Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 15 iunie 2023.#Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl împotriva lui JF.#Cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Politica în materie de azil – Directiva 2011/95/UE – Condiții pentru a putea beneficia de protecție internațională – Conținutul acestei protecții – Articolul 5 – Nevoia de protecție internațională care apare în afara țării de origine – Cerere ulterioară de recunoaștere a statutului de refugiat – Articolul 5 alineatul (3) – Noțiunea de «circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine» – Intenție abuzivă și de instrumentalizare a procedurii aplicabile – Activități în statul membru gazdă care nu constituie expresia și continuarea convingerilor sau a orientărilor deja avute în țara de origine – Convertire religioasă.#Cauza C-222/22.

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a preciza condițiile și limitele în care statele membre pot recunoaște existența unei nevoi de protecție internațională care rezultă din activitățile desfășurate de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid după plecarea sa din țara de origine, cu alte cuvinte „în afara țării de origine”.

În special, Curtea este invitată să se pronunțe cu privire la sensul și la domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95/UE ( 2 ), în temeiul căruia statele membre pot refuza „în mod normal” acordarea statutului de refugiat, în urma examinării unei cereri ulterioare, în cazul în care riscul de persecuție rezultă din „circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine”. În acest context, Curtea va trebui să stabilească măsura în care un stat membru poate utiliza marja de apreciere pe care i‑o conferă această dispoziție pentru a subordona acordarea acestui statut condiției ca activitățile exercitate de solicitant în afara țării de origine să fie activități autorizate în acest stat membru pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara de origine.

Această cauză se înscrie în cadrul unui litigiu între JF, un resortisant iranian care s‑a convertit la creștinism în timp ce locuia pe teritoriul austriac, pe de o parte, și Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Oficiul Federal pentru Străini și Azil, Austria) (denumit în continuare „BFA”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei acestuia din urmă de a‑i refuza acordarea statutului de refugiat. Astfel, BFA a considerat, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, că riscul de persecuție care decurge din această convertire religioasă rezultă din circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine.

Vom prezenta, în considerațiile care urmează, motivele pentru care considerăm că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că un stat membru poate refuza acordarea statutului de refugiat unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid care a depus o cerere ulterioară numai cu condiția de a se stabili că această cerere se întemeiază în mod vădit pe un risc de persecuție pe care solicitantul l‑a provocat în mod deliberat în urma adoptării deciziei finale cu privire la cererea sa anterioară, prin exercitarea unor activități, prin săvârșirea unor acte sau prin adoptarea unor comportamente lipsite de sinceritate și cu unicul scop de a crea condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat.

Vom explica de asemenea motivele pentru care apreciem că un stat membru nu poate utiliza marja de apreciere pe care i‑o conferă această dispoziție pentru a subordona acordarea acestui statut altor condiții decât cele prevăzute în mod expres de Directiva 2011/95.

Articolul 1 secțiunea A alineatul (2) primul paragraf din Convenția privind statutul refugiaților ( 3 ), astfel cum a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților ( 4 ) (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), prevede că termenul „refugiat” se va aplica oricărei persoane care, „în urma […] unor temeri justificate de a fi persecutată [din cauza] rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, [din cauza] acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări”.

Articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95 definește noțiunea de „refugiat” ca însemnând „orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări […] și care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12”.

În cadrul capitolului II din această directivă, intitulat „Evaluarea cererilor de protecție internațională”, articolul 4 alineatul (3) litera (d) prevede: „Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente: […] (d) dacă solicitantul, de când a părăsit țara de origine, a întreprins numai activități având ca scop unic sau scop principal crearea unor condiții necesare pentru a depune o cerere de protecție internațională, pentru a se evalua dacă respectivele activități ar expune solicitantul la o persecuție sau o vătămare gravă în cazul în care s‑ar întoarce în țara de origine”.

Articolul 5 din directiva menționată, intitulat „Nevoia de protecție internațională care apare în afara țării de origine”, are următorul cuprins: „(1) O temere bine întemeiată de a fi persecutat sau un risc real de a fi supus unor vătămări grave se poate baza pe apariția unor evenimente care s‑au desfășurat după plecarea solicitantului din țara de origine. (2) O temere bine întemeiată de a fi persecutat sau un risc real de a fi supus unor vătămări grave se poate baza pe activități exercitate de solicitant după plecarea sa din țara de origine, în special în cazul în care este stabilit că activitățile pe care se bazează respectiva cerere constituie expresia și continuarea convingerilor sau orientărilor avute în țara de origine. (3) Fără a aduce atingere Convenției de la Geneva, statele membre pot stabili ca unui solicitant care depune o cerere ulterioară să nu i se acorde în mod normal statutul de refugiat în cazul în care riscul de persecuție se bazează pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine.”

Articolul 2 alineatul (1) punctul 23 din Bundesgesetz über die Gewährung von Asyl (Legea federală privind acordarea azilului) ( 5 ) din 16 august 2005, astfel cum a fost modificat prin Bundesgesetz, mit dem das Asylgesetz 2005, das Fremdenpolizeigesetz 2005 und das BFA‑Verfahrensgesetz geändert werden (Legea federală de modificare a Legii privind azilul din 2005, a Legii privind poliția străinilor din 2005 și a Legii privind procedura în fața BFA) ( 6 ) din 20 mai 2016, definește noțiunea de „cerere ulterioară” ca fiind „orice cerere nouă depusă după adoptarea unei decizii definitive cu privire la o cerere anterioară”.

