind notificarea sau comunicarea”) alineatul 10 prevede că notificarea sau comunicarea către „arguido” poate fi efectuată către avocatul sau apărătorul său. Excepțiile sunt cele referitoare la acuzare, decizia de anchetă, stabilirea datei procesului și a hotărârii, precum și cele referitoare la aplicarea măsurilor coercitive, care trebuie de asemenea notificate avocatului.

Articolul 119 („Nulitatea neremediabilă”) cuprinde șase cazuri de nulitate neremediabilă, care trebuie examinate din oficiu în orice etapă a procedurii ( 5 ).

Potrivit articolului 120 („Nulități care trebuie invocate”) alineatul 1, orice nulitate, alta decât cele menționate la articolul 119, trebuie să fie invocată de persoanele interesate. Alineatul 2 al acestei dispoziții precizează nulitățile care trebuie invocate, inclusiv „lipsa desemnării unui interpret, în situațiile în care legea o consideră obligatorie” [litera (c)].

Potrivit articolului 120 alineatul 3, nulitățile menționate la alineatele anterioare trebuie să fie invocate: – în cazul nulității unui act la care asistă persoana interesată, înainte de finalizarea actului [litera (a)]; – în cazul nulității investigației sau a cercetării, până la sfârșitul dezbaterii privind investigația sau, în lipsa unei cercetări, până la cinci zile de la notificarea ordonanței de încheiere a investigației [litera (c)].

Articolul 196 („Declarația privind identitatea și reședința”) prevede că autoritatea judiciară sau organul de poliție judiciară solicită o DIR oricărei persoane acuzate. În scopul notificării sau comunicării, persoana respectivă trebuie să indice reședința, locul de muncă sau alt loc de domiciliu ales.

În conformitate cu articolul 196 alineatul 3, DIR trebuie să precizeze că „arguido” a fost informat cu privire la: – obligația de înfățișare în fața autorității competente sau de a fi la dispoziția acesteia atunci când legea prevede acest lucru sau când este notificat în mod corespunzător în acest scop; – obligația de a nu își schimba reședința sau de a nu lipsi de la aceasta mai mult de cinci zile fără a comunica noua reședință sau locul unde poate fi găsit; – notificările ulterioare se vor face prin scrisoare simplă la adresa indicată, cu excepția cazului în care inculpatul comunică o altă adresă printr‑o cerere depusă sau trimisă prin scrisoare recomandată la grefa instanței în fața căreia se desfășoară procedura la momentul respectiv; – încălcarea dispozițiilor alineatelor anterioare permite reprezentarea acestuia prin avocat în toate actele de procedură la care are dreptul sau obligația de a asista personal, precum și desfășurarea ședinței de judecată în absența sa, în conformitate cu articolul 333.

Articolul 495 („Nerespectarea condițiilor de suspendare”) reglementează formalitățile care pot conduce la revocarea suspendării executării pedepsei.

La 10 iulie 2019, a fost emisă ordonanța de conferire a calității de „arguido” lui TL, care nu înțelege și nu vorbește limba portugheză.

Această decizie a fost „redactată în limba portugheză și tradusă în limba română, limba oficială a Republicii Moldova, astfel cum reiese din această ordonanță, semnată de [TL]” ( 6 ).

La aceeași dată, a fost dată DIR, fără intervenția unui interpret de limba română și fără ca documentul să fie tradus în această limbă.

Documentația aferentă DIR preciza că TL a fost notificat cu privire la obligația de a se prezenta în fața autorităților și de a comunica schimbările de domiciliu, precum și cu privire la consecințele nerespectării acestor obligații.

TL a participat personal la ședința în cadrul căreia se judeca conduita sa, în cursul căreia a fost ascultat și apărat de un avocat. În această etapă, a fost de asemenea asistat de un interpret „desemnat să traducă actele ședinței”.

Prin hotărârea din 11 iulie 2019, rămasă definitivă la 26 septembrie 2019, Tribunal Judicial da comarca de Beja (Tribunalul de Primă Instanță din Beja) l‑a condamnat pe TL la o pedeapsă de trei ani de închisoare, dar a suspendat executarea acesteia.

Direção‑Geral de Reinserção e Serviços Prisionais (Direcția Generală de Reinserție și Servicii Penitenciare, Portugalia) a încercat, fără succes, în mai multe rânduri, să îl localizeze pe TL la adresa indicată în DIR.