Articolul 3 din AsylG 2005, intitulat „Statutul de beneficiar al dreptului de azil”, prevede: „(1) Unui resortisant străin care a introdus în Austria o cerere de protecție internațională i se recunoaște statutul de beneficiar al dreptului de azil, în măsura în care această cerere nu trebuie respinsă în temeiul articolelor 4, 4a sau 5, în cazul în care este probabil să fie amenințat cu persecuția în țara sa de origine, în sensul articolului 1 secțiunea A alineatul (2) din [Convenția de la Geneva]. (2) Persecuția se poate întemeia de asemenea pe evenimente survenite după ce străinul și‑a părăsit țara de origine (motive obiective de fugă apărute în afara țării de origine) sau pe activități pe care străinul le‑a întreprins după plecarea sa din țara de origine, care sunt în special expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara de origine (motive subiective de fugă apărute în afara țării de origine). Unui străin care depune o cerere ulterioară [articolul 2 alineatul (1) punctul 23] nu i se acordă, în mod normal, statutul de beneficiar al dreptului de azil dacă riscul de persecuție rezultă din circumstanțe create de străin prin propria voință după plecarea din țara de origine, cu excepția cazului în care este vorba despre activități autorizate în Austria pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara de origine. […]”

La 3 octombrie 2015, JF, resortisant iranian, a depus la autoritățile austriece o cerere de protecție internațională pentru motivul că, în calitatea sa de instructor auto, a făcut printre altele obiectul unui interogatoriu din partea serviciilor secrete iraniene ca urmare a refuzului său de supunere, precum și al urmăririi penale ca urmare a criticilor pe care le exprimase în privința unui predicator în cadrul primului său an de studii.

Prin decizia din 7 iunie 2017, BFA a respins această cerere, considerând că argumentele prezentate de JF pentru a justifica fuga din țara sa de origine nu erau credibile, și a adoptat o decizie de returnare în privința sa. JF a formulat o acțiune împotriva acestei decizii, care a fost respinsă de Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) printr‑o hotărâre din 3 ianuarie 2018, rămasă definitivă.

La 26 iunie 2019, JF a introdus o cerere ulterioară de protecție internațională pentru motivul că s‑a convertit la creștinism după ce această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat și se temea, ca urmare a acestui fapt, că va fi persecutat în țara sa de origine. Printr‑o decizie din 24 iunie 2020, BFA a refuzat să acorde solicitantului statutul de refugiat, aplicând dispozițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) a doua teză din AsylG 2005. El a acordat totuși persoanei în cauză statutul de beneficiar de protecție subsidiară. BFA a considerat că JF a demonstrat în mod credibil, în cursul mai multor interviuri și pe baza unor probe precise, că s‑a convertit la creștinism în timpul șederii sale în Austria și că practica în mod activ această religie în statul respectiv, motiv pentru care se confrunta cu riscul de a fi expus unei persecuții individuale în cazul întoarcerii în Iran. Totuși, BFA a considerat că acest motiv de persecuție a apărut în afara țării de origine și a fost creat de solicitant prin propria voință.

Prin hotărârea din 29 septembrie 2020, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a admis acțiunea introdusă de JF împotriva acestei decizii. Instanța menționată a considerat că, deși în cadrul unei cereri ulterioare riscul de persecuție bazat pe circumstanțe create de solicitant „prin propria voință” exclude „în mod normal” acordarea statutului de refugiat, această din urmă sintagmă indică totuși că există cazuri în care acest statut poate fi acordat fără a aduce atingere articolului 3 alineatul (2) a doua teză din AsylG 2005, care impune verificarea existenței unui abuz din partea solicitantului în cauză. Instanța menționată a statuat de asemenea că simplul fapt că nu exista niciun indiciu în sensul că convertirea solicitantului a fost expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara sa de origine nu era suficient pentru a refuza acordarea statutului de refugiat.

BFA a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), susținând că articolul 3 alineatul (2) a doua teză din AsylG 2005 instituie o normă generală potrivit căreia statutul de refugiat nu poate fi acordat în cazuri precum cel în discuție în litigiul principal. Singura excepție de la această normă ar privi cazul în care activitățile în discuție sunt activități autorizate în Austria pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute de solicitant în țara sa de origine.

Instanța de trimitere apreciază că soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95.

În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 5 alineatul (3) din Directiva [2011/95] trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții a unui stat membru potrivit căreia unui străin care depune o cerere ulterioară nu i se acordă în mod normal statutul de refugiat în cazul în care riscul de persecuție se bazează pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine, cu excepția cazului în care este vorba despre activități permise în Austria care constituie în mod evident expresia și continuarea convingerilor avute în țara de origine?”

Au depus observații scrise JF, guvernele austriac și german, precum și Comisia Europeană.

Prin intermediul întrebării preliminare adresate, instanța de trimitere solicită în esență Curții să precizeze sensul și domeniul de aplicare al normei prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 pentru a stabili măsura în care un stat membru poate, în cadrul marjei de apreciere pe care i‑o conferă dispoziția menționată, să deroge de la aceasta.

În vederea interpretării dispoziției menționate, va trebui să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele pe care le urmărește Directiva 2011/95. Geneza acestui text va putea de asemenea să ofere elemente relevante pentru interpretarea sa ( 7 ). În plus, va trebui să se ia în considerare Convenția de la Geneva ( 8 ), consultările furnizate de Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) reprezentând de asemenea o sursă de indicații utile ( 9 ).

Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 prevede că, „[f]ără a aduce atingere Convenției de la Geneva, statele membre pot stabili ca unui solicitant care depune o cerere ulterioară să nu i se acorde în mod normal statutul de refugiat în cazul în care riscul de persecuție se bazează pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine”.

În primul rând, după cum reiese din formularea articolului menționat, acesta constituie o dispoziție facultativă, astfel încât refuzul acordării statutului de refugiat nu este decât o posibilitate lăsată la latitudinea statelor membre. Prin urmare, această dispoziție se distinge de articolul 12 din Directiva 2011/95, care prevede motive obligatorii de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat, și de articolul 14 alineatele (1) și (3) din această directivă, care prevede motive obligatorii de revocare, de încetare sau de refuz al reînnoirii acestui statut.

Utilizarea locuțiunii adverbiale „în mod normal” reflectă, în plus, voința legiuitorului Uniunii de a lăsa statelor membre posibilitatea de a aplica norma menționată în mod flexibil, introducând, dacă este cazul, excepții de la aceasta.

În al doilea rând, statele membre pot exercita această posibilitate „[f]ără a aduce atingere Convenției de la Geneva”. Instanța de trimitere ridică problema măsurii în care statele membre sunt obligate să garanteze respectarea acestei convenții, ținând seama de expresia utilizată în versiunea în limba germană a Directivei 2011/95, și anume „[u]nbeschadet der Genfer Flüchtlingskonvention”. Termenul „unbeschadet” ar fi ambivalent și ar putea fi tradus atât prin locuțiunea „fără a aduce atingere”, cât și prin locuțiunea adverbială „în pofida”, care înseamnă „fără a lua în considerare, în ciuda, cu toate că” ( 10 ).

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice ( 11 ). În această privință, constatăm că majoritatea versiunilor lingvistice ale Directivei 2011/95, cum ar fi versiunile în limbile spaniolă, engleză, italiană, letonă, portugheză sau suedeză, utilizează expresia „fără a aduce atingere” sau un termen echivalent. Această locuțiune înseamnă „fără a afecta, fără a se renunța la” ( 12 ) sau de asemenea „fără a prejudicia, fără a renunța la, fără a contraveni” ( 13 ), aspect confirmat de jurisprudența Curții ( 14 ).

În plus, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii și, în caz de divergență între aceste diferite versiuni, dispoziția în cauză trebuie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte ( 15 ). Or, în temeiul articolului 78 alineatul (1) TFUE și al articolului 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 16 ), sistemul european comun de azil, în care se integrează Directiva 2011/95, este fondat pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva, care constituie „elementul‑cheie” al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților ( 17 ). Deși această directivă instituie un sistem normativ care cuprinde noțiuni și criterii comune statelor membre și, prin urmare, proprii Uniunii, ea are totuși drept finalitate respectarea deplină a articolului 1 din această convenție ( 18 ).

Deducem de aici că statele membre pot refuza să acorde statutul de refugiat unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid care depune o cerere ulterioară pentru motivele menționate la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 numai cu condiția să garanteze respectarea efectivă a drepturilor prevăzute de Convenția de la Geneva la care se referă această directivă și în special principiul nereturnării.

În al treilea rând, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 privește condițiile în care poate fi refuzată acordarea „statutului de refugiat”. Această noțiune este definită la articolul 2 litera (e) din directiva în cauză ca referindu‑se la „recunoașterea, de către un stat membru, a calității de refugiat a oricărui resortisant al unei țări terțe sau a oricărui apatrid”. Astfel, în sistemul instituit de directiva menționată, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care îndeplinește condițiile materiale prevăzute în capitolul III din aceeași directivă are, în virtutea acestui unic fapt, calitatea de refugiat, în sensul articolului 2 litera (d) din aceasta și al articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva ( 19 ). Recunoașterea oficială a calității de refugiat, pe care o constituie acordarea statutului de refugiat, are drept consecință că refugiatul în cauză beneficiază, în temeiul articolului 2 litera (b) din Directiva 2011/95, de o protecție internațională, astfel încât dispune de ansamblul drepturilor și al avantajelor prevăzute în capitolul VII din această directivă. În caz contrar, acesta din urmă beneficiază cel puțin de drepturile și de protecția prevăzute de Convenția de la Geneva la care se referă articolul 14 alineatul (6) din directiva menționată, printre care figurează principiul nereturnării ( 20 ).

În al patrulea rând, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 are un domeniu de aplicare limitat la examinarea unei „cereri ulterioare” de protecție internațională. Din definiția acestei noțiuni de la articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32/UE ( 21 ) rezultă că un stat membru poate refuza să acorde statutul de refugiat numai cu condiția ca autoritatea competentă să fi adoptat deja o decizie finală referitoare la o cerere de protecție internațională anterioară, prin care a constatat fie inadmisibilitatea acesteia, fie caracterul său nefondat, fie retragerea explicită sau implicită a cererii ( 22 ).