La 7 ianuarie 2021, instanța de judecată care pronunțase hotărârea a emis o ordonanță prin care l‑a citat pe TL să se prezinte în fața sa, pentru a verifica respectarea condițiilor impuse pentru suspendarea executării pedepsei. La 12 ianuarie 2021, i‑a fost trimisă o citație, prin scrisoare recomandată, la adresa indicată în DIR. La 6 aprilie 2021, citația a fost trimisă din nou pe aceeași cale.

TL nu s‑a prezentat în fața instanței la data indicată în citații.

La 9 iunie 2021, Tribunal Judicial da comarca de Beja (Tribunalul de Primă Instanță din Beja) a dat o ordonanță prin care a revocat suspendarea executării pedepsei aplicate lui TL și a dispus arestarea acestuia.

Ordonanța de revocare, redactată în limba portugheză și fără traducere în limba română, a fost notificată la 25 iunie 2021 atât la adresa indicată în DIR, cât și la avocatul lui TL. Întrucât nu a fost introdusă nicio cale de atac în termen, aceasta a devenit definitivă la 20 septembrie 2021.

La 30 septembrie 2021, TL a fost arestat pentru a‑și executa pedeapsa. TL se află în închisoare de la această dată.

La 11 octombrie 2021, TL a desemnat un avocat nou pentru a‑l asista și, la 18 noiembrie 2021, a depus un memoriu prin care a solicitat declararea nulității ordonanței care i‑a conferit calitatea de „arguido”, a DIR, a ordonanței prin care se dispune convocarea sa în vederea clarificării împrejurărilor în care nu au fost îndeplinite condițiile de suspendare a pedepsei, a încercărilor de notificare și a ordonanței de revocare a acestei suspendări.

În susținerea cererii de declarare a nulității acestor acte, TL a arătat că nu a primit notificările deoarece s‑a mutat la o altă adresă. Nu a comunicat acest lucru deoarece nu știa că avea o obligație în acest sens și nici consecințele acestei omisiuni, pentru motivul că DIR nu fusese tradusă în limba română.

Ministerul Public s‑a opus cererii de declarare a nulității, susținând că viciile invocate ar putea constitui, cel mult, un caz de nulitate relativă, prevăzut la articolul 120 din CPP, dar că actele au fost notificate avocatului lui TL, care nu le‑a contestat sau nu le‑a atacat în termenul stabilit.

Prin ordonanța din 20 noiembrie 2021, instanța de condamnare a respins cererea de declarare a nulității pentru motivul că ( 7 ): – Viciile care constau în lipsa asistenței unui interpret și a traducerii DIR, precum și a ordonanței de revocare a suspendării executării pedepsei aplicate lui TL constituie vicii care atrag nulitatea relativă, care poate fi invocată numai prin exercitarea căilor de atac instituite legal. După expirarea termenelor de recurgere la aceste căi de atac fără să fi făcut acest lucru, se consideră că acestea sunt regularizate. – TL a participat personal la procedură, a fost ascultat și apărat de un avocat. Dreptul său de a‑și preciza poziția cu privire la orice decizie de natură să îl afecteze personal, care a putut fi exercitat de avocatul său, a fost respectat. Avocatul său a primit toate notificările cu privire la actele de procedură efectuate în cursul procedurii, în special hotărârea, ordonanța de stabilire a ședinței de judecată pentru a aprecia respectarea condițiilor de îndeplinire a suspendării executării pedepsei și ordonanța de revocare a acestei suspendări. – Toate deciziile notificate au dobândit autoritate de lucru judecat întrucât nu au făcut obiectul unei căi de atac, astfel încât orice viciu de procedură trebuie considerat regularizat.

Împotriva acestei ordonanțe, TL a formulat apel la Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora), care adresează Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 1-3 din Directiva [2010/64] și articolul 3 din Directiva [2012/13] […] ale Parlamentului European și ale Consiliului, separat sau coroborate cu articolul 6 din CEDO [Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale], pot fi interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național care, pe de o parte, sancționează cu nulitatea relativă – care trebuie să fie invocată – lipsa desemnării unui interpret și a traducerii unor acte de procedură esențiale pentru un inculpat care nu înțelege limba de procedură, iar, pe de altă parte, permite acoperirea acestui tip de nulitate prin trecerea timpului?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 6 aprilie 2022.

La 12 mai 2022, Curtea a dat curs cererii de judecare a trimiterii conform procedurii de urgență.

Au formulat observații scrise TL, guvernul portughez și Comisia Europeană. Numai ultimele două au participat la ședința din 27 iunie 2022.

Deși TL a solicitat declararea nulității altor acte din procedura penală ( 8 ), cele trei asupra cărora se concentrează atenția instanței de trimitere sunt: (a) DIR; (b) ordonanța prin care se solicită citarea lui TL pentru a se stabili circumstanțele în care nu au fost îndeplinite condițiile pentru suspendarea executării pedepsei și (c) revocarea suspendării respective ( 9 ).

Cererea de decizie preliminară pornește de la următoarele premise: – Dispozițiile relevante ale Directivei 2010/64 și ale Directivei 2012/13 sunt aplicabile litigiului, chiar dacă aceste directive nu au fost transpuse în dreptul național ( 10 ). – Dispozițiile invocate au un „efect direct vertical” ca norme clare, precise și necondiționate care conferă drepturi particularilor. – Cele trei acte menționate la alineatul 40 pot fi încadrate în noțiunea de „documente esențiale” ale procedurii penale. – Lipsa intervenției unui interpret și lipsa unei traduceri în limba română a documentelor referitoare la aceste acte constituie un caz de nulitate relativă (nu absolută) dintre cele enumerate la articolul 120 din CPP. – Îndoiala privește aspectul dacă, astfel cum a stabilit tribunalul de primă instanță, nulitatea pentru lipsa interpretării și a traducerii poate fi înțeleasă ca fiind „acoperită”, întrucât actele procedurale aferente nu au fost contestate în termen.

Articolul 2 din Directiva 2010/64 reglementează dreptul la interpretare orală (a declarațiilor care sunt de asemenea verbale), în timp ce articolul 3 consacră dreptul la traducerea scrisă a anumitor documente esențiale ( 11 ).

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2012/13, persoanele suspectate sau acuzate trebuie să fie informate cu promptitudine cu privire la ambele drepturi (la interpretarea și traducerea documentelor esențiale).

Atât articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2010/64, cât și articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2012/13 stabilesc momentele inițial și final ale perioadei în care acestea se aplică procedurilor penale: – Momentul inițial este acela în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni penale. – Momentul final este acela al „finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac”.

În speță, este important să analizăm momentul final al perioadei de aplicare a Directivelor 2010/64 și 2012/13, și anume finalizarea procedurii, înțeleasă astfel cum s‑a arătat mai sus. Prin urmare, cele două directive nu se aplică în etapele ulterioare pronunțării hotărârii (cu excepția, în mod logic, în ceea ce privește căile de atac îndreptate împotriva hotărârii) care a soluționat dezbaterea privind săvârșirea unei infracțiuni penale.

Prin urmare, Directiva 2010/64 și Directiva 2012/13 nu aduc atingere ( 12 )„fazei de executare a deciziei definitive a unei instanțe penale pronunțate împotriva unei persoane care a fost recunoscută vinovată de o infracțiune”, chiar făcând parte din procedura penală în alte scopuri. Acest lucru este valabil chiar dacă, în această etapă, sunt adoptate măsuri care implică o restrângere a libertății persoanei condamnate, precum cea din prezenta cauză sau oricare dintre cele adoptate în contextul executării pedepsei într‑o instituție penitenciară (de exemplu eliminarea permiselor de ieșire, revocarea executării pedepsei în regim deschis și alte măsuri similare).

Curtea a avut ocazia să definească limitele aplicabilității acestor două directive: – Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2010/64 trebuie interpretat în sensul că această directivă nu se aplică unei proceduri care „intervine, prin definiție, după soluționarea definitivă a problemei dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea și, dacă este cazul, după condamnarea acesteia” ( 13 ). – Din articolul 1 și din articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2012/13 „[…] rezultă că o procedură care nu are ca obiect stabilirea răspunderii penale a unei persoane nu poate intra în domeniul de aplicare al Directivei 2012/13” ( 14 ).

Excluderea etapelor ulterioare pronunțării hotărârii nu este o omisiune, ci o decizie conștientă a legiuitorului Uniunii, care a refuzat să extindă la aceste etape drepturile conferite de directivele menționate.

Astfel, în ceea ce privește executarea pedepsei pronunțate ca urmare a declarării vinovăției recunoscute în hotărâre, Directivele 2010/64 și 2012/13 nu conferă persoanelor condamnate aceleași drepturi pe care le acordă persoanelor suspectate sau acuzate.