În al cincilea și ultimul rând, statele membre au posibilitatea de a refuza acordarea statutului de refugiat dacă se stabilește că riscul de persecuție la care este expus solicitantul se bazează „pe circumstanțe create de [acesta din urmă] prin propria voință”. Deși condiția menționată este esențială pentru punerea în aplicare a posibilității prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, considerăm că termenii utilizați de legiuitorul Uniunii nu permit să se stabilească domeniul de aplicare exact al acesteia.

Noțiunea de „circumstanțe” nu este definită de Directiva 2011/95. Asociată cu riscul de persecuție pe care aceste circumstanțe îl pot genera, noțiunea menționată acoperă, în opinia noastră, o gamă largă de activități, de acte sau de comportamente pe care solicitantul le‑a putut adopta după plecarea din țara de origine și care pot fi percepute de agenții de persecuție ca fiind un motiv legat de rasă, de naționalitate, de religie, de opinii politice sau de apartenență a solicitantului la un anumit grup social, care se află la originea unor acte de persecuție. În ceea ce privește expresia referitoare la „circumstanțe create de solicitant prin propria voință” ( 23 ), considerăm că trebuie să se acorde o importanță deosebită alegerii verbului „a crea”, care nu este fortuită având în vedere lucrările pregătitoare ale Directivei 2004/83/CE ( 24 ), care a precedat Directiva 2011/95. Astfel, din Propunerea de directivă ( 25 ) formulată de Comisie reiese că aceasta avea în vedere situația în care temerea solicitantului de a fi persecutat era „fabricată” („manufactured” în versiunea în limba engleză a comentariilor la articole). În opinia noastră, expresia utilizată de legiuitorul Uniunii urmărește, așadar, să acopere circumstanțe noi – spre deosebire de circumstanțe preexistente care ar fi putut justifica fuga sa din țara de origine – pe care solicitantul le‑a conceput sau „fabrica[t]” după plecarea din țara de origine și asupra cărora exercită o anumită formă de control – spre deosebire de evenimentele care pot surveni în țara de origine prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2011/95.

Astfel cum am arătat, această interpretare literală nu permite să se stabilească domeniul de aplicare exact al condiției prevăzute de legiuitorul Uniunii la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95. În acest scop, considerăm că este esențial să se examineze contextul în care se înscrie această dispoziție, precum și finalitatea pe care o urmărește directiva menționată.

Evaluarea cererilor de protecție internațională face obiectul capitolului II din Directiva 2011/95. Articolul 4 din această directivă prevede normele generale care guvernează procesul de evaluare a faptelor și a circumstanțelor pe care se întemeiază o cerere de protecție internațională. În ceea ce privește articolul 5 din directiva menționată, acesta precizează, în concordanță cu considerentul (25) al acesteia, normele speciale referitoare la aprecierea nevoii de protecție internațională care a apărut în afara țării de origine ( 26 ).

Atât articolul 4, cât și articolul 5 din Directiva 2011/95 sunt aplicabile unei cereri ulterioare, atunci când autoritatea competentă constată, în urma examinării sale preliminare, că elementele sau datele noi prezentate de solicitant sporesc probabilitatea ca acesta din urmă să îndeplinească condițiile de acordare a protecției internaționale ( 27 ).

În timp ce articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95 stabilește principiul potrivit căruia autoritatea competentă poate stabili existența unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat din cauza exercitării unor activități în afara țării de origine, articolul 5 alineatul (3) din directiva menționată permite, în schimb, acestei autorități să nu recunoască statutul de refugiat în cazul instrumentalizării procedurii de acordare a protecției internaționale.

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95 privește calitatea de refugiat „în afara țării de origine”. Astfel, noțiunea de „refugiat”, definită la articolul 2 litera (d) din această directivă, acoperă nu numai situația persoanei care a fugit din țara de origine ca urmare a temerii de a fi persecutată din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, ci și pe cea a persoanei care, deși se află deja în afara acestei țări, se teme să se întoarcă în țara respectivă din cauza riscului de persecuție la care o expun activitățile pe care le desfășoară în statul membru gazdă, adică „în afara țării de origine”. În fiecare dintre aceste două situații, persoana „se află în afara țării al cărei cetățean este”, în conformitate cu articolul 2 litera (d) din directiva menționată ( 28 ).

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95 prevede astfel principiul potrivit căruia „[o] temere bine întemeiată de a fi persecutat sau un risc real de a fi supus unor vătămări grave se poate baza pe activități exercitate de solicitant după plecarea sa din țara de origine, în special în cazul în care este stabilit că activitățile pe care se bazează respectiva cerere constituie expresia și continuarea convingerilor sau orientărilor avute în țara de origine”.

Astfel cum reiese din utilizarea locuțiunii „în special”, care este în acest caz echivalentul termenului „mai ales”, faptul că activitățile exercitate de solicitant în statul membru gazdă se înscriu în continuarea convingerilor sau orientărilor pe care acesta le‑a avut anterior în țara sa de origine nu constituie o condiție esențială pentru recunoașterea unei nevoi de protecție internațională apărute în afara țării de origine. Acesta ține mai degrabă de un element susceptibil să consolideze credibilitatea solicitantului, permițând să se excludă mai ușor riscul de intenție abuzivă și astfel să se stabilească cu mai multă ușurință temeinicia cererii sale.