În consecință, vicisitudinile suspendării pedepsei pronunțate, care fac deja parte din etapa de executare a hotărârii (și anume după pronunțarea acesteia), nu intră sub incidența acestor directive. Pentru a revoca suspendarea acordată, nici una, nici cealaltă directivă nu impun persoanei condamnate să se bucure de drepturile pe care ambele încearcă să le protejeze.

În ceea ce privește acest litigiu, practica DIR (care este acțiunea cea mai controversată, întrucât reprezintă motivele a ceea ce s‑a întâmplat în etapa suspendării executării pedepsei) a avut loc la o dată anterioară procesului și hotărârii de condamnare.

DIR nu urmărește să „stabilească răspunderea penală”, întrucât este vorba despre un act de luare la cunoștință a identității și a reședinței „arguido”, în vederea transmiterii unor notificări succesive. În aceeași măsură, DIR nu trebuie să aibă nicio influență asupra deciziei de a stabili dacă acesta a comis sau nu infracțiunile care i se reproșează.

Or, DIR poate avea consecințe semnificative pentru cei care sunt obligați să facă o astfel de declarație ( 15 ), a cărei eficacitate se extinde atât la judecata in absentia a persoanei acuzate [posibil, în temeiul articolului 196 alineatul 3 litera d) din CPP, în cazul în care nu respectă obligațiile care decurg din DIR], cât și la revocarea suspendării executării pedepsei pronunțate, situație care se regăsește în prezenta cauză ( 16 ).

Revocarea suspendării executării pedepsei aplicate lui TL este, în speță, inseparabilă de viciile din DIR: acestea trebuie privite în ansamblu dacă nu se dorește a avea o percepție denaturată cu privire la ceea ce s‑a întâmplat în cadrul procedurilor penale ( 17 ).

În acest context și având în vedere impactul DIR asupra formalităților succesive, este logic ca instanța de trimitere să sublinieze importanța acesteia și să o califice drept document esențial. Traducerea acesteia este esențială pentru a se asigura că persoanele suspectate sau acuzate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale își exercită pe deplin dreptul la apărare, precum și să garanteze caracterul echitabil al procedurilor [articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)].

Prin urmare, atunci când DIR este privită din perspectiva deciziilor de care este legată în prezenta cauză (în special revocarea suspendării executării pedepsei și încarcerarea ulterioară), considerăm că TL ar fi trebuit să beneficieze: (a) de un interpret care să îi permită să cunoască obligațiile impuse în această procedură, precum și consecințele nerespectării acestora și (b) de traducerea DIR într‑o limbă pe care o înțelege.

Pe scurt, considerăm că: – În principiu, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2010/64 și articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2012/13 nu se aplică actelor de procedură intervenite în cursul executării unei pedepse, care au ca obiect revocarea deciziei de suspendare a unei pedepse privative de libertate. – Cu toate acestea, aceste dispoziții se vor aplica în cazul în care astfel de etape procedurale rezultă din nerespectarea unei obligații impuse de DIR (în etapa anterioară pronunțării hotărârii), ale cărei consecințe nu ar fi putut fi cunoscute de „arguido”, întrucât acesta nu cunoștea limba în care s‑a desfășurat DIR, iar conținutul său nu i‑a fost tradus.

Instanța de trimitere consideră că articolul 2 alineatul (1) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/64, precum și articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2012/13 au efect direct.

Suntem de acord cu această apreciere, întrucât aceste dispoziții conțin clauze necondiționate și exacte adresate statelor membre, ale căror autorități, în special autoritățile judiciare, sunt obligate să asigure respectarea drepturilor pe care le proclamă.

Prin urmare, aceste articole au efect direct, astfel încât pot fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale.

Articolul 3 din Directiva 2010/64 se referă în mod specific la trei tipuri de documente esențiale [și anume „orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească” (alineatul (2))] ( 18 ), dar lasă deschisă posibilitatea ca autoritățile competente să decidă „în fiecare caz în parte dacă mai există și alte documente esențiale” [alineatul (3)] ( 19 ).

Fiind configurat în acest mod, considerăm că articolul 3 din Directiva 2010/64 este de asemenea o dispoziție necondiționată și precisă, chiar dacă lista documentelor esențiale pe care le desemnează nu este exhaustivă și pot fi considerate ca atare, potrivit aprecierii autorității judiciare, și alte documente, diferite de cele indicate. Punerea la dispoziție a traducerii tuturor acestor documente, indiferent de alineatul de la articolul 3 din directivă căruia îi corespund, este un drept de care beneficiază orice persoană suspectată sau acuzată.

Instanța a quo recunoaște, astfel cum a procedat deja tribunalul de primă instanță, că drepturile lui TL la interpretarea și la traducerea documentelor esențiale, astfel cum rezultă din Directiva 2010/64, au fost încălcate în speță.

Cu toate acestea, deși o citează expresis verbis, decizia de trimitere acordă mai puțină atenție eventualei încălcări a dreptului la informare consacrat de Directiva 2012/13.

Vom aborda aceste două grupuri de încălcări separat.

Constatarea de către tribunalele de primă instanță și de trimitere a faptului că au avut loc încălcări ale acestor drepturi ne scutește de prezentarea unor comentarii suplimentare în această privință.

În ceea ce privește traducerea, „documentele esențiale” ale procedurilor penale trebuie furnizate persoanelor suspectate sau acuzate, însoțite de o versiune în limba pe care o înțeleg. Întrucât Directiva 2010/64 „nu conține nicio trimitere la legislațiile naționale, trebuie considerată ca fiind o noțiune autonomă de drept al Uniunii și trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia” ( 20 ).

Am afirmat deja că nu există niciun obstacol pentru ca instanța de trimitere să declare că DIR este un document esențial în prezenta cauză.

În ceea ce privește interpretarea orală, persoana acuzată care nu cunoaște sau nu stăpânește limba actului în care este obligat să dea DIR trebuie să beneficieze de serviciile unui interpret care să îi permită să înțeleagă sensul acesteia.

În realitate, obligația de a desemna un interpret pentru DIR rezultă, fără probleme de interpretare majore, nu numai din Directiva 2010/64, ci și din dreptul național (articolul 92 din CPP). Sub rezerva verificării de către instanța a quo, reglementarea procedurală portugheză în materie de interpretare, în orice act de procedură, permite protejarea dreptului corelativ al unei persoane care nu cunoaște limba portugheză ( 21 ). Este o chestiune diferită dacă, în practica procedurală, acest drept, recunoscut de însăși legislația națională, este sau nu respectat de facto.

Deși instanța de trimitere acordă mai puțină atenție informațiilor privind dreptul la interpretare și la traducere într‑o limbă înțeleasă de inculpat sau de persoana suspectată, trebuie examinată aplicarea sa în prezenta cauză.

Dreptul la informare este direct legat de normele Directivei 2010/64 ( 22 ). La rândul său, „obiectivul prezentei directive este de a garanta dreptul persoanelor suspectate sau acuzate la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale, în vederea garantării dreptului persoanelor respective la un proces echitabil” ( 23 ).

Dreptul de a fi informat cu privire la dreptul la interpretare și traducere este recunoscut de articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2012/13 oricărei persoane suspectate sau acuzate.

În opinia noastră, legislația procesuală penală portugheză permite respectarea acestui drept de a fi informat dacă articolul 61 alineatul (1) litera (h) din CPP este aplicat în mod corespunzător. Din nou, eventualele disfuncționalități nu vor fi atribuite normei în sine, ci practicii de aplicare a acesteia.

În măsura în care articolul 61 alineatul 1 litera h) din CPP conferă „arguido” dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale de către autoritatea judiciară sau de către organul de poliție judiciară în fața căruia este obligat să se prezinte, interpretarea sa în conformitate cu Directiva 2012/13 trebuie să determine aceste autorități să aducă la cunoștința persoanei respective că va beneficia de interpretare și de traducere în sensul Directivei 2010/64.

Deși instanța de trimitere are sarcina de a o declara, totul indică faptul că, în speță, acest drept la informare ar fi fost neglijat din momentul în care DIR a fost efectuată fără intervenția unui interpret de limba română. Prin urmare, lipsa acestuia a însemnat că TL nu putea ști ce drepturi avea în acest act judiciar.

Directivele 2010/64 și 2012/13 nu conțin nicio normă potrivit căreia încălcarea drepturilor recunoscute de acestea ar conduce, în mod inevitabil, la declararea nulității absolute a actelor în cadrul unei proceduri penale în care ar fi fost săvârșită.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)” ( 24 ).

Astfel, în speță, va fi important ca normele naționale să asigure persoanelor acuzate și persoanelor suspectate posibilitatea de a reacționa din punct de vedere juridic la încălcarea drepturilor consacrate de Directivele 2010/64 și 2012/13, astfel încât aceste drepturi să prevaleze.