În consecință, articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95 permite să se țină seama de situația în care persoana în cauză nu și‑a exprimat opiniile politice, convingerile religioase sau orientarea sexuală în țara de origine fie pentru că a fost constrânsă sau a decis în mod conștient să le ascundă având în vedere riscurile implicate, fie ca urmare a vârstei sale fragede ( 29 ). Locuțiunea „în special” care figurează la articolul 5 alineatul (2) menționat permite de asemenea să se ia în considerare situația în care persoana în cauză decide, după ce a părăsit țara de origine, să desfășoare activități noi ca urmare a unei schimbări în identitatea sa personală, în credințele sale religioase sau în convingerile sale politice, aceste circumstanțe nefiind, așadar, nici expresia, nici continuarea convingerilor sau orientărilor sale anterioare.

Ținând seama de caracterul sensibil al chestiunilor legate de sfera personală a unui solicitant și în special de religia sau de sexualitatea sa, autoritatea competentă nu poate constata un abuz de drept pentru simplul fapt, de exemplu, că acesta s‑a convertit la o altă religie sau și‑a dezvăluit homosexualitatea după plecarea din țara de origine. O asemenea abordare ar încălca nu numai nevoia de protecție internațională a acestui solicitant, activitățile pe care le desfășoară în afara țării de origine fiind la fel de susceptibile să îl expună unui risc de persecuție sau de vătămări grave în cazul întoarcerii în această țară, ci și drepturile fundamentale pe care i le garantează carta, precum dreptul la libertatea de religie, care include dreptul de a schimba religia sau dreptul la libertatea de opinie și de exprimare ( 30 ).

În consecință, aplicarea articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95 impune ca autoritatea competentă să efectueze o examinare a tuturor circumstanțelor specifice fiecărui caz individual, în conformitate cu normele prevăzute la articolul 4 din această directivă.

În această privință, articolul 4 alineatul (3) litera (d) din directiva menționată prevede o normă esențială pentru aprecierea existenței unei nevoi de protecție internațională apărute în afara țării de origine. Astfel, această dispoziție pune accentul pe o dificultate deosebită referitoare la examinarea unei cereri de protecție internațională întemeiate pe activitățile desfășurate de solicitant în afara țării de origine, și anume situația în care acesta desfășoară în mod deliberat aceste activități pe teritoriul statului membru gazdă în scopul de a introduce sau de a susține această cerere ( 31 ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște că este în general foarte dificil să se aprecieze dacă o persoană este interesată în mod sincer de activitatea în discuție – indiferent dacă este vorba despre o activitate politică sau despre o practică religioasă – sau dacă s‑a angajat în aceasta numai pentru a justifica ulterior fuga sa ( 32 ). În ceea ce îl privește, UNHCR consideră că o persoană care se confruntă în mod obiectiv cu un risc de persecuție în țara sa de origine este eligibilă pentru protecție internațională indiferent de motivele, de intențiile sau de comportamentul acesteia, întrucât Directiva 2011/95 și Convenția de la Geneva nu prevăd nicio obligație legală de bună‑credință în cadrul cererilor de protecție internațională, condițiile de acordare fiind condiții obiective ( 33 ).

Potrivit articolului 4 alineatul (3) litera (d) din Directiva 2011/95, legiuitorul Uniunii impune, așadar, autorității competente să ia în considerare, în cadrul evaluării individuale a cererii, aspectul „dacă solicitantul, de când a părăsit țara de origine, a întreprins numai activități având ca scop unic sau scop principal crearea unor condiții necesare pentru a depune o cerere de protecție internațională, pentru a se evalua dacă respectivele activități ar expune solicitantul la o persecuție sau o vătămare gravă în cazul în care s‑ar întoarce în țara de origine” ( 34 ).

Această dispoziție reflectă tensiunea dintre, pe de o parte, necesitatea de a efectua o evaluare pur obiectivă a cererii ținând seama de riscurile concrete de persecuție sau de vătămări grave la care este expus solicitantul în țara sa de origine ca urmare a activităților desfășurate în afara acesteia și, pe de altă parte, necesitatea de a lua în considerare elemente subiective, apreciind măsura în care solicitantul încearcă să abuzeze de sistemul de protecție internațională prin desfășurarea unor activități de „fațadă”, care nu sunt decât un pretext pentru acordarea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecția subsidiară.

Deși este evident că credibilitatea solicitantului este afectată atunci când acesta din urmă exercită activități în afara țării de origine în mod „interesat”, din termenii aleși de legiuitorul Uniunii la articolul 4 alineatul (3) litera (d) din Directiva 2011/95 reiese totuși că aprecierea pe care trebuie să o efectueze autoritatea competentă privește întotdeauna aspectul dacă circumstanțele create de solicitant permit să se prezume că acesta poate fi îndreptățit să se teamă, având în vedere situația sa individuală, că va fi expus unor acte de persecuție bazate pe unul dintre motivele menționate la articolul 10 din această directivă sau unor vătămări grave în cazul întoarcerii în țara sa de origine ( 35 ).