Potrivit deciziei de trimitere, aplicarea CPP stabilește că încălcarea acestor drepturi conduce la nulitatea (relativă) a actelor de procedură corespunzătoare, care trebuie solicitată de persoanele în cauză.

În special, în temeiul articolului 120 alineatul 2 litera c) din CPP, nulitatea relativă este sancțiunea prevăzută pentru lipsa desemnării unui interpret, în cazul în care legea (în speță, directiva) o consideră obligatorie. Așa cum am sugerat pentru o altă dispoziție a CPP ( 25 ), aceeași sancțiune ar trebui să corespundă omisiunii de a asigura traducerea unui document esențial în cadrul procedurii.

În abstract, normele de procedură penală prevăzute la articolele 119 și 120 din CPP nu sunt, în opinia noastră, criticabile din punctul de vedere al dreptului Uniunii. În conformitate cu principiul autonomiei procedurale, statele membre pot restrânge calificarea de „nulități neremediabile” la cele care rezultă din anumite vicii și le pot califica drept „nulități care trebuie invocate” pe cele care decurg din alte vicii, cu condiția respectării principiilor echivalenței și efectivității.

În ceea ce privește aceste două principii: – Articolele 119 și 120 din CPP se aplică indiferent dacă viciile actului de procedură sunt rezultatul unei încălcări a unei norme naționale sau a dreptului Uniunii, astfel încât încălcarea principiului echivalenței este exclusă. – Nimic nu se opune, drept criteriu general, ca declararea nulității să fie condiționată de contestarea actului de către persoana în cauză. Or, condiția esențială pentru o astfel de contestare (și anume pentru a respecta principiul efectivității) este ca persoana în cauză să cunoască, cu suficientă certitudine, conținutul acestui act, în măsura în care acesta poate aduce atingere intereselor sale.

În cazul în care, fiind vorba despre o persoană care nu cunoaște limba în care se desfășoară procedura penală, persoana acuzată sau suspectată nu este în măsură să înțeleagă sensul și implicațiile actului de procedură respectiv, posibilitățile de a‑l contesta în mod eficient pentru a invoca nulitatea (relativă) a acestuia sunt iluzorii.

Rezultă din cele de mai sus că, în principiu, o dispoziție de drept național (în speță, articolul 120 din CPP) care supune unui termen contestarea unui act lovit de nulitate al cărui conținut, în lipsa interpretării și a traducerii într‑o limbă pe care o stăpânește, nu poate fi înțeles de către persoana căreia îi este adresat nu respectă principiul efectivității.

Într‑o astfel de situație, efectivitatea dreptului la traducere și interpretare, protejat de Directiva 2010/64, și a dreptului la informare, garantat de Directiva 2012/13, impune ca termenul de contestare a unui act afectat de nulitate relativă să înceapă să curgă din momentul în care persoana interesată cunoaște pe deplin conținutul acestuia, într‑o limbă pe care o înțelege ( 26 ).

În caz contrar, ar fi încălcate articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care face trimitere instanța de trimitere, precum și articolele 47 și 48 din cartă, care consacră dreptul la un proces echitabil și respectarea dreptului la apărare al persoanei acuzate ( 27 ).

Deși, în modul său de redactare, întrebarea instanței a quo se limitează la a se stabili dacă o dispoziție de drept național care sancționează cu nulitatea relativă lipsa desemnării unui interpret și omisiunea de traducere a actelor de procedură esențiale este incompatibilă cu Directivele 2010/64 și 2012/13, alte elemente care pot fi relevante pentru a oferi un răspuns util acestei instanțe au fost evidențiate în cadrul procedurii și în ședință.

Primul este că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, TL a beneficiat de asistență din partea unui avocat căruia i s‑au comunicat deciziile fundamentale (inclusiv ordonanța de revocare a suspendării executării pedepsei) și care nu a formulat nicio cale de atac împotriva acestora ( 28 ).

Desigur, avocatul lui TL ar fi putut contesta oricare dintre aceste decizii în termenul corespunzător, susținând că acestea erau lipsite de validitate în măsura în care clientul său, tocmai din cauza lipsei unei interpretări și a omisiunii traducerii documentelor, nu a putut avea cunoștință de obligațiile pe care și le‑a asumat cu ocazia completării DIR.

Intervenția avocatului este prevăzută în special la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2012/13: persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora au „dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații” cu privire la dreptul acestora la interpretare și traducere.

Prin urmare, dreptul de a formula o cale de atac este acordat nu numai persoanei suspectate sau acuzate, ci și avocatului acesteia, în conformitate cu normele naționale. Deși interpretarea acestora din urmă este de competența instanței de trimitere, toate indiciile par să arate că acestea sunt în conformitate cu această dispoziție a Directivei 2012/13.

Cel de al doilea factor, legat de cel anterior, este că pasivitatea avocatului lui TL a făcut ca actele de procedură care erau prejudiciabile pentru clientul său (în special ordonanța de revocare a suspendării executării pedepsei) să nu fie contestate, în pofida nulității lor evidente ( 29 ).

Trebuie să amintim în această privință că, pe lângă asistența din partea unui avocat, revine autorității judiciare sarcina de a se asigura că persoana suspectată sau acuzată (în speță „arguido”) primește informații adecvate cu privire la dreptul său la interpretare și traducere. Dreptul de a obține astfel de informații rezultă în mod direct din articolul 3 din Directiva 2012/13, este concretizat la articolul 61 din CPP și este acordat persoanei acuzate sau persoanei suspectate în calitate de persoană în cauză, cu alte cuvinte indiferent dacă este sau nu asistată de un avocat.

Astfel, asistența din partea unui avocat nu scutește autoritățile judiciare sau poliția, după caz, de obligația de a informa persoana în cauză cu privire la dreptul său la traducerea documentelor esențiale în cadrul procedurilor penale și la interpretarea declarațiilor orale într‑o limbă pe care o înțelege ( 30 ).

În ipoteza în care sistemul portughez de procedură penală nu ar prevedea mecanisme de revizuire ( 31 ) a actelor afectate de nulitatea relativă care au dobândit autoritatea de lucru judecat, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă ar mai fi posibil să revină asupra unei decizii nule precum cea în discuție, pentru a restabili conformitatea cu dreptul Uniunii a situației care rezultă din aceasta ( 32 ).

Fără intenția de a ne substitui instanței de trimitere în cadrul acestei aprecieri, ne întrebăm dacă revocarea suspendării executării unei pedepse privative de libertate beneficiază, în realitate, de autoritatea de lucru judecat sau, dimpotrivă, poate fi modificată în lumina principiilor aplicabile suspendării condiționate a pedepsei.

În general, aceste principii se inspiră din conceptul de limitare a răspunsului penitenciar, pentru anumite infracțiuni, în cazul în care există o perspectivă rezonabilă de reabilitare viitoare și se prezumă că persoana condamnată nu va mai săvârși alte infracțiuni. De asemenea, instanțele dispun, în general, de competențe extinse pentru a aprecia, în funcție de evoluția împrejurărilor, dacă este necesar să se suspende pedeapsa la un anumit moment, fără a fi în mod inevitabil legate de deciziile anterioare, luate în lumina factorilor de la momentul respectiv.

Din această perspectivă, nu considerăm că ar fi dificil pentru aceeași instanță care, fără a audia persoana în cauză, a procedat la revocarea suspendării executării pedepsei sale, să decidă ulterior, la cererea acesteia și după ce a ascultat motivele pentru nerespectarea DIR, să suspende din nou executarea pedepsei cu închisoarea.

Procedând în acest mod, instanța care a suspendat pedeapsa s‑ar putea inspira din criteriile care, în temeiul Directivei (UE) 2016/343 ( 33 ), reglementează redeschiderea procedurii penale atunci când persoana condamnată a fost judecată in absentia, în pofida diferențelor evidente ( 34 ).

Este adevărat că Directiva 2016/343, în ceea ce privește dreptul de a fi prezent la proces, nu se aplică suspendării executării pedepsei (care, prin definiție, este ulterioară procesului). Or, în cazul în care, precum în speță, este în discuție o decizie procedurală de privare de libertate, iar persoana în cauză nu a putut fi informată, fără nicio vină din partea sa, cu privire la dreptul său de a fi audiată înainte de adoptarea deciziei ( 35 ), considerăm că Directiva 2016/343 prevede criterii care pot fi transpuse prin analogie în prezenta cauză.

Aplicarea acestor criterii, în cazul unei persoane care nu s‑a prezentat, din motive independente de voința sa, la ședința de revocare a suspendării executării pedepsei sale (întrucât nu cunoștea limba de procedură și nu a beneficiat de un interpret și de traducere, nu cunoștea obligațiile care decurg din DIR), ar însemna că, odată ce această procedură a avut loc și după ce persoana în cauză a fost găsită, aceasta trebuie să fie informată cu privire la actele efectuate în lipsa sa. Începând cu acel moment, ea poate decide fie că nu va invoca această absență pentru a contesta legalitatea actului respectiv, fie că dorește ca actul să fie repetat pentru a participa la acesta ( 36 ).