În acest scop, Agenția Uniunii Europene pentru Azil (EUAA) ( 36 ), UNHCR ( 37 ) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( 38 ) împărtășesc o abordare identică în ceea ce privește modalitățile examinării pe care trebuie să o efectueze autoritatea competentă. Într‑o primă etapă, aceasta este obligată să examineze dacă exercitarea activităților desfășurate în afara țării de origine dovedește o convingere sau o orientare reală, sinceră și serioasă. Această examinare trebuie să permită să se stabilească măsura în care solicitantul va continua aceste activități la întoarcerea în țara de origine și astfel să se aprecieze importanța și natura riscurilor la care va fi expus. Așa cum a statuat Curtea, această apreciere a importanței riscului trebuie să fie realizată cu vigilență și cu prudență, din moment ce este vorba despre aspecte privind integritatea persoanei și libertățile individuale, aspecte care fac parte din valorile fundamentale ale Uniunii ( 39 ). Astfel, chiar și o persoană a cărei convertire religioasă nu ar fi sinceră, dar s‑ar materializa printr‑un act de botez, ar putea fi considerată de autoritățile din anumite țări, precum Iran în cauza principală, ca fiind vinovată de o infracțiune de apostazie care determină pentru aceasta un risc real de a fi persecutată în cazul întoarcerii în această țară.

Într‑o a doua etapă, autoritatea competentă trebuie să aprecieze măsura în care activitățile desfășurate în afara țării de origine pot atrage atenția agenților de persecuție sau au ajuns la cunoștința acestora și, dacă este cazul, modul în care sunt percepute de aceștia din urmă (sunt ele percepute ca reprezentând activități de „fațadă” sau, dimpotrivă, ca dovadă a unei caracteristici legate, de exemplu, de religia sau de apartenența la un anumit grup social, care se află la originea unor acte de persecuție ( 40 )?).

În urma acestei evaluări individuale, autoritatea competentă poate stabili dacă activitățile pe care solicitantul le‑a desfășurat în afara țării de origine creează, în pofida caracterului lor interesat, o temere întemeiată de a fi persecutat pentru unul dintre motivele menționate la articolul 10 din Directiva 2011/95 și dacă acesta îndeplinește, prin urmare, condițiile pentru a fi considerat refugiat în sensul articolului 2 litera (d) din această directivă ( 41 ).

Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 se înscrie în continuarea articolului 5 alineatul (2) din această directivă. Astfel, el oferă statelor membre posibilitatea de a nu recunoaște în mod formal calitatea de refugiat, refuzând acordarea statutului aferent, în cadrul special al depunerii unei cereri ulterioare, în cazul în care „riscul de persecuție se bazează pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință”.

În mod evident, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în mod restrictiv.

Mai întâi, amintim că, potrivit articolului 13 din Directiva 2011/95, statele membre sunt obligate să acorde statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III din această directivă ( 42 ). Curtea a precizat în jurisprudența sa că statele membre nu dispun „de o putere discreționară în această privință” ( 43 ).

Prin urmare, întrucât oferă statelor membre posibilitatea de a refuza acordarea statutului de refugiat, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 constituie o excepție de la regula generală prevăzută la articolul 13 din această directivă. Concret, unei persoane care îndeplinește condițiile pentru a fi considerată refugiat i se va refuza totuși statutul de refugiat pentru motivul că a creat ea însăși riscul de persecuție. În consecință, împrejurările în care un stat membru poate utiliza această posibilitate trebuie să fie interpretate în mod restrictiv.

În continuare, refuzul acordării statutului de refugiat are consecințe importante, și anume că persoana în cauză nu va dispune de toate drepturile și avantajele prevăzute în capitolul VII din directiva menționată, întrucât acestea sunt asociate statutului amintit ( 44 ).

În aceste împrejurări, considerăm că refuzul acordării statutului de refugiat nu poate fi justificat decât în măsura în care urmărește să sancționeze un comportament vădit abuziv sau oportunist ( 45 ) al solicitantului, acesta „fabric[ând]” ( 46 ) circumstanțele pe care se întemeiază riscul de persecuție la care este expus, în scopul de a spori șansele de succes ale cererii sale ulterioare ( 47 ).

Aceasta implică, în opinia noastră, ca autoritatea competentă să stabilească faptul că cererea ulterioară se întemeiază în mod vădit pe un risc de persecuție pe care solicitantul l‑a provocat, în mod deliberat, în urma adoptării deciziei finale cu privire la cererea sa anterioară, prin exercitarea unor activități, prin săvârșirea unor acte sau prin adoptarea unor comportamente lipsite de sinceritate și cu unicul scop de a crea condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat.

În această privință, este posibil, într‑o anumită măsură, să se realizeze o paralelă cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2011/95, care urmărește, la rândul său, să sancționeze comportamentul vădit fraudulos al resortisantului unei țări terțe impunând statelor membre să revoce statutul de refugiat, să dispună încetarea sau să refuze reînnoirea acestuia în cazul în care persoana în cauză a alterat sau a omis anumite fapte ori a utilizat documente false în vederea acordării acestui statut.