Aceste considerații evidențiază că protecția care, în spiritul securității juridice, conferă ireversibilitatea inerentă autorității de lucru judecat nu se extinde, în opinia noastră, la hotărâri judecătorești precum cea în discuție în prezenta cauză, pronunțate în lipsa persoanei în cauză, atunci când aceasta, fără nicio vină din partea sa, nu a avut cunoștință de obligația (de a nu‑și schimba reședința) a cărei încălcare a condus la privarea sa de libertate.

În cazul în care, în pofida celor de mai sus, instanța de trimitere insistă asupra autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești în cauză, ar trebui să se stabilească în ce măsură res iudicata reprezintă un impediment insurmontabil în calea aplicării normelor de drept al Uniunii a căror încălcare este recunoscută chiar de instanța a quo.

În jurisprudența Curții, autoritatea de lucru judecat ca limită a supremației aplicării dreptului Uniunii nu a atins încă, în opinia noastră, maturitatea suficientă pentru a clarifica toate îndoielile ridicate de această instituție în ceea ce privește hotărârile judecătorești naționale contrare dreptului Uniunii ( 37 ).

Într‑o primă abordare, Curtea a admis că autoritatea de lucru judecat, corolarul principiului securității juridice, poate prevala asupra altor considerații referitoare la încălcarea normelor Uniunii, astfel încât hotărârile judecătorești definitive, întrucât nu au fost atacate în termenul prevăzut de lege, devin irevocabile ( 38 ).

Cu toate acestea, cu mai multă claritate după Hotărârea Lucchini ( 39 ), Curtea a introdus excepții de la supremația absolută a autorității de lucru judecat, extinzând la acest context relevanța principiilor echivalenței și efectivității, care guvernează interacțiunea dintre dreptul Uniunii și normele statelor membre adoptate în temeiul autonomiei lor procedurale ( 40 ).

Hotărâri recente ale Curții ( 41 ) au extins domeniul de aplicare al excepțiilor la caracterul ireversibil al hotărârilor judecătorești naționale care au autoritate de lucru judecat, recurgând tocmai la principiul efectivității pentru a evita neaplicarea normelor de drept al Uniunii ( 42 ).

În ceea ce privește principiul efectivității, jurisprudența Curții impune o analiză a normelor naționale prin evaluarea locului pe care îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblu. „În această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza respectivului sistem jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii” ( 43 ).

Or, în împrejurări precum cele din speță, în care încălcarea dreptului Uniunii implică atât o încălcare a articolului 47, cât și a articolului 48 alineatul (2) din cartă, care consacră dreptul la un proces echitabil și respectarea dreptului la apărare al persoanei acuzate, instanța națională trebuie să se asigure că aceste drepturi nu vor fi lipsite de conținut și să găsească în propria ordine juridică soluția procedurală care să facă posibilă efectivitatea acestora.

În ședință, guvernul portughez a insistat asupra faptului că această soluție se poate afla chiar în CPP, care ar permite instanței de condamnare să reexamineze revocarea suspendării executării pedepsei, chiar dacă nu a fost atacată în termen.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă Tribunal da Relação de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia) după cum urmează: „Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale și Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale: – nu se aplică unor acte de procedură ulterioare stabilirii definitive a faptului dacă persoana suspectată sau acuzată a săvârșit infracțiunea penală pentru care este judecată; – se aplică însă actelor de procedură anterioare acestei decizii finale, precum și consecințelor acestora pentru actele ulterioare, în cazul în care drepturile aferente au fost încălcate cu ocazia întocmirii celor dintâi; – nu se opun unei legislații naționale care sancționează lipsa desemnării unui interpret și omisiunea traducerii documentelor esențiale cu nulitatea relativă care trebuie invocată, atunci când persoana acuzată sau suspectată nu înțelege limba de procedură, cu condiția ca: (a) termenul rezonabil pentru contestarea actului nul să înceapă să curgă din momentul în care persoana în cauză a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la dreptul său la interpretare și traducere și ca (b) articolul 47 și articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră dreptul la un proces echitabil și respectarea dreptului la apărare al persoanei acuzate, să fie respectate.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 14 iulie 2022 ( 1 )