Este evident că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 trebuie pus în aplicare cu prudență, autoritatea competentă fiind obligată să efectueze, anterior adoptării deciziei sale privind refuzul acordării statutului de refugiat, o examinare completă a tuturor circumstanțelor specifice situației individuale a solicitantului.

Reiese astfel dintr‑o jurisprudență constantă că deciziile de excludere, de revocare, de încetare sau de refuz al reînnoirii statutului de refugiat trebuie să fie precedate de o evaluare a faptelor specifice despre care autoritatea competentă are cunoștință și de o examinare completă a tuturor împrejurărilor specifice cazului individual al solicitantului pentru a stabili dacă există motive întemeiate pentru a considera că situația persoanei în cauză, care îndeplinește, pe de altă parte, criteriile pentru obținerea sau păstrarea protecției internaționale, se încadrează în unul dintre cazurile de excludere, de revocare, de încetare sau de refuz al reînnoirii acestui statut ( 48 ). Potrivit Curții, această evaluare constituie o parte integrantă a procedurii de protecție internațională, care trebuie să se desfășoare în conformitate cu Directivele 2011/95 și 2013/32 ( 49 ) și exclude astfel orice automatism ( 50 ).

În cadrul Directivei 2004/83, legiuitorul Uniunii avea de altfel în vedere o gradare a măsurilor pe care statele membre le puteau adopta în privința solicitantului care a dat dovadă de o intenție abuzivă. Astfel, acestea din urmă puteau fie să „reduc[ă] beneficiile acordate unui refugiat […] atunci când acesta a obținut statutul de refugiat pe baza activităților întreprinse cu scopul unic sau cu scopul principal de a crea condițiile necesare recunoașterii sale ca refugiat” ( 51 ) [articolul 20 alineatul (6) din această directivă], fie să îl priveze pe acesta din urmă de acest statut pentru motive identice cu cele menționate în prezent la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 [articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2004/83]. Această alegere se realiza în urma unei evaluări comparative a tuturor faptelor și circumstanțelor care caracterizau cererea de protecție internațională.

În sfârșit, această interpretare strictă a dispozițiilor articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 este confirmată de finalitatea pe care o urmărește directiva menționată.

Astfel, în considerentul (12) al Directivei 2011/95, aceasta exprimă în mod clar voința legiuitorului Uniunii de a se asigura că toate statele membre identifică persoanele care au „o nevoie reală de protecție internațională” și acordă această protecție internațională pe baza unor criterii comune, examinând, în mod individual, situația fiecărui solicitant ( 52 ).

Or, articolul 5 alineatul (3) din această directivă permite garantarea credibilității și a integrității sistemului european comun de azil, permițând statelor membre să excludă de la recunoașterea statutului de refugiat persoanele care ar încerca să abuzeze de acest sistem prin crearea în mod deliberat a circumstanțelor care le expun unui risc de persecuție la întoarcerea în țara lor de origine, cu unicul scop de a beneficia de avantajele pe care le conferă statutul de refugiat ( 53 ).

Având în vedere ceea ce precedă, considerăm că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că un stat membru poate refuza să acorde statutul de refugiat unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid care a depus o cerere ulterioară numai după ce a stabilit, cu o certitudine rezonabilă, în urma unei examinări complete a tuturor circumstanțelor specifice situației individuale a solicitantului, că această cerere se bazează în mod vădit pe un risc de persecuție pe care acesta din urmă l‑a provocat în mod deliberat în urma adoptării deciziei finale cu privire la cererea sa anterioară, prin exercitarea unor activități, prin săvârșirea unor acte sau prin adoptarea unor comportamente lipsite de sinceritate, cu unicul scop de a crea condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat.

Având în vedere elementele prezentate mai sus, considerăm că, prin adoptarea unei reglementări precum articolul 3 alineatul (2) din AsylG 2005, legiuitorul austriac a depășit marja de apreciere pe care i‑o conferă articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95.

Amintim că dispoziția națională în discuție prevede că „[u]nui străin care depune o cerere ulterioară […] nu i se acordă, în mod normal, statutul de beneficiar al dreptului de azil dacă riscul de persecuție rezultă din circumstanțe create de străin prin propria voință după plecarea din țara de origine, cu excepția cazului în care este vorba despre activități autorizate în Austria pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara de origine”.

Această dispoziție prevede, într‑o primă etapă, un principiu, cel stabilit la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, și ulterior, într‑o a doua etapă, o excepție, cea pe care legiuitorul austriac a adăugat‑o prin utilizarea marjei de apreciere pe care i‑o conferă acest articol ( 54 ). Astfel, potrivit înțelegerii noastre cu privire la articolul 3 alineatul (2) din AsylG 2005, acesta permite unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid care depune o cerere ulterioară întemeiată pe exercitarea unor activități în afara țării de origine să beneficieze de statutul de refugiat în cazul în care riscul de persecuție decurge din exercitarea unor activități autorizate în Austria pentru care s‑a stabilit că se înscriu în continuarea convingerilor sau orientărilor pe care le‑a avut în țara sa de origine.

Mărturisim că întâmpinăm dificultăți în a înțelege modul în care se corelează excepția astfel introdusă de legiuitorul austriac cu principiul pe care se întemeiază articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, și anume refuzul de a acorda statutul de refugiat în cazul unui risc de persecuție creat în mod deliberat de solicitant. Prin obiectul său, dispoziția națională în cauză pare să se înscrie mai mult în spiritul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95, întrucât, astfel cum subliniază guvernul austriac în observațiile sale, articolul 3 alineatul (2) din AsylG 2005 urmărește să garanteze că „anumite motive de fugă apărute în afara țării de origine [sunt] de asemenea luate în considerare în cadrul procedurii de cerere ulterioară”. Or, acesta este însuși obiectul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2011/95, care acoperă, amintim, cererile ulterioare de protecție internațională. Totuși, prin condițiile sale de aplicare, articolul 3 alineatul (2) din AsylG 2005 se distinge de acesta. Astfel, împrejurarea potrivit căreia activitățile pe care solicitantul le exercită în afara țării de origine se înscriu în continuarea convingerilor sau orientărilor pe care le‑a avut în țara sa de origine nu este un simplu element care contribuie la stabilirea credibilității solicitantului în scopul stabilirii unei temeri întemeiate de a fi persecutat. Aceasta constituie mai degrabă o condiție esențială pentru acordarea statutului de refugiat, împreună cu un nou criteriu întemeiat pe legalitatea activităților. Prin urmare, având în vedere aceste elemente, considerăm că dispoziția națională în discuție determină enunțarea unei noi condiții de acordare a statutului de refugiat „în afara țării de origine” în cadrul special al depunerii unei cereri ulterioare.

În această privință, amintim că, exercitându‑și posibilitatea care le este recunoscută la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii. Pe de o parte, acest lucru implică faptul că ele nu pot exercita această posibilitate într‑un mod care ar aduce atingere obiectivului, precum și efectului util al directivei menționate. Or, aceasta are ca finalitate să asigure, în conformitate cu considerentele (12) și (25), că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și în special de recunoaștere a nevoilor care apar la fața locului. Pe de altă parte, acest lucru presupune ca statele membre să aplice motivul de refuz al acordării statutului de refugiat prevăzut la această dispoziție cu respectarea drepturilor fundamentale consacrate de cartă ( 55 ). Considerentul (16) al Directivei 2011/95 precizează de altfel că aceasta respectă drepturile fundamentale, precum și principiile recunoscute de cartă ( 56 ).

Or, nicio dispoziție din Directiva 2011/95 nu impune, în vederea stabilirii unei nevoi de protecție internațională apărute în afara țării de origine, ca activitățile exercitate de solicitant să fie activități autorizate pe teritoriul statului membru gazdă în privința cărora s‑ar fi stabilit, în plus, că se înscriu în continuarea convingerilor sau orientărilor pe care solicitantul le‑ar fi avut în țara sa de origine. Legalitatea acestor activități nu poate constitui o condiție pentru acordarea protecției internaționale. În consecință, legiuitorul austriac adaugă o condiție care nu este prevăzută de Directiva 2011/95 și care nu permite să se garanteze uniformitatea criteriilor urmărită de legiuitorul Uniunii în vederea recunoașterii nevoilor de protecție internațională care apar în afara țării de origine.

În plus, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care autoritatea competentă a stabilit credibilitatea generală a solicitantului și a admis nu numai sinceritatea convertirii sale religioase, ci și existența unei temeri întemeiate de a fi persecutat în cazul întoarcerii în țara sa de origine, o astfel de condiție conduce la privarea persoanei în cauză de statutul de refugiat pentru simplul motiv că s‑a convertit după adoptarea deciziei finale cu privire la cererea sa anterioară. Această abordare nu respectă însuși obiectul cererilor ulterioare, care implică în esență împrejurări sau date noi și aduce atingere drepturilor fundamentale garantate de cartă, întrucât nu permite să se asigure respectarea efectivă a libertății de religie consacrate la articolul 10 din cartă, care include dreptul de a schimba religia.

Având în vedere aceste elemente, apreciem că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru în temeiul căreia unui resortisant al unei țări terțe care depune o cerere ulterioară nu i se acordă în mod normal statutul de refugiat dacă riscul de persecuție rezultă din circumstanțe pe care acesta le‑a creat prin propria voință după plecarea din țara de origine, cu excepția cazului în care este vorba despre activități autorizate în acest stat membru pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara de origine.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) după cum urmează: Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că: – un stat membru poate refuza să acorde statutul de refugiat unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid care a depus o cerere ulterioară numai după ce a stabilit, cu o certitudine rezonabilă, în urma unei examinări complete a tuturor circumstanțelor specifice situației individuale a solicitantului, că această cerere se bazează în mod vădit pe un risc de persecuție pe care acesta din urmă l‑a provocat în mod deliberat în urma adoptării deciziei finale cu privire la cererea sa anterioară, prin exercitarea unor activități, prin săvârșirea unor acte sau prin adoptarea unor comportamente lipsite de sinceritate, cu unicul scop de a crea condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat; – se opune legislației unui stat membru în temeiul căreia unui resortisant al unei țări terțe care depune o cerere ulterioară nu i se acordă în mod normal statutul de refugiat dacă riscul de persecuție rezultă din circumstanțe pe care acesta le‑a creat prin propria voință după plecarea din țara de origine, cu excepția cazului în care este vorba despre activități autorizate în acest stat membru pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara de origine.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 15 iunie 2023 ( 1 )